HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
4 octombrie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Competențe speciale – Articolul 7 punctul 1 litera (a) – Noțiunea «materie contractuală» – Acțiune pauliană”
În cauza C‑337/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Okręgowy w Szczecinie (Tribunalul Regional din Szczecin, Polonia), prin decizia din 29 mai 2017, primită de Curte la 7 iunie 2017, în procedura
Feniks sp. z o.o.
împotriva
Azteca Products & Services SL,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnul A. Rosas, doamnele C. Toader (raportor) și A. Prechal și domnul E. Jarašiūnas, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul R. Schiano, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 aprilie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Feniks sp. z o.o., de P. Zimmerman și de B. Sierakowski, radcowie prawni;
– pentru Azteca Products & Services SL, de M. Świrgoń, adwokat;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, de M. Nowak și de K. Majcher, în calitate de agenți;
– pentru guvernul elvețian, de M. Schöll, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin, de M. Heller și de A. Stobiecka‑Kuik, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 21 iunie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Feniks sp. z o.o., pe de o parte, și Azteca Products & Services SL (denumită în continuare „Azteca”), pe de altă parte, în legătură cu un contract de vânzare, încheiat între Azteca și debitorul societății Feniks și având ca obiect un bun imobil, pretins prejudiciabil în privința drepturilor Feniks.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Regulamentul nr. 1215/2012
3 Considerentele (15), (16) și (34) ale Regulamentului nr. 1215/2012 sunt redactate după cum urmează:
„(15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.
(16) În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. Acest lucru este important în special în litigiile privind obligații necontractuale care rezultă din încălcări ale intimității și ale drepturilor legate de personalitatea sa, inclusiv privind calomnia.
[…]
(34) Ar trebui asigurată continuitatea între Convenția [din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3)], Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74)] și prezentul regulament, fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității este valabilă cu privire la interpretarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Convenției de la Bruxelles din 1968 și a regulamentelor de înlocuire a acesteia.”
4 În capitolul I din respectivul regulament, intitulat „Domeniu de aplicare și definiții”, articolul 1 din acesta prevede:
„(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. […]
(2) Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește:
[…]
(b) falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare;
[…]”
5 Capitolul II, intitulat „Competența”, din regulamentul menționat cuprinde printre altele o secțiune 1 „Dispoziții generale” și o secțiune 2 „Competențe speciale”. Articolul 4 alineatul (1) care figurează în această secțiune 1 prevede:
„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”
6 Articolul 7, care figurează în secțiunea 2 din capitolul II din același regulament, are următorul cuprins:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:
– în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
– în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
[…]”
Regulamentul (CE) nr. 1346/2000
7 Articolul 1, intitulat „Domeniul de aplicare”, din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143) prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament se aplică procedurilor colective ce iau naștere în contextul insolvenței debitorului care au ca urmare desistarea parțială sau totală a acestuia și desemnarea unui lichidator.”
Dreptul polonez
8 Articolul 527 și următoarele din ustawa Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (Dz. U. din 2017, poziția 459) (denumit în continuare „Codul civil”), reglementează acțiunea denumită „pauliană”, care urmărește să facă inopozabil creditorului care o formulează actul de dispoziție încheiat de debitorul acestuia în frauda drepturilor sale. Potrivit articolului 527 din Codul civil:
„§1. În cazul în care un terț a obținut un avantaj patrimonial ca urmare a unui act juridic al debitorului care îi prejudiciază pe creditorii săi, fiecare creditor poate solicita ca acest act să fie declarat inopozabil față de el, dacă debitorul a cauzat cu bună știință un prejudiciu creditorilor săi, iar terțul avea cunoștință despre acest lucru sau, acționând cu diligența necesară, ar fi putut afla acest lucru.
§2. Un act juridic al debitorului îi prejudiciază pe creditorii săi dacă debitorul, ca urmare a acestui act, a devenit insolvabil sau dacă insolvabilitatea sa s‑a agravat în raport cu situația anterioară actului respectiv.
