HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
16 iulie 2009(*)
Cuprins
Cadrul juridic
Reglementarea germană
Sistemul colectiv al DSD, contractul de utilizare a logoului și contractul de servicii
Directiva 89/104/CEE
Istoricul cauzei
Decizia în litigiu
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
Procedura în fața Curții
Cu privire la recurs
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare care rezultă din motivarea contradictorie a hotărârii atacate
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o denaturare a contractului de utilizare a logoului și a altor elemente din dosar
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o motivare insuficientă, pe o denaturare a faptelor și pe erori de drept în ceea ce privește drepturile exclusive legate de logoul DGP
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului comunitar al mărcilor
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 82 CE
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 3 din Regulamentul nr. 17 și a principiului proporționalității
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe un viciu de procedură
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului fundamental la respectarea unui termen de soluționare rezonabil
Argumentele părților
Aprecierea Curții
Cu privire la cheltuielile de judecată
„Recurs – Concurență – Articolul 82 CE – Sistem de colectare și de recuperare a ambalajelor utilizate din Germania – Logoul «Der Grüne Punkt» – Redevență datorată în temeiul contractului de utilizare a logoului – Abuz de poziție dominantă – Drept exclusiv al titularului unei mărci – Durată excesivă a procedurii în fața Tribunalului – Termen rezonabil – Principiul protecției jurisdicționale efective – Articolele 58 și 61 din Statutul Curții de Justiție”
În cauza C‑385/07 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 8 august 2007,
Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland GmbH, cu sediul în Köln (Germania), reprezentată de W. Deselaers, E. Wagner și B. Meyring, Rechtsanwälte,
recurentă,
celelalte părți în proces fiind:
Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnii W. Mölls și R. Sauer, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
pârâtă în primă instanță,
susținută de:
Interseroh Dienstleistungs GmbH, cu sediul în Köln, reprezentată de M. W. Pauly, A. Oexle și J. Kempkes, Rechtsanwälte,
intervenientă în recurs,
Vfw GmbH, cu sediul în Köln, reprezentată de H. Wissel, Rechtsanwalt,
Landbell AG für Rückhol‑Systeme, cu sediul în Mainz (Germania), reprezentată de A. Rinne și M. Westrup, Rechtsanwälte,
BellandVision GmbH, cu sediul în Pegnitz (Germania), reprezentată de A. Rinne și M. Westrup, Rechtsanwälte,
interveniente în primă instanță,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas, K. Lenaerts, M. Ilešič (raportor), J.‑C. Bonichot și T. von Danwitz, președinți de cameră, domnul J. N. Cunha Rodrigues, doamna R. Silva de Lapuerta, domnul A. Arabadjiev, doamna C. Toader și domnul J.‑J. Kasel, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: domnul H. von Holstein, grefier adjunct,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 9 decembrie 2008,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 31 martie 2009,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland GmbH (denumită în continuare „DSD”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 24 mai 2007, Duales System Deutschland/Commission (T‑151/01, Rec., p. II‑1607, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a respins acțiunea având ca obiect anularea Deciziei 2001/463/CE a Comisiei din 20 aprilie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 82 din Tratatul CE (cauza COMP D3/34493 – DSD) (JO L 166, p. 1, denumită în continuare „decizia în litigiu”).
Cadrul juridic
Reglementarea germană
2 La 12 iunie 1991 a fost adoptat Decretul privind prevenirea producerii de deșeuri de ambalaje (Verordnung über die Vermeidung von Verpackungsabfällen, BGBl. 1991 I, p. 1234), a cărui versiune revizuită – aplicabilă în prezenta cauză – a intrat în vigoare la 28 august 1998 (denumit în continuare „decretul privind ambalajele”). Acest decret are drept obiect diminuarea repercusiunilor asupra mediului ale deșeurilor de ambalaje și, în acest scop, obligă producătorii și distribuitorii de ambalaje să preia și să recupereze ambalajele de vânzare utilizate, în afara sistemului public de eliminare a deșeurilor.
3 Mai exact, producătorii și distribuitorii trebuie să preia în mod gratuit ambalajele utilizate, vizate de decretul privind ambalajele, la punctul de vânzare sau în apropierea acestuia, și să le supună unei recuperări (sistem denumit în continuare „sistemul individual”). Consumatorul trebuie avertizat în legătură cu această posibilitate prin panouri ușor de recunoscut.
4 Cu toate acestea, decretul menționat scutește de obligația de colectare și de recuperare individuală producătorii și distribuitorii care se afiliază la un sistem ce asigură o colectare regulată, pentru întregul teritoriu de desfacere al distribuitorului, a ambalajelor de vânzare utilizate de la consumatorul final sau din apropierea domiciliului acestuia, cu scopul de a le supune unei recuperări (sistem denumit în continuare „sistemul colectiv”). Producătorii și distribuitorii care aderă la un sistem colectiv sunt exonerați de obligațiile de colectare și de recuperare pentru toate ambalajele acoperite de acest sistem și trebuie să evidențieze participarea lor la acest sistem prin etichetare sau prin orice alt mijloc adecvat. Astfel, aceștia pot menționa participarea lor pe ambalaje sau pot utiliza alte măsuri, cum ar fi, de exemplu, o informare a clientelei la locul de vânzare sau o notă atașată ambalajului.
5 Sistemele colective trebuie să fie agreate de autoritățile competente ale landurilor în cauză. Pentru a fi agreate, aceste sisteme trebuie, în special, să aibă un grad de acoperire care să se întindă pe teritoriul a cel puțin un land, să realizeze colectări regulate în apropierea domiciliului consumatorilor și să se întemeieze pe un acord scris cu colectivitățile locale însărcinate cu gestionarea deșeurilor. Orice întreprindere care îndeplinește aceste condiții într‑un land poate organiza acolo un sistem colectiv.
6 Începând cu 1 ianuarie 2000, sistemele colective, precum și producătorii și distribuitorii care au optat pentru un sistem individual sunt obligați să respecte aceleași rate de recuperare. Aceste rate, care figurează în anexa I la decretul privind ambalajele, variază în funcție de materialul din care este alcătuit ambalajul. Îndeplinirea obligațiilor de preluare și de recuperare este garantată, în cazul sistemului individual, prin atestări eliberate de experți independenți și, în cazul sistemului colectiv, prin furnizarea de date verificabile asupra cantităților de ambalaje colectate și recuperate.
Sistemul colectiv al DSD, contractul de utilizare a logoului și contractul de servicii
7 DSD este o societate care exploatează, începând din anul 1991, un sistem colectiv pe întreg teritoriul german (denumit în continuare „sistemul DSD”). În acest scop, DSD a fost agreată, în 1993, de autoritățile competente ale tuturor landurilor.
8 Relațiile dintre DSD și producătorii și distribuitorii participanți la sistemul său sunt reglementate printr‑un contract care are ca obiect utilizarea logoului „Der Grüne Punkt” (denumit în continuare „contractul de utilizare a logoului”). Prin semnarea acestui contract, întreprinderea care se afiliază la sistem este autorizată, în schimbul unei remunerații, să aplice logoul „Der Grüne Punkt” (denumit în continuare „logoul DGP”) pe ambalajele incluse în sistemul DSD.
9 DSD a înregistrat ca marcă logoul menționat, astfel cum este reprezentat mai jos, în 1991, prin intermediul Oficiului german pentru brevete și mărci:
10 Pentru utilizarea logoului DGP în afara Germaniei, în special în celelalte state membre ale Comunității Europene, DSD a cedat drepturile sale de utilizare, sub forma unei licențe generale, în favoarea Packaging Recovery Organisation Europe SPRL (ProEurope), cu sediul în Bruxelles (Belgia).
11 În Germania, DSD asigură, în temeiul articolului 2 din contractul de utilizare a logoului, în contul întreprinderilor afiliate la sistemul său, colectarea, trierea și recuperarea ambalajelor pe care acestea au hotărât să le trateze prin sistemul DSD, preluând astfel obligația acestora de colectare și recuperare a respectivelor ambalaje. În acest scop, articolul 3 alineatul (1) din contractul menționat prevede că întreprinderile afiliate sunt obligate să notifice tipurile de ambalaje pe care doresc să le trateze prin intermediul sistemului DSD și să aplice logoul DGP pe fiecare ambalaj aparținând acestor tipuri și care este destinat consumului intern în Germania.
12 Potrivit prevederilor contractului de utilizare a logoului în vigoare la data faptelor aflate la originea prezentului litigiu, utilizatorul logoului DGP plătește către DSD o redevență pentru toate ambalajele purtând acest logo pe care le distribuie pe teritoriul german în temeiul acestui contract. Potrivit articolului 4 alineatul (1) din contractul menționat, excepțiile de la această regulă trebuie să facă obiectul unui acord scris separat. Articolul 5 alineatul (1) din același contract prevede de asemenea că toate ambalajele care poartă logoul DGP distribuite de utilizatorul acestui logo pe teritoriul german sunt facturate.
13 Cuantumul redevenței se calculează pornind de la două tipuri de elemente, și anume, pe de o parte, greutatea ambalajului și tipul de material utilizat și, pe de altă parte, volumul sau suprafața ambalajului. Potrivit articolului 4 alineatele (2) și (3) din contractul de utilizare a logoului, redevențele se calculează fără majorare cu caracter de beneficii și sunt destinate exclusiv acoperirii costurilor de colectare, de triere și de recuperare, precum și a cheltuielilor administrative aferente.
14 În cadrul sistemului DSD, ambalajele ce poartă logoul DGP pot fi primite fie în pubele speciale și diferențiate în funcție de material (metale, plastic sau materiale compozite), fie în containere instalate în apropierea locuințelor (în special pentru hârtie și sticlă), în timp ce deșeurile reziduale trebuie să fie aruncate în pubelele sistemului public de eliminare a deșeurilor.
15 Cu toate acestea, DSD nu colectează și nici nu recuperează ea însăși ambalajele utilizate, ci subcontractează acest serviciu întreprinderilor de colectare locale. Relațiile dintre DSD și aceste întreprinderi sunt reglementate printr‑un contract‑tip, modificat în mai multe rânduri, care are ca obiect crearea și exploatarea unui sistem de colectare și de triere a ambalajelor (denumit în continuare „contract de servicii”). În temeiul acestui contract, semnat între DSD și 537 de întreprinderi locale, fiecare dintre aceste întreprinderi dispune de dreptul exclusiv de a realiza colectarea ambalajelor în contul DSD într‑o zonă determinată. Odată triate, aceste ambalaje sunt transportate la un centru de reciclare pentru a fi recuperate.
16 Contractul de servicii a făcut obiectul Deciziei 2001/837/CE a Comisiei din 17 septembrie 2001, în cadrul unei proceduri declanșate în temeiul articolului 81 din Tratatul CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cauzele COMP/34493 – DSD, COMP/37366 – Hofmann + DSD, COMP/37299 – Edelhoff + DSD, COMP/37291 – Rethmann + DSD, COMP/37288 – ARGE și alte cinci întreprinderi + DSD, COMP/37287 – AWG și alte cinci întreprinderi + DSD, COMP/37526 – Feldhaus + DSD, COMP/37254 – Nehlsen + DSD, COMP/37252 – Schönmakers + DSD, COMP/37250 – Altvater + DSD, COMP/37246 – DASS + DSD, COMP/37245 – Scheele + DSD, COMP/37244 – SAK + DSD, COMP/37243 – Fischer + DSD, COMP/37242 – Trienekens + DSD, COMP/37267 – Interseroh + DSD) (JO L 319, p. 1). Prin Hotărârea Tribunalului din 24 mai 2007, Duales System Deutschland/Comisia (T‑289/01, Rep., p. II‑1691), care nu a făcut obiectul unui recurs în fața Curții, acțiunea DSD având ca obiect anularea Deciziei 2001/837 a fost respinsă.
