HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)
5 februarie 2013(*)
„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive luate împotriva Iranului în scopul de a împiedica proliferarea nucleară – Înghețarea fondurilor – Obligația de motivare – Dreptul la apărare – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Eroare vădită de apreciere”
În cauza T‑494/10,
Bank Saderat Iran, cu sediul în Teheran (Iran), reprezentată inițial de S. Gadhia și de S. Ashley, solicitors, de D. Anderson, QC, și de R. Blakeley, barrister, ulterior de S. Gadhia, de S. Ashley, de R. Blakeley și de D. Wyatt, QC, și în final de S. Ashley, de R. Blakeley, de D. Wyatt, de S. Jeffrey și de A. Irvine, solicitors,
reclamantă,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de M. Bishop și de R. Liudvinaviciute‑Cordeiro, în calitate de agenți,
pârât,
susținut de
Comisia Europeană, reprezentată de S. Boelaert și de M. Konstantinidis, în calitate de agenți,
intervenientă,
având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39, rectificare în JO L 197, p. 19), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 195, p. 25), a Deciziei 2010/644/PESC a Consiliului din 25 octombrie 2010 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 281, p. 81), a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 423/2007 (JO L 281, p. 1), a Deciziei 2011/783/PESC a Consiliului din 1 decembrie 2011 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 319, p. 71), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 al Consiliului din 1 decembrie 2011 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO L 319, p. 11) și a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1, rectificare în JO L 322, p. 31), în măsura în care aceste acte o privesc pe reclamantă,
TRIBUNALUL (Camera a patra),
compus din doamnele I. Pelikánová (raportor), președinte, și K. Jürimäe și domnul M. van der Woude, judecători,
grefier: domnul N. Rosner, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 23 mai 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanta, Bank Saderat Iran, este o bancă comercială iraniană.
2 Prezenta cauză se înscrie în cadrul măsurilor restrictive instituite în scopul de a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta din urmă să pună capăt activităților nucleare care prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor de transport de arme nucleare (denumite în continuare „proliferarea nucleară”).
3 La 26 iulie 2010, reclamanta a fost înscrisă pe lista entităților care contribuie la proliferarea nucleară, care figurează în anexa II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39, rectificare în JO L 197, p. 19).
4 În consecință, reclamanta a fost înscrisă pe lista din anexa V la Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 103, p. 1, rectificare în JO L 180, p. 45) prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007 (JO L 195, p. 25). Această înscriere a avut drept consecință înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale reclamantei.
5 În Decizia 2010/413, Consiliul Uniunii Europene a reținut următoarele motive:
„Bank Saderat este o bancă iraniană deținută de stat (94 % deținută de Guvernul IRN). Bank Saderat a furnizat servicii financiare entităților care realizează achiziții în numele programelor nucleare și de rachete balistice ale Iranului, inclusiv entităților desemnate în [Rezoluția] 1737 [a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite]. Bank Saderat a gestionat plăți și acreditive pentru DIO (sancționată în [Rezoluția] 1737 [a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite]) și Iran Electronics Industries, cel mai recent în martie 2009. În 2003, Bank Saderat a gestionat acreditive în numele Mesbah Energy Company cu activități legate de domeniul nuclear din IRN (ulterior sancționată în [Rezoluția] 1737 [a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite]).”
6 Motivele reținute în Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 sunt aceleași cu cele reținute în Decizia 2010/413.
7 Consiliul a informat‑o pe reclamantă cu privire la includerea numelui său pe lista din anexa II la Decizia 2010/413 și pe cea din anexa V la Regulamentul nr. 423/2007 prin scrisoarea din 27 iulie 2010.
8 Prin scrisorile din 18 și 25 august și din 2, 9 și 30 septembrie 2010, reclamanta a invitat Consiliul să îi comunice elementele pe care s‑a bazat pentru a adopta măsurile restrictive care o privesc. Prin scrisoarea din 15 septembrie 2010, aceasta a solicitat de asemenea Consiliului să reexamineze decizia de a o include pe lista din anexa II la Decizia 2010/413 și pe cea din anexa V la Regulamentul nr. 423/2007.
9 Înscrierea numelui reclamantei în anexa II la Decizia 2010/413 fost menținută prin Decizia 2010/644/PESC a Consiliului din 25 octombrie 2010 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 281, p. 81). Motivele reținute sunt următoarele:
„Bank Saderat este o bancă iraniană deținută parțial de guvernul iranian. Bank Saderat a furnizat servicii financiare entităților care realizează achiziții în numele programelor nucleare și de rachete balistice ale Iranului, inclusiv entităților desemnate în [Rezoluția] 1737 [a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite]. Bank Saderat a gestionat plăți și acreditive pentru DIO (sancționată în [Rezoluția] 1737 [(2006) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite]) și Iran Electronics Industries, cel mai recent în martie 2009. În 2003, Bank Saderat a gestionat acreditive în numele societății iraniene Mesbah Energy Company cu activități legate de domeniul nuclear (ulterior sancționată în [Rezoluția] 1737 [a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite]).”
10 Întrucât Regulamentul nr. 423/2007 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 281, p. 1), numele reclamantei a fost inclus de Consiliu în anexa VIII la acest din urmă regulament. În consecință, fondurile și resursele economice ale reclamantei au fost înghețate în temeiul articolului 16 alineatul (2) din regulamentul menționat.
11 Motivele reținute în Regulamentul nr. 961/2010 sunt, în esență, aceleași cu cele reținute în Decizia 2010/644.
12 Prin scrisoarea din 28 octombrie 2010, Consiliul a răspuns la scrisoarea reclamantei din 15 septembrie 2010 arătând că, după reexaminare, a respins solicitarea acesteia privind eliminarea numelui său de pe lista din anexa II la Decizia 2010/413 și de pe cea din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010. În această privință, Consiliul a precizat că nu era de acord cu punctul de vedere al reclamantei potrivit căruia activitățile sale privind acreditivele nu puteau să contribuie la proliferarea nucleară. Ca răspuns la cererea reclamantei de acces la dosar, Consiliul i‑a comunicat copiile a două propuneri de adoptare a unor măsuri restrictive prezentate de anumite state membre.
13 În anexa la duplică, Consiliul a comunicat reclamantei copia unei a treia propuneri de adoptare a unor măsuri restrictive, prezentată de un stat membru.
14 Înscrierea reclamantei în anexa II la Decizia 2010/413 și în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 nu a fost afectată de intrarea în vigoare a Deciziei 2011/783/PESC a Consiliului din 1 decembrie 2011 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 319, p. 71) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 al Consiliului din 1 decembrie 2011 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO L 319, p. 11).