§3. În cazul în care persoana care a obținut un avantaj patrimonial ca urmare a actului juridic al debitorului (care îi prejudiciază pe creditorii săi) are o relație strânsă cu debitorul, se prezumă că această persoană a avut cunoștință despre faptul că debitorul a cauzat cu bună știință un prejudiciu creditorilor săi.
§4. În cazul în care persoana care a obținut un avantaj patrimonial ca urmare a actului juridic al debitorului (care îi prejudiciază pe creditorii săi) este un antreprenor aflat într‑o relație comercială durabilă cu debitorul, se prezumă că acest antreprenor a avut cunoștință despre faptul că debitorul a cauzat cu bună știință un prejudiciu creditorilor săi.”
9 Articolul 528 din acest cod are următorul cuprins:
„În cazul în care, ca urmare a unui act juridic al debitorului care îi prejudiciază pe creditorii săi, un terț a obținut un avantaj patrimonial cu titlu gratuit, creditorul poate solicita ca acest act să fie declarat inopozabil chiar dacă terțul în cauză nu a avut cunoștință și nu ar fi putut avea cunoștință, chiar dând dovadă de diligență, despre faptul că debitorul a cauzat cu bună știință un prejudiciu creditorilor săi.”
10 Articolul 530 din codul menționat prevede:
„Dispozițiile articolelor anterioare se aplică mutatis mutandis în cazul în care debitorul a acționat cu intenția de a‑i prejudicia pe creditorii săi viitori. Cu toate acestea, în cazul în care un terț a obținut un avantaj patrimonial cu titlu oneros, creditorul poate solicita declararea inopozabilității actului doar dacă terțul în cauză a cunoscut intenția debitorului.”
11 Articolul 531 din același cod prevede:
„§1. Actul juridic al debitorului (care îi prejudiciază pe creditorii săi) poate fi declarat inopozabil pe cale de acțiune sau pe cale de excepție împotriva terțului care a obținut un avantaj patrimonial ca urmare a acestui act.
§2. În cazul în care terțul a înstrăinat avantajul patrimonial obținut, creditorul poate acționa direct împotriva persoanei care a beneficiat de înstrăinare, dacă această persoană a cunoscut circumstanțele care justifică inopozabilitatea actului juridic încheiat de debitor sau dacă înstrăinarea a avut loc cu titlu gratuit.”
12 Potrivit articolului 532 din codul civil:
„Creditorul față de care s‑a declarat inopozabilitatea actului juridic încheiat de debitor poate solicita îndestularea creanței sale în mod prioritar față de creditorii terțului din bunurile care, ca urmare a actului juridic declarat inopozabil, au fost scoase din patrimoniul debitorului sau nu au intrat în acesta.”
13 Articolul 533 din codul respectiv este redactat după cum urmează:
„Terțul care a obținut un avantaj patrimonial ca urmare a unui act juridic al debitorului (care îi prejudiciază pe creditorii săi) se poate libera de obligația de a da curs cererii creditorului privind declararea inopozabilității actului în cauză prin îndestularea acelui creditor sau prin indicarea unor active ale debitorului suficiente pentru îndestularea sa.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
14 Coliseum 2101 sp. z o.o. (denumită în continuare „Coliseum”), al cărei sediu social se află în Polonia, acționând în calitate de antreprenor general, a încheiat cu Feniks, stabilită de asemenea în Polonia, acționând în calitate de investitor, un contract de lucrări de construcții în cadrul unui proiect de investiții imobiliare situat în Gdansk (Polonia). Pentru executarea acestui contract, Coliseum a recurs la mai multe contracte de subcontractare.
15 Întrucât Coliseum nu și‑a îndeplinit obligațiile față de o parte dintre subcontractanții săi, Feniks a fost obligată să le plătească acestora anumite sume în temeiul dispozițiilor din Codul civil privind răspunderea solidară a investitorului și, astfel, a devenit creditor al Coliseum pentru un cuantum total de 1 396 495,48 zloți polonezi (PLN) (aproximativ 336 174 de euro).