Directiva 89/104/CEE
17 Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92), prevede la articolul 5 alineatul (1):
„Marca înregistrată conferă titularului său următoarele drepturi exclusive. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului:
(a) un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată;
(b) un semn pentru care, din cauza identității sau a similitudinii sale cu marca și din cauza identității sau a similitudinii produselor sau serviciilor aflate sub incidența mărcii și a semnului, există în mintea publicului un risc de confuzie care conține riscul de asociere între semn și marcă.”
18 Articolul 8 din aceeași directivă prevede:
„(1) O marcă poate face obiectul licențelor pentru toate sau pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care ea este înregistrată și pentru tot teritoriul sau pentru o parte a teritoriului unui stat membru. Licențele pot fi exclusive sau neexclusive.
(2) Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă față de un licențiat care încalcă una dintre clauzele contractului de licență, în ceea ce privește durata sa, forma acoperită prin înregistrarea sub care marca poate fi utilizată, natura produselor sau a serviciilor pentru care se acordă licența, teritoriul pe care marca poate fi aplicată sau calitatea produselor fabricate sau a serviciilor asigurate de licențiat.”
19 Directiva 89/104 a fost abrogată prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO L 299, p. 25), intrată în vigoare la 28 noiembrie 2008. Cu toate acestea, prezentul litigiu rămâne în sfera Directivei 89/104, ținând cont de data faptelor.
Istoricul cauzei
20 La 2 septembrie 1992, DSD a notificat Comisiei Comunităților Europene contractul de utilizare a logoului și contractul de servicii, cu scopul de a obține o atestare negativă sau, în lipsa acesteia, o decizie de exceptare.
21 După publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 27 martie 1997 (JO C 100, p. 4) a comunicării în care își anunța intenția de a se pronunța în favoarea acordurilor notificate, Comisia a primit observații din partea terților interesați privind, în special, diferite aspecte ale aplicării contractului de utilizare a logoului. În particular, acești terți interesați denunțau o pretinsă denaturare a concurenței rezultând din plata unei duble redevențe în caz de participare la sistemul DSD și la cel al unui alt prestator de servicii.
22 La 15 octombrie 1998, DSD a prezentat Comisiei o serie de angajamente destinate să evite ca producătorii și distribuitorii de ambalaje afiliați la sistemul DSD să plătească o redevență dublă în cazul în care participau la un alt sistem colectiv ce opera la nivel regional. În particular, DSD avea în vedere situația în care ar fi create, în paralel cu sistemul DSD, sisteme colective, limitate la unul sau mai multe landuri. În această ipoteză, ambalajele de același tip aparținând aceluiași distribuitor sau producător puteau fi preluate, în aceste landuri, de unul dintre noile sisteme colective, iar în alte landuri de sistemul DSD. Angajamentul DSD în această privință era următorul:
„Dacă alte sisteme decât [sistemul DSD], operând la nivel regional, sunt înființate și agreate oficial de cele mai înalte autorități ale landului, în conformitate [cu] decretul privind ambalajele, [DSD] este dispusă să pună în aplicare contractul de utilizare a logoului, astfel încât întreprinderile afiliate să aibă posibilitatea să participe la unul dintre aceste sisteme pentru o parte din ambalajele lor. [DSD] nu va percepe, prin urmare, nicio redevență în temeiul contractului de utilizare a logoului pentru ambalajele colectate de astfel de sisteme, acest al doilea tip de colectare trebuind să fie atestat prin dovezi. Cea de a doua condiție impusă pentru exonerarea de la plata redevenței datorate pentru ambalajele purtând logoul [DGP] este aceea de a nu aduce atingere protecției mărcii [DGP].”
23 La 3 noiembrie 1999, Comisia a considerat că angajamentele prezentate de DSD la 15 octombrie 1998 trebuiau să includă de asemenea sistemele individuale utilizate pentru tratarea unei părți din ambalaje, și nu să se limiteze doar la sistemele colective.
24 La 15 noiembrie 1999, anumiți producători de ambalaje au adresat o plângere Comisiei. Aceștia susțineau că prin contractul de utilizare a logoului se împiedica punerea în aplicare a unui sistem individual de preluare a ambalajelor. Ei considerau că utilizarea logoului, fără să existe totuși o prestație efectivă a unui serviciu de tratare a deșeurilor de către DSD, constituia un abuz de poziție dominantă al DSD.
25 Prin scrisoarea din 13 mai 2000, DSD a prezentat Comisiei două angajamente suplimentare. Unul dintre acestea viza cazul în care producătorii și distribuitorii de ambalaje ar alege un sistem individual pentru o parte din ambalajele lor și s‑ar afilia la sistemul DSD pentru restul ambalajelor. În acest caz, DSD se angaja să nu perceapă redevențe în temeiul contractului de utilizare a logoului pentru partea din ambalaje preluată de sistemul individual, cu condiția să îi fie aduse dovezi privind acest al doilea tip de colectare.
26 La 3 august 2000, Comisia a adresat DSD o comunicare privind obiecțiunile, la care aceasta a răspuns prin scrisoarea din 9 octombrie 2000.
27 La 20 aprilie 2001, Comisia a adoptat decizia în litigiu.
Decizia în litigiu
28 Decizia în litigiu arată, la punctul 20 din motive, că din observațiile autorităților germane reiese că este permisă combinarea unui sistem individual și a unui sistem colectiv prin participarea la un sistem colectiv numai pentru preluarea unei părți din ambalajele comercializate (denumite în continuare „sistemele mixte”). Decizia menționată subliniază de asemenea, la punctul 23 din motive, că dintr‑un răspuns al autorităților germane reiese că decretul privind ambalajele nu implică faptul că este posibilă doar utilizarea unui sistem unic. Legiuitorul nu ar fi avut niciodată intenția de a nu permite decât înființarea unui singur sistem colectiv în toată țara sau în fiecare land.
29 La punctul 95 din motive, decizia în litigiu ia în considerare ca punct de plecare împrejurarea necontestată de DSD că aceasta deține o poziție dominantă, care consta, în momentul adoptării deciziei menționate, în faptul că era singura întreprindere care propunea un sistem colectiv pe întreg teritoriul german și că sistemul DSD colecta aproximativ 70 % din ambalajele de vânzare în Germania, precum și aproximativ 82 % din ambalajele de vânzare de la consumatorii finali din Germania.
30 Potrivit punctelor 100-102 din motivele deciziei în litigiu, abuzul de poziție dominantă constă în faptul că redevența percepută de DSD de la producătorii și distribuitorii care aderă la sistemul DSD nu este condiționată de utilizarea efectivă a acestui sistem, ci este calculată pe baza numărului de ambalaje ce poartă logoul DGP pe care acești producători și distribuitori le comercializează în Germania. Or, producătorii și distribuitorii care aderă la sistemul DSD ar trebui să aplice logoul DGP pe fiecare dintre ambalajele notificate către DSD și destinate consumului în Germania. Din investigația condusă de Comisie ar fi rezultat că modul de calcul al redevenței plătite către DSD s‑ar opune dorinței anumitor producători de ambalaje, clienți ai sistemului DSD, de a putea apela la propriul sistem individual sau la un alt sistem colectiv pentru a se ocupa de o parte a ambalajelor pe care le comercializează.
31 Potrivit punctelor 103-107 din motivele deciziei în litigiu, soluția propusă de DSD, și anume renunțarea la aplicarea logoului DGP pe ambalajele care nu aparțin sistemului DSD, nu ar avea succes în fața realităților economice. O asemenea soluție ar necesita, într‑adevăr, o etichetare selectivă a ambalajelor (cu sau fără logoul DGP), ceea ce s‑ar traduce printr‑un cost suplimentar semnificativ. În plus, o asemenea soluție ar impune producătorilor și distribuitorilor de ambalaje care utilizează sisteme mixte să asigure depozitarea corespunzătoare a ambalajelor purtând logoul DGP în locuri unde sistemul DSD returnează aceste ambalaje, iar cele pe care nu apare acest logo să fie depozitate în locuri unde celelalte sisteme să le asigure preluarea, ceea ce ar fi imposibil în practică. În sfârșit, ținând seama de faptul că, deseori, consumatorul final nu decide decât după cumpărarea produsului ambalat sau, eventual, după utilizarea acestuia dacă depune ambalajul în cadrul unui sistem colectiv din apropierea domiciliului său sau dacă îl returnează la punctul de vânzare pentru a‑l preda unui sistem individual, ar fi imposibil să se aloce partea de ambalaje ce poartă logoul DGP unuia sau altuia dintre tipurile de colectare.
32 La punctele 111-115 din motivele deciziei în litigiu, Comisia estimează că efectele abuzului de poziție dominantă sunt duble. Pe de o parte, prin subordonarea exclusivă a redevenței utilizării logoului, DSD ar expune întreprinderile care nu utilizează serviciul său sau care nu îl utilizează decât pentru o parte din ambalaje unor prețuri și condiții de tranzacționare inechitabile. Din cauza diferenței excesive care există între costul furnizării serviciului și prețul acestuia, ar fi vorba despre un caz de folosire în mod abuziv a poziției dominante în sensul articolului 82 al doilea paragraf litera (a) CE. Pe de altă parte, ținând cont de regimul redevenței definit prin contractul de utilizare a logoului, nu ar fi rentabil din punct de vedere economic, pentru întreprinderile contribuabile, să adere la un sistem individual sau colectiv concurent, întrucât aceste întreprinderi ar trebui fie să plătească o redevență către DSD, pe lângă remunerația datorată concurentului, fie să introducă linii de ambalaje și circuite de distribuție distincte. Regimul redevenței ar face astfel mai dificilă intrarea pe piață a concurenților sistemului DSD.
33 La punctele 143-153 din motivele deciziei în litigiu, Comisia precizează că constatarea unui abuz de poziție dominantă nu este infirmată de necesitatea de a păstra caracterul distinctiv al logoului DGP. Cu privire la acest punct, decizia în litigiu afirmă că funcția esențială a acestui logo este îndeplinită dacă acesta semnalează consumatorului că are posibilitatea de a trata ambalajul prin intermediul DSD.
34 La punctele 155-160 din motivele deciziei menționate, Comisia arată că există riscul afectării semnificative a comerțului dintre statele membre prin folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante reprezentate de modalitățile redevenței contractuale în litigiu, ținând seama de circumstanțele proprii preluării, precum și recuperării ambalajelor în Germania și pe piața comună.
