HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)
27 septembrie 2012(*)
„Concurență – Înțelegeri – Piața olandeză a bitumului rutier – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Dreptul la apărare – Efectele față de terți ale unei hotărâri de anulare”
În cauza T‑361/06,
Ballast Nedam NV, cu sediul în Nieuwegein (Țările de Jos), reprezentată inițial de A. Bosman și de J. van de Hel și ulterior de A. Bosman și de E. Oude Elferink, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de A. Bouquet, de A. Nijenhuis și de F. Ronkes Agerbeek, în calitate de agenți, asistați inițial de F. Wijckmans, de F. Tuytschaever și de L. Gyselen și ulterior de F. Wijckmans și de F. Tuytschaever, avocați,
pârâtă,
având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a Deciziei C(2006) 4090 final a Comisiei din 13 septembrie 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 - Bitum (Țările de Jos)], în măsura în care o privește pe reclamantă, și, cu titlu subsidiar, pe de o parte, o cerere de anulare în parte a deciziei menționate în măsura în care aceasta stabilește durata încălcării în privința reclamantei și, pe de altă parte, o cerere de reducere a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată,
TRIBUNALUL (Camera a șasea),
compus din domnii M. Jaeger, președinte, N. Wahl și S. Soldevila Fragoso (raportor), judecători,
grefier: domnul J. Plingers, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 30 iunie 2011,
pronunță prezenta
Hotărâre
Situația de fapt
1 Reclamanta, Ballast Nedam NV, conduce grupul Ballast Nedam, care activează în sectorul construcțiilor în Țările de Jos. În 1995, grupul a cumpărat societățile de construcții rutiere Eemsmond Wegenbouw BV și Bruil Infrastructuur BV, devenind astfel un actor important al sectorului construcțiilor rutiere din Țările de Jos, aceste activități fiind centralizate în cadrul societății Ballast Nedam Grond en Wegen BV (denumită în continuare „BNGW”), filială deținută în proporție de 100 % de Ballast Nedam Infra BV (denumită în continuare „BN Infra”), ea însăși deținută în proporție de 100 % de reclamantă. Începând cu 1 octombrie 2000, activitățile de construcții rutiere ale grupului au fost desfășurate direct de BN Infra. Din 14 februarie 2003, Ballast Nedam Nederland BV este societatea intermediară între reclamantă și BN Infra.
2 Prin scrisoarea din 20 iunie 2002, British Petroleum a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la pretinsa existență a unei înțelegeri referitoare la piața bitumului rutier în Țările de Jos și a prezentat o cerere în vederea obținerii unei imunități la amenzi în conformitate cu dispozițiile Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3).
3 La 1 și la 2 octombrie 2002, Comisia a efectuat verificări inopinate în incintele câtorva societăți. Comisia a adresat solicitări de informații mai multor societăți, printre care și BN Infra, la 4 iulie 2003, la care aceasta a răspuns la 12 septembrie 2003. La 10 februarie 2004, Comisia a adresat reclamantei o solicitare de informații, la care aceasta a răspuns la 9 martie 2004.
4 La 18 octombrie 2004, Comisia a inițiat o procedură și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, adresată în ziua următoare mai multor societăți, printre care reclamanta și BN Infra, la care reclamanta a răspuns la 20 mai 2005.
5 La 13 septembrie 2006, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 4090 final privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 – Bitum (Țările de Jos)] (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28 iulie 2007 (JO L 196, p. 40) și care a fost notificată reclamantei la 25 septembrie 2006.
6 În decizia atacată, Comisia a arătat că societățile destinatare ale acesteia participaseră la o încălcare unică și continuă a articolului 81 alineatul (1) CE, constând în stabilirea în comun, în mod regulat, pe perioadele în cauză, pentru vânzarea și cumpărarea de bitum rutier în Țările de Jos, a prețului brut, a unui rabat uniform din prețul brut pentru constructorii de drumuri participanți la înțelegere și a unui rabat maxim redus din prețul brut pentru ceilalți constructori de drumuri.
7 În privința acestei încălcări, a fost reținută răspunderea reclamantei pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 15 aprilie 2002. Astfel, Comisia a prezumat că reclamanta exercitase o influență decisivă asupra filialelor sale, BN Infra și BNGW, în această perioadă. Reclamantei și societății BN Infra li s‑a aplicat, în solidar, o amendă de 4,65 milioane de euro.
Procedura și concluziile părților
8 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 5 decembrie 2006, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
9 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat părților întrebări scrise. Părțile au răspuns la aceste întrebări în termenul acordat.
10 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 30 iunie 2011.
11 Întrucât un membru al Camerei a șasea a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului s‑a desemnat, în aplicarea articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, pentru a completa camera.
12 Prin Ordonanța din 18 noiembrie 2011, Tribunalul (Camera a șasea), în noua sa compunere, a redeschis procedura orală, iar părțile au fost informate că vor fi ascultate într‑o nouă ședință.
13 Prin scrisorile din 25 și, respectiv, din 28 noiembrie 2011, Comisia și reclamanta au informat Tribunalul că renunță să fie ascultate încă o dată.
14 În consecință, președintele Tribunalului a hotărât să închidă procedura orală.
