CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 16 mai 2018(1)
Cauza C‑268/17
Ured za suzbijanje korupcije i organiziranog kriminaliteta
împotriva
AY
[cerere de decizie preliminară formulată de
Županijski Sud u Zagrebu (Tribunalul de Comitat din Zagreb, Croația)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 3 punctul 2 și articolul 4 punctul 3 – Mandat european de arestare – Motive de neexecutare – Noțiunea de judecată definitivă pentru aceleași fapte – Persoană căutată – Calitate de martor în statul membru de executare”
1. Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Županijski Sud u Zagrebu (Tribunalul de Comitat din Zagreb, Croația) va oferi Curții ocazia de a preciza că, în principiu, nu dispune de competență în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor privind neexecutarea unui mandat european de arestare (MEA) atunci când întrebările provin de la o instanță din statul membru care a emis un MEA în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (denumită în continuare „decizia‑cadru”)(2).
Cadrul juridic
2. Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, are următorul cuprins:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”
3. Articolul 2, intitulat „Domeniul de aplicare a mandatului european de arestare”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.
(2) Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei:
[…]
– corupția;
[…]”
4. „Motivele de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare” sunt enumerate la articolul 3 din decizia‑cadru menționată, potrivit căruia:
„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:
[…]
2. atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare;
[…]”
5. Potrivit articolului 4 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”:
„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:
[…]
3. atunci când autoritățile judiciare ale statului membru de executare au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să îi pună capăt, sau atunci când persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într‑un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor;
[…]”
Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare
6. AY este cetățean maghiar, președintele consiliului de administrație al unei societăți maghiare, și face obiectul unei proceduri penale la instanța de trimitere. Potrivit rechizitoriului din 31 martie 2014 al Ured za suzbijanje korupcije i organiziranog kriminaliteta (Oficiul de combatere a corupției și a infracționalității organizate, denumit în continuare „USKOK”), AY este acuzat că a fost de acord să plătească o sumă considerabilă de bani unei persoane învestite cu o funcție importantă în Croația în schimbul încheierii unui acord între compania maghiară și guvernul croat.
7. La 10 iunie 2011, USKOK a deschis o anchetă împotriva lui AY, suspectat pentru fapte de corupție activă, informând în mod complet, înaintea declanșării anchetei, parchetul general maghiar și procurorul general maghiar personal. În momentul adoptării deciziei de deschidere a anchetei, s‑a solicitat autorității maghiare competente să furnizeze asistență juridică internațională, prin interogarea lui AY în calitate de suspect și prin predarea unei citații acestuia. Comisiile rogatorii au fost trimise între 10 iunie 2011 și luna septembrie 2013.
8. Autoritățile maghiare nu au executat comisiile rogatorii. Astfel, autoritățile croate competente nu au reușit să intre în contact cu suspectul AY, iar ancheta autorităților croate împotriva suspectului AY a fost suspendată în luna decembrie 2012.
9. Pe baza informațiilor care i‑au fost comunicate în anexa la comisia rogatorie, procurorul general maghiar a demarat însă o anchetă pentru a verifica dacă există motive rezonabile să se suspecteze că s‑a comis o infracțiune care aduce atingere integrității vieții publice sub forma corupției active la nivel internațional, în temeiul legii maghiare privind Codul penal. Respectiva anchetă a fost încheiată la 20 ianuarie 2012 printr‑o hotărâre a Biroului central de anchete maghiar, în baza legii maghiare privind Codul de procedură penală, pentru motivul că actele comise nu întruneau elementele constitutive ale unei infracțiuni. Respectiva anchetă nu fusese însă deschisă împotriva lui AY în calitate de suspect, ci doar în legătură cu infracțiunea pretins comisă. AY a fost ascultat în calitate de martor în acest cadru. Persoana învestită cu o funcție importantă în Croația nu a fost ascultată în calitate de martor în cadrul acelei proceduri de anchetă.