15 Întrucât Regulamentul nr. 961/2010 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 88, p. 1, rectificare în JO L 332, p. 31), numele reclamantei a fost inclus de Consiliu în anexa IX la acest din urmă regulament. Motivele reținute sunt aceleași ca cele reținute în cadrul Deciziei 2010/644. În consecință, fondurile și resursele economice ale reclamantei sunt înghețate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din regulamentul menționat.
Procedura și concluziile părților
16 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 octombrie 2010, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
17 Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 5 noiembrie 2010, reclamanta și‑a adaptat capetele de cerere în urma adoptării Deciziei 2010/644 și a Regulamentului nr. 961/2010.
18 Prin actul depus la grefa Tribunalului la 14 ianuarie 2011, Comisia Europeană a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Consiliului. Prin Ordonanța din 8 martie 2011, președintele Camerei a patra a Tribunalului a admis această cerere de intervenție.
19 Prin actul depus la grefa Tribunalului la 10 februarie 2012, reclamanta, pe de o parte, și‑a adaptat capetele de cerere în urma adoptării Deciziei 2011/783 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și, pe de altă parte, a solicitat ca actele atacate să fie, dacă este cazul, anulate cu efect imediat.
20 Prin actul depus la grefa Tribunalului la 27 aprilie 2012, reclamanta și‑a adaptat capetele de cerere în urma adoptării Regulamentului nr. 267/2012.
21 În temeiul raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a invitat părțile să depună anumite documente și le‑a adresat în scris întrebări. Părțile au dat curs acestor cereri.
22 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 23 mai 2012.
23 Prin Ordonanța Tribunalului (Camera a patra) din 4 septembrie 2012, procedura orală a fost redeschisă pentru a anexa la dosar observațiile reclamantei la Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 2012, Akhras/Consiliul [C‑110/12 P(R)] și pentru a primi observațiile celorlalte părți. Procedura orală a fost închisă din nou la 4 octombrie 2012.
24 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea cu efect imediat a punctului 7 din tabelul B din anexa II la Decizia 2010/413, a punctului 5 din tabelul B din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010, a punctului 7 din tabelul B din titlul I al anexei la Decizia 2010/644, a punctului 7 din tabelul B din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010, a Deciziei 2011/783, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a punctului 7 din tabelul B din titlul I al anexei IX la Regulamentul nr. 267/2012, în măsura în care aceste acte o privesc;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
25 Consiliul și Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
26 Reclamanta invocă trei motive. Primul dintre acestea este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, a dreptului său la apărare și a dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă. Al doilea motiv este întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește adoptarea de măsuri restrictive împotriva sa. Al treilea motiv se referă la încălcarea dreptului său de proprietate și a principiului proporționalității.
27 Consiliul și Comisia contestă temeinicia motivelor invocate de reclamantă. Acestea susțin, în plus, cu titlu introductiv că, în calitate de emanație a statului iranian, reclamanta nu poate invoca protecția și garanțiile aferente drepturilor fundamentale.
28 Înainte de a aborda diferitele motive și argumente prezentate de părți, este necesar să se examineze admisibilitatea adaptării concluziilor efectuate de reclamantă.
Cu privire la adaptarea concluziilor reclamantei
29 Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 9, 10 și 15 de mai sus, ulterior introducerii cererii, lista din anexa II la Decizia 2010/413 a fost înlocuită de o nouă listă, adoptată prin Decizia 2010/644, iar Regulamentul nr. 423/2007, astfel cum fusese modificat prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010, a fost abrogat și înlocuit de Regulamentul nr. 961/2010, care a fost, la rândul său, înlocuit și abrogat de Regulamentul nr. 267/2012. În plus, în cadrul considerentelor Deciziei 2011/783 și ale Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011, Consiliul a constatat în mod explicit că efectuase o reexaminare integrală a listei din anexa II la Decizia 2010/413 și a celei din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 și că ajunsese la concluzia că persoanele, entitățile și organismele enumerate în acestea, printre care se numără și reclamanta, trebuiau să facă în continuare obiectul măsurilor restrictive. Reclamanta și‑a adaptat concluziile inițiale, astfel încât cererea sa de anulare are ca obiect, în afară de Decizia 2010/413 și de Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010, Decizia 2010/644, Regulamentul nr. 961/2010, Decizia 2011/783, Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011 și Regulamentul nr. 267/2012 (denumite în continuare, împreună, „actele atacate”). Consiliul și Comisia nu au ridicat obiecții față de această adaptare.
30 În această privință, trebuie să se amintească faptul că, atunci când o decizie sau un regulament care privește direct și individual un particular este înlocuit în cursul procedurii printr‑un act având același obiect, acesta trebuie considerat un element nou, care permite reclamantului să își modifice concluziile și motivele. Astfel, obligarea reclamantului să introducă o nouă acțiune ar fi contrară bunei administrări a justiției, precum și necesității limitării duratei procedurii. În plus, ar fi nedrept ca, pentru a contracara criticile cuprinse în acțiunea prezentată instanței Uniunii împotriva unui act, instituția în cauză să poată adapta actul atacat sau să îl înlocuiască cu altul și să se prevaleze, în cursul procedurii, de această modificare sau de această înlocuire pentru a priva cealaltă parte de posibilitatea de a‑și extinde concluziile și motivele inițiale la actul ulterior sau de a prezenta concluzii și motive suplimentare împotriva acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, Rep., p. II‑3019, punctul 46 și jurisprudența citată).
31 Aceeași concluzie se aplică în ceea ce privește actele, precum Decizia 2011/783 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, prin care se constată că o decizie sau un regulament trebuie să continue să privească direct și individual anumiți particulari în urma unei proceduri de reexaminare care este impusă în mod expres chiar de această decizie sau de acest regulament.
32 Trebuie, așadar, să se considere, în speță, că reclamanta poate solicita de asemenea anularea Deciziei 2010/644, a Regulamentului nr. 961/2010, a Deciziei 2011/783, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012, în măsura în care aceste acte o privesc (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, punctul 30 de mai sus, punctul 47).
Cu privire la posibilitatea reclamantei de a invoca protecția și garanțiile aferente drepturilor fundamentale
33 Consiliul și Comisia susțin că, în conformitate cu dreptul Uniunii, persoanele juridice care constituie emanații ale unor state terțe nu pot invoca protecția și garanțiile aferente drepturilor fundamentale. Această regulă i‑ar fi aplicabilă reclamantei, întrucât este, potrivit Consiliului și Comisiei, o emanație a statului iranian.