15 Reclamanta solicită Tribunalului:
– cu titlu principal, anularea deciziei atacate în măsura în care o privește;
– cu titlu subsidiar, anularea în parte a deciziei atacate în măsura în care acesta îi este aplicabilă și în măsura în care stabilește durata încălcării și reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
16 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
17 În susținerea concluziilor sale, reclamanta invocă două motive, primul fiind întemeiat pe erori vădite de apreciere și de drept în reținerea răspunderii reclamantei pentru încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW, iar al doilea fiind întemeiat pe încălcarea articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) și a dreptului la apărare, întrucât Comisia nu a indicat în comunicarea privind obiecțiunile faptul că a prezumat răspunderea reclamantei.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere în stabilirea răspunderii reclamantei pentru încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW
Cu privire la eroarea de drept constând în luarea în calcul numai a legăturii la nivelul capitalului pentru a prezuma exercitarea de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra politicii comerciale a filialelor sale
– Argumentele părților
18 Potrivit reclamantei, Comisia a încălcat articolul 81 CE prin faptul că i‑a imputat încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW întemeindu‑se pe simplul fapt că reclamanta deținea aceste societăți în proporție de 100 %. Instanța Uniunii ar fi considerat, cu toate acestea, în mod clar că simpla deținere a totalității capitalului unei filiale nu este suficientă pentru a demonstra existența unui control al societății‑mamă asupra filialei sale (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, punctul 28, și Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, DaimlerChrysler/Comisia, T‑325/01, Rec., p. II‑3319, punctele 218 și 219).
19 În speță, reclamanta nu ar fi participat la acordurile coluzive, nici în mod direct, nici în mod indirect, nu s‑ar fi prezentat în cursul procedurii administrative ca fiind un interlocutor al societății BN Infra sau al societății BNGW și ar fi arătat în mod explicit în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile că BN Infra dispunea de o reală autonomie. BN Infra și BNGW și‑au definit astfel politicile comerciale fără intervenția sa și fără a fi obligate să răspundă în fața ei, rolul său fiind, în perioada încălcării, limitat la aspecte care erau în esență de natură financiară. Revine, în consecință, Comisiei sarcina de a demonstra că reclamanta a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului comercial al societăților BN Infra și BNGW pe piața în cauză și că exista o legătură între această influență și comportamentul ilicit.
20 Reclamanta consideră că Comisia nu putea, în schimb, să se întemeieze pe elemente foarte generale, precum consolidarea rezultatelor financiare, deciziile în materie de fuziuni, utilizarea profitului filialelor, politica de investiții, de achiziții și de vânzări sau numirea directorilor acestora, pentru a demonstra că a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului comercial al BN Infra și al BNGW. Astfel, asemenea criterii ar corespunde obligațiilor ce revin oricărei societăți‑mamă în temeiul Codului civil olandez, iar a recunoaște pertinența unor asemenea elemente ar echivala cu crearea unei prezumții absolute de răspundere pentru culpă în sarcina societăților‑mamă. Potrivit jurisprudenței, criteriul potrivit ar fi acela al posibilității unei societăți‑mamă de a defini comportamentul comercial al filialei sale în sensul politicii sale de distribuție și de prețuri (Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151).
21 Astfel, potrivit reclamantei, criteriile reținute de Comisie privind stabilirea răspunderii societății‑mamă pentru încălcarea comisă de o filială încalcă prezumția de nevinovăție recunoscută la articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).
22 Comisia respinge în întregime argumentele reclamantei.
– Aprecierea Tribunalului
23 Comisia a apreciat, în decizia atacată, că participarea la acordurile coluzive a avut loc, de la 21 iunie 1996 la 30 septembrie 2000, prin intermediul unor salariați ai BNGW, iar ulterior, începând de la 1 octombrie 2000 și până la 15 aprilie 2002, prin intermediul directorului societății BN Infra. Comisia a ales să rețină răspunderea reclamantei pentru întreaga durată a încălcării deoarece aceasta deținuse totalitatea capitalul societăților BN Infra și BNGW, prezumându‑se astfel că exercitase efectiv o influență decisivă asupra lor [considerentele (293)-(297) ale deciziei atacate].
24 Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 59) și că noțiunea de întreprindere, în sensul articolului 81 CE, include entități economice care constau, fiecare, într‑o organizare unitară de elemente personale, materiale și imateriale, ce urmărește în mod durabil un scop economic determinat, organizare care poate contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de această dispoziție (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑99/99, Rec., p. II‑1487, punctul 54 și jurisprudența citată). Noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (Hotărârea Curții din 14 decembrie 2006, Confederación Española de Empresarios de Estaciones de Servicio, C‑217/05, Rec., p. I‑11987, punctul 40).
25 Comportamentul anticoncurențial al unei întreprinderi poate fi imputat altei întreprinderi atunci când aceasta nu și‑a stabilit în mod autonom comportamentul pe piață, ci a aplicat, în esență, directivele emise de cea din urmă, având în vedere în special legăturile economice și juridice care le uneau (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctul 27, Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 117, și Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 58). Astfel, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă atunci când filiala nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, aceste două întreprinderi constituind o entitate economică (Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia, 48/69, Rec., p. 619, punctele 133 și 134).
26 În consecință, ceea ce permite Comisiei să adreseze decizia sa de a aplica amenzi societății‑mamă a unui grup de societăți nu este o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala acesteia, nici, cu atât mai mult, o implicare a societății‑mamă în încălcarea menționată, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul menționat mai sus. Astfel, trebuie amintit că dreptul concurenței al Uniunii recunoaște că diferitele societăți care aparțin aceluiași grup constituie o entitate economică și deci o întreprindere în sensul articolelor 81 CE și 82 CE dacă societățile vizate nu își stabilesc în mod autonom comportamentul pe piață (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071, punctul 290).
27 În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale autoare a unei încălcări, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o astfel de influență (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 60 și jurisprudența citată).
28 În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea‑mamă a acesteia pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă ca fiind obligată în solidar la plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (Hotărârile Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, punctul 18 de mai sus, punctul 29, și Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 61).
