ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)
3 iulie 2008(*)
„Cerere introductivă de instanță − Cerințe de formă − Necompetență vădită – Inadmisibilitate vădită”
În cauza T‑175/08,
Nistor Isai Faur, în prezent deținut la Arad (România), reprezentat de I. Crețiu, avocat,
reclamant,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene,
pârâtă,
având ca obiect o acțiune în care se invocă lipsa unui răspuns din partea Comisiei la trei cereri ale reclamantului și încălcarea drepturilor acestuia în cursul detenției,
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a cincea),
compus din domnii M. Vilaras (raportor), președinte, și M. Prek și V. Ciucă, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
pronunță prezenta
Ordonanță
Situația de fapt și procedura
1 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 13 mai 2008, domnul Nistor Isai Faur a introdus prezenta acțiune.
2 În cererea introductivă, reclamantul, care este deținut la penitenciarul din Arad (România), subliniază că în ianuarie 2007 a adresat Comisiei o primă cerere, care totuși nu a fost niciodată înregistrată la Comisie. Reclamantul ar fi trimis Comisiei o a doua cerere, datată 24 septembrie 2007. Această a doua cerere ar fi fost înregistrată de Comisie la 4 octombrie 2007, dar reclamantul nu ar fi primit niciun răspuns la ea. În sfârșit, la 12 octombrie 2007, reclamantul ar fi trimis Comisiei o a treia cerere, care nu a fost, nici aceasta, înregistrată.
3 În continuare, reclamantul formulează anumite acuzații în legătură cu pretinse încălcări ale drepturilor sale politice și fundamentale, cauzate de detenție, precum și cu prețurile și condițiile de vânzare ale produselor la magazinul închisorii în care este deținut. Reclamantul solicită Tribunalului să ia act de acțiunea sa și să o admită în întregime.
În drept
4 Potrivit articolului 111 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, atunci când Tribunalul este în mod vădit necompetent pentru a judeca o acțiune sau atunci când aceasta este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată, Tribunalul poate, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
5 În speță, Tribunalul consideră că este suficient de lămurit din înscrisurile din dosar și decide, în temeiul acestui articol, să se pronunțe fără continuarea procedurii.
6 Trebuie amintit că, în temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, care se aplică procedurii de la Tribunal în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din același statut, și al articolului 44 alineatul (1) literele (c) și (d) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să cuprindă printre altele obiectul litigiului, concluziile și o expunere sumară a motivelor invocate. Aceste mențiuni trebuie să fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive (Ordonanța Tribunalului din 28 aprilie 1993, De Hoe/Comisia, T‑85/92, Rec., p. II‑523, punctul 20, și Ordonanța Tribunalului din 21 mai 1999, Asia Motor France și alții/Comisia, T‑154/98, Rec., p. II‑1703, punctul 49, Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 1999, Ismeri Europa/Curtea de Conturi, T‑277/97, Rec., p. II‑1825, punctul 29).
7 În speță, se impune constatarea că prezenta cerere introductivă nu îndeplinește cerințele sus‑menționate. Aceasta nu cuprinde obiectul litigiului, întrucât nu precizează dacă reclamantul se plânge de condițiile de detenție sau de pretinsa lipsă a răspunsului la cererile sale adresate Comisiei. Referitor la aceste ultime cereri, reclamantul nu explică în ce consta obiectul acestora și nici nu le‑a anexat la cererea sa introductivă.
8 În plus, cererea introductivă nu conține concluzii suficient de precise și de concrete pentru a permite Tribunalului să înțeleagă ce intenționează reclamantul să obțină prin acțiunea sa.
9 Desigur, reclamantul a formulat în cererea sa introductivă unele afirmații cu privire la condițiile de detenție și la pretinse încălcări ale drepturilor sale care ar decurge din aceasta. Însă aceste afirmații, presupunând că ar fi exacte, nu ar putea constitui temeiul unei acțiuni la Tribunal.
10 Într‑adevăr, autorul comportamentului incriminat nu poate fi, în mod clar, nici Comisia, împotriva căreia reclamantul și‑a îndreptat acțiunea, și nici o altă instituție sau un alt organ comunitar, ci autoritățile române competente.