16 Prin contracte încheiate la 30 și la 31 ianuarie 2012 la Szczecin (Polonia), Coliseum a vândut societății Azteca, al cărei sediu social se află în Alcora (Spania), un imobil situat în Szczecin pentru suma de 6 079 275 PLN (aproximativ 1 463 445 de euro), procedând la compensarea parțială a unor creanțe anterioare ale Azteca. Aceasta din urmă a rămas însă obligată să plătească Coliseum suma de 1 091 413,70 PLN (aproximativ 262 732 de euro). Potrivit indicațiilor Feniks, la data încheierii contractului de vânzare din 30 ianuarie 2012, președintele organului de administrare al Coliseum era și reprezentantul societății Horkios Gestion SA, al cărei sediu social se află în Alcora, aceasta din urmă fiind unicul membru al organului de administrare al Azteca.
17 În lipsa unor active în patrimoniul Coliseum, Feniks a formulat, la 11 iulie 2016, în temeiul articolului 527 și următoarele din Codul civil, o acțiune împotriva Azteca la Sąd Okręgowy w Szczecinie (Tribunalul Regional din Szczecin, Polonia), instanța de trimitere, în vederea declarării inopozabilității față de ea a contractului de vânzare menționat la punctul anterior, având în vedere că acesta ar fi fost încheiat de debitorul său în frauda drepturilor acesteia.
18 Pentru a justifica competența instanței menționate, Feniks invocă articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012.
19 Azteca a invocat o excepție de necompetență. Potrivit acesteia, competența internațională de a soluționa o acțiune în inopozabilitatea unui act juridic trebuie să fie stabilită în conformitate cu norma generală, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în favoarea instanțelor spaniole. O astfel de acțiune nu ar putea fi calificată drept o acțiune „în materie contractuală”, în sensul articolului 7 punctul 1 litera (a) din același regulament.
20 În cadrul analizei acestei excepții de necompetență internațională, instanța de trimitere descrie principalele trăsături ale acțiunii pauliene din dreptul polonez, după cum rezultă din dispozițiile Codului civil citate la punctele 8-13 din prezenta hotărâre, și precizează că acțiunea respectivă constituie o excepție de la principiul conform căruia creditorul nu poate acționa decât cu privire la patrimoniul debitorului său. Ea adaugă că articolul 527 alineatul 3 din Codul civil deduce din existența unei relații strânse între debitor și terț o prezumție de cunoaștere, de către terț, a faptului că, prin actul a cărui inopozabilitate se solicită, debitorul l‑a prejudiciat cu bună știință pe creditorul său. O asemenea prezumție implică faptul că, într‑un astfel de caz, creditorul ar trebui să dovedească numai existența unei relații strânse între debitor și terț.
21 Potrivit instanței de trimitere, competența internațională a instanțelor poloneze de a judeca o acțiune precum cea cu care este sesizată nu poate fi justificată decât în temeiul articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012. În această privință, ea arată că, deși, desigur, acest litigiu nu opune părțile la contractul de lucrări de construcții, și anume Feniks și Coliseum, și nu privește examinarea validității contractului respectiv, va reveni totuși instanței de trimitere sarcina de a examina dacă contractul încheiat între Azteca și Coliseum este sau nu opozabil societății Feniks.
22 Instanța de trimitere consideră că articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 vizează toate litigiile care au o legătură cu un contract. Or, în ceea ce privește litigiul cu care este sesizată, soluționarea acestuia ar prezenta o legătură cu contractul încheiat între Azteca și Coliseum a cărui inopozabilitate față de Feniks este invocată.
23 Pe de altă parte, amintind totodată caracterul strict al interpretării căreia trebuie să îi facă obiectul articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, instanța de trimitere subliniază totuși dezavantajele care ar rezulta, în opinia sa, din aplicarea normei generale de competență care figurează la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament în cazul în care solicitantul, în cadrul unei acțiuni în inopozabilitatea mai multor acte juridice încheiate de debitorul său cu cocontractanți stabiliți în diferite state membre, ar fi obligat să sesizeze instanțele din fiecare dintre aceste diferite state membre cu o acțiune distinctă și să suporte astfel costuri disproporționate în raport cu obiectivul procedurii.