35 În concluzia evaluării realizate de Comisie în cauză, conform articolului 82 CE, articolul 1 din decizia în litigiu are următorul cuprins:
„Comportamentul [DSD] ce constă în impunerea, conform articolului 4 alineatul (1) prima teză și articolului 5 alineatul (1) prima teză din contractul de utilizare a logoului, a plății unei redevențe pentru totalitatea ambalajelor de vânzare comercializate în Germania cu logoul [DGP] este incompatibil cu piața comună atunci când întreprinderile contribuabile în temeiul decretului privind ambalajele:
(a) nu recurg la serviciul de preluare a obligației de eliminare a deșeurilor prevăzute la articolul 2 din contractul de utilizare a logoului decât pentru o parte din ambalaje sau nu au recurs la acesta, dar pun în circulație pe piață în Germania un ambalaj standardizat, comercializat și într‑un alt stat membru al Spațiului Economic European și pentru care acestea aderă la un sistem de preluare ce utilizează logoul [DGP] și
(b) dovedesc că, în ceea ce privește cantitatea de ambalaje, totală sau parțială, pentru care nu recurg la serviciul de preluare a obligației de eliminare a deșeurilor, se achită de obligațiile de preluare care le sunt impuse în decretul privind ambalajele prin intermediul sistemelor colective concurente sau al sistemelor individuale.”
36 După constatarea existenței unui abuz de poziție dominantă, Comisia a determinat, la punctele 161-167 din motivele deciziei în litigiu și la articolele 2-7 din aceasta, în aplicarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), modul în care DSD trebuie să pună capăt încălcării constatate.
37 Principala măsură impusă DSD constă în obligarea acesteia să nu perceapă redevențe asupra cantităților de ambalaje comercializate în Germania cu logoul DGP pentru care nu se apelează la serviciul de preluare a obligației de tratare a deșeurilor și pentru care obligațiile impuse în decretul privind ambalajele sunt îndeplinite în alt mod. Această măsură, definită la articolul 3 din decizia în litigiu, este următoarea:
„DSD este obligată să se angajeze față de toți semnatarii contractului de utilizare a logoului să nu perceapă redevențe asupra cantităților de ambalaje de vânzare comercializate în Germania cu logoul [DGP], pentru care nu s‑a apelat la serviciul de preluare a obligației de eliminare a deșeurilor conform articolului 2 din contractul de utilizare a logoului și pentru care obligațiile impuse prin decretul privind ambalajele sunt îndeplinite în alt mod.
Angajamentul vizat la primul paragraf înlocuiește o dispoziție derogatorie prevăzută la articolul 4 alineatul (1) a doua teză din contractul de utilizare a logoului.”
38 Pe de altă parte, la articolul 5 din decizia în litigiu, Comisia expune regulile de probă cerute în această ipoteză după cum urmează:
„(1) Dacă o parte sau totalitatea ambalajelor este returnată de un sistem colectiv concurent, confirmarea gestionarului sistemului prin care se atestă preluarea cantității corespunzătoare de către acest sistem colectiv concurent constituie o dovadă suficientă că obligațiile impuse prin decretul privind ambalajele menționate la articolele 3 și 4 sunt îndeplinite în alt mod.
(2) Dacă o parte sau totalitatea ambalajelor este colectată de un sistem individual, prezentarea ulterioară a unei atestări din partea unui expert independent prin care se indică faptul că obligațiile de preluare și de recuperare au fost îndeplinite este suficientă. Atestarea poate fi stabilită fie individual, pentru fiecare producător sau distribuitor, fie pentru ansamblul întreprinderilor participante la sistemul individual.
[…]
(4) În ceea ce privește elementele de probă ce urmează a fi prezentate societății DSD, este suficient ca, independent de versiunea corespunzătoare a decretului privind ambalajele, atestarea să confirme cocontractanților că exigențele de preluare și de recuperare sunt îndeplinite pentru un volum determinat de ambalaje.
[…]”
39 Articolul 4 din decizia în litigiu precizează:
„(1) DSD nu este autorizată să perceapă redevențe pentru ambalajele returnate în alt stat membru de către un sistem de preluare și de recuperare cu utilizarea logoului [DGP] și care sunt comercializate pe teritoriul de aplicare a decretului privind ambalajele împreună cu logoul, cu condiția atestării faptului că obligațiile impuse prin decretul privind ambalajele sunt îndeplinite în alt mod decât prin afilierea la sistemul înființat de DSD […].
[…]”
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
40 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 5 iulie 2001, DSD a introdus o acțiune în anularea deciziei în litigiu.
41 Printr‑un act separat, depus în aceeași zi, DSD a introdus de asemenea, în temeiul articolului 242 CE, o cerere de suspendare a executării articolului 3 din această decizie, precum și a articolelor 4-7 din aceasta, în măsura în care acestea se referă la articolul 3, până la pronunțarea Tribunalului cu privire la fondul cauzei.
42 Prin Ordonanța din 15 noiembrie 2001, Duales System Deutschland/Comisia (T‑151/01 R, Rec., p. II‑3295), președintele Tribunalului a respins respectiva cerere de suspendare a executării deciziei în litigiu.
43 Prin Ordonanța din 5 noiembrie 2001, Tribunalul a admis cererea de intervenție a întreprinderilor Vfw AG (devenită Vfw GmbH, denumită în continuare „Vfw”), Landbell AG für Rückhol‑Systeme (denumită în continuare „Landbell”) și BellandVision GmbH (denumită în continuare „BellandVision”) în susținerea concluziilor Comisiei. Aceste întreprinderi, care sunt concurente ale DSD, și‑au prezentat observațiile la 7 februarie 2002.
44 Ultimul memoriu a fost depus la 27 mai 2002. Terminarea procedurii orale a fost comunicată părților la 9 septembrie 2002.
45 În cursul lunii iunie 2006, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, acesta a adresat părților o serie de întrebări la care să se răspundă oral în cadrul ședinței. Aceste întrebări se refereau la diferitele etape ale procesului de colectare și de recuperare a ambalajelor, precum și la condițiile în care putea exista concurența dintre sistemele individuale și colective. Tribunalul a invitat de asemenea Comisia să producă un document prezentat de autoritățile germane în cadrul procedurii administrative. La 26 iunie 2006, Comisia a comunicat acest document.
46 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 11 și din 12 iulie 2006.
47 Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea cu care a fost sesizat și a obligat DSD la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie, de Landbell și de BellandVision, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii. Acesta a obligat Vfw, care nu solicitase obligarea DSD la plata cheltuielilor de judecată, la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii.
48 DSD a invocat trei motive, întemeiate, în primul rând, pe o încălcare a articolului 82 CE, în al doilea rând, pe o încălcare a articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, precum și a principiului proporționalității și, în treilea rând, pe o încălcare a articolului 86 alineatul (2) CE.
49 Prin intermediul primului motiv, DSD susține că dispozițiile în litigiu din contractul de utilizare a logoului erau necesare pentru a garanta realizarea obiectivelor decretului privind ambalajele, constând în protejarea diferitelor funcții ale mărcii Der Grüne Punkt (denumită în continuare „marca DGP”), și pentru a permite buna funcționare a sistemului DSD.
50 Ca răspuns la diversele argumente invocate de DSD în cadrul acestui motiv, Tribunalul a statuat în special la punctele 139 și 154 din hotărârea atacată că era posibil pentru un producător sau un distribuitor de ambalaje să apeleze în același timp la mai multe sisteme pentru a se conforma ratelor de recuperare:
„139 […] producătorul sau distribuitorul de ambalaje nu transferă către DSD un număr determinat de ambalaje destinate a purta logoul [DGP], ci mai degrabă o cantitate de material pe care acest producător sau distribuitor o va comercializa în Germania și în privința căreia acesta înțelege să încredințeze preluarea și recuperarea sistemului DSD. Este, așadar, posibil pentru un producător sau un distribuitor de ambalaje să apeleze la sisteme mixte pentru a se conforma ratelor de recuperare stabilite prin decret.
[…]
154 În această privință, trebuie reamintit că în decret[ul privind ambalajele] nu se precizează faptul că logoul [DGP] nu poate figura pe ambalajele colectate în cadrul unui sistem colectiv concurent sau al unui sistem individual dacă acestea respectă, în rest, condițiile impuse în decret[ul menționat] pentru identificarea sistemului utilizat împreună cu sistemul DSD. Astfel de indicații pot fi cumulative și același ambalaj poate, astfel, să aparțină mai multor sisteme în același timp. În acest sens, Comisia a interpretat, în mod întemeiat, conținutul obligației de transparență definite de autoritățile germane în observațiile lor, potrivit cărora este necesar să se definească în mod clar, atât pentru consumatori, cât și pentru autorități, care sunt ambalajele supuse obligației de preluare la punctele de vânzare sau în imediata vecinătate a acestora și care sunt cele care nu sunt supuse acestei obligații […].”
51 De asemenea, Tribunalul a statuat, la punctul 156 din hotărârea atacată, că „faptul că logoul [DGP] și indicația privind un «mijloc adecvat» ce desemnează un alt sistem colectiv […] figurează pe același ambalaj, în caz de utilizare în comun a două sisteme colective, și faptul că logoul [DGP] și indicația unei posibilități de restituire către magazin apar pe același ambalaj, în caz de utilizare în comun a sistemului DSD și a unui sistem individual, nu aduc atingere funcției esențiale a mărcii”.
52 La punctul 163 din hotărâre, Tribunalul a adăugat că „în privința argumentelor referitoare la necesitatea de a respecta buna funcționare a sistemului DSD […], […] aceasta nu este repusă în discuție în cazul sistemelor mixte. În orice caz, necesitățile proprii funcționării sistemului DSD nu ar putea fi capabile să justifice comportamentul recurentei, caracterizat în Hotărârile BäKo a Bundesgerichtshof și Hertzel a Oberlandesgericht Düsseldorf, citate de Comisie […], în diferitele plângeri prezentate Comisiei […] și în teza prezentată inițial de DSD în cererea sa introductivă […], ce constă în impunerea plății unei redevențe pentru totalitatea ambalajelor comercializate în Germania cu logoul [DGP], deși se face dovada faptului că unele dintre aceste ambalaje au fost preluate și recuperate de un alt sistem colectiv sau de un sistem individual”.
53 Tribunalul a concluzionat, la punctul 164 din hotărârea atacată, că „nici decretul privind ambalajele, nici dreptul mărcilor, nici necesitățile proprii funcționării sistemului DSD nu autorizează [DSD] să impună întreprinderilor care apelează la sistemul său plata unei redevențe pentru totalitatea ambalajelor comercializate în Germania cu logoul [DGP], atunci când aceste întreprinderi demonstrează că nu recurg la sistemul DSD pentru o parte sau pentru totalitatea acestor ambalaje”.
54 Prin intermediul celui de al doilea motiv, DSD susținea că un regim de marcaj selectiv al ambalajelor în funcție de sistemul utilizat ar fi fost mai adecvat decât obligația impusă în decizia în litigiu. Articolele 3 și 4 din această decizie ar fi disproporționate întrucât obligă DSD să acorde terților o licență.
