Cauza C‑268/17

AY

(cerere de decizie preliminară formulată de Županijski Sud u Zagrebu)

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 1 alineatul (2), articolul 3 punctul 2 și articolul 4 punctul 3 – Motive de refuz de executare – Închiderea unei anchete penale – Principiul ne bis in idem – Persoană căutată care a avut calitatea de martor într‑o procedură anterioară referitoare la aceleași fapte – Emiterea mai multor mandate europene de arestare împotriva aceleiași persoane”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 25 iulie 2018

1.        Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Întrebări preliminare – Admisibilitate – Întrebări referitoare la obligațiile autorității judiciare de executare a unui mandat european de arestare, adresate de autoritatea judiciară emitentă – Întrebări admisibile

(art. 267 TFUE; Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299)

2.        Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Executarea de către statele membre – Obligația de a adopta o decizie de executare a mandatului european de arestare – Întindere – Al doilea mandat european de arestare vizând aceeași persoană și privind aceleași fapte ca mandatul anterior, care a făcut deja obiectul unei decizii de executare – Includere

[Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 1 alin. (2)]

3.        Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare – Persoană căutată care a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte – Noțiunea „judecată” – Decizie prin care se pune definitiv capăt urmăririi penale și care provine de la o autoritate chemată să participe la administrarea justiției penale – Includere

(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 3 pct. 2)

4.        Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare – Persoană căutată care a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Persoană căutată care a făcut obiectul unei decizii definitive pentru aceleași fapte sau care a fost vizată de o decizie de neîncepere a urmăririi penale sau de a se pune capăt urmăririi penale – Mandat de arestare emis împotriva unei persoane care a avut calitatea de martor într‑o procedură privind aceleași fapte care a fost închisă – Excludere

(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 3 pct. 2 și art. 4 pct. 3)

1.      În orice caz, admisibilitatea cererii de decizie preliminară nu este repusă în discuție de împrejurarea că întrebările adresate se referă la obligațiile autorității judiciare de executare, în condițiile în care instanța de trimitere este autoritatea judiciară emitentă a MEA. Astfel, emiterea unui MEA are drept consecință posibila arestare a persoanei căutate și, prin urmare, aduce atingere libertății individuale a acesteia din urmă. Or, Curtea a decis că, în ceea ce privește o procedură referitoare la un MEA, sarcina garantării drepturilor fundamentale revine în primul rând statului membru emitent (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctul 50). În consecință, pentru a asigura garantarea acestor drepturi – care poate să conducă o autoritate judiciară să ia decizia de retragere a MEA pe care l‑a emis –, este important ca o asemenea autoritate să dispună de posibilitatea de a sesiza Curtea cu titlu preliminar.

(a se vedea punctele 28 și 29)

2.      Articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară a statului membru de executare este ținută să adopte o decizie în privința oricărui mandat european de arestare care îi este transmis, chiar și atunci când, în acest stat membru, s‑a statuat deja cu privire la un mandat european de arestare anterior privind aceeași persoană și referitor la aceleași fapte, însă al doilea mandat european de arestare nu a fost emis decât ca urmare a punerii sub acuzare, în statul membru emitent, a persoanei căutate.

În acest context, articolul 15 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede că „[a]utoritatea judiciară de executare decide, în termenele stabilite și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei”. În plus, articolul 17 alineatele (1) și (6) din decizia‑cadru prevede că „[u]n [MEA] se soluționează și se execută în regim de urgență” și că „[o]rice refuz de a executa un [asemenea mandat] trebuie să fie motivat”. Mai mult, articolul 22 din decizia‑cadru enunță că „[a]utoritatea judiciară de executare notifică de îndată autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s‑a dat curs [MEA]”.

Prin urmare, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 38 din concluzii, o autoritate judiciară de executare care nu răspunde ca urmare a emiterii unui MEA și nu transmite astfel nicio decizie autorității judiciare emitente a acestuia încalcă obligațiile ce îi revin în temeiul dispozițiilor Deciziei‑cadru 2002/584.

(a se vedea punctele 34-36 și dispozitiv 1)

3.      Una dintre condițiile la care este supus refuzul de executare a MEA este ca persoana căutată să fi „fost judecată definitiv”. În această privință, trebuie precizat că, chiar dacă articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 se referă, în textul său, la o „judecată”, această dispoziție este aplicabilă și în privința unor decizii care emană de la o autoritate chemată să participe la administrarea justiției penale în ordinea juridică națională în cauză, prin care se pune capăt definitiv urmăririi penale într‑un stat membru, chiar dacă asemenea decizii sunt adoptate fără intervenția unei instanțe și nu iau forma unei hotărâri judecătorești (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski, C‑486/14, EU:C:2016:483, punctul 39 și jurisprudența citată).

(a se vedea punctele 40 și 41)

4.      Articolul 3 punctul 2 și articolul 4 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretate în sensul că o decizie a Ministerului Public, precum cea a Biroului central de anchete maghiar în discuție în litigiul principal, prin care s‑a pus capăt unei anchete începute față de un autor necunoscut, în cursul căreia persoana care face obiectul unui mandat european de arestare nu a fost ascultată decât în calitate de martor, fără ca o urmărire penală să fi fost efectuată împotriva acestei persoane și fără ca decizia menționată să fi fost luată față de aceasta, nu poate fi invocată în vederea refuzării executării acestui mandat european de arestare în temeiul uneia sau al celeilalte dintre aceste dispoziții.

(a se vedea punctul 63 și dispozitiv 2)