29 Deși este adevărat că, la punctele 28 și 29 din Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, punctul 18 de mai sus, în afara deținerii a 100 % din capitalul filialei, Curtea a evocat și alte împrejurări, precum necontestarea influenței exercitate de societatea‑mamă asupra politicii comerciale a filialei sale și reprezentarea comună a celor două societăți în cursul procedurii administrative, nu este mai puțin adevărat că astfel de împrejurări nu au fost evidențiate de Curte decât în scopul de a expune ansamblul elementelor pe care Tribunalul își întemeiase raționamentul în acea cauză, iar nu pentru a condiționa punerea în aplicare a prezumției menționate mai sus de prezentarea unor indicii suplimentare referitoare la exercitarea în mod efectiv a unei influențe a societății‑mamă asupra filialei sale (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 62, și Hotărârea Curții din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia, C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctul 41).
30 Reclamanta consideră că abordarea reținută de Comisie este contrară prezumției de nevinovăție recunoscută la articolul 6 din CEDO. În temeiul dispozițiilor articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, care reflectă prezumția de nevinovăție afirmată la articolul 6 alineatul (2) din CEDO, sarcina probei privind o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE incumbă autorității care o invocă. Astfel cum a subliniat avocatul general Kokott în Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus (Rep., p. I‑8241), recurgerea la o astfel de prezumție a exercitării efective a unei influențe decisive din partea unei societăți‑mamă asupra filialei sale deținute în proporție de 100 % nu duce la o inversare a sarcinii probei, care ar fi problematică având în vedere aceste dispoziții, ci stabilește nivelul probatoriu care trebuie respectat pentru a stabili dacă răspunderea pentru o încălcare trebuie imputată societății‑mamă sau filialei. În măsura în care participația de 100 % a societății‑mamă la capitalul filialei sale permite să se prezume că este exercitată o influență, se consideră că această prezumție îndeplinește cerințele privind sarcina probei în cazul în care societatea‑mamă nu o răstoarnă prin prezentarea unor dovezi concludente în sens contrar (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 24 de mai sus, punctul 79). Astfel, anterior problemei sarcinii obiective a probei, toate părțile sunt chemate să își îndeplinească obligația de a‑și expune teza (Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, Rec., p. I‑8725, I‑8730, punctul 73, și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citate anterior, punctul 74).
31 Reclamanta apreciază, pe de altă parte, că interpretarea reținută de Comisie cu privire la prezumția exercitării efective a unei influențe decisive de către o societate‑mamă asupra filialei sale deținute în proporție de 100 % face imposibilă răsturnarea acesteia.
32 Din jurisprudența Curții rezultă însă că, pentru a răsturna prezumția potrivit căreia o societate‑mamă care deține 100 % din capitalul social al filialei sale exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra acesteia, societății‑mamă menționate îi revine obligația de a supune aprecierii Comisiei și apoi, dacă este cazul, a instanței Uniunii orice element pe care îl consideră ca fiind de natură să demonstreze că acestea nu constituie o entitate economică unică, referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice dintre filiala sa și ea însăși, care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și care, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive (Hotărârile Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 65, și General Química și alții/Comisia, punctul 29 de mai sus, punctele 51 și 52). Contrar celor susținute de reclamantă, este vorba, prin urmare, despre o prezumție relativă, a cărei răsturnare cade în sarcina sa.
33 În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia obligațiile impuse de dreptul olandez societății‑mamă ar face imposibilă o răsturnare a prezumției menționate, trebuie amintit că o societate nu se poate prevala de reglementarea națională pentru a se sustrage de la respectarea regulilor de drept al Uniunii, noțiunile juridice utilizate de acesta din urmă trebuind în principiu să fie interpretate și aplicate în mod unitar în ansamblul Comunității (Hotărârea Curții din 1 februarie 1972, Hagen, 49/71, Rec., p. 23, punctul 6). În orice caz, având în vedere ansamblul principiilor amintite mai sus privind existența unei astfel de prezumții și criteriile care permit răsturnarea acesteia, rezultă că elementele referitoare la obligațiile impuse de dreptul olandez societăților‑mamă în privința filialelor lor întăresc prezumția aplicată de Comisie reclamantei în ceea ce privește controlul exercitat de aceasta asupra BN Infra și a BNGW.
34 În fine, reclamanta susține că Comisia a acordat o prea mare importanță unor elemente formale și generale pentru a stabili că a exercitat o influență decisivă asupra BN Infra și a BNGW.
35 În această privință, trebuie amintit mai întâi că indiciile suplimentare privind exercitarea efectivă a influenței decisive a reclamantei asupra comportamentului filialelor sale, furnizate de Comisie, constituie elemente de probă adiționale, care, dincolo de prezumția dedusă din deținerea de către reclamantă a întregului capital al filialelor sale, nu au confirmat participarea materială efectivă a reclamantei la încălcarea în cauză, ci influența decisivă a acesteia asupra comportamentului filialelor sale și utilizarea efectivă a acestei autorități (Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia, C‑176/99 P, Rec., p. I‑10687, punctul 20; a se vedea de asemenea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 62).
36 Pe de altă parte, după cum s‑a amintit la punctul 32 de mai sus, instanța Uniunii consideră că, atunci când apreciază dacă societatea‑mamă și filiala sa constituiau o entitate economică unică, trebuie să țină cont de ansamblul elementelor care îi sunt prezentate de părți cu privire la legăturile organizatorice, economice și juridice dintre cele două societăți, al căror caracter și importanță pot varia în funcție de caracteristicile proprii fiecărui caz în parte (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 65). Dacă unele împrejurări, precum consolidarea conturilor la nivelul grupului, sunt lipsite de pertinență (Hotărârea General Química și alții/Comisia, punctul 29 de mai sus, punctul 108), alte elemente, precum existența unor legături personale strânse între societatea‑mamă și filiala ei ori capacitatea societății‑mamă de a reorganiza sarcinile atribuite diferitor filiale, deși nu permit, prin ele însele, să se stabilească existența unei entități economice unice, pot totuși să constituie în ansamblul lor o serie de indicii concordante suficiente.
37 Din ansamblul celor de mai sus rezultă că Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept când a considerat că reclamanta, societate‑mamă deținătoare a întregului capital social al BN Infra și al BNGW, care a exercitat o influență decisivă asupra acestora din urmă, era responsabilă pentru încălcarea comisă de acestea.