24 Potrivit acestei instanțe, deși, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 17 iunie 1992, Handte (C‑26/91, EU:C:1992:268), Curtea a statuat că noțiunea „materie contractuală” nu poate fi înțeleasă în sensul că vizează o situație în care nu există niciun angajament asumat în mod liber de o parte față de cealaltă, contextul factual al acestei cauze era special, întrucât privea un lanț de contracte internaționale în temeiul cărora obligațiile contractuale ale părților puteau varia de la un contract la altul.
25 Cu toate acestea, în speță, una dintre particularitățile acțiunii pauliene din dreptul polonez ar consta în percepția pe care terțul trebuie sau poate să o aibă cu privire la faptul că debitorul își prejudiciază cu bună știință creditorii și, prin urmare, că acești creditori se vor putea întoarce împotriva lui.
26 În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Szczecinie (Tribunalul Regional din Szczecin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Există o «materie contractuală» în sensul articolului 7 punctul 1 litera (a) din [Regulamentul nr. 1215/2012] dacă se introduce o acțiune în declararea inopozabilității unui contract de vânzare‑cumpărare împotriva unui cumpărător stabilit într‑un stat membru, privind un imobil aflat într‑un alt stat membru, ca urmare a prejudicierii creditorilor vânzătorului, iar contractul a fost încheiat și executat în totalitate în acest alt stat membru?
2) Trebuie să se răspundă la întrebarea anterioară în temeiul principiului acte éclairé, cu referire la Hotărârea Curții de Justiție din 17 iunie 1992, Handte (C‑26/91, EU:C:1992:268), cu toate că acea hotărâre a privit răspunderea unui producător pentru deficiențele mărfurilor într‑un caz în care producătorul nu a putut să prevadă cui i se vor vinde bunurile în continuare și, în consecință, să prevadă cine va putea formula o acțiune împotriva sa, în condițiile în care prezenta acțiune împotriva cumpărătorului pentru declararea inopozabilității unui contract de vânzare‑cumpărare a unui imobil ca urmare a unei prejudicieri a creditorilor vânzătorului necesită, pentru a fi admisă, cunoștința cumpărătorului despre circumstanța că actul (contractul de vânzare‑cumpărare) s‑a încheiat cu prejudicierea creditorilor, astfel încât cumpărătorul trebuie să se aștepte ca un creditor personal al debitorului să se îndrepte împotriva sa cu o asemenea acțiune?”
Cu privire la întrebările preliminare
27 Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o acțiune pauliană, prin care titularul unor drepturi de creanță solicită declararea inopozabilității față de el a actului, pretins prejudiciabil în privința drepturilor sale, prin care debitorul său a cedat un bun unui terț, intră sub incidența normei de competență internațională prevăzute la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012.
Cu privire la aplicabilitatea Regulamentului nr. 1215/2012
28 După cum reiese din cererea de decizie preliminară, procedurile de executare inițiate împotriva Coliseum au fost închise pentru insuficiența activelor, această societate fiind în prezent insolvabilă.
29 În consecință, se pune problema dacă acțiunea principală intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 sau dacă aceasta se înscrie mai degrabă în contextul unei proceduri de insolvență guvernate de Regulamentul nr. 1346/2000, aplicabil ratione temporis în cauza principală.
30 În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat că Regulamentul nr. 1215/2012 și Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretate astfel încât să se evite orice suprapunere între normele de drept pe care aceste texte le enunță și orice vid juridic. Prin urmare, acțiunile excluse, potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, din domeniul de aplicare al acestuia din urmă, întrucât se încadrează la „falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare”, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000. În mod simetric, acțiunile care nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000 intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Valach și alții, C‑649/16, EU:C:2017:986, punctul 24 și jurisprudența citată).
31 Curtea a statuat de asemenea că o acțiune se referă la o procedură de faliment de vreme ce decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de reorganizare judiciară (Hotărârea din 12 februarie 2009, Seagon, C‑339/07, EU:C:2009:83, punctul 19, precum și jurisprudența citată).
