Language of document : ECLI:EU:C:2018:871

Cauzele conexate C‑569/16 și C‑570/16

Stadt Wuppertal
împotriva
Maria Elisabeth Bauer

și

Volker Willmeroth
împotriva
Martina Broßonn

(cereri de decizie preliminară formulate de Bundesarbeitsgericht)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Organizarea timpului de lucru – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 – Dreptul la concediu anual plătit – Raport de muncă care încetează din cauza decesului lucrătorului – Reglementare națională care împiedică plata către moștenitorii lucrătorului a unei indemnizații financiare pentru concediul anual plătit neefectuat de acesta – Obligația de interpretare conformă a dreptului național – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 31 alineatul (2) – Posibilitate de invocare în cadrul unui litigiu între particulari”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 noiembrie 2018

1.        Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Dreptul la concediul anual plătit – Domeniu de aplicare – Indemnizație financiară pentru concediul neefectuat plătită la încetarea raportului de muncă – Reglementare națională care prevede stingerea dreptului la o compensație financiară în cazul decesului lucrătorului – Inadmisibilitate

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 31 alin. (2) și art. 52 alin. (1); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7; Directiva 93/104 a Consiliului, art. 7]

2.        Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Dreptul la concediul anual plătit – Directiva 2003/88 – Articolul 7 – Efect direct – Posibilitate de a‑l invoca în cadrul unui litigiu între particulari – Lipsă

(Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7)

3.        Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Dreptul la concediul anual plătit – Principiu al dreptului social al Uniunii care are o importanță deosebită – Domeniu de aplicare

[art. 151 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 21 alin. (1), art. 27, art. 31 alin. (2) și art. 52 alin. (1); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7; Directiva 93/104 a Consiliului, art. 7]

4.        Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Dreptul la concediul anual plătit – Indemnizație financiară pentru concediul neefectuat plătită la încetarea raportului de muncă – Reglementare națională considerată contrară Directivei 2003/88 și Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Obligațiile unei instanțe naționale sesizate cu un litigiu între particulari – Neaplicarea reglementării naționale menționate și acordarea indemnizației financiare moștenitorului unui lucrător decedat

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 31 alin. (2) și art. 51 alin. (1); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7]

1.      Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, precum și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, în aplicarea căreia, în cazul în care raportul de muncă încetează din cauza decesului lucrătorului, dreptul la concediu anual plătit dobândit în temeiul respectivelor dispoziții și neefectuat de acest lucrător înainte de deces se stinge fără a putea da naștere unui drept la o indemnizație financiară pentru respectivul concediu care să fie transmisibilă pe cale succesorală moștenitorilor lucrătorului menționat.

Într‑adevăr, stingerea dreptului dobândit de un lucrător la concediu anual plătit sau a dreptului corelativ la plata unei indemnizații financiare pentru concediul neefectuat în cazul încetării raportului de muncă, fără ca persoana interesată să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept la concediu anual plătit, ar aduce atingere înseși substanței acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, Reexaminare Comisia/Strack, C‑579/12 RX‑II, EU:C:2013:570, punctul 32).

Astfel, faptul de a beneficia de o compensare pecuniară în cazul în care raportul de muncă a încetat prin efectul decesului lucrătorului se dovedește indispensabil pentru asigurarea efectului util al dreptului la concediu anual plătit acordat lucrătorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2014, Bollacke, C‑118/13, EU:C:2014:1755, punctul 24).

În acest context, trebuie amintit în sfârșit că Curtea a avut deja ocazia să precizeze că expresia „concediu anual plătit”, care figurează la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, care trebuie asimilată celei de „perioadă anuală de concediu plătit”, care figurează la articolul 31 alineatul (2) din cartă, are drept semnificație faptul că, pe durata concediului anual în sensul acestor dispoziții, remunerația trebuie menținută și că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remunerația obișnuită pentru această perioadă de repaus (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2011, Williams și alții, C‑155/10, EU:C:2011:588, punctele 18 și 19).

Astfel cum s‑a amintit la punctul 39 din prezenta hotărâre, dreptul la concediu anual constituie doar unul dintre cele două aspecte ale dreptului la concediu anual plătit ca principiu esențial al dreptului social al Uniunii reflectat de articolul 7 din Directiva 93/104 și de articolul 7 din Directiva 2003/88, consacrat între timp în mod expres ca drept fundamental la articolul 31 alineatul (2) din cartă. Dreptul fundamental menționat cuprinde astfel deopotrivă un drept la obținerea unei plăți, precum și, ca drept consubstanțial acestui drept la concediu anual „plătit”, dreptul la o indemnizație financiară pentru concedii anuale neefectuate la încetarea raportului de muncă.