Cu privire la erorile vădite de apreciere privind stabilirea răspunderii în sarcina reclamantei pentru încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW
– Argumentele părților
38 Reclamanta consideră că Comisia a săvârșit erori vădite de apreciere având în vedere circumstanțele speciale pe care a înțeles să se întemeieze în decizia atacată pentru a‑i imputa răspunderea pentru încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW.
39 Aceasta subliniază, cu titlu introductiv, că prezumția exercitării efective a unei influențe decisive nu privea societatea BNGW în cursul procedurii administrative și că, referitor la aceasta din urmă, Comisia s‑a limitat, în decizia atacată, să menționeze reorganizarea internă a activităților de construcții rutiere în 2000. Reclamanta apreciază, în consecință, că celelalte elemente prezentate de Comisie în cursul procedurii jurisdicționale sunt inadmisibile.
40 Potrivit reclamantei, Comisia a ținut astfel cont, în mod greșit, de compunerea consiliului său de administrație, limitat la două persoane, acest element permițând să se stabilească doar faptul că reclamanta nu era în măsură să controleze comportamentul pe piață al societăților BN Infra și BNGW, ținând seama de numeroasele activități ale grupului. De asemenea, Comisia ar fi interpretat eronat funcțiile „concern council”, format din consiliul său de administrație și din directorii generali ai marilor departamente ale grupului, care nu discută decât subiecte strategice care privesc ansamblul grupului. Prezența reprezentanților societăților BN Infra și BNGW în cadrul acestei structuri constituie de altfel un indiciu al poziționării independente a acestor societăți în cadrul grupului, care ar fi astfel în măsură să își protejeze autonomia în interiorul acestuia. În plus, Comisia a săvârșit o eroare de fapt considerând că salariatul societății BN Infra care a participat la reuniunile înțelegerii începând cu luna octombrie 2000 făcea parte din „concern council” în perioada în care a avut loc încălcarea, acesta nealăturându‑se acestei structuri decât în februarie 2004, odată cu numirea sa în funcția de director general al BN Infra. De asemenea, faptul că reclamanta are sediul la aceeași adresă cu BN Infra nu este pertinent, cele două societăți fiind situate în clădiri diferite. În fine, reorganizarea activităților de construcții rutiere ale grupului în octombrie 2000 nu ar furniza nicio indicație cu privire la absența autonomiei comerciale a societății BN Infra, orice societate‑mamă având posibilitate de a‑și reorganiza grupul.
41 Reclamanta amintește, în plus, astfel cum a subliniat în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, că nu este decât un holding financiar și că BN Infra și BNGW sunt responsabile în mod individual pentru aspectele comerciale, financiare și juridice ale activității lor, precum și pentru politica lor de personal. Aceste societăți trebuie să prezinte reclamantei un plan de afaceri în cuprinsul căruia ar fi expuse doar orientările generale ale strategiei, precum și previziunile financiare. În plus, anumite decizii ale acestora sunt supuse autorizării din partea sa, însă în domenii complet străine de politica lor comercială. Dreptul olandez al societăților ar impune de asemenea oricărei societăți‑mamă obligația de a întreține anumite legături cu filialele sale, în special în ceea ce privește numirea directorilor de către adunarea generală a acționarilor, luarea deciziilor privind utilizarea profitului, întocmirea conturilor consolidate pe baza rapoartelor financiare ale filialelor sau deciziile de modificare a structurii grupului.
42 BN Infra ar fi astfel, începând cu luna octombrie 2000, complet liberă să își determine comportamentul comercial, în special cu privire la achiziționarea de materii prime, doar ofertele privind lucrări de o anumită valoare sau prezentând un profil de risc specific fiind supuse aprobării unei comisii de contracte la care participă reclamanta. În plus, BN Infra nu este obligată să solicite autorizarea consiliului de administrare al reclamantei decât în cazul încheierii unor acorduri de cooperare care ies din cadrul activității sale obișnuite.
43 De asemenea, până în octombrie 2000, BNGW ar fi decis în mod liber cu privire la încheierea de contracte privind lucrări de construcții rutiere, cu excepția lucrărilor a căror valoare depășea un anumit prag, care erau supuse aprobării comisiei de contracte și care nu reprezentau decât o mică parte din cifra sa de afaceri. În plus, BNGW nu era obligată să transmită trimestrial consiliului de administrație al reclamantei decât rezultatele sale financiare și nu a menționat niciodată proiectele individuale. În sfârșit, conducerea BNGW nu ar fi îndeplinit funcții în alte societăți ale grupului, printre care BN Infra, decât pentru o perioadă foarte limitată, în cursul anului 2000, iar faptul că salariatul BNGW care a participat la reuniunile înțelegerii a devenit directorul comercial al BN Infra începând cu luna octombrie 2000 nu a afectat gradul de autonomie de care dispunea BNGW până la acea dată.
44 Comisia apreciază că reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive din partea sa asupra comportamentului comercial al societăților BN Infra și BNGW și că, în orice caz, mai multe elemente menționate în decizia atacată arată, cu titlu subsidiar, că reclamanta a exercitat în mod efectiv o influență decisivă asupra politicii societăților BN Infra și BNGW.
45 Pe de altă parte, în replică, Comisia a considerat că reclamanta a prezentat anumite elemente destinate să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive din partea sa asupra comportamentului comercial al societăților BN Infra și BNGW pentru prima dată în cererea sa introductivă, ceea ce contravine jurisprudenței Tribunalului (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Rec., p. II‑3389, punctul 89). Cu toate acestea, în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal cu privire la Hotărârea Curții din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia (C‑407/08 P, Rep., p. I‑6371, punctele 89-92), Comisia a declarat că nu se mai opune admisibilității argumentelor reclamantei care urmăreau răsturnarea prezumției menționate.