11 Or, din articolul 225 CE, din articolul 235 CE și din articolul 288 al doilea paragraf CE, precum și din articolul 140 A, din articolul 151 EA și din articolul 188 al doilea paragraf EA rezultă că Tribunalul are competența de a soluționa numai acțiunile formulate în temeiul articolului 230 CE sau al articolului 146 EA împotriva instituțiilor și organelor comunitare create prin tratate sau prin acte adoptate pentru aplicarea acestora, precum și acțiunile în repararea prejudiciilor cauzate chiar de instituții sau de agenții acestora în exercițiul funcțiunilor lor. În schimb, Tribunalul nu este competent nici pentru a anula vreun act al autorităților naționale române, nici pentru a obliga aceste autorități la plata de despăgubiri către reclamant.
12 Pe de altă parte, în măsura în care prezenta acțiune poate fi înțeleasă în sensul că urmărește anularea unei decizii a Comisiei de a nu da curs cererilor sus‑menționate ale reclamantului, prin care s‑ar urmări obținerea unei intervenții a acestei instituții în favoarea sa, trebuie să se sublinieze că singura soluție favorabilă pe care Comisia ar fi putut să o dea unor astfel de cereri ar fi fost să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva României, în temeiul articolului 226 CE (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 23 ianuarie 1995, Bilanzbuchhalter/Comisia, T‑84/94, Rec., p. II‑101, punctul 22, menținută în recurs prin Hotărârea Curții din 20 februarie 1997, Bundesverband der Bilanzbuchhalter/Comisia, C‑107/95 P, Rec., p. I‑947).
13 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, acțiunile particularilor prin care se atacă un refuz al Comisiei de a iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor sunt inadmisibile (a se vedea în acest sens Ordonanța Curții din 12 iunie 1992, Asia Motor France/Comisia, C‑29/92, Rec., p. I‑3935, punctul 21, Ordonanța Tribunalului din 13 noiembrie 1995, Dumez/Comisia, T‑126/95, Rec., p. II‑2863, punctul 33, și Hotărârea Tribunalului din 22 mai 1996, AITEC/Comisia, T‑277/94, Rec., p. II‑351, punctul 55).
14 Într‑adevăr, atunci când, precum în speță, o decizie a Comisiei are caracter negativ, această decizie trebuie apreciată în funcție de natura cererii la care constituie un răspuns (Hotărârea Curții din 8 martie 1972, Nordgetreide/Comisia, 42/71, Rec., p. 105, punctul 5, Ordonanța Tribunalului Dumez/Comisia, citată anterior, punctul 34, și Hotărârea Tribunalului din 22 octombrie 1996, Salt Union/Comisia, T‑330/94, Rec., p. II‑1475, punctul 32).
15 Trebuie amintit că articolul 230 al patrulea paragraf CE subordonează admisibilitatea unei acțiuni în anulare formulate de o persoană fizică sau juridică împotriva unei decizii al cărei destinatar nu este aceasta condiției ca decizia atacată să o privească direct și individual.
16 Or, în cadrul procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor reglementată de articolul 226 CE, singurele acte pe care Comisia le poate adopta sunt adresate statelor membre (Ordonanța Tribunalului din 29 noiembrie 1994, Bernardi/Comisia, T‑479/93 și T‑559/93, Rec., p. II‑1115, punctul 31, și Ordonanța Tribunalului din 19 februarie 1997, Intertronic/Comisia, T‑117/96, Rec., p. II‑141, punctul 32). În plus, din sistemul prevăzut la articolul 226 CE rezultă că nici avizul motivat, care nu constituie decât o fază prealabilă depunerii eventuale la Curte a unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, nici sesizarea Curții prin depunerea efectivă a unei astfel de acțiuni nu pot constitui acte care privesc direct persoanele fizice sau juridice.
17 Din totalitatea considerațiilor care precedă rezultă că prezenta acțiune trebuie respinsă, fără a fi necesar să fie notificată Comisiei.
Cu privire la cheltuielile de judecată
18 Întrucât prezenta ordonanță este pronunțată înainte de comunicarea cererii introductive pârâtei și înainte ca aceasta să fi efectuat cheltuieli de judecată, este suficient să se decidă că reclamantul va suporta propriile cheltuieli de judecată, conform articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a cincea)
ordonă:
1) Respinge acțiunea.
2) Domnul Nistor Isai Faur va suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pronunțată la Luxemburg, la 3 iulie 2008.