În această privință, nu pot fi aduse limitări acestui drept decât cu respectarea condițiilor stricte prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă și în special a conținutului esențial al dreptului menționat. Astfel, statele membre nu pot deroga de la principiul care decurge din articolul 7 din Directiva 2003/88, interpretat în lumina articolului 31 alineatul (2) din cartă, potrivit căruia un drept dobândit la concediul anual plătit nu se poate stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național în cazul în care lucrătorul nu a fost în măsură să efectueze concediul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C‑214/16, EU:C:2017:914, punctul 56).

(a se vedea punctele 49, 50, 57-59, 61 și 63 și dispozitiv 1)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 72, 73, 77 și 78)

3.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 80, 81, 83 și 84)

4.      În cazul imposibilității de a interpreta o reglementare națională precum cea în discuție în litigiile principale astfel încât să se asigure conformitatea acesteia cu articolul 7 din Directiva 2003/88 și cu articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, instanța națională sesizată cu un litigiu între moștenitorul unui lucrător decedat și fostul angajator al acestui lucrător trebuie să lase neaplicată reglementarea națională menționată și să se asigure că respectivului moștenitor i se acordă beneficiul unei indemnizații financiare, în sarcina acestui angajator, pentru concediul anual plătit dobândit în temeiul dispozițiilor menționate și neefectuat de respectivul lucrător înainte de deces. Această obligație se impune instanței naționale în temeiul articolului 7 din Directiva 2003/88 și al articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale atunci când litigiul opune un astfel de moștenitor unui angajator având calitatea de autoritate publică și în temeiul celei de a doua dintre aceste dispoziții atunci când litigiul opune moștenitorul unui angajator având calitatea de particular.

Dreptul la o perioadă de concediu anual plătit, consacrat în beneficiul oricărui lucrător de articolul 31 alineatul (2) din cartă, prezintă astfel, în ceea ce privește însăși existența sa, un caracter deopotrivă imperativ și necondiționat, aceasta neimplicând astfel o concretizare prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național, care are doar rolul de a preciza durata exactă a concediului anual și, eventual, anumite condiții de exercitare a acestui drept. În consecință, respectiva dispoziție este suficientă prin ea însăși pentru a conferi lucrătorilor un drept care poate fi invocat ca atare într‑un litigiu care îi opune angajatorului lor într‑o situație acoperită de dreptul Uniunii și care intră, așadar, în domeniul de aplicare al cartei (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 76).

În ceea ce privește efectul astfel manifestat de articolul 31 alineatul (2) din cartă față de angajatorii care au calitatea de particular, este necesar să se arate că, deși articolul 51 alineatul (1) din această cartă precizează că dispozițiile sale se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, articolul 51 alineatul (1) menționat nu abordează, în schimb, chestiunea dacă astfel de particulari pot, eventual, să fie direct obligați să respecte anumite dispoziții ale respectivei carte și, prin urmare, nu poate fi interpretat în sensul că ar exclude în mod sistematic o asemenea eventualitate.

Mai întâi și astfel cum avocatul general a amintit la punctul 78 din concluzii, împrejurarea că anumite dispoziții de drept primar se adresează, în primul rând, statelor membre nu este de natură să excludă că acestea se pot aplica în raporturile dintre particulari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 77).

Apoi, în special, Curtea a admis deja că interdicția consacrată la articolul 21 alineatul (1) din cartă este suficientă prin ea însăși pentru a conferi unui particular un drept care poate fi invocat ca atare într‑un litigiu care îl opune altui particular (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 76), fără, așadar, ca articolul 51 alineatul (1) din cartă să se opună.

În sfârșit și în ceea ce privește mai precis articolul 31 alineatul (2) din cartă, trebuie subliniat că dreptul fiecărui lucrător la perioade de concediu anual plătit implică, prin însăși natura sa, o obligație corelativă în sarcina angajatorului, și anume aceea de a acorda astfel de perioade de concediu plătit.

(a se vedea punctele 85, 87-90 și 92 și dispozitiv 2)