34 În această privință, trebuie observat, în primul rând, că nici Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO 2010, C 83, p. 389), nici tratatele nu prevăd dispoziții care să excludă posibilitatea persoanelor juridice care sunt emanații ale statelor de a beneficia de protecția drepturilor fundamentale. Dimpotrivă, dispozițiile cartei menționate care sunt pertinente în raport cu motivele invocate de reclamantă, în special articolele 17, 41 și 47 din aceasta, garantează drepturile „[oricărei] persoane”, formulare care include persoanele juridice precum reclamanta.
35 Cu toate acestea, Consiliul și Comisia invocă, în acest context, articolul 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), care nu permite admisibilitatea cererilor prezentate Curții Europene a Drepturilor Omului de organizații guvernamentale.
36 Or, pe de o parte, articolul 34 din CEDO este o dispoziție procedurală care nu este aplicabilă în ceea ce privește procedurile desfășurate în fața instanțelor Uniunii. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, scopul acestei dispoziții este de a evita ca un stat parte la CEDO să fie în același timp reclamant și pârât în fața respectivei instanțe (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Compagnie de navigation de la République islamique d’Iran împotriva Turciei din 13 decembrie 2007, Recueil des arrêts et décisions, 2007-V, § 81). Această considerație nu este aplicabilă în prezenta cauză.
37 Consiliul și Comisia susțin de asemenea că regula pe care o invocă se justifică prin faptul că un stat este garantul respectării drepturilor fundamentale pe teritoriul său, însă nu poate beneficia de astfel de drepturi.
38 Cu toate acestea, chiar presupunând că această justificare ar fi aplicabilă într‑o situație internă, faptul că un stat este garantul respectării drepturilor fundamentale pe propriul său teritoriu este lipsit de pertinență în ceea ce privește întinderea drepturilor de care pot beneficia persoanele juridice care sunt emanații ale aceluiași stat pe teritoriul unor state terțe.
39 Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se considere că dreptul Uniunii nu conține o regulă care să împiedice persoanele juridice care sunt emanații ale unor state terțe să invoce în favoarea lor protecția și garanțiile aferente drepturilor fundamentale. Aceste drepturi pot, așadar, să fie invocate de respectivele persoane în fața instanței Uniunii cu condiția să fie compatibile cu calitatea lor de persoane juridice.
40 În orice caz, Consiliul și Comisia nu au prezentat elemente care să permită să se demonstreze că reclamanta era efectiv o emanație a statului iranian, cu alte cuvinte, o entitate care participa la exercitarea autorității publice sau care gestiona un serviciu public sub controlul autorităților (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Compagnie de navigation de la République islamique d’Iran împotriva Turciei, punctul 36 de mai sus, § 79).
41 În această privință, în primul rând, Consiliul susține că reclamanta gestionează un serviciu public sub controlul autorităților iraniene întrucât furnizează servicii financiare care sunt necesare pentru funcționarea economiei iraniene. Or, Consiliul nu contestă afirmațiile reclamantei potrivit cărora respectivele servicii reprezintă activități comerciale exercitate într‑un sector concurențial și supuse dreptului comun. În aceste condiții, faptul că respectivele activități ar fi necesare pentru funcționarea economiei unui stat nu le conferă, în sine, calitatea de serviciu public.
42 În continuare, Comisia susține că faptul că reclamanta contribuie la proliferarea nucleară demonstrează că aceasta participă la exercitarea autorității publice. Or, printr‑un astfel de raționament, Comisia tratează drept premisă de fapt o împrejurare a cărei existență este contestată de reclamantă și care se află chiar în centrul dezbaterilor în fața Tribunalului. În plus, pretinsa contribuție a reclamantei la proliferarea nucleară, astfel cum a fost prezentată în actele atacate, nu ține de sfera exercitării competențelor statale, ci de cea a tranzacțiilor comerciale efectuate cu entități care participă la proliferarea nucleară. Această afirmație nu justifică, prin urmare, calificarea reclamantei drept emanație a statului iranian.
43 În sfârșit, Comisia consideră că reclamanta este o emanație a statului iranian ca urmare a participării acestuia din urmă la capitalul său. Or, pe lângă faptul că, potrivit indicațiilor oferite de reclamantă și necontestate de Consiliu și de Comisie, participarea în cauză nu este decât minoritară, aceasta nu implică, în sine, că reclamanta participă la exercitarea autorității publice sau că gestionează un serviciu public.
44 Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că reclamanta poate invoca în favoarea sa protecția și garanțiile aferente drepturilor fundamentale.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, a dreptului reclamantei la apărare și a dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă
45 Prin intermediul primului motiv invocat, reclamanta susține că Consiliul a încălcat obligația de motivare, dreptul său la apărare și dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă, întrucât, pe de o parte, nu i‑a comunicat suficiente informații pentru a‑i permite să formuleze observații utile referitor la adoptarea de măsuri restrictive în privința sa și pentru a‑i asigura un proces echitabil și, pe de altă parte, atât examinarea prealabilă adoptării măsurilor restrictive care o vizează, cât și reexaminarea periodică a acestor măsuri sunt afectate de o serie de erori.
46 Consiliul, susținut de Comisie, contestă temeinicia argumentelor reclamantei. Acesta susține în special că reclamanta nu poate invoca principiul respectării dreptului la apărare.
47 Trebuie amintit, în primul rând, că obligația de a motiva un act cauzator de prejudiciu, astfel cum este prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE și, mai precis, în speță, la articolul 24 alineatul (3) din Decizia 2010/413, la articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 423/2007, la articolul 36 alineatul (3) din Regulamentul nr. 961/2010 și la articolul 46 alineatul (3) din Regulamentul nr. 267/2012, are ca scop, pe de o parte, să ofere persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului respectiv. Obligația de motivare enunțată astfel constituie un principiu esențial al dreptului Uniunii de la care nu se poate deroga decât în considerarea unor motive imperative. Prin urmare, motivarea trebuie, în principiu, să fie comunicată persoanei interesate în același timp cu actul care îi cauzează un prejudiciu, lipsa sa neputând fi regularizată prin faptul că persoana interesată ia cunoștință de motivarea actului în cursul procedurii în fața instanței Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, Rep., p. II‑3967, punctul 80 și jurisprudența citată).
48 Prin urmare, cu excepția situației în care există motive imperative care țin de securitatea Uniunii sau a statelor membre ale acesteia ori de modul de desfășurare a relațiilor lor internaționale care să împiedice comunicarea anumitor elemente, Consiliul este obligat să aducă la cunoștința unei entități vizate de măsurile restrictive motivele specifice și concrete pentru care consideră că este necesară adoptarea lor. Consiliul trebuie astfel să menționeze elementele de fapt și de drept de care depinde justificarea legală a măsurilor în cauză și considerațiile care l‑au determinat să le adopte (a se vedea în acest sens Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 47 de mai sus, punctul 81 și jurisprudența citată).