46 În fine, Comisia a apreciat că, în cazul în care Tribunalul ar considera admisibile elementele prezentate pentru prima dată în fața sa de către reclamantă și destinate să răstoarne această prezumție, acesta ar trebui să permită Comisiei să răspundă la aceste argumente în cursul procedurii jurisdicționale.
– Aprecierea Tribunalului
47 În cadrul examinării argumentelor prin care se urmărește să se stabilească faptul că Comisia a săvârșit erori vădite de apreciere considerând‑o pe reclamantă responsabilă pentru încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW, trebuie stabilit dacă reclamanta a adus elemente care permit răsturnarea prezumției conform căreia aceste trei societăți constituiau o entitate economică unică.
48 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, în ceea ce privește aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu impune destinatarului comunicării privind obiecțiunile să conteste diferitele elemente de fapt sau de drept ale acesteia în cursul procedurii administrative, sub sancțiunea de a nu mai putea să facă acest lucru ulterior în etapa procedurii jurisdicționale, o asemenea limitare fiind contrară principiilor fundamentale ale legalității și respectării dreptului la apărare (Hotărârea Knauf Gips/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctele 89-92).
49 În ceea ce privește problema dacă Comisia putea de asemenea să aducă indicii complementare în etapa contencioasă referitor la faptul că reclamanta și BNGW constituiau o entitate economică unică, trebuie amintit că, în cadrul unei acțiuni în anulare formulate în temeiul articolului 230 CE, deși Comisia nu poate aduce, în susținerea deciziei atacate, noi elemente de probă în acuzare care nu au fost reținute în decizie, are totuși dreptul de a răspunde argumentelor reclamantei în cazul în care aceasta urmărește să stabilească, pe baza altor documente depuse în fața Tribunalului, că teza Comisiei este greșită în fapt (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctele 175 și 176). Mai mult, Curtea a recunoscut deja că autorul unei decizii atacate poate aduce precizări în etapa contencioasă pentru a completa o motivare care este deja suficientă prin ea însăși, acestea putând fi utile pentru controlul intern al motivelor deciziei exercitat de instanța Uniunii prin aceea că permit instituției să explice rațiunile care îi fundamentează decizia (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Finnboard/Comisia, C‑298/98 P, Rec., p. I‑10157, punctul 46).
50 Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, în speță, Comisia era în drept să răspundă argumentelor prezentate de reclamantă în faza procedurii jurisdicționale, destinate să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive din partea sa asupra comportamentului comercial al societății BNGW.
51 Cu titlu principal, trebuie amintit că, potrivit considerentelor (293)-(297) ale deciziei atacate, Comisia arătat mai întâi că putea să aplice prezumția exercitării efective a unei influențe decisive a reclamantei asupra societății BNGW pentru perioada 21 iunie 1996-30 septembrie 2000, iar ulterior asupra societății BN Infra pentru perioada 1 octombrie 2000-15 aprilie 2002. În continuare, Comisia a apreciat că mai multe elementele referitoare la structura grupului au consolidat această prezumție. Astfel, consiliul de administrație al reclamantei nu e compus decât din două persoane, care, împreună cu directorii generali ai marilor departamente, formează „concern council”, al cărui membru era salariatul societății BN Infra care a participat în mod direct la înțelegere începând cu anul 2000. Mai mult, Comisia a relevat că reclamanta și BN Infra aveau sediul la aceeași adresă. În sfârșit, Comisia a subliniat competențele instituționale de organizare a grupului de care dispunea reclamanta, pe care aceasta și le‑a exercitat în special în anul 2000, prin reorganizarea activității de construcții rutiere.
52 În primul rând, deși reclamanta consideră că Comisia ar fi trebuit să se întemeieze pe elemente care permit aprecierea rolului său în privința comportamentului anticoncurențial în cauză pentru a considera că putea fi responsabilă pentru încălcarea comisă de filialele sale, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, controlul exercitat de societatea‑mamă asupra filialelor sale nu trebuie să aibă în mod necesar o legătură cu comportamentul ilicit (a se vedea punctul 26 de mai sus și Hotărârile Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 59, și General Química și alții/Comisia, punctul 29 de mai sus, punctele 38, 102 și 103). În consecință, nu este necesar să se examineze dacă reclamanta a exercitat în mod efectiv o influență asupra comportamentului ilicit al societăților BN Infra și BNGW.
53 În al doilea rând, elementele prezentate de reclamantă cu scopul de a demonstra că nu a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului comercial al societăților BN Infra și BNGW nu permit răsturnarea prezumției privind exercitarea unei astfel de influențe. Astfel, argumentul potrivit căruia consiliul său de administrație nu era alcătuit decât din două persoane, ceea ce ar face mai dificilă supravegherea numeroaselor activități ale grupului, nu este suficient în sine pentru a răsturna această prezumție, de vreme ce nu permite să se stabilească faptul că reclamanta a renunțat să își exercite controlul asupra societăților BN Infra și BNGW. De asemenea, afirmațiile reclamantei potrivit cărora prezența directorilor societăților BN Infra și BNGW în „concern council” constituia un indiciu al poziționării independente a acestora în cadrul grupului nu sunt suficiente pentru a demonstra că reclamanta le‑a acordat o autonomie totală pentru a‑și defini comportamentul pe piață, cu atât mai mult cu cât existența „concern council” indică în sine că reclamanta participa îndeaproape la determinarea obiectivelor strategice ale filialelor sale. Pe de altă parte, faptul că, sub un anumit prag, BN Infra și BNGW au avut o politică comercială relativ autonomă nu poate, în sine, să ducă la infirmarea constatării conform căreia, în calitate de acționară în proporție de 100 %, reclamanta exercita în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului comercial al societăților BN Infra și BNGW. Astfel, acest argument nu este determinat pentru a răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive dincolo de acest prag. În sfârșit, împrejurarea potrivit căreia conducerea societății BNGW nu ar fi îndeplinit funcții în celelalte societăți ale grupului, printre care și BN Infra, decât pentru o perioadă foarte limitată nu este suficientă pentru stabilirea autonomiei BNGW față de reclamantă. Astfel, acest argument nu adaugă elemente care să răstoarne prezumția cu privire la perioada în care conducerea BNGW a îndeplinit aceste funcții.
