HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI
(Camera de recursuri)
16 decembrie 2010
Cauza T‑143/09 P
Comisia Europeană
împotriva
Nicole Petrilli
„Recurs — Funcție publică — Agenți contractuali auxiliari — Contract pe perioadă determinată — Norme referitoare la perioada maximă de încadrare în muncă a personalului nepermanent în cadrul serviciilor Comisiei — Decizie de refuz al reînnoirii contractului”
Obiectul: Recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 29 ianuarie 2009, Petrilli/Comisia (F‑98/07, RepFP, p. I‑A‑1‑13 și II‑A‑1‑41), și prin care se urmărește anularea hotărârii menționate
Decizia: Respinge recursul. Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de doamna Nicole Petrilli în cadrul prezentei proceduri.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Regimul aplicabil celorlalți agenți — Agent contractual auxiliar — Perioada de încadrare în muncă — Interpretare
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 88 primul paragraf lit. (b)]
2. Funcționari — Regimul aplicabil celorlalți agenți — Agent contractual auxiliar — Perioada de încadrare în muncă — Puterea de apreciere a instituției
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 88 primul paragraf lit. (b)]
3. Funcționari — Răspundere extracontractuală a instituțiilor — Condiții
1. Formularea „durata efectivă a încadrării în muncă într‑o instituție” prevăzută la articolul 88 primul paragraf litera (b) din Regimul aplicabil celorlalți agenți trebuie interpretată în sensul că, în vederea calculului perioadei de încadrare în muncă maxime autorizate, nu permite să se țină seama decât de durata cumulată de încadrare în muncă a persoanei interesate ca agent contractual auxiliar, în sensul articolului 3b din regimul menționat, cu excluderea oricărei alte încadrări în muncă a acestuia în calitate de agent nepermanent.
(a se vedea punctul 33)
2. Articolul 88 primul paragraf litera (b) din Regimul aplicabil celorlalți agenți, potrivit căruia durata efectivă a încadrării în muncă în calitate de agent contractual auxiliar, în sensul articolului 3b din regimul menționat, nu poate depăși trei ani, nu creează pentru persoana interesată un drept de a fi încadrată în muncă pe această perioadă maximă, având în vedere libertatea contractuală și dreptul instituției de a încheia sau de a reînnoi astfel de contracte pe o durată mai scurtă decât durata maximă autorizată, în temeiul largii puteri de apreciere de care dispune această instituție în raport cu organizarea serviciilor sale în funcție de misiunile care îi sunt încredințate și cu încadrarea, în vederea îndeplinirii acestor misiuni, a personalului aflat la dispoziția sa, cu condiția însă ca această încadrare să se realizeze în interesul serviciului.
Or, în principiu, instituția are această libertate nu numai în cazuri individuale, ci și în cadrul unei politici generale, stabilită printr‑o decizie internă de aplicabilitate generală, precum dispozițiile generale de aplicare, prin care aceasta își stabilește propriile limite în exercitarea puterii sale de apreciere. Cu toate acestea, o astfel de decizie internă nu poate avea drept consecință renunțarea de către instituție, pe de o parte, integral la competența care îi este conferită la articolul 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți, în sensul încheierii sau al reînnoirii, în funcție de împrejurările cauzei, a unui contract de agent contractual auxiliar, în sensul articolului 3b din regimul menționat până la perioada maximă de trei ani și, pe de altă parte, la respectarea principiilor generale de drept, precum principiul egalității de tratament și cel al protecției încrederii legitime.
Având în vedere aceste principii, autoritatea împuternicită să încheie contractele de muncă nu poate renunța la puterea de apreciere care îi este conferită la articolul 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți printr‑o aplicare mecanică a plafonului de 6 ani prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 privind durata maximă pentru care se recurge la personal nepermanent în serviciile Comisiei – respectiv fără examinarea dosarului de candidatură al unei persoane eligibile pentru încadrare în muncă în calitate de agent contractual auxiliar și a interesului serviciului de a încadra în muncă această persoană – pentru a justifica limitarea încadrării sale în muncă pentru o perioadă mai scurtă decât cea autorizată la articolul 88 din Regimul aplicabil celorlalți agenți. Astfel, prin renunțarea la această putere de apreciere, autoritatea împuternicită să încheie contractele de muncă ar încălca obligația de solicitudine și principiul egalității de tratament, care impun ca instituția să examineze în mod diligent, complet și imparțial fiecare dosar de candidatură, în raport cu meritele și cu aptitudinile proprii candidatului vizat și cu cerințele postului care urmează să fie ocupat.