32 Cu toate acestea, în speță, acțiunea formulată de Feniks nu pare nicidecum să se afle în legătură cu o procedură de lichidare de bunuri sau de reorganizare judiciară. Pe de altă parte, în ședința în fața Curții, s‑a răspuns la o întrebare adresată de aceasta că nicio procedură de insolvență nu a fost deschisă împotriva Coliseum, aspect a cărui verificare revine însă în sarcina instanței de trimitere.
33 În măsura în care acțiunea principală, întemeiată pe articolul 527 și următoarele din Codul civil, urmărește să protejeze interesele proprii ale creditorului, iar nu să sporească activul Coliseum, ea intră sub incidența noțiunii „materie civilă și comercială”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.
Cu privire la fond
34 Trebuie amintit că Regulamentul nr. 1215/2012 vizează să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială prin norme de competență care să prezinte un mare grad de previzibilitate. Acest regulament urmărește astfel un obiectiv de securitate juridică ce constă în consolidarea protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniunea Europeană, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C‑196/15, EU:C:2016:559, punctul 16 și jurisprudența citată).
35 Conform unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul atribuirii de competențe comune prevăzute în capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 se întemeiază pe norma generală enunțată la articolul 4 alineatul (1) din acesta, potrivit căreia persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea părților, în fața instanțelor acelui stat. Capitolul II secțiunea 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede un anumit număr de norme de competență speciale, printre care figurează cea de la articolul 7 punctul 1 litera (a) din respectivul regulament, însă numai prin derogare de la norma generală a competenței instanțelor de la domiciliul pârâtului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C‑196/15, EU:C:2016:559, punctul 17 și jurisprudența citată).
36 Această competență a instanțelor de la domiciliul pârâtului ar trebui, după cum se prevede în considerentul (16) al regulamentului menționat, să fie completată de alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției.
37 Normele de competență speciale care prevăd aceste alte instanțe sunt însă de strictă interpretare, nefiind posibil ca interpretarea acestora să depășească ipotezele preconizate în mod expres prin regulamentul respectiv (Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C‑196/15, EU:C:2016:559, punctul 18 și jurisprudența citată).
38 În ceea ce privește competența specială prevăzută la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru litigiile în materie contractuală, trebuie amintit că noțiunea „materie contractuală” trebuie interpretată în mod autonom pentru a se garanta aplicarea sa uniformă în toate statele membre (Hotărârea din 7 martie 2018, flightright și alții, C‑274/16, C‑447/16 și C‑448/16, EU:C:2018:160, punctul 58, precum și jurisprudența citată).
39 Astfel cum a statuat Curtea în mod repetat, aplicarea acestei norme de competență specială presupune existența unei obligații juridice liber consimțite de o persoană față de altă persoană și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Engler, C‑27/02, EU:C:2005:33, punctul 51, Hotărârea din 18 iulie 2013, ÖFAB, C‑147/12, EU:C:2013:490, punctul 33, precum și Hotărârea din 21 ianuarie 2016, ERGO Insurance și Gjensidige Baltic, C‑359/14 și C‑475/14, EU:C:2016:40, punctul 44).
40 Acțiunea pauliană își găsește temeiul în dreptul de creanță, drept personal al creditorului față de debitorul său, și are ca obiect să protejeze dreptul de gaj de care poate dispune primul asupra patrimoniului celui de al doilea (Hotărârea din 10 ianuarie 1990, Reichert și Kockler, C‑115/88, EU:C:1990:3, punctul 12, precum și Hotărârea din 26 martie 1992, Reichert și Kockler, C‑261/90, EU:C:1992:149, punctul 17).
41 Ea protejează astfel interesele creditorului, în special în vederea unei executări silite ulterioare a obligațiilor debitorului (Hotărârea din 26 martie 1992, Reichert și Kockler, C‑261/90, EU:C:1992:149, punctul 28).