49 Pe de altă parte, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care actul a fost adoptat. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care caracterul suficient al unei motivări trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă. În special, un act cauzator de prejudiciu este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa (a se vedea Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 47 de mai sus, punctul 82 și jurisprudența citată).
50 În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare și în special a dreptului de a fi ascultat în orice procedură inițiată împotriva unei entități și care poate să conducă la adoptarea unui act cauzator de prejudiciu constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii care trebuie să fie garantat chiar în lipsa oricărei reglementări privind procedura în cauză (Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 47 de mai sus, punctul 91).
51 Principiul respectării dreptului la apărare impune, pe de o parte, ca elementele incriminatorii imputate entității interesate care reprezintă temeiul actului cauzator de prejudiciu să îi fie comunicate acesteia din urmă. Pe de altă parte, respectivei entități trebuie să i se dea posibilitatea de a‑și prezenta în mod util punctul de vedere cu privire la aceste elemente (a se vedea prin analogie Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2006, Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran/Consiliul, T‑228/02, Rec., p. II‑4665, punctul 93).
52 Prin urmare, în ceea ce privește un prim act prin care sunt înghețate fondurile unei entități, cu excepția cazului în care există motive imperative care țin de securitatea Uniunii sau a statelor membre ale acesteia ori de modul de desfășurare a relațiilor lor internaționale care să împiedice aceasta, comunicarea elementelor incriminatoare trebuie să aibă loc fie concomitent cu adoptarea actului în cauză, fie cât mai curând posibil după această adoptare. La cererea entității în cauză, aceasta din urmă are de asemenea dreptul de a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la elementele respective după ce actul a fost adoptat. Sub aceleași rezerve, orice decizie ulterioară de înghețare a fondurilor trebuie să fie precedată, în principiu, de o comunicare a noilor elemente incriminatoare și de o nouă posibilitate acordată entității în cauză de a‑și prezenta punctul de vedere (a se vedea prin analogie Hotărârea Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran/Consiliul, punctul 51 de mai sus, punctul 137).
53 În plus, trebuie remarcat că, atunci când au fost comunicate informații suficient de precise, care permit entității interesate să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra elementelor pe care i le impută Consiliul, principiul respectării dreptului la apărare nu implică obligația acestei instituții de a permite, din oficiu, accesul la documentele conținute în dosarul său. Consiliul este obligat să permită accesul la toate documentele administrative neconfidențiale privind măsura în cauză numai la cererea părții interesate (a se vedea Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 47 de mai sus, punctul 97 și jurisprudența citată).
54 În al treilea rând, principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din CEDO, precum și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Eficacitatea controlului jurisdicțional implică obligația autorității Uniunii în cauză de a comunica entității vizate motivele adoptării unei măsuri restrictive, în măsura în care este posibil, fie la momentul la care această măsură este adoptată, fie, cel puțin, cât mai rapid posibil după acest moment, pentru a permite entității vizate să își exercite, în termenele stabilite, dreptul de a formula o cale de atac. Respectarea acestei obligații de a comunica respectivele motive este astfel necesară atât pentru a permite destinatarilor măsurilor restrictive să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să sesizeze instanța Uniunii, cât și pentru a permite acesteia din urmă să își exercite pe deplin controlul legalității actului în cauză pe care trebuie să îl realizeze (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rep., p. I‑6351, punctele 335-337 și jurisprudența citată).
55 Având în vedere această jurisprudență, Tribunalul consideră că argumentele prezentate de părți în cadrul primului motiv invocat trebuie să fie examinate urmând cele cinci etape descrise în cele ce urmează. În primul rând, este necesar să se examineze argumentul introductiv al Consiliului și al Comisiei potrivit căruia reclamanta nu poate invoca principiul respectării dreptului la apărare. În al doilea rând, trebuie examinate argumentele referitoare, pe de o parte, la obligația de motivare și, pe de altă parte, la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei în ceea ce privește comunicarea inițială a elementelor incriminatoare. În al treilea rând, urmează să fie examinate argumentele referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la apărare în ceea ce privește accesul la dosarul Consiliului. În al patrulea rând, Tribunalul va examina argumentele care se referă, pe de o parte, la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei în ceea ce privește posibilitatea acesteia de a‑și prezenta punctul de vedere și, pe de altă parte, la pretinsa încălcare a dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă. În al cincilea rând, vor fi abordate argumentele referitoare la pretinsele erori care afectează examinarea și reexaminarea efectuate de Consiliu.
Cu privire la posibilitatea reclamantei de a invoca principiul respectării dreptului la apărare
56 Consiliul și Comisia contestă aplicabilitatea în speță a principiului respectării dreptului la apărare. Făcând referire la Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, Tay Za/Consiliul (T‑181/08, Rep., p. II‑1965, punctele 121-123), acestea susțin că reclamanta nu a fost vizată de măsurile restrictive ca urmare a propriei sale activități, ci ca urmare a apartenenței sale la categoria generală a persoanelor și entităților care au sprijinit proliferarea nucleară. În consecință, procedura de adoptare a măsurilor restrictive nu ar fi fost inițiată împotriva reclamantei în sensul jurisprudenței citate la punctul 50 de mai sus și, prin urmare, aceasta nu ar putea să invoce dreptul la apărare sau ar putea să facă acest lucru numai într‑o măsură redusă.
57 Această argumentație nu poate fi reținută.
58 Astfel, pe de o parte, Hotărârea Tay Za/Consiliul, punctul 56 de mai sus, a fost anulată în recurs, în totalitate, prin Hotărârea Curții din 13 martie 2012, Tay Za/Consiliul (C‑376/10 P). În consecință, constatările efectuate în cadrul respectivei hotărâri nu mai fac parte din ordinea juridică a Uniunii și, prin urmare, nu pot fi invocate în mod valabil de Consiliu și de Comisie.
59 Pe de altă parte, articolul 24 alineatele (3) și (4) din Decizia 2010/413, articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 423/2007, articolul 36 alineatele (3) și (4) din Regulamentul nr. 961/2010 și articolul 46 alineatele (3) și (4) din Regulamentul nr. 267/2012 prevăd dispoziții care garantează dreptul la apărare al entităților vizate de măsurile restrictive adoptate în temeiul acestor texte. Respectarea acestui drept face obiectul controlului instanței Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 47 de mai sus, punctul 37).
60 În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că reclamanta poate invoca în speță principiul respectării dreptului la apărare, astfel cum este amintit la punctele 50-53 de mai sus.