10. Potrivit instanței de trimitere, și alte proceduri desfășurate în Ungaria au fost închise în absența unor împrejurări noi, ulterioare celor menționate în hotărârea din 20 ianuarie 2012.
11. La 1 octombrie 2013, după aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană și înainte de declanșarea procedurii penale în Croația potrivit legii naționale aplicabile, USKOK a emis un MEA împotriva lui AY.
12. Executarea MEA a fost refuzată prin hotărârea pronunțată de Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria) la 7 octombrie 2013, pentru motivul că informațiile disponibile demonstrează că o procedură penală fusese deja declanșată în Ungaria pentru aceleași fapte ca cele pe care se întemeia MEA, procedură care a fost soluționată de autoritatea judiciară maghiară.
13. În urma propunerii de trimitere a cauzei în fața unei instanțe de judecată și a deciziei de trimitere a cauzei privindu‑l pe AY în fața instanței de trimitere, cauza a fost atribuită camerei de acuzare a acestei instanțe, secția de soluționare a mandatelor europene de arestare, în conformitate cu prevederile aplicabile din legea croată privind Codul de procedură penală. La 15 decembrie 2015, a fost emis un al doilea MEA împotriva lui AY, persoana căutată. Acest mandat nu a fost niciodată executat de Ungaria.
14. La 27 ianuarie 2017, instanța de trimitere a comunicat din nou autorităților maghiare competente cel de al doilea MEA.
15. Ulterior, întrucât se scurseseră 60 de zile de la ultima comunicare a celui de al doilea MEA, instanța de trimitere l‑a contactat pe membrul croat din cadrul Eurojust. După intervenția acestuia, membrul croat din cadrul Eurojust a transmis instanței de trimitere opinia autorității maghiare competente, potrivit căreia aceasta consideră că nu are obligația de a da curs MEA emis și că în Ungaria nu este posibilă din punct de vedere juridic arestarea inculpatului AY sau începerea unei noi proceduri de executare a MEA emis în Croația la 15 decembrie 2015. Un aviz identic al autorității judiciare maghiare competente a fost transmis instanței de trimitere la 4 aprilie 2017.
16. Având în vedere că instanța de trimitere are dubii cu privire la interpretarea motivelor de refuz de executare a MEA, prevăzute la articolul 3 punctul 2 și la articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru, ea a sesizat Curtea, prin decizia din 16 mai 2017, primită la Curte la 18 mai 2017, cu următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 4 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că faptul de a nu începe urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul unui mandat european de arestare sau de a pune capăt acesteia se raportează doar la infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare sau această dispoziție trebuie interpretată în sensul că renunțarea la urmărirea penală sau abandonul acesteia trebuie să privească persoana căutată în calitate de suspect/inculpat în cadrul acestor proceduri?
2) Un stat membru poate refuza, în temeiul articolului 4 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI, să execute un mandat european de arestare emis atunci când autoritatea judiciară din celălalt stat membru a decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să pună capăt acesteia, în cazul în care, în cadrul acestor proceduri, persoana căutată avea calitatea de martor, iar nu pe cea de suspect/inculpat?
3) Decizia de a pune capăt unei anchete în cadrul căreia persoana căutată nu avea calitatea de suspect, însă a fost ascultată în calitate de martor, constituie pentru celelalte state membre un motiv de a nu da curs mandatului european de arestare emis în conformitate cu articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI?
4) Care este legătura dintre motivul obligatoriu de refuz al predării prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru atunci când «din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleași fapte» și motivul facultativ de refuz al predării prevăzut la articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru în cazul în care «persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într‑un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor»?
5) Articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că statul de executare este obligat să adopte o decizie cu privire la orice mandat european de arestare care îi este transmis, iar aceasta și atunci când s‑a pronunțat deja cu privire la un mandat european de arestare anterior emis de cealaltă autoritate judiciară împotriva aceleiași persoane căutate în cadrul aceleiași proceduri penale și că noul mandat european de arestare este emis ca urmare a unei schimbări a circumstanțelor în statul care emite mandatul european de arestare (decizie de trimitere – declanșarea procedurii penale, criteriu mai strict în materie de indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii, nouă autoritate judiciară/instanță competentă)?”
17. Având în vedere circumstanțele specifice care o caracterizează, prezenta cauză este judecată cu prioritate, în temeiul articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură ale Curții.
18. Părțile din procedura principală, guvernele croat, ceh, maghiar, austriac și român, precum și Irlanda și Comisia au depus observații scrise. Părțile din procedura principală, guvernele croat și maghiar, precum și Comisia au participat la ședința care a avut loc la 28 februarie 2018.
Analiză
Competența Curții de Justiție
19. În prezenta cauză, instanța statului membru care a emis MEA solicită clarificări privind executarea respectivului MEA. În acest context, instanța de trimitere adresează mai multe întrebări privind motivele de refuz de executare a unui MEA, care sunt prevăzute la articolul 3 punctul 2 și la articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru.
20. Această împrejurare este surprinzătoare, dat fiind că răspunsul furnizat de Curte ar privi doar autoritățile de executare.
21. În materia MEA, cauzele își au de obicei originea într‑o divergență între autoritățile judiciare ale celor două state membre. Autoritățile unuia dintre statele membre emit un MEA, iar autoritățile judiciare ale celuilalt stat membru execută respectivul MEA.
22. Ca o consecință, cauzele referitoare la chestiuni privind executarea și, mai exact, privind eventualele motive de refuz al executării emană de obicei de la autoritățile judiciare de executare, dat fiind că aceste autorități solicită să se clarifice limitele motivelor de refuz(3). Aceste autorități doresc să știe dacă pot sau dacă trebuie să nu pună în executare un MEA.
23. Se pare că instanța de trimitere consideră că, în funcție de răspunsul Curții, ar putea să fie determinată să își retragă MEA. Astfel, dacă Curtea ar constata că ar exista motive de refuz de executare a MEA de către autoritățile maghiare, instanța de trimitere ar face demersurile necesare pentru ca MEA să fie retras.
24. Considerăm că Curtea nu este în măsură să răspundă la întrebările 1-4 adresate acesteia prin cererea de decizie preliminară. În opinia noastră, Curtea nu are competența să răspundă la acestea(4).
25. Din articolul 267 al doilea paragraf TFUE reiese că Curtea este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar dacă instanța de trimitere consideră că decizia cu privire la o întrebare pe care a adresat‑o este „necesară” pentru a‑și pronunța propria decizie.
26. Într‑o cauză precum cea în discuție, nu reușim nicidecum să înțelegem modul în care răspunsul Curții ar fi necesar pentru soluționarea procedurii pendinte în fața instanței de trimitere. Este adevărat că, de regulă, cererile de decizie preliminară sunt admisibile și doar în cazuri rare și extreme Curtea refuză să răspundă la acestea. Aceste cereri se bucură de prezumția de relevanță(5). Chestiunea relevanței unei întrebări este o chestiune obiectivă.
27. Astfel, în ceea ce califică ea însăși drept „împrejurări excepționale”(6), Curtea a refuzat să răspundă la întrebări în cazuri ipotetice, atunci când întrebările adresate nu erau relevante pentru soluționarea litigiului, atunci când întrebările nu au fost suficient de clar formulate sau atunci când faptele nu erau suficient de clare.
28. La prima vedere, întrebările 1-4 nu par să se încadreze în niciuna dintre categoriile de cauze în care Curtea a refuzat să răspundă la întrebări. Din cunoștințele noastre însă, Curtea nu a fost încă pusă într‑o situație similară cauzei în discuție, respectiv situația în care autoritățile din statul membru care emite un MEA doresc să le fie clarificate drepturile și obligațiile autorităților însărcinate cu executarea MEA.