În cazul în care persoana interesată a cumulat deja, în calitate de agent nepermanent, într‑o perioadă de 12 ani, perioade de serviciu care depășesc 3 ani, respectarea mecanică a regulii celor 6 ani are drept consecință restrângerea de la bun început a exercitării de către autoritatea împuternicită să încheie contractele de muncă a puterii sale de apreciere, în temeiul articolului 88 primul paragraf litera (b) din Regimul aplicabil celorlalți agenți, în ceea ce privește eventuala epuizare a perioadei maxime autorizate de 3 ani, dat fiind că o astfel de aplicare conformă este clar interzisă de cuprinsul articolului 3 alineatul (1) din Decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 coroborat cu punctul II din anexa la aceasta și cu considerentul (4) al acesteia, potrivit căruia nu trebuie autorizată în această privință nicio derogare. În consecință, în măsura în care articolul 3 alineatul (1) din decizia menționată contravine normelor superioare de drept amintite, regula celor 6 ani este nelegală și se impune înlăturarea aplicării ei.
(a se vedea punctele 34‑36)
Trimitere la:
Curte: 28 iunie 2005, Dansk Rǿrindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 211;
Tribunal: 27 noiembrie 2003, Bories și alții/Comisia, T‑331/00 și T‑115/01, RecFP, p. I‑A‑309 și II‑1479, punctul 72; 1 martie 2005, Mausolf/Europol, T‑258/03, RecFP, p. I‑A‑45 și II‑189, punctul 25; 20 septembrie 2007, Fachvereinigung Mineralfaserindustrie/Comisia, T‑375/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 141; 15 octombrie 2008, Potamianos/Comisia, T‑160/04, RepFP, p. I‑A‑2‑75 și II‑A‑2‑469, punctul 30; 2 aprilie 2009, Comisia/Berrisford, T‑473/07 P, RepFP, p. I‑B‑1‑17 și II‑B‑1‑85, punctul 54 și jurisprudența citată; 8 septembrie 2009, ETF/Landgren, T‑404/06 P, Rec., p. II‑2841, punctul 215
3. Contenciosul în materie de funcție publică în temeiul articolului 236 CE și al articolelor 90 și 91 din statut, inclusiv cel privind repararea unui prejudiciu produs unui funcționar sau unui agent, urmează reguli particulare și speciale în raport cu cele care decurg din principiile generale care reglementează răspunderea extracontractuală a Uniunii, la articolul 235 CE și la articolul 288 al doilea paragraf CE. Astfel, reiese în special din statut că, spre deosebire de orice alt particular, funcționarul sau agentul Uniunii este legat de instituția de care depinde prin raporturi juridice de muncă, care presupun un echilibru al drepturilor și al obligațiilor reciproce specifice, reflectat de obligația de solicitudine a instituției față de persoana interesată. Acest echilibru este destinat, în esență, să mențină relația de încredere care trebuie să existe între instituții și funcționarii lor, în scopul de a garanta cetățenilor îndeplinirea în bune condiții a misiunilor de interes general încredințate instituțiilor. În consecință, în situațiile în care acționează în calitate de angajator, Uniunea are o răspundere sporită, care se manifestă prin obligația de reparare a daunelor produse personalului său prin orice nelegalitate săvârșită în calitatea sa de angajator.
(a se vedea punctul 46)
Trimitere la:
Curte: 29 iunie 1994, Klinke/Curtea de Justiție, C‑298/93 P, Rec., p. I‑3009, punctul 38; 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, Rec., p. I‑1611, punctele 44‑47;
Tribunal: 12 iunie 2002, Mellone/Comisia, T‑187/01, RecFP, p. I‑A‑81 și II‑389, punctul 74; 14 octombrie 2004, Polinsky/Curtea de Justiție, T‑1/02, nepublicată în Repertoriu, punctul 47; 10 decembrie 2008, Nardone/Comisia, T‑57/99, RepFP, I‑A‑2‑83 și II‑A‑2‑505, punctul 162