54 În al treilea rând, reclamanta susține că nu era decât un holding financiar care nu se implica în activitățile operaționale ale societăților BN Infra și BNGW. Noțiunea de holding acoperă situații variate, dar, în general, un holding poate fi definit ca o societate care deține participații în una sau mai multe societăți în vederea controlării acestora (Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 60). Deși prezumția exercitării efective a unei influențe decisive poate, în principiu, să fie repusă în discuție în cazul în care o societate‑mamă se comportă ca un simplu holding financiar, reiese din dosar că, în speță, reclamanta nu se comporta în acest fel. Astfel, adunarea generală a acționarilor reclamantei era însărcinată cu numirea directorilor filialelor și cu aprobarea unui anumit număr de decizii strategice importante ale acestora, precum utilizarea profitului, acțiunile în justiție, creditele bancare, investițiile sau cooperarea cu alte întreprinderi. De asemenea, existența „concern council” indică faptul că reclamanta participa îndeaproape la stabilirea obiectivelor strategice ale filialelor sale și a structurii grupului, după cum de altfel a arătat restructurarea activităților de construcții rutiere în 2000. În sfârșit, filialele erau obligate să prezinte trimestrial reclamantei numeroase informații, precum planurile de afaceri, ofertele de lucrări superioare unei anumite valori și rapoartele lor financiare. Ansamblul acestor elemente demonstrează că rolul reclamantei era mai însemnat decât cel al unui simplu holding financiar.
55 În orice caz, din ansamblul acestor elemente și în mod special din existența unor legături economice și organizatorice importante între reclamantă și filialele sale rezultă că Comisia a putut constata în mod întemeiat absența autonomiei acestora și, prin urmare, existența unei entități economice unice.
56 Împrejurarea că reclamanta și BN Infra au sediul la aceeași adresă, cu toate că este vorba despre clădiri diferite, și că se prezintă sub aceeași denumire față de terți poate de asemenea să constituie un indiciu care, coroborat cu altele, permite să se constate existența unei entități economice unice. În sfârșit, împrejurarea că salariatul BN Infra care a participat în mod direct la reuniunile înțelegerii începând cu luna octombrie 2000 s‑a alăturat „concern council” în 2004, așadar, după ce perioada în care a avut loc încălcarea a luat sfârșit, constituie un indiciu suplimentar al existenței unor legături ierarhice și al unor legături strânse între BN Infra și reclamantă. În această privință trebuie de altfel remarcat faptul că, spre deosebire de ceea ce afirmă reclamanta, Comisia nu a făcut nicio mențiune în decizia atacată despre faptul că acest salariat făcea parte din „concern council” în perioada în care a avut loc încălcarea.
57 Din ansamblul celor de mai sus rezultă că elementele prezentate de reclamantă pe parcursul etapei administrative și al procedurii jurisdicționale nu duc la răsturnarea prezumției conform căreia, deținând 100 % din capitalului societăților BN Infra și BNGW, ea a exercitat în mod efectiv asupra acestora o influență decisivă. În consecință, se impune confirmarea concluziei, cuprinsă în decizia atacată, potrivit căreia reclamanta constituia împreună cu BN Infra și cu BNGW o întreprindere în sensul articolului 81 CE, fără a fi nevoie să se verifice dacă aceasta a exercitat o influență asupra comportamentului ilicit al societăților BN Infra și BNGW.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și a dreptului la apărare
– Argumentele părților
58 Reclamanta afirmă că, omițând să indice în comunicarea privind obiecțiunile faptul că prezuma răspunderea reclamantei întemeindu‑se pe faptul că aceasta exercita în mod efectiv o influență decisivă asupra societății BNGW pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 1 octombrie 2000, Comisia a încălcat articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și dreptul său la apărare. Reclamanta apreciază, în consecință, că ar trebui redus cuantumul amenzii în mod proporțional cu durata încălcării și că ar trebui stabilit astfel la suma de 1 213 650 de euro.
59 Astfel, Comisia nu ar fi indicat în comunicarea privind obiecțiunile că societatea BNGW era considerată o filială a BN Infra și nici faptul că aprecia că reclamanta a exercitat o influență decisivă asupra BNGW. Cu toate acestea, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și instanța Uniunii impun ca destinatarul comunicării privind obiecțiunile să fie în măsură să își exprime punctul de vedere asupra realității și a pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 24 de mai sus, punctul 66).
60 Reclamanta apreciază că simpla menționare a societății BNGW în două rânduri în comunicarea privind obiecțiunile (punctul 342 și nota de subsol 518) nu ar fi suficientă. Astfel, pe de o parte, Comisia ar fi indicat în mod greșit societatea BN Infra ca fiind succesoarea în drepturi a societății BNGW și, pe de altă parte, nu ar fi indicat în niciun moment societatea BNGW ca fiind o entitate juridică independentă care a luat parte la înțelegere și asupra politicii comerciale a căreia reclamanta a exercitat o influență decisivă. De asemenea, simpla reamintire de către Comisie a regulilor generale privind posibilitatea de a imputa societăților‑mamă încălcările săvârșite de filialele lor nu se poate substitui identificării filialelor în cauză. În fine, reclamanta consideră că faptul că a făcut referire cu caracter general la BNGW în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile nu este suficient pentru a considera că Comisia a îndeplinit cerințele stabilite de jurisprudență cu privire la conținutul comunicării privind obiecțiunile (Hotărârea ARBED/Comisia, punctul 35 de mai sus, punctul 23, și Hotărârea din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp/Comisia, C‑65/02 P și C‑73/02 P, Rec., p. I‑6773, punctul 85).