55 Tribunalul a respins acest motiv. Acesta a apreciat, la punctul 173 din hotărârea atacată, că „faptul că este posibil, din punct de vedere teoretic, să se aplice în mod selectiv logoul [DGP] pe ambalaje nu poate avea drept consecință anularea măsurilor [adoptate prin decizia în litigiu], dat fiind că această soluție este mai costisitoare și mai dificil de pus în practică pentru producătorii și distribuitorii de ambalaje decât măsurile definite la articolele 3-5 din [această decizie] […]”.
56 De asemenea, Tribunalul a arătat, la punctul 181 din hotărârea atacată, că obligațiile care figurau în decizia în litigiu nu aveau ca obiect „să impună DSD o licență fără limită în timp pentru utilizarea [logoului DGP], ci doar să oblige DSD să nu perceapă redevențe pentru totalitatea ambalajelor purtând acest logo atunci când se demonstrează că totalitatea sau doar o parte din aceste ambalaje a fost returnată și recuperată prin intermediul unui alt sistem”.
57 Tribunalul a precizat, la punctul 196 din hotărârea atacată, că decizia în litigiu trebuie să fie interpretată în sensul că nu exclude posibilitatea ca DSD să primească o redevență adecvată pentru simpla utilizare a mărcii, în ipoteza în care se demonstrează că ambalajul ce poartă logoul menționat a fost preluat și recuperat de un alt sistem.
58 În susținerea acestei constatări, Tribunalul a arătat, la punctele 193 și 194 din hotărârea atacată, următoarele:
„193 Tribunalul arată că obligația impusă DSD prin articolul 3 din decizia [în litigiu] permite producătorilor și distribuitorilor care apelează la sistemul său doar pentru o parte din ambalajele lor să nu plătească redevența către DSD atunci când se face dovada că ambalajele purtând logoul [DGP] nu au fost colectate și recuperate de sistemul DSD, ci de un sistem concurent.
194 Totuși, chiar și în acest caz, nu ar putea fi exclus ca marca [DGP] aplicată pe ambalajul în cauză să poată avea o valoare economică în sine, întrucât aceasta permite să se indice consumatorului că ambalajul în cauză poate fi returnat în sistemul DSD […]. O asemenea posibilitate oferită consumatorului pentru toate ambalajele comercializate cu logoul [DGP], fie că aparțin, fie că nu aparțin sistemului DSD, după o verificare a cantităților colectate, este susceptibilă să aibă un preț care, deși nu poate reprezenta prețul efectiv al prestației de colectare și de recuperare, așa cum ar putea fi cazul în aplicarea dispozițiilor în litigiu ale contractului de utilizare a logoului, ar trebui să poată fi plătit către DSD în schimbul prestației oferite în speță, și anume punerea la dispoziție a sistemului său.”
59 Prin intermediul celui de al treilea motiv, DSD susținea că era exclusă o încălcare a articolului 82 CE, din moment ce îi era încredințat un serviciu de interes economic general în sensul articolului 86 alineatul (2) CE, și anume gestionarea deșeurilor în scopuri de mediu.
60 Tribunalul a arătat, la punctul 208 din hotărârea atacată, că, și în cazul în care se presupune că recurentei i s‑ar fi încredințat un astfel de serviciu, nu este mai puțin adevărat că nu este demonstrat riscul unei repuneri în discuție a acestei misiuni prin decizia în litigiu.
Procedura în fața Curții
61 DSD a introdus prezentul recurs la 8 august 2007.
62 Prin cererea depusă la grefa Curții la 16 noiembrie 2007, Interseroh Dienstleistungs GmbH (denumită în continuare „Interseroh”), care exploatează începând din 2006 un sistem colectiv pe întreg teritoriul german, a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Comisiei. Prin Ordonanța din 21 februarie 2008, președintele Curții a admis această cerere de intervenție.
63 DSD solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– anularea deciziei în litigiu;
– în subsidiar, trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare și
– în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
64 Comisia, Vfw, Landbell, BellandVision și Interseroh solicită Curții:
– respingerea recursului și
– obligarea DSD la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recurs
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare care rezultă din motivarea contradictorie a hotărârii atacate
Argumentele părților
65 În opinia DSD, Tribunalul și‑a încălcat obligația de motivare a hotărârii atacate efectuând constatări contradictorii cu privire la pretinsul abuz de poziție dominantă.
66 În susținerea acestui motiv, DSD realizează o comparație între maniera în care respectivul abuz a fost prezentat de Comisie la punctele 101, 102, 111 și 115 din motivele deciziei în litigiu, astfel cum au fost preluate de Tribunal la punctele 48, 50, 58, 60, 119, 163 și 164 din hotărârea atacată, și motivele enunțate la punctul 194 din hotărâre.
67 Pe de o parte, Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe faptul că DSD solicită întreprinderilor care fac dovada că nu utilizează sistemul său sau care nu îl utilizează decât pentru o parte din ambalajele de vânzare care poartă logoul DGP să plătească integral redevența datorată în temeiul contractului de utilizare a logoului.
68 Pe de altă parte, Tribunalul ar fi sugerat la punctul 194 din hotărârea atacată că DSD nu solicită în mod obligatoriu prețul serviciului de colectare și de recuperare pentru ambalajele care nu sunt supuse sistemului DSD. Prin urmare, constatările Tribunalului ar fi vădit contradictorii.
69 Comisia amintește că redevența urmărește acoperirea cheltuielilor care rezultă din colectarea, trierea și recuperarea ambalajelor, precum și a cheltuielilor de gestionare și, așadar, nu reprezintă o contraprestație pentru utilizarea mărcii. Prin urmare, decizia în litigiu și hotărârea atacată nu s‑ar referi la o redevență pentru utilizarea mărcii DGP.
70 Vfw, Landbell și BellandVision, la fel ca și Comisia, contestă existența contradicției invocate de DSD. Punctul 194 din hotărârea atacată nu ar cuprinde niciun element referitor la constatările efectuate de Tribunal în ceea ce privește abuzul de poziție dominantă. Acesta ar privi numai problema dacă simpla aplicare a logoului DGP pe ambalaje poate avea un preț, chiar atunci când DSD nu furnizează niciun serviciu de preluare a ambalajelor.
Aprecierea Curții
71 Potrivit unei jurisprudențe constante, problema dacă motivarea unei hotărâri a Tribunalului este contradictorie reprezintă o problemă de drept care poate fi invocată în cadrul unui recurs (a se vedea în special Hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 25, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 77, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 90).
72 În speță, DSD apreciază că există o contradicție între constatarea efectuată la punctul 194 din hotărârea atacată și cele prin care Tribunalul a confirmat existența abuzului de poziție dominantă descris de Comisie.
73 Astfel cum rezultă de la punctele 193 și 194 din hotărârea atacată, acestea se referă la împrejurarea dacă, ca urmare a obligațiilor enunțate de Comisie în decizia în litigiu, DSD nu mai poate percepe redevența prevăzută în contractul de utilizare a logoului pentru ambalajele care îi sunt notificate, care poartă logoul DGP și în legătură cu care s‑a făcut dovada că nu au fost preluate și recuperate de sistemul DSD.
74 La punctul 194 din hotărârea menționată, Tribunalul a constatat că, în pofida acestei împrejurări, nu se poate exclude că producătorii și distribuitorii de astfel de ambalaje trebuie să plătească o sumă în favoarea DSD drept contraprestație pentru aplicarea logoului DGP pe ambalaj, dat fiind că această aplicare implică o punere la dispoziția consumatorului a sistemului DSD și reprezintă, prin urmare, o utilizare a mărcii DGP, care poate avea un preț.
75 Astfel cum însuși Tribunalul a precizat la același punct, suma pe care DSD ar putea eventual să o perceapă în contraprestație pentru aplicarea mărcii DGP este distinctă de redevența care este datorată pentru ambalajele efectiv preluate și recuperate de DSD în aplicarea contractului de utilizare a logoului.
76 Rezultă din cele ce precedă, în primul rând, că Tribunalul nu a constatat în niciun mod, la punctul 194 din hotărârea atacată, că DSD ar putea percepe, în contraprestație numai pentru punerea la dispoziție a sistemului său, o sumă corespunzând prețului serviciului de colectare și de recuperare.
77 Rezultă, în al doilea rând, că punctul 194 din hotărârea atacată se referă la consecințele măsurilor enunțate în decizia în litigiu, iar nu la constatarea unui abuz de poziție dominantă. Acesta are ca obiect numai constatarea că, spre deosebire de cele susținute de DSD în fața Tribunalului, decizia în litigiu nu are drept consecință punerea DSD în imposibilitatea de a percepe o sumă numai pentru aplicarea mărcii DGP pe ambalaje.
78 Prin urmare, contradicția dintre motive invocată de DSD nu poate fi considerată întemeiată și, prin urmare, primul motiv de recurs trebuie să fie respins.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o denaturare a contractului de utilizare a logoului și a altor elemente din dosar
Argumentele părților
79 DSD arată că în centrul litigiului se află constatarea enunțată la punctul 111 din motivele deciziei în litigiu, potrivit căreia „DSD impune prețuri neechitabile de fiecare dată când cantitatea de ambalaje care poartă logoul [DGP] este mai importantă decât cea a ambalajelor care sunt preluate de sistemul colectiv”. În acest context, Tribunalul ar fi constatat că, în temeiul contractului de utilizare a logoului, DSD acordă o licență izolată pentru utilizarea logoului DGP, mai exact o licență pentru marcarea ambalajelor pentru care nu se recurge la sistemul DSD.
80 Această constatare ar constitui o denaturare a contractului de utilizare a logoului, acest contract limitându‑se la acordarea unui drept de utilizare a logoului DGP în legătură cu preluarea obligațiilor care rezultă din decretul privind ambalajele.
81 În plus, constatarea menționată ar denatura alte elemente din dosar. În această privință, DSD subliniază că din corespondența pe care a purtat‑o cu Comisia în cursul procedurii administrative rezultă că DSD nu acorda o licență având sfera descrisă de Tribunal, ci doar că refuza să aplice propunerea Comisiei de a accepta că ambalajele destinate unor sisteme de tratare concurente ar putea purta logoul DGP.
82 Constatarea efectuată de Tribunal cu referire la o „licență izolată” ar denatura, în plus, elemente din dosar pe care Tribunalul însuși s‑ar fi întemeiat în mod expres, în special la punctul 163 din hotărârea atacată, precum anumite hotărâri ale instanțelor germane și plângerile cu care a fost sesizată Comisia.
83 Potrivit Comisiei, Vfw, Landbell, BellandVision și Interseroh, Tribunalul nu a efectuat deloc constatarea referitoare la o „licență izolată” pe care DSD i‑o reproșează.
84 Vfw, Landbell și BellandVision estimează, pe de altă parte, că acest motiv este inadmisibil în măsura în care DSD nu își poate întemeia recursul pe o apreciere pretins eronată asupra situației de fapt, ci numai pe încălcarea de către Tribunal a unor dispoziții juridice.
Aprecierea Curții
85 Contrar celor susținute de Vfw, Landbell și de BellandVision, acest motiv întemeiat pe o denaturare a contractului de utilizare a logoului și a altor elemente din dosar este admisibil.
86 Astfel, eroarea reproșată de DSD Tribunalului privește denaturarea sferei licenței acordate prin contractul de utilizare a logoului.