29. Problema dacă o autoritate care emite un MEA decide să mențină sau să nu mențină un MEA este și ar trebui să fie independentă de chestiunea unor eventuale motive de neexecutare. Dacă, de exemplu, Curtea ar reține că autoritățile maghiare se pot întemeia pe articolul 3 punctul 2 și pe articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru pentru a nu executa MEA, aceasta nu avea consecințe din punct de vedere juridic asupra aspectului dacă MEA este sau nu este menținut de autoritatea emitentă. Instanța de trimitere ar putea să mențină MEA sau ar putea să îl retragă.
30. Cauza care stă la originea prezentei cereri de decizie preliminară se referă la interpretarea, într‑un caz concret, a unor dispoziții de drept maghiar în lumina dispozițiilor din decizia‑cadru. Decizia finală privind aspectul dacă condițiile articolului 3 punctul 2 și ale articolului 4 punctul 3 din decizia‑cadru sunt sau nu sunt îndeplinite trebuie să fie luată de autoritățile maghiare. Instanța de trimitere nu poate îndeplini această funcție și, efectiv, nu poate să se substituie autorităților maghiare.
31. Dacă Curtea ar răspunde la întrebările 1-4 în prezenta cauză, decizia sa nu ar fi, în mod evident, doar „pur consultativă și fără efecte obligatorii”(7). Cu toate acestea, în realitate și în ceea ce privește instanța de trimitere în cauza în discuție, tocmai aceasta ar fi situația: interesantă, fără îndoială, pe hârtie, însă imposibil de aplicat în practică de autoritățile croate în cauza în discuție. Decizia ar putea fi relevantă doar pentru autoritățile maghiare ‑ care nu se află la originea prezentei cereri de decizie preliminară.
32. În plus, nu trebuie uitat faptul că întregul sistem care stă la baza MEA se întemeiază pe principiul recunoașterii și al încrederii reciproce între statele membre emitente și de executare. Se înțelege de la sine că, înainte de toate, statul membru de executare trebuie să aibă încredere în acțiunile statului membru emitent. Însă și statul membru emitent trebuie să aibă încredere în acțiunile statului membru de executare atunci când acesta din urmă invocă motive de refuz de executare a unui MEA. Odată ce statul membru emitent începe să aplice și să interpreteze legea statului membru de executare și încearcă să constate dacă acesta din urmă a aplicat corect legea, el se apropie periculos de mult de o încălcare a acestei încrederi reciproce. În acest context, contrar, de exemplu, domeniului dreptului civil, nu este un lucru obișnuit ca autoritățile unui stat să aplice, să interpreteze și să analizeze dreptul altui stat. În cadrul mecanismului stabilit de procedura preliminară, instanțele naționale prezintă faptele și furnizează o descriere a dreptului intern aplicabil pentru a permite Curții să ofere o interpretare utilă și teleologică a dreptului Uniunii. Acest lucru poate fi însă garantat numai dacă instanța de trimitere este efectiv în măsură să pună apoi în aplicare interpretarea Curții în litigiul cu care este sesizată. Dat fiind că instanța croată nu poate să aplice dreptul penal maghiar, răspunsul Curții va fi lipsit de finalitate în acest context(8).
33. În concluzie, având în vedere că întrebările adresate se referă la interpretarea deciziei‑cadru în contextul unor materii care țin de competența autorităților din statul membru de executare, considerăm că Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările adresate.
34. În ceea ce privește întrebarea 5, nu ni se pare că ea ar ridica o problemă de competență. Sub imperiul deciziei‑cadru, care este întemeiată pe un spirit de cooperare între autoritățile mai multor state membre, răspunsul dat la această întrebare este, înainte de toate, relevant pentru autoritățile statului membru de executare. O decizie asupra acestei întrebări, prin care instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în virtutea articolului 1 alineatul (2) din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare are obligația să adopte o decizie privind un MEA comunicat acesteia, este, totuși, necesară și instanței de trimitere pentru ca aceasta să știe dacă, din punct de vedere juridic, poate să se aștepte la un răspuns din partea autorității judiciare de executare. Aceasta va permite instanței de trimitere să stabilească dacă ar trebui sau nu ar trebui să retragă cel de al doilea MEA. În plus, trebuie amintit că întrebarea 5 este singura care nu implică o interpretare a dreptului maghiar de către instanța de trimitere croată.