42 În speță, deși din decizia de trimitere preliminară reiese că Feniks i‑a plătit pe subcontractorii la care a recurs Coliseum pentru realizarea lucrărilor de construcții în temeiul unei dispoziții de drept național care instituie răspunderea solidară a investitorului și a executantului lucrărilor, nu este mai puțin adevărat că atât dreptul de gaj de care dispune Feniks asupra patrimoniului debitorului său, cât și acțiunea în inopozabilitatea vânzării încheiate de acesta din urmă cu un terț își au originea în obligațiile liber consimțite de Coliseum față de Feniks prin încheierea contractului privind lucrările de construcții menționate.
43 Astfel, prin această acțiune, creditorul urmărește să se constate că cesiunea de către debitor a unor active către un terț a avut loc în detrimentul drepturilor creditorului izvorâte din forța obligatorie a contractului și care corespund obligațiilor liber consimțite de debitorul său. Așadar, cauza acestei acțiuni rezidă în esență în nerespectarea obligațiilor pe care debitorul le‑a consimțit în privința creditorului.
44 Rezultă că acțiunea pauliană, atunci când este formulată în temeiul unor drepturi de creanță născute din obligații asumate prin încheierea unui contract, se încadrează în „materia contractuală”, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 39 din prezenta hotărâre. Prin urmare, este necesar ca instanța de la domiciliul pârâtului să fie completată de cea autorizată la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, o astfel de instanță îndeplinind, având în vedere originea contractuală a relațiilor dintre creditor și debitor, atât cerința privind securitatea juridică și previzibilitatea, cât și obiectivul bunei administrări a justiției.
45 Dacă situația ar fi diferită, creditorul ar fi constrâns să își formuleze acțiunea în fața instanței de la domiciliul pârâtului, acest for, prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, putând, după caz, să nu aibă nicio legătură cu locul de executare a obligațiilor debitorului față de creditorul său.
46 În consecință, titularul unor drepturi de creanță izvorâte dintr‑un contract, care are intenția de a formula o acțiune pauliană, poate să o facă în fața instanțelor de la „locul de executare a obligației în cauză”, aceste instanțe fiind cele care sunt autorizate prin articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012. În speță, întrucât acțiunea creditorului urmărește să protejeze interesele sale în executarea obligațiilor izvorâte din contractul de lucrări de construcții, rezultă că „locul de executare a obligației în cauză”, în conformitate cu articolul 7 punctul 1 litera (b) din regulamentul menționat, este acela unde, în temeiul contractului respectiv, aceste lucrări au fost furnizate, și anume în Polonia.
47 O astfel de concluzie răspunde obiectivului privind previzibilitatea normelor de competență, cu atât mai mult cu cât un profesionist care a încheiat un contract de cumpărare a unui imobil poate, în cazul în care un creditor al cocontractantului său invocă faptul că acest contract împiedică în mod nejustificat executarea obligațiilor acestui cocontractant față de acest creditor, să se aștepte în mod rezonabil să fie acționat în justiție în fața unei instanțe de la locul de executare a obligațiilor menționate.
48 Concluzia stabilită la punctul precedent nu este nicidecum infirmată de împrejurarea, care decurge în speță din articolul 531 alineatul 1 din Codul civil, că acțiunea este formulată împotriva terțului, iar nu împotriva debitorului. Trebuie amintit în această privință că norma de competență specială în materie contractuală, prevăzută la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, se întemeiază pe cauza acțiunii, iar nu pe identitatea părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2018, flightright și alții, C‑274/16, C‑447/16 și C‑448/16, EU:C:2018:160, punctul 61 și jurisprudența citată).
49 Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebările preliminare că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, o acțiune pauliană, prin care titularul unui drept de creanță izvorât dintr‑un contract solicită declararea inopozabilității față de el a actului, pretins prejudiciabil în privința drepturilor sale, prin care debitorul său a cedat un bun unui terț, intră sub incidența normei de competență internațională prevăzute la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012.
Cu privire la cheltuielile de judecată
50 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, o acțiune pauliană, prin care titularul unui drept de creanță izvorât dintr‑un contract solicită declararea inopozabilității față de el a actului, pretins prejudiciabil în privința drepturilor sale, prin care debitorul său a cedat un bun unui terț, intră sub incidența normei de competență internațională prevăzute la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Semnături