61 Pe de altă parte, în ședință, reclamanta a susținut că, în orice caz, nu poate fi obligată la plata amenzii dacă Tribunalul ar decide, în cauza T‑362/06, să anuleze decizia atacată în măsura în care aceasta se referă la imputarea în sarcina societății BN Infra a comportamentului societății BNGW, întrucât răspunderea societății‑mamă nu poate să o depășească pe cea a filialei sale.
62 Comisia respinge toate argumentele reclamantei. În cadrul ședinței, drept răspuns la argumentele reclamantei privind consecințele unei eventuale anulări în parte a deciziei atacate în cauza T‑362/06, Comisia a considerat că amenda aplicată reclamantei trebuie menținută în orice caz, de vreme ce dispune de o marjă de apreciere în privința determinării entităților unei întreprinderi pe care le consideră responsabile pentru comiterea unei încălcări.
– Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la încălcarea dreptului la apărare
63 Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 are următorul cuprins:
„Înainte de adoptarea deciziilor prevăzute la articolele 7, 8, 23 și la articolul 24 alineatul (2), Comisia acordă întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfășurate de Comisie ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de Comisie. Comisia își fundamentează deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii. Autorii plângerii sunt implicați îndeaproape în proceduri.”
64 Potrivit jurisprudenței, respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, să i se fi oferit întreprinderii în cauză posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și a pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 10, și Hotărârea Curții din 6 aprilie 1995, BPB Industries și British Gypsum/Comisia, C‑310/93 P, Rec., p. I‑865, punctul 67). De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, având în vedere importanța pe care o are, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să precizeze fără echivoc persoana juridică susceptibilă de a i se aplica amenzi și să fie adresată acesteia din urmă (Hotărârea Curții din 16 martie 2000, Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia, C‑395/96 P și C‑396/96 P, Rec., p. I‑1365, punctele 143 și 146, Hotărârea ARBED/Comisia, punctul 35 de mai sus, punctul 21, și Hotărârea Akzo Nobel/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 87). Este de asemenea important ca o comunicare privind obiecțiunile să indice în ce calitate i se reproșează unei întreprinderi faptele reținute (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctul 39).
65 Trebuie însă amintit că, potrivit jurisprudenței, decizia nu trebuie în mod obligatoriu să fie o copie exactă a comunicării privind obiecțiunile (Hotărârea Curții din 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia, 209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125, punctul 68). În consecință, o încălcare a dreptului la apărare va trebui constatată numai în cazul în care prin decizia finală se reproșează întreprinderilor în cauză încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile sau se rețin fapte diferite (Hotărârea Curții din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, Rec., p. 661, punctele 26 și 94, și Hotărârea Tribunalului din 23 februarie 1994, CB și Europay/Comisia, T‑39/92 și T‑40/92, Rec., p. II‑49, punctele 49-52). Această situație nu se regăsește atunci când diferențele invocate dintre comunicarea privind obiecțiunile și decizia finală nu privesc comportamente diferite de cele cu privire la care întreprinderile în cauză și‑au exprimat punctul de vedere și care deci nu au legătură cu nicio obiecțiune nouă (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 191).
66 În această privință, trebuie subliniat că, pentru a invoca o încălcare a dreptului la apărare în ceea ce privește obiecțiunile preluate în decizia atacată, întreprinderile în cauză nu se pot limita să invoce simpla existență a unor diferențe între comunicarea privind obiecțiunile și decizia atacată, fără să arate în mod precis și concret de ce fiecare dintre aceste diferențe reprezintă în speță o obiecțiune nouă, cu privire la care nu au avut ocazia să fie audiate (Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 192). Astfel, potrivit jurisprudenței, o încălcare a dreptului la apărare trebuie apreciată în funcție de împrejurările specifice fiecărei cauze, întrucât depinde în mod esențial, de obiecțiunile reținute de Comisie pentru a stabili încălcarea reproșată întreprinderilor în cauză (Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, ICI/Comisia, T‑36/91, Rec., p. II‑1847, punctul 70).
67 Reclamanta apreciază că, în speță, Comisia nu și‑a îndeplinit obligațiile prin aceea că a omis să indice în comunicarea privind obiecțiunile faptul că prezuma răspunderea sa întemeindu‑se pe faptul că exercitase o influență decisivă asupra societății BNGW în perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 1 octombrie 2000.
68 În comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a amintit mai întâi că fiecare grup de societăți în cauză constituia o singură întreprindere și că societatea‑mamă a grupului era în măsură să exercite o influență determinantă asupra comportamentului filialelor sale (punctul 324). În continuare, Comisia a indicat că reclamanta participase la înțelegere prin intermediul directorului societății BNGW (punctul 236 din comunicarea privind obiecțiunile), iar ulterior prin intermediul directorului societății BN Infra (punctul 339 din comunicarea privind obiecțiunile) și că, având în vedere că reclamanta controla totalitatea capitalului societății BN Infra (anterior Ballast Nedam Wegenbouw BV și BNGW) prin intermediul entității interpuse Ballast Nedam Nederland, Comisia prezuma exercitarea unei influențe decisive a societății‑mamă asupra comportamentului acestor două filiale. În fine, Comisia a adus anumite elemente suplimentare privind faptul că reclamanta și BN Infra constituiau o întreprindere unică (punctul 340 din comunicarea privind obiecțiunile). Având în vedere ansamblul acestor elemente, Comisia a decis că se impunea să adreseze comunicarea privind obiecțiunile societății BN Infra pentru participarea sa (și cea a societăților al căror succesor în drepturi este aceasta) directă la acorduri, iar reclamantei, pentru participarea sa prin exercitarea efectivă a unei influențe decisive asupra comportamentului societății BN Infra (punctul 342 din comunicarea privind obiecțiunile).