Cu privire la fond
Întrebarea 5
35. Prin intermediul celei de a cincea întrebări adresate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, dacă în temeiul articolului 1 alineatul (2) din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare este obligată să adopte o decizie cu privire la un MEA transmis acesteia, chiar și atunci când, în statul membru respectiv, a fost deja adoptată o soluție privind un MEA anterior referitor la aceeași persoană căutată, în cadrul aceleiași proceduri penale, în cazul în care cel de al doilea MEA a fost emis de o altă autoritate judiciară din cauza unei modificări a circumstanțelor în statul membru emitent.
36. Potrivit modului clar de formulare a articolului 1 alineatul (2) din decizia‑cadru, statele membre execută orice MEA, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile deciziei‑cadru. În acest context, articolul 15 alineatul (1) din decizia‑cadru prevede că autoritatea judiciară de executare decide, în termenele stabilite în decizia‑cadru, cu privire la predarea persoanei căutate. În plus, articolul 17 alineatul (1) din decizia‑cadru prevede că MEA se soluționează și se execută în regim de urgență și că orice refuz de executare trebuie, în conformitate cu alineatul (6) al articolului menționat, să fie motivat. De asemenea, articolul 22 din decizia‑cadru prevede că autoritatea judiciară de executare notifică de îndată autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s‑a dat curs MEA.
37. În plus, după cum vom vedea în detaliu mai jos, motivele de neexecutare a unui MEA sunt prevăzute limitativ la articolul 3 și următoarele din decizia‑cadru. Existența unui MEA anterior nu se numără printre motivele de refuz.
38. Pe cale de consecință, autoritățile unui stat membru de executare care nu răspund la un MEA încalcă obligațiile ce le revin în temeiul deciziei‑cadru.
39. Propunerea noastră de răspuns la a cincea întrebare este, prin urmare, că, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare este obligată să adopte o decizie cu privire la un MEA transmis acesteia, chiar și atunci când, în statul membru respectiv, a fost deja adoptată o soluție privind un MEA anterior referitor la aceeași persoană căutată, în cadrul aceleiași proceduri penale, însă cel de al doilea MEA a fost emis de altă autoritate judiciară din cauza unei modificări a circumstanțelor în statul membru emitent.
Întrebările 1-4
40. În eventualitatea în care Curtea nu ar împărtăși analiza noastră referitoare la competență cu privire la întrebările 1-4, vom aborda în continuare, pe o bază ipotetică, celelalte întrebări adresate.
41. Prin intermediul primelor patru întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă o decizie precum cea din 20 ianuarie 2012 a Biroului central de anchete maghiar de a pune capăt anchetei efectuate în Ungaria este de natură să constituie un motiv de refuz în sensul articolului 3 punctul 2 sau al articolului 4 punctul 3 din decizia‑cadru, ceea ce ar împiedica executarea MEA emis împotriva lui AY. De asemenea, ea ridică problema relației care există între aceste două dispoziții.
Relația dintre articolul 3 punctul 2 și articolul 4 punctul 3 în contextul deciziei‑cadru
42. Caracteristicile fundamentale ale deciziei‑cadru în ceea ce privește motivele de neexecutare a unui MEA sunt deja bine cunoscute de Curte: decizia‑cadru se bazează pe principiul recunoașterii reciproce, care, el însuși reprezentând „o piatră de temelie” a cooperării judiciare, se bazează pe încrederea reciprocă(9) dintre statele membre în vederea atingerii obiectivului stabilit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție(10). În acest scop, decizia‑cadru consacră, la articolul 1 alineatul (2), regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice MEA pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru. Cu excepția unor situații excepționale, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, să execute un asemenea mandat decât în cazurile de neexecutare, enumerate în mod exhaustiv, prevăzute de decizia‑cadru, iar executarea MEA nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitative enumerate în aceasta. În consecință, în timp ce executarea MEA constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(11).