Cu privire la obligația de motivare și cu privire la comunicarea inițială a elementelor incriminatoare
61 Încă de la bun început, este necesar să se remarce că, pentru a aprecia respectarea obligației de motivare și a obligației de a comunica entității vizate elementele reținute împotriva sa, trebuie să se ia în considerare, pe lângă motivele care figurează în actele atacate, cele trei propuneri de adoptare a unor măsuri restrictive comunicate de Consiliu reclamantei.
62 În acest sens, pe de o parte, reiese din respectivele propuneri, astfel cum au fost comunicate reclamantei, că acestea au fost prezentate delegațiilor statelor membre în contextul adoptării măsurilor restrictive referitoare la aceasta și că constituie, în consecință, elemente pe care se întemeiază respectivele măsuri.
63 Pe de altă parte, este adevărat că cele trei propuneri au fost comunicate reclamantei după introducerea acțiunii și chiar, în ceea ce privește propunerea anexată la duplică, după adaptarea concluziilor ca urmare a adoptării Deciziei 2010/644 și a Regulamentului nr. 961/2010. În consecință, acestea nu pot completa în mod valabil motivarea Deciziei 2010/413, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010 și, în ceea ce privește propunerea anexată la duplică, a Deciziei 2010/644 și a Regulamentului nr. 961/2010. Totuși, acestea pot fi luate în considerare în cadrul aprecierii legalității actelor ulterioare, și anume a Deciziei 2011/783, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012 în ceea ce privește cele trei propuneri, precum și a Deciziei 2010/644 și a Regulamentului nr. 961/2010 în ceea ce privește propunerile comunicate la 28 octombrie 2010.
64 Actele atacate menționează următoarele patru motive în ceea ce privește reclamanta:
– reclamanta este deținută de statul iranian, fie în proporție de 94 %, potrivit Deciziei 2010/413 și Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010, fie parțial, potrivit actelor ulterioare;
– reclamanta a furnizat servicii financiare unor entități care efectuează achiziții destinate programelor nucleare și de rachete balistice ale Iranului; printre aceste entități se află entități vizate de Rezoluția 1737 (2006) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite;
– în martie 2009, reclamanta încă mai gestiona plăți și acreditive pentru Organizația Industriilor de Apărare (denumită în continuare „DIO”) și pentru Iran Electronics Industries (denumită în continuare „IEI”), vizate de măsurile restrictive;
– în anul 2003, reclamanta a gestionat acreditive în numele societății Mesbah Energy Company, care participă la programul nuclear iranian.
65 Motivele menționate în propunerile de adoptare a unor măsuri restrictive anexate la scrisoarea Consiliului din 28 octombrie 2010 coincid în totalitate cu motivele menționate în actele atacate.
66 În ceea ce privește a treia propunere de adoptare a unor măsuri restrictive, care este anexată la duplică, aceasta adaugă un al cincilea motiv, potrivit căruia reclamanta ar fi furnizat servicii financiare către Sanam Industria Group.
67 Reclamanta susține că această motivare nu precizează în mod suficient motivele adoptării unor măsuri restrictive împotriva sa și apreciază că această deficiență implică, pe de altă parte, o încălcare a dreptului său la apărare.
68 Consiliul, susținut de Comisie, contestă temeinicia argumentelor reclamantei.
69 Primul motiv este suficient de precis în condițiile în care îi permite reclamantei să înțeleagă că Consiliul îi impută participarea statului iranian la capitalul său.
70 În ceea ce privește al doilea motiv, este necesar să se observe că nu este clar, la prima vedere, dacă este vorba despre o afirmație generală, completată și ilustrată de motivele următoare, sau despre un motiv independent. În lipsa unei coroborări explicite între diferitele motive, trebuie să se rețină a doua interpretare a motivării actelor atacate.
71 Or, potrivit acestei interpretări, al doilea motiv este prea vag, din moment ce nu cuprinde precizări cu privire la identitatea entităților pentru care ar fi fost furnizate serviciile financiare în cauză.
72 Al treilea, al patrulea și al cincilea motiv sunt suficient de detaliate, din moment ce precizează denumirile entităților interesate, precum și, în cazul primelor două motive, tipul serviciilor financiare furnizate și datele prestării acestora.
73 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere că Consiliul a încălcat obligația de motivare, precum și obligația de a comunica reclamantei, în calitatea acesteia de entitate interesată, elementele reținute împotriva sa în ceea ce privește al doilea motiv invocat de acesta. În schimb, aceste obligații au fost respectate în ceea ce privește celelalte motive.
Cu privire la accesul la dosar
74 Astfel cum s‑a constatat la punctele 12 și 13 de mai sus, Consiliul a comunicat reclamantei, în anexa la scrisoarea sa din 28 octombrie 2010, două propuneri de adoptare a unor măsuri restrictive prezentate de state membre, iar ulterior o a treia propunere, în anexa la duplică.
75 Reclamanta susține că această comunicare este tardivă, din moment ce nu a dispus în timp util de elementele respective.
76 Consiliul, susținut de Comisie, se apără afirmând, în esență, că a comunicat propunerile respective reclamantei de îndată ce a primit acordul statelor membre care le‑au prezentat.
77 Or, argumentul Consiliului nu poate fi reținut. Astfel, atunci când Consiliul intenționează să se întemeieze pe elemente furnizate de un stat membru pentru a adopta măsuri restrictive împotriva unei entități, acesta este obligat să se asigure, înainte de a adopta măsurile menționate, că elementele în discuție pot fi comunicate entității respective în timp util pentru ca aceasta să poată prezenta în mod util punctul său de vedere.
78 În speță, trebuie să se observe că termenul stabilit reclamantei de către Consiliu pentru a‑și prezenta observațiile ca urmare a adoptării Deciziei 2010/413 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010 expira la 15 septembrie 2010.
79 Or, în măsura în care Consiliul nu a comunicat reclamantei cele trei propuneri decât după expirarea acestui termen, nu a acordat acesteia acces la elementele din dosarul său în timp util, cu încălcarea dreptului la apărare.
Cu privire la posibilitatea reclamantei de a‑și prezenta în mod util punctul de vedere și la dreptul la protecție jurisdicțională efectivă
80 În primul rând, reclamanta susține că nu a avut ocazia să își prezinte în mod util punctul de vedere și că, în orice caz, observațiile pe care a putut să le formuleze nu au fost luate în considerare de Consiliu.