87 Astfel cum s‑a arătat la punctul 11 din prezenta hotărâre, contractul de utilizare a logoului are ca obiect să permită cocontractanților DSD să își îndeplinească obligația de colectare și de recuperare a ambalajelor pe care le notifică DSD. În această privință, contractul respectiv prevede că întreprinderile care aderă la sistemul DSD trebuie să aplice logoul DGP pe fiecare ambalaj notificat DSD și destinat consumului intern în Germania.
88 Rezultă din aceste elemente că licența de utilizare a logoului acordată clienților DSD se referă la aplicarea logoului DGP pe totalitatea ambalajelor notificate DSD și destinate consumului intern în Germania.
89 Astfel cum rezultă în special din articolul 1 din decizia în litigiu, abuzul de poziție dominantă constatat de Comisie constă în faptul că respectivul contract de utilizare a logoului impune clienților DSD plata unei redevențe pentru totalitatea ambalajelor notificate DSD, chiar și atunci când se dovedește că unele dintre acestea sunt preluate și recuperate prin intermediul unor sisteme colective concurente sau al unor sisteme individuale.
90 Trebuie să se constate că Tribunalul nu a denaturat aceste elemente ale dosarului.
91 Astfel, la punctul 141 din hotărârea atacată, Tribunalul a precizat în mod corect că „numai prevederile din contractul de utilizare a logoului referitoare la redevență sunt considerate abuzive în decizia [în litigiu] [și că decizia menționată] nu critică, așadar, faptul că [respectivul] contract impune producătorului sau distribuitorului care dorește să utilizeze sistemul DSD să aplice logoul [DGP] pe fiecare ambalaj notificat și destinat consumului intern”.
92 În ceea ce privește în mod concret întinderea licenței acordate prin contractul de utilizare a logoului, DSD nu a reușit să identifice pasajele din hotărârea atacată în care Tribunalul ar fi descris în mod eronat sfera acestei licențe. În ceea ce privește pasajele care expun aprecierea asupra situației de fapt și juridice efectuată de Tribunal, DSD se limitează, în cadrul prezentului motiv, să menționeze punctele 119, 163 și 164 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a amintit cuprinsul deciziei în litigiu și a considerat că, în pofida argumentelor DSD referitoare la necesitatea păstrării bunei funcționări a sistemului, Comisia a constatat în mod întemeiat că era abuziv să se solicite o redevență pentru totalitatea ambalajelor notificate DSD și care purtau logoul DGP, cu toate că era dovedit faptul că unele dintre aceste ambalaje fuseseră preluate și recuperate printr‑un alt sistem colectiv sau printr‑un sistem individual.
93 Rezultă din cele ce precedă că al doilea motiv trebuie de asemenea respins.
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o motivare insuficientă, pe o denaturare a faptelor și pe erori de drept în ceea ce privește drepturile exclusive legate de logoul DGP
Argumentele părților
94 În opinia DSD, constatarea care figurează la punctul 161 din hotărârea atacată, potrivit căreia logoul DGP nu beneficiază de exclusivitatea pe care o revendică DSD, astfel încât aceasta nu ar putea limita acordarea licenței numai la ambalajele tratate prin sistemul său, este insuficient motivată. Constatarea menționată s‑ar întemeia în esență pe concluziile formulate de Tribunal la punctul 130 și următoarele din hotărârea atacată, pe baza pledoariilor și a răspunsurilor părților din cadrul ședinței, fără a fi posibil să se determine care era adevăratul obiect al acestei dezbateri contradictorii dintre părți.
95 În continuare, constatarea de la punctul 139 din hotărârea atacată, potrivit căreia „producătorul sau distribuitorul de ambalaje nu transferă către DSD un număr determinat de ambalaje destinate a purta logoul [DGP], ci mai degrabă o cantitate de material pe care acest producător sau distribuitor o va comercializa în Germania și în privința căreia acesta înțelege să încredințeze preluarea și recuperarea sistemului DSD”, ar fi vădit contrară prevederilor contractului de utilizare a logoului referitoare la notificarea ambalajelor și la acordarea licenței, prevederilor decretului privind ambalajele referitoare la îndeplinirea obligației de tratare, obligației imperative de transparență care rezultă din decretul menționat și cerinței care decurge din dreptul mărcilor potrivit căreia ambalajele ce aparțin sistemului DSD trebuie să fie identificabile.
96 De asemenea, punctele 129 și 154 din hotărârea atacată, potrivit cărora un ambalaj inclus în sistemul DSD poate aparține în același timp unui alt sistem de tratare, ar denatura elementele dosarului, în special decretul privind ambalajele.
97 Punctul 137 din hotărârea menționată, potrivit căruia un distribuitor care a aderat la un sistem colectiv ar putea a posteriori să își asume personal preluarea și recuperarea și viceversa, ar denatura de asemenea decretul privind ambalajele. Astfel, potrivit acestui decret, participarea la un sistem colectiv ar echivala cu îndeplinirea obligațiilor de tratare. Prin urmare, pentru ambalajele care aparțin unui sistem colectiv nu este posibil să se recurgă a posteriori la un sistem individual.
98 În plus, constatările Tribunalului ar fi incompatibile cu dreptul mărcilor. Situația descrisă de Tribunal, în care ambalajele netratate prin sistemul DSD ar putea purta logoul DGP, ar lipsi acest logo de caracterul său distinctiv. DSD subliniază că logoul menționat, în calitate de marcă înregistrată, face referire exclusiv la sistemul său și, prin urmare, la serviciile sale.
99 Comisia susține că Tribunalul a expus, în motivele hotărârii atacate criticate de DSD, examinarea pe care a efectuat‑o cu privire la caracterul distinctiv al logoului DGP și la funcționarea sistemelor mixte, mai exact combinarea sistemului DSD cu un alt sistem colectiv sau cu un sistem individual.
100 În ceea ce privește punctul 154 din hotărârea atacată, Comisia estimează că Tribunalul a reținut în mod întemeiat, în această privință, declarații ale guvernului german în sensul că același ambalaj putea fi implicat simultan în mai multe sisteme. DSD ar atribui în mod eronat decretului privind ambalajele o interpretare centrată pe ambalajul individual, care nu corespunde condițiilor economice în care se înscriu soluțiile mixte.
101 Referitor la punctul 137 din hotărârea atacată, Comisia observă că este vorba despre un obiter dictum cu privire la punerea în aplicare a unor eventuale mecanisme de corectare în cazul în care ratele de recuperare nu ar fi respectate. Pe de altă parte, în orice caz, critica DSD privitoare la punctul menționat din hotărâre ar fi neîntemeiată.
102 În ceea ce privește punctul 161 din hotărârea atacată, Comisia arată că logoul DGP nu indică decât o simplă posibilitate de preluare și de recuperare de către DSD. Comisia amintește că acest logo este destinat informării mediilor comerciale și consumatorului final că ambalajul pe care este aplicat poate fi tratat prin sistemul DSD.
103 Potrivit Vfw, DSD afirmă în mod eronat că un ambalaj nu poate fi integrat în două sisteme diferite.
104 Landbell și BellandVision susțin că acest motiv, în măsura în care urmărește să justifice abuzul de poziție dominantă prin decretul privind ambalajele și prin dreptul mărcilor, este vădit neîntemeiat. Contrar celor pretinse de DSD, sistemele mixte ar fi admisibile, după cum ar fi declarat de altfel guvernul german.
105 Potrivit Interseroh, DSD prezintă în mod incorect decretul privind ambalajele atunci când afirmă că serviciul de preluare a obligațiilor de tratare se referă la un ambalaj concret.
Aprecierea Curții
106 Trebuie să se constate, cu titlu introductiv, că argumentele DSD potrivit cărora aplicarea logoului DGP pe ambalaje netratate prin sistemul său constituie o încălcare a dreptului mărcilor coincid în esență cu al patrulea motiv de recurs. Prin urmare, vor fi examinate în cadrul acestui ultim motiv.
107 În continuare, prin prezentul motiv, DSD susține în esență că acele constatări efectuate de Tribunal la punctele 139, 154 și 161 din hotărârea atacată sunt insuficient motivate și denaturează anumite elemente din dosar.
108 La punctul 139 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus din elementele și din considerațiile expuse la punctele 129-138 din hotărârea menționată că este posibil ca producătorii și distribuitorii de ambalaje să facă apel la sisteme mixte pentru a‑și îndeplini obligațiile de colectare și de recuperare stabilite prin decretul privind ambalajele.
109 Astfel cum rezultă în special de la punctele 129 și 154 din hotărârea atacată, această constatare a Tribunalului referitoare la sistemele mixte se referă la faptul, contestat de recurentă, că un ambalaj încredințat DSD și care poartă logoul DGP poate aparține în același timp unui alt sistem de preluare și de recuperare decât DSD.
110 Din motivele expuse la punctele 131-138 din hotărârea atacată rezultă fără ambiguitate că Tribunalul și‑a întemeiat raționamentul pe considerația că nu este determinant să se stabilească dacă un ambalaj poartă sau nu poartă logoul DGP. În opinia Tribunalului, este important numai ca acele cantități de material care trebuie recuperat introduse pe piață de către producător sau distribuitor să fie efectiv preluate și recuperate și ca ratele de recuperare prevăzute de decretul privind ambalajele să fie astfel respectate.
111 În acest context, la punctul 137 din hotărârea atacată, Tribunalul a dat exemplul colectării și recuperării deșeurilor din plastic ale unui lanț de restaurante fast‑food.
112 Astfel cum Comisia a arătat în mod întemeiat, punctul 137 menționat constituie un obiter dictum. Pentru examinarea recursului, este importantă constatarea Tribunalului de la punctele 139, 154 și 161 din hotărârea atacată, potrivit căreia nu există o legătură de exclusivitate între ambalajele care poartă logoul DGP și serviciile de preluare și de recuperare ale DSD.
113 În primul rând, Tribunalul a expus în mod suficient rațiunile care l‑au condus la această concluzie.
114 Trebuie amintit, în această privință, că obligația de motivare nu impune Tribunalului să realizeze o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu și că, prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis argumentele, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul (a se vedea în special Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 372, Hotărârea din 25 octombrie 2007, Komninou și alții/Comisia, C‑167/06 P, punctul 22, precum și Hotărârea FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, citată anterior, punctul 96).
115 Hotărârea atacată răspunde în mod circumstanțiat la argumentele invocate de DSD în ceea ce privește pretinsa exclusivitate legată de logoul DGP și permite Curții să își exercite controlul jurisdicțional. Tribunalul a expus în mod detaliat, la punctele 131-138, precum și la punctele 150-154 din hotărârea atacată, rațiunea pentru care apreciază că decretul privind ambalajele și alte elemente din dosar permit să se concluzioneze că un ambalaj care poartă logoul DGP nu aparține în mod obligatoriu numai sistemului DSD.
116 În al doilea rând, trebuie să se arate că, spre deosebire de susținerile DSD, constatările Tribunalului nu denaturează nici decretul privind ambalajele, nici contractul de utilizare a logoului.
117 În această privință, este suficient să se constate că DSD nu a identificat dispoziții sau pasaje din decretul privind ambalajele din care să rezulte că fiecare ambalaj individual nu poate fi tratat decât printr‑un sistem și că, prin urmare, un ambalaj care poartă logoul DGP este tratat în mod obligatoriu prin sistemul DSD. Aceasta nu a demonstrat nici că în contractul de utilizare a logoului există indicații în acest sens.