43. Articolul 3 din decizia‑cadru prevede motivele de neexecutare obligatorie a MEA, iar articolul 4 din decizia‑cadru enumeră motivele de neexecutare facultativă a MEA.
44. Pentru a stabili dacă, în speță, autoritățile maghiare ar putea să refuze executarea MEA, vom aborda mai întâi motivele de neexecutare obligatorie, iar după aceea pe cele facultative.
Cu privire la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru
45. În temeiul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare refuză executarea MEA atunci când este informată cu privire la faptul că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare.
46. Întrebarea care se pune acum este dacă în speță persoana în cauză a fost „judecată definitiv”, în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru, și dacă decizia din 20 ianuarie 2012 a Biroului central de anchete maghiar, prin care s‑a pus capăt anchetei în care persoana vizată ulterior de un MEA a fost interogată numai în calitate de martor, constituie o astfel de judecată definitivă.
47. Articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru reprezintă o expresie a principiului ne bis in idem, potrivit căruia o persoană nu poate fi urmărită penal sau condamnată de două ori pentru aceeași faptă(12). Acest principiu, care în jurisdicțiile de common law este cunoscut sub denumirea „double jeopardy rule”(13), este în prezent definit, în ceea ce privește ordinea juridică a Uniunii, la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”(14).
48. În timp ce AY și guvernul maghiar consideră că această decizie constituie o „judecată definitivă”, în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru, toate celelalte părți din procedură consideră că nu acesta este cazul.
49. Modul de redactare a dispoziției în discuție nu oferă indicații lipsite de ambiguitate. Deși cel puțin una dintre versiunile lingvistice ale articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru precizează în mod explicit faptul că persoana căutată trebuie să fi fost condamnată definitiv printr‑o hotărâre care are autoritate de lucru judecat(15),situația nu este la fel de clară în vasta majoritate a versiunilor lingvistice.
50. Jurisprudența Curții de până în prezent nu pare să ofere un răspuns tranșant la problema în discuție.
51. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Mantello(16), Curtea a optat pentru o interpretare mai degrabă extensivă a articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru. Aceasta a transpus în esență jurisprudența sa referitoare la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen și a arătat că o persoană căutată este considerată a fi fost judecată definitiv pentru aceleași fapte în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru în cazul în care, în urma unei proceduri penale, acțiunea penală s‑a stins definitiv sau în cazul în care autoritățile judiciare ale unui stat membru au adoptat o decizie prin care inculpatul este achitat definitiv pentru faptele imputate.
52. În același timp, Curtea a declarat că natura „definitivă” a unei hotărâri judecătorești privind o persoană, în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru depinde de dreptul statului membru în care a fost pronunțată acea hotărâre(17).
53. AY a avut doar calitatea de martor în cadrul anchetei maghiare. Nu a fost inculpat. În opinia noastră, pentru a fi „judecată definitiv”, o persoană trebuie să fi avut calitatea de inculpat într‑o anumită etapă a procedurii. Cu alte cuvinte, după cum subliniază corect Comisia, pentru ca o situație să intre sub incidența articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru, urmărirea penală trebuie să fi fost angajată împotriva aceleiași persoane.
54. În plus, se poate deduce din Hotărârea Turanský că principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat membru dispune suspendarea urmăririi penale, într‑un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de suspendare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat(18).