69 Din ansamblul acestor elemente rezultă că, deși modul de redactare al comunicării privind obiecțiunile ar fi putut să fie mai clar, în special în ceea ce privește relația dintre BN Infra și BNGW, Comisia a furnizat reclamantei suficiente elemente pentru înțelegerea faptelor și a împrejurărilor utilizate în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări și a precizat fără echivoc persoanele juridice susceptibile de a primi amenzi. Astfel, simplul fapt că în comunicarea privind obiecțiunile Comisia nu a furnizat niciun element de probă suplimentar privind faptul că reclamanta și BNGW constituiau o întreprindere unică nu este suficient pentru a considera că nu a indicat în mod clar că înțelegea să aplice prezumția exercitării efective a unei influențe decisive a reclamantei asupra comportamentului comercial al societăților BN Infra și BNGW. Tribunalul consideră astfel că, pe baza informațiilor care figurează în comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta nu putea să nu aibă cunoștință de faptul că era susceptibilă de a fi destinatara unei decizii finale a Comisiei, în calitate de societate‑mamă a BNGW.
70 De altfel, trebuie să se constate că, în replică la această afirmație formulată în comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a arătat, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, că BN Infra nu era succesoarea societății BNGW, ci era societatea‑mamă deținătoare în proporție de 100 % a acesteia și a prezentat argumente destinate să stabilească autonomia societății BNGW față de aceasta.
71 În aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că reclamantei i s‑a oferit posibilitatea, încă din stadiul comunicării privind obiecțiunile, să înțeleagă importanța obiecțiunii formulate de Comisie în ceea ce privește participarea sa la încălcare în calitate de societate‑mamă a BNGW și să își asigure astfel în mod util apărarea.
– Cu privire la efectele hotărârii de anulare în cauza T‑362/06
72 Reclamanta a susținut în cadrul ședinței că, având în vedere că se considera că împreună cu BN Infra constituia o întreprindere unică în sensul articolului 81 CE, reducerea cuantumului amenzii aplicate societății BN Infra ar avea drept consecință faptul că amenda care i‑a fost aplicată în solidar în calitate de societate‑mamă trebuia de asemenea să fie redusă.
73 În orice caz și fără a fi nevoie să se statueze cu privire la admisibilitatea acestor argumente, trebuie amintit că anularea de către Tribunal, în cauza T‑362/06, a articolului 1 litera (a) din decizia atacată în măsura în care a imputat societății BN Infra comportamentul ilicit al societății BNGW de la 21 iunie 1996 la 1 octombrie 2000 rezultă din faptul că Comisia a încălcat dreptul al apărare al BN Infra omițând să îi indice, în comunicarea privind obiecțiunile, că o considera responsabilă pentru încălcarea săvârșită de BNGW în calitatea sa de societate‑mamă a BNGW, iar nu în calitate de succesor în drepturi. Deși Tribunalul a apreciat astfel că Comisia a încălcat dreptul la apărare al BN Infra, acesta nu s‑a pronunțat, în schimb, în sensul absenței comportamentului ilicit al BNGW.
74 Or, rezultă din decizia atacată [considerentul (295)] că Comisia a prezumat exercitarea unei influențe decisive a reclamantei asupra BNGW în virtutea deținerii indirecte a totalității capitalului social al acesteia.
75 În consecință, reclamanta nu poate să susțină că Comisia nu era în măsură să îi impute comportamentul ilicit al BNGW pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 1 octombrie 2000 și nici să o oblige în solidar la plata amenzii. Potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia dispune astfel de o marjă de apreciere pentru a decide care sunt entitățile în cadrul unei întreprinderi pe care le consideră responsabile pentru săvârșirea unei încălcări (Hotărârea Tribunalului din 1 aprilie 1993, BPB Industries și British Gypsum/Comisia, T‑65/89, Rec., p. II‑389, punctul 154, și Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctul 290). Prin urmare, nu există niciun obstacol pentru ca reclamanta să fie considerată singura responsabilă pentru comportamentul societății BNGW.
76 În fine, trebuie subliniat că reclamanta nu a contestat existența încălcării săvârșite de BNGW pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 1 octombrie 2000 și că, potrivit punctului 57 de mai sus, nu a reușit să răstoarne prezumția conform căreia, deținând 100 % din capitalul social al BNGW, a exercitat în mod efectiv asupra acesteia o influență decisivă.
77 Rezultă din cele de mai sus că argumentarea reclamantei cu privire la consecințele care decurg din anularea în parte a deciziei atacate în cauza T‑362/06 trebuie să fie respinsă.
78 Se impune, așadar, respingerea celui de al doilea motiv și, în consecință, respingerea acțiunii în întregime.
Cu privire la cheltuielile de judecată
79 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șasea)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Ballast Nedam NV la plata cheltuielilor de judecată.
Jaeger | Wahl | Soldevila Fragoso |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 27 septembrie 2012.
Semnături
Cuprins
Situația de fapt
Procedura și concluziile părților
În drept
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere în stabilirea răspunderii reclamantei pentru încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW
Cu privire la eroarea de drept constând în luarea în calcul numai a legăturii la nivelul capitalului pentru a prezuma exercitarea de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra politicii comerciale a filialelor sale
– Argumentele părților
– Aprecierea Tribunalului
Cu privire la erorile vădite de apreciere privind stabilirea răspunderii în sarcina reclamantei pentru încălcarea comisă de BN Infra și de BNGW
– Argumentele părților
– Aprecierea Tribunalului
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și a dreptului la apărare
– Argumentele părților
– Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la încălcarea dreptului la apărare
– Cu privire la efectele hotărârii de anulare în cauza T‑362/06
Cu privire la cheltuielile de judecată