118 În fine, în ceea ce privește cerința transparenței, DSD nu a adus indicii concrete în sensul că interpretarea Comisiei și a Tribunalului, enunțată la punctul 154 din hotărârea atacată, potrivit căreia este necesar să se definească în mod clar, atât pentru consumatori, cât și pentru autorități, care sunt ambalajele supuse obligației de preluare la punctele de vânzare sau în imediata vecinătate a acestora și care sunt cele care nu sunt supuse acestei obligații, ar denatura elementele din dosar. În plus, aceasta nu a demonstrat că aplicarea logoului DGP pe ambalaje care sunt tratate prin alt sistem decât sistemul DSD ar fi contrară acestui obiectiv de transparență. Astfel, aplicarea logoului menționat pe un ambalaj notificat sistemului DSD indică în mod clar consumatorilor și autorităților vizate, indiferent de aspectul dacă ambalajul respectiv va fi tratat efectiv prin acest sistem sau prin altul, că acel ambalaj nu mai este supus obligației de preluare la punctele de vânzare sau în imediata vecinătate a acestora, ci că a fost notificat DSD.
119 Rezultă din toate cele ce precedă că al treilea motiv de recurs trebuie respins.
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului comunitar al mărcilor
Argumentele părților
120 DSD susține că constatarea de la punctul 161 din hotărârea atacată, potrivit căreia logoului DGP nu i se poate recunoaște exclusivitatea revendicată de titular dat fiind că o astfel de exclusivitate „nu ar avea alt efect decât împiedicarea producătorilor și a distribuitorilor de ambalaje de a recurge la un sistem mixt și de a legitima posibilitatea, pentru recurentă, de a fi remunerată pentru un serviciu care, după cum au demonstrat totuși persoanele interesate, nu a fost efectuat în mod concret”, este contrară articolului 5 din Directiva 89/104, care conferă titularului mărcii un drept exclusiv. Prin urmare, constatarea menționată ar constitui o încălcare a dreptului comunitar al mărcilor.
121 În opinia Comisiei, exclusivitatea descrisă la articolul 5 din Directiva 89/104 este diferită de cea în discuție la punctul 161 din hotărârea atacată. În acest pasaj din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi formulat numai concluziile raționamentului de la punctele 156 și 157 din această hotărâre, potrivit căruia logoul DGP nu exprimă decât o opțiune de tratare și funcția sa de bază nu este afectată atunci când ambalajul care poartă acest logo face și obiectul altor opțiuni de tratare.
122 Comisia adaugă că decizia în litigiu nu determină o utilizare necuvenită a mărcii, mai exact o utilizare de către persoane cu care DSD nu a încheiat un contract.
123 Vfw remarcă faptul că logoul DGP nu este o marcă în sensul clasic al termenului. Aceasta amintește că o marcă caracterizează produse sau servicii care sunt identice sau similare celor pentru care a fost înregistrată marca. Logoul DGP ar servi numai la indicarea participării la un sistem colectiv, iar nu la identificarea produselor sau serviciilor identice ori similare.
Aprecierea Curții
124 Trebuie să se arate, mai întâi, că argumentul Vfw potrivit căruia logoul DGP nu poate fi considerat cu adevărat drept constituind o marcă nu poate fi reținut. Astfel, nu se contestă că logoul menționat a fost înregistrat ca marcă de Oficiul german pentru brevete și mărci pentru serviciile de colectare, de triere și de recuperare a deșeurilor.
125 În continuare, în ceea ce privește pretinsa încălcare de către Tribunal a articolului 5 din Directiva 89/104, trebuie amintit că, în temeiul alineatului (1) litera (a) al acestui articol, o marcă înregistrată conferă titularului său un drept exclusiv, acesta fiind îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului, un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată.
126 Prin urmare, afirmând că Tribunalul a încălcat, la punctul 161 din hotărârea atacată, dreptul exclusiv referitor la utilizarea logoului al cărui titular este DSD și invocând articolul 5 din Directiva 89/104 în acest context, DSD susține că era sarcina Tribunalului să constate că decizia în litigiu o împiedicase în mod ilegal să interzică terților utilizarea semnului identic cu logoul său. DSD a explicat acest argument în ședință, subliniind că, din cauza obligațiilor prevăzute de decizia în litigiu și a aprobării acesteia de către Tribunal, logoul DGP a devenit în practică disponibil pentru toți.
127 Pentru a se răspunde la acest argument trebuie să se facă o distincție între utilizarea logoului DGP de către cocontractanții DSD și eventuala utilizare a aceluiași logo de către alți terți.
128 În ceea ce privește utilizarea logoului DGP de către cocontractanții DSD, trebuie să se arate că rezultă chiar din modul de redactare a articolului 5 din Directiva 89/104 că această dispoziție nu acoperă ipoteza în care un terț utilizează marca cu consimțământul titularului ei. Această ipoteză apare în special atunci când titularul abilitează, potrivit unui contract de licență, cocontractanții săi să utilizeze marca.
129 Rezultă că DSD nu poate invoca în mod util dreptul exclusiv care îi este conferit de logoul DGP în ceea ce privește utilizarea acestui logo de către producătorii și distribuitorii care au încheiat cu aceasta contractul de utilizare a logoului menționat. Directiva 89/104 prevede, cu certitudine, la articolul 8 alineatul (2), că titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă față de un licențiat care încalcă una dintre clauzele contractului de licență vizate de aceeași dispoziție a directivei. Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 192 din concluzii, în speță, DSD a creat ea însăși un sistem care impune aplicarea logoului DGP pe toate ambalajele notificate, chiar dacă unele dintre acestea nu sunt preluate de acest sistem. Prin urmare, nu se contestă că utilizarea logoului DGP pe totalitatea ambalajelor notificate către DSD este impusă de contractul de licență și, așadar, este compatibilă cu acesta.
130 În măsura în care DSD susține că măsurile impuse de Comisie au ca efect gratuitatea parțială a utilizării logoului DGP de către licențiați, este suficient să se amintească faptul că decizia în litigiu are ca unic obiect și ca unic efect împiedicarea DSD de a fi remunerată pentru servicii de colectare și de recuperare în legătură cu care s‑a dovedit că nu sunt prestate de această societate. Astfel de măsuri nu sunt incompatibile cu normele prevăzute de Directiva 89/104.
131 Pe de altă parte, astfel cum Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctul 194 din hotărârea atacată, nu se poate exclude că aplicarea logoului DGP pe ambalaje, fie că aparțin, fie că nu aparțin sistemului DSD, este susceptibilă să aibă un preț care, deși nu poate reprezenta prețul efectiv al prestației de colectare și de recuperare, ar trebui să poată fi plătit către DSD în contraprestație pentru simpla utilizare a mărcii.
132 În ceea ce privește eventuala utilizare a logoului DGP de către alți terți decât cocontractanții DSD, trebuie să se constate că nici decizia în litigiu, nici hotărârea atacată nu constată că o astfel de utilizare ar fi permisă de dreptul mărcilor. În această privință, Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 180 din hotărârea atacată, că obligațiile definite în decizia în litigiu nu se referă decât la raporturile dintre DSD și „producătorii sau distribuitorii de ambalaje care sunt fie cocontractanți ai DSD în cadrul contractului de utilizare a logoului […], fie titularii unei licențe de utilizare a mărcii [DGP] în alt stat membru, în cadrul unui sistem de preluare sau de recuperare ce utilizează logoul corespunzător acestei mărci […]”.
133 Prin urmare, eventuala utilizare a logoului de către alți terți decât cocontractanții DSD nu poate fi imputată nici Comisiei, nici Tribunalului. De altfel, nimic nu împiedică DSD să introducă acțiuni împotriva unor astfel de terți în fața instanțelor naționale competente.
134 Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că al patrulea motiv de recurs trebuie de asemenea respins.
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 82 CE
Argumentele părților
135 Prin faptul că a constatat, în mod insuficient motivat și contrar elementelor din dosar, că DSD a adoptat un comportament abuziv eliberând licențe pentru utilizarea logoului DGP independent de utilizarea sistemului DSD și solicitând plata datorată în temeiul licenței inclusiv atunci când licențiatul face dovada că nu a utilizat sistemul menționat, Tribunalul ar fi încălcat articolul 82 CE.
136 Potrivit DSD, dacă Tribunalul ar fi efectuat o analiză juridică corectă, ar fi trebuit să considere în mod obligatoriu că aceasta nu a acordat licență pentru utilizarea logoului său independent de utilizarea sistemului DSD, astfel încât decizia în litigiu ar trebui interpretată în sensul că refuzul acordării unei astfel de licențe constituie un abuz. Prin urmare, decizia menționată ar avea ca efect obligarea DSD la acordarea unei licențe. Astfel, Tribunalul nu ar fi luat în considerare faptul că nu erau îndeplinite condițiile necesare pentru ca o astfel de obligație să fie justificată. Aceasta ar constitui o eroare de drept.
137 DSD adaugă că hotărârea atacată are consecința de a face posibilă o participare parțială la sistemul DSD (inclusiv, de exemplu, în proporție de numai 0,1 % din ambalajele care poartă logoul DGP) fără ca DSD să poată să verifice caracterul plauzibil sau legitim al unei participări atât de reduse. În special, DSD nu ar fi în măsură să verifice dacă sunt respectate rațiunile care, potrivit deciziei în litigiu, fac necesară aplicarea logoului DGP pe totalitatea produselor, în timp ce numai o parte din produse aparțin sistemului DSD. Exemplul unei eventuale participări reduse și arbitrare la sistemul DSD, deși logoul DGP ar fi aplicat pe totalitatea ambalajelor, ar pune cu atât mai mult în evidență faptul că decizia în litigiu impune o obligație de acordare a unei licențe pentru utilizarea logoului menționat.
138 Comisia, Landbell și BellandVision amintesc că decizia în litigiu și hotărârea atacată nu se întemeiază pe ipoteza eliberării unei licențe pentru utilizarea logoului DGP independent de utilizarea sistemului DSD, ci iau în considerare valoarea redevenței aferente serviciilor prestate. De asemenea, decizia și hotărârea nu ar avea consecința de a obliga DSD la acordarea unei licențe pentru utilizarea logoului DGP în favoarea producătorilor și distribuitorilor cărora aceasta nu dorește să le acorde licență.
139 În opinia Vfw, acest motiv se întemeiază pe o înțelegere eronată a obiectului litigiului, Comisia nedorind să impună DSD o obligație de acordare a unei astfel de licențe, ci numai împiedicând această societate să își utilizeze poziția dominantă pentru excluderea concurenței care provine din sistemele concurente.
140 De asemenea, Interseroh arată că Tribunalul nu sugerează în niciun mod în hotărârea atacată că DSD ar oferi o licență pentru utilizarea logoului DGP independent de utilizarea sistemului DSD. Hotărârea atacată nu ar crea nicio obligație pentru DSD de a acorda această licență.
Aprecierea Curții
141 Astfel cum Tribunalul a amintit la punctul 121 din hotărârea atacată, rezultă din articolul 82 alineatul (2) litera (a) CE că un abuz de poziție dominantă poate consta în impunerea, direct sau indirect, a unor prețuri sau condiții de tranzacționare inechitabile.