55. În sfârșit, Curtea a statuat în Hotărârea Kossowski că o decizie a parchetului de încetare și de închidere în mod definitiv a urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane nu poate fi calificată drept decizie definitivă dacă este evident că procedura penală respectivă a fost închisă fără ca o urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată(19).
56. În ceea ce privește prezenta cauză, având în vedere informațiile furnizate de instanța de trimitere, va fi dificil să se determine dacă o urmărire penală aprofundată a fost efectuată. În temeiul principiului încrederii reciproce, există, în opinia noastră, prezumția că a fost desfășurată o anchetă aprofundată. În acest context, chiar dacă instanța (croată) de trimitere este în mod evident în poziția dificilă de a examina practica autorităților maghiare, considerăm că o asemenea prezumție nu a fost pusă în discuție de instanța de trimitere. Aceste considerații sunt însă ipotetice, dat fiind că, după cum am arătat mai sus, urmărirea penală nu a fost desfășurată împotriva lui AY, ceea ce înseamnă că nu se aplică prevederile articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru.
57. Prin urmare, considerăm că o persoană care a fost audiată în calitate de martor în cadrul unei proceduri penale nu a fost „judecată definitiv” într‑un stat membru, în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru.
Cu privire la articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru
58. Prima și a doua întrebare se referă la articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru. Prima parte a acestei prevederi permite să se refuze executarea unui MEA atunci când autoritățile judiciare ale statului membru de executare au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul MEA, fie să îi pună capăt.
59. Se pare că autoritățile maghiare competente se bazează pe prevederile naționale de transpunere a articolului 4 punctul 3 din decizia‑cadru pentru a refuza executarea MEA.
60. Mai întâi, trebuie subliniat că articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru, care, până în prezent, nu a fost interpretat de Curte, constituie un motiv facultativ de refuz al executării unui MEA. În virtutea acestei prevederi, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea MEA atunci când a decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul MEA, fie să îi pună capăt, sau atunci când persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într‑un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor. În această privință, autoritatea judiciară de executare trebuie să aibă o marjă de apreciere pentru a stabili dacă este sau nu este necesar să refuze executarea MEA(20).
61. Deseori se susține că acest prim segment de frază al articolului 4 punctul 3 din decizia‑cadru, care se află în discuție în situația de față, este, la fel ca articolul 3 punctul 2, o expresie a principiului ne bis in idem(21). Deși nu am contrazice o astfel de afirmație, credem că este important să se sublinieze că, după cum arată tot în mod întemeiat Comisia în observațiile sale, articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru are un domeniu de aplicare mai larg decât principiul ne bis in idem. În plus, dat fiind caracterul facultativ al acestei prevederi, principiul ne bis in idem nu poate fi folosit pentru a limita sau pentru a restrânge această dispoziție.
62. Acest domeniu mai larg de aplicare este reflectat corespunzător printr‑o redactare mai largă. Astfel, articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru se referă doar la „infracțiunea care face obiectul [MEA]”, iar nu la „persoana căutată”.
63. Potrivit guvernelor croat, ceh, austriac și român și Irlandei, articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru nu poate fi invocat în cazul în care decizia de neîncepere a urmăririi penale a fost luată în cursul unei anchete în care persoana căutată a fost doar martor. Acest lucru ar fi contrar principiul ne bis in idem, care are scopul de a proteja individul împotriva consecințelor negative ale unei duble urmăriri penale.
64. În opinia AY și a guvernului maghiar, faptul că AY a fost doar martor în procedura maghiară nu este relevant în scopul aplicării articolului 4 punctul 3 din decizia‑cadru. Observațiile Comisiei sunt similare.
65. Guvernul maghiar susține în special că întrebarea în ce calitate procesuală a fost implicată persoana menționată în MEA în procedura căreia i s‑a pus capăt este irelevantă. Dimpotrivă, ar fi necesară analiza pe fond a hotărârii naționale de a nu începe urmărirea penală sau de a‑i pune capăt. Pentru ca executarea MEA să fie refuzată, ar fi suficient ca decizia să statueze asupra aceleiași infracțiuni, cu alte cuvinte ca ea să se bazeze pe același set de acțiuni ca cea care face obiectul MEA. Aceasta a fost situația în speță.