81 Consiliul, susținut de Comisie, contestă temeinicia argumentelor reclamantei.
82 Mai întâi, trebuie să se constate că, în urma adoptării primelor acte prin care i‑au fost înghețate fondurile, la 26 iulie 2010, reclamanta a adresat Consiliului, la 15 septembrie 2010, o scrisoare în care și‑a prezentat punctul de vedere și a solicitat ca măsurile restrictive adoptate în privința sa să fie eliminate. Consiliul a răspuns la această scrisoare la 28 octombrie 2010. În continuare, înainte de adoptarea Deciziei 2011/783 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011, reclamanta și‑a prezentat observațiile Consiliului prin scrisoarea din 29 iulie 2011, la care acesta a răspuns la 5 decembrie 2011. În sfârșit, la 10 februarie 2012, și anume anterior adoptării Regulamentului nr. 267/2012, reclamanta a prezentat noi observații Consiliului, la care acesta a răspuns prin scrisoarea din 24 aprilie 2012.
83 Prin urmare, trebuie să se considere că reclamanta a avut ocazia să își prezinte în mod util punctul de vedere, cu excepția, pe de o parte, a celui de al doilea motiv prezentat de Consiliu, care este excesiv de vag (a se vedea punctul 70 de mai sus), și, pe de altă parte, a celor trei propuneri de adoptare a măsurilor restrictive, în măsura în care aceasta nu le cunoștea la 15 septembrie 2010.
84 În ceea ce privește luarea în considerare a observațiilor formulate, este adevărat, desigur, că răspunsul la argumentele reclamantei cuprins în scrisorile Consiliului din 28 octombrie 2010, din 5 decembrie 2011 și din 24 aprilie 2012 este scurt. Totuși, este la fel de adevărat că acesta din urmă a precizat, în scrisoarea din 28 octombrie 2010, că nu era de acord cu punctul de vedere exprimat de reclamantă potrivit căruia activitățile sale privind acreditivele nu puteau să contribuie la proliferarea nucleară. Consiliul a reiterat această poziție în scrisoarea din 5 decembrie 2011 și în cea din 24 aprilie 2012.
85 În plus, nu se contestă că Consiliul a rectificat mențiunea privind deținerea de capital al reclamantei de către statul iranian, a cărei exactitate a fost contestată de aceasta din urmă.
86 Având în vedere aceste împrejurări, trebuie să se aprecieze că observațiile reclamantei au fost luate în considerare de Consiliu în cadrul reexaminării efectuate de acesta, contrar celor pretinse de reclamantă.
87 În al doilea rând, reclamanta susține că insuficiența informațiilor și a elementelor care i‑au fost comunicate a afectat dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă.
88 Consiliul, susținut de Comisie, contestă temeinicia acestui argument.
89 La fel cum s‑a constatat la punctul 83 de mai sus, trebuie să se considere că, în măsura în care reclamanta a obținut comunicarea individuală a unor motive suficient de precise, și anume primul, al treilea, al patrulea și al cincilea motiv invocate de Consiliu, dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă a fost respectat.
90 În schimb, caracterul vag al celui de al doilea motiv prezentat de Consiliu, precum și comunicarea tardivă a celor trei propuneri de adoptare a unor măsuri restrictive constituie o încălcare a dreptului reclamantei la protecție jurisdicțională efectivă.
Cu privire la viciile care afectează examinarea efectuată de Consiliu
91 Reclamanta susține că Consiliul nu a efectuat o adevărată examinare a împrejurărilor speței, acesta limitându‑se să adopte propunerile prezentate de statele membre. Acest viciu ar afecta atât examinarea prealabilă adoptării măsurilor restrictive care o vizează, cât și reexaminarea periodică a acelorași măsuri.
92 În plus, potrivit reclamantei, reiese din telegramele diplomatice puse la dispoziția publicului prin intermediul organizației Wikileaks (denumite în continuare „telegramele diplomatice”) că statele membre și în special Regatul Unit au fost supuse unor presiuni din partea guvernului Statelor Unite ale Americii pentru a adopta măsuri restrictive împotriva unor entități iraniene. Or, acest fapt ar da naștere unor îndoieli cu privire la legalitatea măsurilor adoptate și a procedurii de adoptare a acestora.
93 Consiliul, susținut de Comisie, contestă temeinicia argumentelor reclamantei. Acesta susține, în special, că telegramele diplomatice nu trebuie luate în considerare.
94 În primul rând, trebuie arătat că actele prin care se stabilesc măsuri restrictive împotriva unor entități pretins implicate în proliferarea nucleară sunt acte ale Consiliului, care trebuie, prin urmare, să se asigure că adoptarea lor este justificată. În consecință, cu ocazia adoptării unui prim act prin care se stabilesc astfel de măsuri, Consiliul are obligația să examineze pertinența și temeinicia informațiilor și a probelor care îi sunt furnizate, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Decizia 2010/413, de un stat membru sau de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. La momentul adoptării unor acte succesive care vizează aceeași entitate, Consiliul este obligat, în conformitate cu articolul 24 alineatul (4) din decizia menționată, să reexamineze necesitatea menținerii respectivelor măsuri în lumina observațiilor prezentate de această entitate.
95 În speță, pe de o parte, dosarul nu conține niciun indiciu care să sugereze că Consiliul a verificat pertinența și temeinicia elementelor referitoare la reclamantă care i‑au fost furnizate anterior adoptării Deciziei 2010/413 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010. Dimpotrivă, indicarea eronată, în aceste acte, a nivelului participării statului iranian la capitalul reclamantei, a cărei inexactitate nu este contestată de Consiliu, tinde să demonstreze că nu a avut loc nicio verificare în acest sens.
96 Pe de altă parte, reiese din cuprinsul punctelor 84-86 de mai sus că, la momentul adoptării actelor atacate ulterioare, Consiliul a reexaminat împrejurările speței în lumina observațiilor reclamantei, din moment ce a rectificat mențiunea privind participarea statului iranian la capitalul acesteia din urmă și s‑a exprimat cu privire la argumentația reclamantei referitoare la activitățile privind acreditivele.
97 În al doilea rând, în ceea ce privește telegramele diplomatice, simplul fapt că anumite state membre ar fi fost supuse unor presiuni diplomatice, chiar presupunând că ar fi demonstrat, nu înseamnă că aceste presiuni au afectat actele atacate care au fost adoptate de Consiliu sau examinarea efectuată de acesta din urmă cu ocazia adoptării lor.
98 În aceste împrejurări, urmează ca argumentele reclamantei referitoare la viciile de care ar fi afectată examinarea efectuată de Consiliu să fie admise în ceea ce privește Decizia 2010/413 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 și să fie respinse în rest.