142 La același punct din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit jurisprudența constantă potrivit căreia are loc o folosire în mod abuziv a unei poziții dominante atunci când o întreprindere care deține această poziție solicită pentru serviciile sale redevențe neechitabile sau disproporționate în raport cu valoarea economică a prestației furnizate (a se vedea în special Hotărârea Curții din 11 noiembrie 1986, British Leyland/Comisia, 226/84, Rec., p. 3263, punctul 27, și Hotărârea Curții din 17 mai 2001, TNT Traco, C‑340/99, Rec., p. I‑4109, punctul 46).
143 Astfel cum Tribunalul a statuat la punctul 164 din hotărârea atacată, în finalul analizei expuse la punctele 119-163 din hotărârea menționată, comportamentul reproșat DSD la articolul 1 din decizia în litigiu care constă în solicitarea plății unei redevențe pentru totalitatea ambalajelor comercializate în Germania cu logoul DGP, deși clienții acestei societăți demonstrează că nu recurg la sistemul DSD pentru o parte sau pentru totalitatea acestor ambalaje, se analizează ca abuz de poziție dominantă în sensul prevederii și jurisprudenței sus‑menționate. În plus, rezultă de la punctele 107-117 și 126-133 din prezenta hotărâre că aprecierea efectuată de Tribunal este suficient motivată și nu este afectată de erorile de fapt sau de drept invocate de DSD în temeiul drepturilor sale exclusive legate de logoul DGP.
144 De asemenea, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 91 din hotărârea atacată, că, în prezența unui abuz de poziție dominantă, Comisia dispune, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, de puterea de a obliga DSD să pună capăt încălcării constatate.
145 După cum a arătat Tribunalul la același punct din hotărârea atacată, obligația impusă DSD la articolul 3 din decizia în litigiu de a se angaja față de toți semnatarii contractului de utilizare a logoului să nu perceapă o redevență pentru cantitățile de ambalaje de vânzare comercializate în Germania cu logoul DGP pentru care nu se face apel la serviciul de preluare a obligației de tratate a deșeurilor de către DSD și pentru care obligațiile impuse de decretul privind ambalajele sunt îndeplinite în alt mod nu reprezintă altceva decât corolarul constatării unui abuz de poziție dominantă și al exercitării de către Comisie a puterii sale de a obliga DSD să pună capăt încălcării.
146 Prin urmare, contrar celor susținute de DSD, obligația impusă la articolul 3 din decizia în litigiu nu echivalează în niciun mod cu crearea unei obligații de acordare a licenței de utilizare a logoului DGP. Astfel, decizia menționată nu cuprinde nicio măsură care să afecteze libera alegere a DSD în ceea ce privește persoanele cu care încheie un contract de utilizare a logoului și cărora le acordă, prin urmare, licența respectivă. Decizia în litigiu obligă DSD numai să nu solicite cocontractanților săi plata unor servicii de preluare și de recuperare pe care nu le‑a prestat.
147 Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că Tribunalul nu a încălcat articolul 82 CE și, așadar, să se respingă al cincilea motiv de recurs.
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 3 din Regulamentul nr. 17 și a principiului proporționalității
Argumentele părților
148 În primul rând, DSD arată că decretul privind ambalajele și dreptul mărcilor nu permit ca aceasta să fie supusă unei obligații de acordare a licenței de utilizare a logoului DGP. Or, măsurile impuse la articolul 3 și următoarele din decizia în litigiu ar echivala cu impunerea unei astfel de obligații în sarcina sa. Neluând în considerare caracterul nelegal al acestor măsuri, Tribunalul ar fi încălcat articolul 3 din Regulamentul nr. 17, care prevede că, atunci când Comisia constată o încălcare a articolului 81 CE sau a articolului 82 CE, aceasta poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor în cauză să înceteze respectiva încălcare.
149 În al doilea rând, DSD arată că decretul privind ambalajele și dreptul mărcilor nu permit ca aceasta să fie împiedicată să solicite clienților săi să aplice, pe ambalajele care poartă logoul DGP, dar care nu sunt tratate prin sistemul DSD, o mențiune care să permită neutralizarea efectului distinctiv al mărcii sale. Înlăturând, la punctul 200 din hotărârea atacată, acest argument esențial al DSD potrivit căruia ambalajele care poartă logoul DGP și care sunt tratate prin sistemul DSD trebuie să poată fi distinse de cele care poartă același logo, dar care nu sunt tratate prin acest sistem, Tribunalul nu ar fi luat în considerare faptul că articolul 3 din decizia în litigiu constituie o încălcare a articolului 3 din Regulamentul nr. 17, precum și a principiului proporționalității.
150 Potrivit Comisiei, Landbell și BellandVision, primul argument prezentat în cadrul acestui motiv are la bază afirmația eronată că Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe ipoteza unei licențe izolate pentru utilizarea logoului DGP.
151 În ceea ce privește al doilea argument al DSD, Comisia susține că nici decretul privind ambalajele, nici dreptul mărcilor nu impun o identificare a diferitelor ambalaje care să permită atribuirea lor în favoarea DSD sau a altui operator. Landbell și BellandVision sunt de acord cu acest argument și adaugă că o indicație explicativă potrivit căreia ambalajul nu aparține sistemului DSD nu ar fi de natură să remedieze comportamentul abuziv al DSD.
Aprecierea Curții
152 Astfel cum s‑a constatat la punctul 146 din prezenta hotărâre, decizia în litigiu nu impune DSD o obligație de acordare a licenței de utilizare a logoului DGP.
153 Primul argument invocat în susținerea celui de al șaselea motiv nu poate fi, prin urmare, primit.
154 În ceea ce privește argumentul DSD potrivit căruia ambalajele care poartă logoul DGP și care sunt tratate prin sistemul DSD trebuie să poată fi distinse de cele pe care este aplicat acest logo, dar care nu sunt tratate prin acest sistem, Tribunalul a constatat, la punctul 200 din hotărârea atacată, că, având în vedere existența sistemelor mixte, nu este posibil să se facă distincția pe care o dorește DSD.
155 Această constatare nu este eronată. Astfel cum s‑a arătat la punctul 129 din prezenta hotărâre, DSD impune ea însăși cocontractanților săi aplicarea logoului DGP pe totalitatea ambalajelor care îi sunt notificate. După cum a arătat avocatul general la punctul 240 din concluzii, nu este posibil să se determine în avans care va fi parcursul unui ambalaj. Prin urmare, nu este posibil, în momentul ambalării sau al vânzării produsului ambalat, să se distingă produsele care poartă logoul DGP și care sunt tratate efectiv prin sistemul DSD de cele care poartă același logo, dar sunt tratate printr‑un alt sistem.
156 Așadar, al doilea argument invocat în susținerea celui de al șaselea motiv este de asemenea nefondat.
157 Prin urmare, motivul menționat trebuie respins.
Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe un viciu de procedură
Argumentele părților
158 DSD reproșează Tribunalului că a substituit motivarea Comisiei cu propria motivare și că a încălcat normele care reglementează procedura administrativă, în special dreptul de a fi ascultat.
159 Tribunalul ar fi efectuat noi constatări, întemeiate pe declarațiile părților din cadrul ședinței. Ar fi vorba despre răspunsuri la întrebări detaliate adresate de Tribunal fie cu aproximativ trei săptămâni înainte de ședință, fie în cursul acesteia, fără a arăta consecințele pe care înțelegea să le deducă din răspunsurile formulate sau legătura pe care o stabilea între întrebările menționate și constatările care figurează în decizia în litigiu.
160 Aceste constatări efectuate de Tribunal ar fi de asemenea noi din cauză că obiectul lor nu apare nici în decizia în litigiu, nici în memoriul DSD sau în cel al Comisiei.
161 DSD vizează în special două constatări, mai precis, pe de o parte, pe cea care figurează în special la punctele 139 și 154 din hotărârea atacată, potrivit căreia ambalajele încredințate DSD pot aparține simultan unui sistem colectiv și unui sistem individual, și, pe de altă parte, pe cea menționată în special la punctele 137 și 139 din această hotărâre, potrivit căreia decretul privind ambalajele prevede numeroase mecanisme de corectare ce permit producătorilor și distribuitorilor să își asume obligațiile care decurg din decretul menționat, încredințând a posteriori ambalaje unui sistem individual sau colectiv.
162 Potrivit Comisiei, Vfw, Landbell și BellandVision, hotărârea atacată nu cuprinde niciun element nou în raport cu cele care au fost deja examinate în cadrul procedurii administrative și ulterior cu ocazia procedurii scrise din fața Tribunalului.
Aprecierea Curții
163 Trebuie amintit că numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în legătură cu cauzele cu care este sesizat. Caracterul probant al documentelor de procedură sau lipsa acestuia ține de aprecierea sa suverană asupra faptelor, care nu poate fi verificată de Curte în cadrul recursului, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate Tribunalului sau atunci când inexactitatea materială a constatărilor efectuate de către acesta reiese din documentele depuse la dosar (a se vedea în special Hotărârea din 10 iulie 2001, Ismeri Europa/Curtea de Conturi, C‑315/99 P, Rec., p. I‑5281, punctul 19, precum și Hotărârea din 11 septembrie 2008, Germania și alții/Kronofrance, C‑75/05 P și C‑80/05 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 78).
164 Prin urmare, nu se poate reproșa Tribunalului că a adresat părților, înainte de ședință și în cadrul acesteia, o serie de întrebări detaliate pentru completarea informațiilor de care dispunea deja și că a formulat anumite concluzii din răspunsurile părților la aceste întrebări.
165 În plus, trebuie să se constate că Tribunalul a respectat obiectul litigiului, astfel cum rezultă din cererea introductivă formulată de DSD și că s‑a abținut să adauge elemente noi față de cele care figurau în decizia în litigiu. În ceea ce privește, în special, posibilitatea combinării mai multor sisteme de preluare și de recuperare, rezultă de la punctele 20 și 23 din motivele acestei decizii că problema sistemelor mixte a fost examinată de Comisie cu ocazia investigației pe care a realizat‑o și că, prin urmare, această problemă nu constituie un element nou adăugat de Tribunal la dosar.
166 Rezultă că al șaptelea motiv de recurs trebuie respins.
Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului fundamental la respectarea unui termen de soluționare rezonabil
Argumentele părților
167 DSD susține că Tribunalul a săvârșit o neregularitate de procedură și a adus atingere intereselor DSD, încălcând dreptul fundamental la soluționarea unei cauze într‑un termen rezonabil, astfel cum este recunoscut la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1, JO 2007, C 303, p. 1).
168 DSD amintește că procedura din fața Tribunalului a început la 5 iulie 2001 și s‑a încheiat la 24 mai 2007. Chiar ținând cont de constrângerile inerente procedurilor din fața instanțelor comunitare, această durată ar fi excesiv de lungă. În această privință, DSD arată că între comunicarea privind încheierea procedurii scrise din 9 septembrie 2002 și decizia din 19 iunie 2006 de deschidere a procedurii orale și de a se solicita părților să răspundă la anumite întrebări în cadrul ședinței au trecut mai mult de 45 de luni, fără ca în această perioadă să fi fost adoptată vreo măsură.