66. Modul de redactare a dispoziției în cauză nu precizează în mod expres că urmărirea penală în cauză trebuie să fie îndreptată împotriva persoanei căutate. Însă o interpretare a acestei prevederi potrivit căreia executarea poate fi refuzată chiar și în situația în care faptele în discuție sunt aceleași, dar persoanele implicate diferă, este prea largă în opinia noastră. Pentru ca articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru să se aplice, trebuie ca decizia de a nu se începe urmărirea penală sau de a i se pune capăt să privească persoana căutată, fără să fie necesar, însă, ca persoana să fie formal numită inculpat sau suspect. Ceea ce este determinant este să existe o examinare a posibilității ca persoana căutată să fi comis infracțiunea în cauză.
67. Mai mult, o astfel de interpretare ține pe deplin seama de sistemele juridice naționale în care legislația de procedură penală prevede desfășurarea unei urmăriri penale in rem(22) înaintea celei in personam(23). Nu este necesar ca autoritățile penale ale unui stat membru să treacă la faza a doua dacă faza întâi conduce la concluzia că nu s‑a comis nicio infracțiune. În scopul aplicării articolului 4 punctul 3 din decizia‑cadru, nu trebuie să fie relevant dacă urmărirea penală a încetat în faza in rem sau in personam.
68. Prin urmare, înțelegem articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru în sensul că executarea unui MEA poate fi refuzată dacă autoritățile judiciare ale statului de executare, care sunt de asemenea competente pentru efectuarea urmăririi penale în ceea ce privește infracțiunea care face obiectul MEA, nu au declanșat urmărirea penală sau i‑au pus capăt, chiar dacă persoana căutată nu avea calitatea de inculpat sau de suspect în cadrul acelei urmăriri penale, cu condiția ca autoritățile menționate să fi examinat posibilitatea ca persoana respectivă să fi comis infracțiunea în cauză.
69. Propunerea noastră de răspuns la întrebările 1-4 este, prin urmare, următoarea: o persoană care a fost audiată în calitate de martor într‑o procedură penală nu poate fi considerată că a fost „judecată definitiv” într‑un stat membru în sensul articolului 3 punctul 2 din decizia‑cadru. Articolul 4 punctul 3 din decizia‑cadru trebuie să fie interpretat în sensul că executarea unui MEA poate fi refuzată dacă autoritățile judiciare ale statului de executare, care sunt de asemenea competente pentru efectuarea urmăririi penale în ceea ce privește infracțiunea care face obiectul MEA, nu au declanșat urmărirea penală sau i‑au pus capăt, chiar dacă persoana căutată nu avea calitatea de inculpat sau de suspect în cadrul acelei urmăriri penale, cu condiția ca autoritățile menționate să fi examinat posibilitatea ca persoana respectivă să fi comis infracțiunea în cauză.
Concluzie
70. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară formulată de Županijski sud u Zagrebu (Tribunalul de Comitat din Zagreb, Croația) după cum urmează:
„Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să răspundă la întrebările 1-4 adresate cu titlu preliminar de Županijski sud u Zagrebu (Tribunalul de Comitat din Zagreb) prin decizia din 18 mai 2017.
În temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JHA a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, autoritatea judiciară de executare este obligată să adopte o decizie cu privire la un mandat european de arestare transmis acesteia, chiar și atunci când, în statul membru respectiv, a fost deja adoptată o soluție privind un mandat european de arestare anterior referitor la aceeași persoană căutată, în cadrul aceleiași proceduri penale, însă cel de al doilea mandat european de arestare a fost emis de altă autoritate judiciară din cauza unei modificări a circumstanțelor în statul membru emitent.”