99 Având în vedere cele de mai sus, trebuie, mai întâi, să se observe că Consiliul a încălcat dreptul la apărare al reclamantei și dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă prin faptul că nu i‑a comunicat în timp util cele trei propuneri de adoptare a măsurilor restrictive (a se vedea punctele 79, 83 și 90 de mai sus). Întrucât propunerile menționate au fost reținute de Consiliu drept temei pentru toate actele atacate în ceea ce privește reclamanta și ținând seama de data comunicării ultimului act, acest viciu afectează legalitatea Deciziei 2010/413, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010, a Deciziei 2010/644 și a Regulamentului nr. 961/2010, în măsura în care aceste acte o privesc pe reclamantă.
100 În continuare, cu ocazia adoptării Deciziei 2010/413 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010, Consiliul nu a respectat obligația de a examina pertinența și temeinicia informațiilor și a probelor privind reclamanta care i‑au fost furnizate, determinând astfel nelegalitatea actelor menționate (a se vedea punctele 95 și 98 de mai sus).
101 În sfârșit, Consiliul a încălcat obligația de motivare, dreptul la apărare al reclamantei și dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă în ceea ce privește al doilea motiv invocat în privința reclamantei (a se vedea punctele 70, 73, 83 și 90 de mai sus). Totuși, ținând seama de faptul că diferitele motive invocate de Consiliu sunt independente unele de altele și de caracterul suficient de precis al celorlalte motive, această împrejurare nu justifică anularea Deciziei 2011/783, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012. Ea implică numai că al doilea motiv nu poate fi luat în considerare în cadrul examinării celui de al doilea motiv, referitor la temeinicia măsurilor restrictive care o vizează pe reclamantă.
102 Având în vedere toate cele de mai sus, urmează ca primul motiv să fie admis în ceea ce privește anularea Deciziei 2010/413, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010, a Deciziei 2010/644 și a Regulamentului nr. 961/2010, în măsura în care aceste acte o privesc pe reclamantă, și să fie respins în rest.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește adoptarea măsurilor restrictive împotriva reclamantei
103 Reclamanta susține că motivele invocate de Consiliu în privința sa, enumerate la punctele 64-66 de mai sus, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Decizia 2010/413, de Regulamentul nr. 423/2007, de Regulamentul nr. 961/2010 și de Regulamentul nr. 267/2012 și nu sunt susținute de probe. În consecință, Consiliul ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a adoptat măsuri restrictive în privința sa pe baza acestor motive.
104 Consiliul, susținut de Comisie, contestă argumentele reclamantei.
105 Potrivit jurisprudenței, controlul jurisdicțional al legalității unui act prin care au fost adoptate măsuri restrictive în privința unei entități include și aprecierea faptelor și a circumstanțelor invocate în susținerea acestuia, precum și verificarea elementelor de probă și a informațiilor pe care se bazează această apreciere. În caz de contestare, revine Consiliului sarcina de a prezenta aceste elemente în vederea verificării lor de către instanța Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 47 de mai sus, punctele 37 și 107).
106 Având în vedere această jurisprudență și ținând seama de viciul de motivare care afectează cel de al doilea motiv invocat de Consiliu în privința reclamantei (a se vedea punctul 101 de mai sus), trebuie ca verificarea să se limiteze la temeinicia primului, a celui de al treilea, a celui de al patrulea și a celui de al cincilea motiv invocate.
107 În ceea ce privește primul motiv, s‑a stabilit deja că reclamanta nu este deținută în proporție de 94 % de statul iranian, întrucât acesta din urmă nu este decât un acționar minoritar. Prin urmare, acest din urmă motiv se bazează pe o constatare de fapt eronată în ceea ce privește Decizia 2010/413 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010.
108 În plus, împrejurarea că o parte din capitalul reclamantei este deținută de statul iranian nu presupune, prin ea însăși, că aceasta sprijină proliferarea nucleară. În consecință, primul motiv furnizat de Consiliu nu justifică adoptarea unor măsuri restrictive în privința reclamantei în temeiul faptului că aceasta ar fi adus un astfel de sprijin.
109 În ceea ce privește al patrulea motiv, reclamanta contestă că ar fi furnizat servicii societății Mesbah Energy Company. Or, Consiliul nu a prezentat niciun element de probă sau informație pentru a stabili că astfel de servicii au fost furnizate sau că reclamanta cunoștea implicarea Mesbah Energy Company, care nu făcea încă obiectul unor măsuri restrictive în anul 2003, în proliferarea nucleară. În consecință, este necesar să se concluzioneze că nici al patrulea motiv nu justifică adoptarea măsurilor restrictive în privința reclamantei.
110 Aceeași constatare se aplică celui de al cincilea motiv, în măsura în care este avută în vedere legalitatea Deciziei 2011/783, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012. Astfel, în timp ce reclamanta contestă că a furnizat servicii financiare către Sanam Industria Group după adoptarea unor măsuri restrictive în privința acesteia din urmă, Consiliul nu prezintă niciun element pentru a stabili afirmația contrară sau pentru a dovedi că reclamanta era la curent cu implicarea Sanam Industria Group în proliferarea nucleară, chiar anterior adoptării unor măsuri restrictive care o vizează pe aceasta din urmă.
111 În ultimul rând, în ceea ce privește al treilea motiv, reclamanta nu contestă că DIO și IEI participă la proliferarea nucleară. Aceasta nu contestă nici că a gestionat acreditive ale acestor două entități.
112 Totuși, reclamanta contestă că serviciile pe care le‑a furnizat pentru DIO și pentru IEI justifică adoptarea măsurilor restrictive care o vizează. În această privință, reclamanta susține, în esență, că serviciile menționate erau servicii bancare curente efectuate în trecut în contextul gestionării unor acreditive de export, emise de bănci terțe, și că acestea nu priveau tranzacții legate de proliferarea nucleară.
113 Pentru a putea să verifice temeinicia acestor argumente, Tribunalul a solicitat Consiliului să îi comunice informații detaliate privind acreditivele gestionate de reclamantă pentru DIO și pentru IEI.
114 Consiliul nu a prezentat elemente ca răspuns la solicitarea Tribunalului. În această privință, Consiliul susține că nici reclamanta nu a prezentat astfel de elemente, deși ar fi putut și ar fi trebuit să le prezinte.
115 Acest argument nu poate fi reținut. Astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 105 de mai sus, nu entitatea vizată de măsurile restrictive, ci Consiliul are obligația să prezinte, în caz de contestație, elementele de probă și informațiile pe care s‑a întemeiat la adoptarea măsurilor menționate. În speță, în măsura în care Consiliul s‑a întemeiat pe acreditivele specifice care ar fi fost gestionate de reclamantă pentru DIO și pentru IEI, acestuia îi revine în consecință obligația de a furniza Tribunalului detaliile privind acreditivele respective.