169 DSD arată de asemenea că durata excesivă a procedurii constituie o încălcare gravă a intereselor sale, caracterizată printre altele de o atingere adusă modelului său contractual și de activitate, precum și prin lipsirea de posibilitatea de a percepe o redevență adecvată în contraprestație pentru simpla utilizare a logoului DGP.
170 În opinia DSD, rezultă din coroborarea articolelor 58 și 61 din Statutul Curții de Justiție că, atunci când un motiv invocat în susținerea unui recurs, întemeiat pe o neregularitate procedurală în fața Tribunalului, care a adus atingere intereselor recurentei, este fondat, hotărârea Tribunalului trebuie anulată de Curte. Această normă ar fi justificată, astfel cum a recunoscut Curtea în Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, din rațiuni de economie de procedură și în scopul garantării unui remediu imediat și efectiv împotriva unei astfel de neregularități.
171 De asemenea, în temeiul articolelor 58 și 61 din Statutul Curții de Justiție, DSD apreciază că o astfel de neregularitate procedurală în fața Tribunalului justifică anularea hotărârii Tribunalului, independent de problema dacă această neregularitate a avut vreo influență asupra soluționării litigiului.
172 Comisia, Landbell și BellandVision arată că, în speță, nimic nu permite să se considere că ar exista un raport între durata procedurii și finalizarea litigiului. Pe de altă parte, anularea hotărârii atacate nu ar putea decât să prelungească și mai mult durata procedurii.
173 În orice caz, durata procedurii ar fi justificată prin complexitatea litigiului, de care este responsabilă însăși DSD, în măsura în care a depus memorii voluminoase, însoțite de numeroase anexe. Situația ar fi identică cu cea din cauza T‑289/01, în care a fost pronunțată Hotărârea din 24 mai 2007, Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, pe care Tribunalul a soluționat‑o în paralel cu cauza T‑151/01, aflată la originea hotărârii atacate.
174 În ceea ce privește susținerile DSD referitoare la atingerea adusă intereselor sale, Comisia le consideră inexacte. Referitor la modelul comercial al DSD, în special, Comisia arată că orice dispoziție adoptată în temeiul articolului 82 CE, care impune încetarea unui abuz, determină în mod obligatoriu o schimbare a politicii comerciale a întreprinderii vizate.
175 Vfw arată că DSD nu a suferit niciun dezavantaj din cauza duratei procedurii, în măsura în care a putut să își continue activitățile și în care poziția sa pe piață nu a fost diminuată în mod semnificativ. Prin urmare, chiar în ipoteza unei atingeri aduse intereselor recurentei, o anulare a hotărârii atacate ar avea un caracter disproporționat.
Aprecierea Curții
176 Astfel cum rezultă din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție și din jurisprudență, Curtea este competentă să controleze dacă Tribunalul a săvârșit neregularități procedurale care aduc atingere intereselor reclamantului și trebuie să se asigure că au fost respectate principiile generale ale dreptului comunitar (Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, punctul 19, și Hotărârea din 15 iunie 2000, TEAM/Comisia, C‑13/99 P, Rec., p. I‑4671, punctul 36).
177 În ceea ce privește neregularitatea invocată în cadrul prezentului motiv, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
178 În calitate de principiu general al dreptului comunitar, un astfel de drept este aplicabil în cadrul unei acțiuni în justiție împotriva unei decizii a Comisiei (Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, punctul 21, precum și Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 45).
179 Pe de altă parte, acest drept a fost reafirmat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel cum Curtea a statuat adesea, acest articol privește principiul protecției jurisdicționale efective [Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 37, Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 335, precum și Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50].
180 În măsura în care Comisia și Vfw contestă existența unei legături între durata procedurii și interesele DSD și ridică astfel problema dacă prezentul motiv privește într‑adevăr o neregularitate de procedură care aduce atingere intereselor recurentei în sensul articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, trebuie să se arate că o întreprindere care formulează o acțiune prin care urmărește anularea unei decizii care a constrâns‑o să își adapteze contractul‑tip pe care îl încheie cu clienții săi are, din rațiuni evidente de politică comercială, un interes cert de a se statua într‑un termen rezonabil cu privire la argumentele prin care susține că decizia menționată este nelegală. Împrejurarea că, în alte cauze, Curtea a examinat problema duratei procedurii în cadrul unor acțiuni împotriva deciziilor Comisiei de aplicare a unor amenzi pentru încălcarea dreptului concurenței (a se vedea în special Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, punctul 21, Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia, C‑194/99 P, Rec., p. I‑10821, punctul 154, precum și Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, citată anterior, punctul 115), cu toate că în speță nu a fost aplicată o astfel de amendă DSD, este lipsită de relevanță în acest context.
181 Trebuie de asemenea amintit că respectivul caracter rezonabil al termenului de soluționare trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze, precum complexitatea litigiului și comportamentul părților (a se vedea în acest sens Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/ Comisia, citată anterior, punctul 116 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 26 martie 2009, Efkon/Parlamentul European și Consiliul, C‑146/08 P, punctul 54).
182 În această privință, Curtea a precizat că lista criteriilor relevante nu este exhaustivă și că aprecierea caracterului rezonabil al acestui termen nu necesită o examinare sistematică a împrejurărilor cauzei în raport cu fiecare criteriu atunci când durata procedurii apare ca fiind justificată în raport cu unul dintre acestea. Astfel, complexitatea cauzei sau un comportament dilatoriu al reclamantului poate fi reținut pentru a justifica un termen care este, la prima vedere, prea lung (Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 188, precum și Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, citată anterior, punctul 156).
183 În speță, trebuie să se constate că durata procedurii desfășurate în fața Tribunalului, care se ridică la aproximativ 5 ani și 10 luni, nu poate fi justificată prin niciuna dintre împrejurările proprii cauzei.
184 În special, se dovedește că perioada cuprinsă între comunicarea privind încheierea procedurii scrise din luna septembrie 2002 și deschiderea procedurii orale din luna iunie 2006 a fost de 3 ani și 9 luni. Lungimea acestei perioade nu se poate explica prin împrejurările cauzei, fie că ar fi vorba despre complexitatea litigiului, despre comportamentul părților sau chiar despre incidente procedurale survenite.
185 În ceea ce privește în special complexitatea litigiului, trebuie să se constate că acțiunile formulate de DSD împotriva deciziei în litigiu și a Deciziei 2001/837, care impun o examinare aprofundată a decretului privind ambalajele, a raporturilor contractuale ale DSD, a deciziilor Comisiei și a argumentelor invocate de DSD, nu erau de o dificultate sau de o anvergură care să împiedice Tribunalul să sintetizeze aceste dosare și să pregătească procedura orală într‑un interval de timp mai puțin lung decât 3 ani și 9 luni.
186 Prin urmare, astfel cum Curtea a arătat deja, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări a normelor de concurență, cerința fundamentală a securității juridice de care trebuie să beneficieze operatorii economici, precum și obiectivul de a se asigura că pe piața internă nu este denaturată concurența prezintă un interes considerabil nu numai pentru reclamant însuși și pentru concurenții săi, ci și pentru terți, din cauza numărului mare de persoane vizate și a intereselor financiare aflate în joc (Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, punctul 30). În speță, având în vedere poziția dominantă a DSD, volumul pieței serviciilor pe care aceasta și concurenții săi își exercită activitatea, eventualele repercusiuni ale rezultatului litigiului asupra practicii care trebuie urmate și asupra redevențelor care trebuie plătite de producătorii și de distribuitorii de produse ambalate și problemele ridicate de litigiu în legătură cu utilizarea extrem de răspândită a logoului DGP, intervalul de timp care s‑a scurs între încheierea procedurii scrise și faza următoare a procedurii este excesiv.
187 Pe de altă parte, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 293-299 din concluzii, intervalul de timp menționat nu a fost întrerupt nici de adoptarea de către Tribunal a unor măsuri de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească, nici de incidentele de procedură provocate de părți.
188 Ținând cont de elementele ce precedă, trebuie să se considere că procedura desfășurată în fața Tribunalului nu a respectat cerințele legate de respectarea unui termen de soluționare rezonabil.
189 În ceea ce privește consecințele nerespectării unei durate rezonabile a procedurii desfășurate în fața Tribunalului, DSD invocă norma prevăzută la articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, potrivit căreia, atunci când recursul este întemeiat, Curtea anulează hotărârea Tribunalului. Întrucât prezentul motiv se întemeiază pe nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil, iar aceasta constituie o neregularitate procedurală care aduce atingere intereselor reclamantei în sensul articolului 58 din acest statut, constatarea acestei neregularități trebuie să conducă în mod obligatoriu, în opinia DSD, la anularea hotărârii atacate, indiferent dacă neregularitatea menționată a avut o influență asupra soluționării litigiului. În absența unei astfel de anulări, Curtea nu ar respecta articolul 61 din statut.
190 Prin acest argument, DSD propune Curții să revină asupra jurisprudenței sale potrivit căreia nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil conduce la anularea hotărârii atacate numai atunci când există indicii potrivit cărora durata excesivă a procedurii a avut o influență asupra soluționării litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, punctul 49). În speță, DSD nu a oferit astfel de indicii.
191 Cu siguranță, astfel cum a subliniat DSD, este adevărat că nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil constituie o neregularitate de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, punctul 48).
192 De asemenea, este adevărat că articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție trebuie interpretat și aplicat într‑o manieră care să fie utilă.
193 Or, în măsura în care nu există niciun indiciu care să demonstreze că nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil a putut avea o influență asupra soluționării litigiului, anularea hotărârii atacate nu ar remedia încălcarea principiului protecției jurisdicționale efective săvârșită de Tribunal.
194 În plus, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 305 și 306 din concluzii, ținând cont de necesitatea de a se asigura respectarea dreptului comunitar al concurenței, Curtea nu poate permite recurentei, numai pentru motivul nerespectării unui termen de soluționare rezonabil, să repună în discuție existența unei încălcări, deși toate motivele îndreptate împotriva constatărilor Tribunalului referitoare la această încălcare și la procedura administrativă aferentă acesteia au fost respinse ca nefondate.
195 În schimb, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 307 și următoarele din concluzii, nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil poate da naștere numai unei cereri în despăgubiri, formulată împotriva Comunității în temeiul articolului 235 CE și al articolului 288 al doilea paragraf CE.
196 Prin urmare, argumentul DSD potrivit căruia depășirea termenului rezonabil trebuie, pentru remedierea acestei neregularități de procedură, să conducă la anularea hotărârii atacate se dovedește nefondat. Așadar, al optulea motiv trebuie respins.
197 Întrucât niciunul dintre motivele invocate de DSD nu poate fi primit, recursul trebuie respins.
Cu privire la cheltuielile de judecată
198 Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia, Interseroh, Vfw, Landbell și BellandVision au solicitat obligarea DSD la plata cheltuielilor de judecată, iar DSD a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:
1) Respinge recursul.
2) Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland GmbH suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate în recurs de Comisia Comunităților Europene, de Interseroh Dienstleistungs GmbH, de Vfw GmbH, de Landbell AG für Rückhol‑Systeme și de BellandVision GmbH.
Semnături