116 În aceste împrejurări, imposibilitatea de a verifica temeinicia argumentelor reclamantei, potrivit cărora serviciile pe care le‑a furnizat pentru DIO și pentru IEI nu justifică adoptarea unor măsuri restrictive în privința sa, nu poate fi îndreptată împotriva reclamantei. Dimpotrivă, întrucât această imposibilitate este imputabilă nerespectării de către Consiliu a obligației sale de a prezenta elementele de probă și informațiile relevante, al doilea motiv trebuie admis.
117 Având în vedere toate cele de mai sus, actele atacate trebuie anulate în măsura în care o privesc pe reclamantă, fără a fi necesar să se examineze al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității.
Cu privire la efectele în timp ale anulării actelor atacate
118 În ceea ce privește efectele în timp ale anulării actelor atacate, trebuie remarcat, mai întâi, că Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010, care a modificat lista din anexa V la Regulamentul nr. 423/2007, nu mai produce efecte juridice din cauza abrogării acestui din urmă regulament prin intermediul Regulamentului nr. 961/2010. De asemenea, Regulamentul nr. 961/2010, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, a fost el însuși abrogat prin Regulamentul nr. 267/2012. În consecință, anularea Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010, a Regulamentului nr. 961/2010 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 nu privește decât efectele pe care aceste acte le‑au produs între data intrării lor în vigoare și data abrogării lor.
119 În continuare, în ceea ce privește Regulamentul nr. 267/2012, trebuie amintit că, în temeiul articolului 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la articolul 280 TFUE, deciziile Tribunalului care anulează un regulament intră în vigoare numai după expirarea termenului de recurs menționat la articolul 56 primul paragraf din statutul menționat sau, în cazul în care în acest termen s‑a introdus un recurs, după respingerea acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 2011, Kadio Morokro/Consiliul, T‑316/11, punctul 38).
120 În această privință, referindu‑se la Ordonanța Akhras/Consiliul, punctul 23 de mai sus, reclamanta subliniază că Regulamentul nr. 267/2012 se prezintă, în privința sa, ca o decizie adoptată sub forma unui regulament, iar nu ca un regulament veritabil. În consecință, articolul 60 al doilea paragraf din statut nu ar fi aplicabil în speță.
121 Acest argument nu poate fi reținut.
122 Astfel, pe de o parte, la punctul 29 din Ordonanța Akhras/Consiliul, punctul 23 de mai sus, președintele Curții nu a examinat, în mod detaliat, aplicabilitatea articolului 60 al doilea paragraf din statut la regulamentele prin care se impun măsuri restrictive, din moment ce acesta s‑a limitat să constate că, deși argumentele prezentate de reclamant cu privire la acest aspect în cauza C‑110/12 P(R) nu păreau să fie „lipsite de temei”, acestea erau, în schimb, inoperante.
123 Or, pe de altă parte, având în vedere jurisprudența Curții, este necesar să se considere că Regulamentul nr. 267/2012, inclusiv anexa IX la acesta, are natura unui regulament, din moment ce articolul 51 al doilea paragraf din regulamentul menționat prevede că acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, ceea ce corespunde efectelor unui regulament astfel cum sunt prevăzute la articolul 288 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2011, Bank Melli Iran/Consiliul, C‑548/09 P, Rep., p. I‑11381, punctul 45).
124 Prin urmare, articolul 60 al doilea paragraf din Statutul Curții este aplicabil în speță.
125 În aceste împrejurări, Consiliul dispune de un termen de două luni, prelungit cu termenul de zece zile prevăzut pentru considerente de distanță, începând de la notificarea prezentei hotărâri pentru a remedia încălcările constatate, adoptând, dacă este cazul, noi măsuri restrictive în privința reclamantei. În speță, riscul de a aduce o atingere serioasă și ireversibilă eficacității măsurilor restrictive impuse de Regulamentul nr. 267/2012 nu pare suficient de ridicat, având în vedere consecințele importante ale acestor măsuri asupra drepturilor și libertăților reclamantei, pentru a justifica menținerea efectelor regulamentului menționat în ceea ce o privește pe aceasta din urmă pentru o perioadă care să o depășească pe cea prevăzută la articolul 60 al doilea paragraf din Statutul Curții (a se vedea prin analogie Hotărârea Kadio Morokro/Consiliul, punctul 119 de mai sus, punctul 38).
126 În sfârșit, în ceea ce privește efectele în timp ale anulării Deciziei 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644 și prin Decizia 2011/783, trebuie amintit că, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Tribunalul poate indica, în cazul în care apreciază că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile. În speță, existența unei diferențe între data de la care produce efecte anularea Regulamentului nr. 267/2012 și data de la care produce efecte anularea Deciziei 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644 și prin Decizia 2011/783, ar putea aduce o atingere gravă securității juridice, întrucât, prin cele două acte, reclamantei i se aplică măsuri identice. Prin urmare, efectele Deciziei 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644 și prin Decizia 2011/783, trebuie să fie menținute în ceea ce o privește pe reclamantă, până când anularea Regulamentului nr. 267/2012 începe să producă efecte (a se vedea prin analogie Hotărârea Kadio Morokro/Consiliul, punctul 119 de mai sus, punctul 39).
Cu privire la cheltuielile de judecată
127 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Consiliul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.
128 Potrivit articolului 87 alineatul (4) primul paragraf din același regulament, instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a patra)
declară și hotărăște:
1) Anulează, în măsura în care privesc Bank Saderat Iran:
– punctul 7 din tabelul B din anexa II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC;
– punctul 5 din tabelul B din anexa la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului;
– punctul 7 din tabelul B din titlul I al anexei la Decizia 2010/644/PESC a Consiliului din 25 octombrie 2010 de modificare a Deciziei 2010/413;
– punctul 7 din tabelul B din anexa VIII la Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 423/2007;
– Decizia 2011/783/PESC a Consiliului din 1 decembrie 2011 de modificare a Deciziei 2010/413;
– Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 al Consiliului din 1 decembrie 2011 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010;
– punctul 7 din tabelul B din titlul I al anexei IX la Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 961/2010.
2) Menține efectele Deciziei 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644 și prin Decizia 2011/783, în ceea ce privește Bank Saderat Iran, până când anularea Regulamentului nr. 267/2012 începe să producă efecte.
3) Respinge în rest acțiunea.
4) Consiliul Uniunii Europene suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Bank Saderat Iran.
5) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pelikánová | Jürimäe | van der Woude |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 5 februarie 2013.
Semnături