Ediție provizorie
ORDONANȚA CURȚII (Camera întâi)
17 iulie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperarea judiciară în materie penală – Recunoașterea hotărârilor judecătorești care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor într‑un alt stat membru – Decizia‑cadru 2008/909/JAI – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Articolul 267 TFUE – Noțiunea de «instanță» – Procedură de reevaluare la cererea ministrului – Inadmisibilitate vădită a cererii de decizie preliminară”
În cauza C‑235/24 PPU [Niesker](i),
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Camera specializată a Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden, Țările de Jos), prin decizia din 29 martie 2024, primită de Curte la 2 aprilie 2024, în procedura
S.A.H.
cu participarea:
Openbaar Ministerie,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul A. Arabadjiev, președinte de cameră, domnii T. von Danwitz (raportor), P. G. Xuereb și A. Kumin și doamna I. Ziemele, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru S.A.H., de T. de Boer și F. Dölle, advocaten;
– pentru Openbaar Ministerie, de A. K. Kooij, H. J. Lambers și V. Smink;
– pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și A. Hanje, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de H. Leupold, F. van Schaik și J. Vondung, în calitate de agenți,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 267 TFUE, a articolelor 6, 8 și 9 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri având ca obiect reevaluarea, la cererea Minister van Veiligheid en Justitie (ministrul securității și justiției, Țările de Jos) (denumit în continuare „ministrul”), a unei aprecieri a Camerei specializate a Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden, Țările de Jos) (denumită în continuare „Camera specializată”) din 18 ianuarie 2019 privind recunoașterea, executarea și adaptarea în Țările de Jos a unei sancțiuni privative de libertate aplicate lui S.A.H în Suedia.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 6 din Decizia‑cadru 2008/909, intitulat „Avizul și notificarea persoanei condamnate”, prevede:
„(1) Fără a aduce atingere alineatului (2), o hotărâre judecătorească însoțită de un certificat nu poate fi transmisă statului de executare în scopul recunoașterii sale și a executării pedepsei decât cu consimțământul persoanei condamnate, în conformitate cu legislația statului emitent.
(2) Consimțământul persoanei condamnate nu este cerut atunci când hotărârea judecătorească, însoțită de certificat, este transmisă:
[…]
(c) statului membru în care a fugit persoana condamnată sau în care s‑a întors din cauza procedurii penale care este în desfășurare împotriva sa în statul emitent sau ca urmare a condamnării în statul emitent.
(3) În toate cazurile în care persoana condamnată se găsește încă în statul emitent, acesteia i se dă posibilitatea de a își exprima avizul verbal sau în scris. În cazul în care statul emitent consideră că este necesar, din cauza vârstei persoanei condamnate sau a stării sale fizice sau mentale, această posibilitate îi va fi dată reprezentantului său legal.
Avizul persoanei condamnate este luat în considerare pentru a lua decizia privind transmiterea hotărârii judecătorești, însoțită de certificat. Atunci când persoana condamnată s‑a folosit de posibilitatea prevăzută de prezentul alineat, avizul acesteia este transmis statului de executare, în special în vederea aplicării articolului 4 alineatul (4). Dacă persoana condamnată și‑a exprimat avizul verbal, statul emitent se asigură că înregistrarea scrisă a acestei declarații este pusă la dispoziția statului de executare.
(4) Autoritatea competentă din statul emitent informează persoana condamnată, într‑o limbă înțeleasă de aceasta, că a decis să transmită hotărârea judecătorească, însoțită de certificat, folosind formularul standard de notificare prevăzut în anexa II. Atunci când persoana condamnată se găsește în statul de executare în momentul luării deciziei în cauză, formularul este transmis statului de executare, care informează persoana condamnată în consecință.
[…]”
4 Articolul 8 din această decizie‑cadru, intitulat „Recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei”, prevede:
„(1) Autoritatea competentă din statul de executare a sentinței recunoaște o hotărâre judecătorească transmisă în conformitate cu articolul 4 și conform procedurii enunțate la articolul 5 și ia toate măsurile necesare pentru executarea pedepsei, cu excepția cazurilor în care decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 9.
(2) În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește durata acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să adapteze sancțiunea numai în măsura în care aceasta depășește pedeapsa maximă prevăzută în legislația națională pentru infracțiuni similare. Sancțiunea adaptată nu poate fi mai puțin decât pedeapsa maximă prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația statului de executare.
(3) În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește natura acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să o adapteze la pedeapsa sau măsura prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația sa. O astfel de pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă cât mai îndeaproape posibil sancțiunii pronunțate în statul emitent și, prin urmare, pedeapsa nu poate fi transformată într‑o sancțiune pecuniară.
(4) Sancțiunea adaptată nu este, prin natura sau durata sa, mai dură decât sancțiunea pronunțată în statul emitent.”
5 Potrivit articolului 9 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare”:
„(1) Autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei, în cazul în care:
[…]
(k) sentința pronunțată include o măsură care constă în asistență psihiatrică sau medicală sau o altă măsură privativă de libertate care, fără a aduce atingere articolului 8 alineatul (3), nu poate fi aplicată de statul de executare în conformitate cu sistemul său juridic sau medical;
[…]”
Dreptul neerlandez
6 Wet wederzijdse erkenning en tenuitvoerlegging vrijheidsbenemende en voorwaardelijke sancties (Legea privind recunoașterea și executarea reciprocă a condamnărilor la pedepse privative de libertate cu sau fără suspendare) din 12 iulie 2012 (Stb. 2012, nr. 333), care transpune în dreptul neerlandez Decizia‑cadru 2008/909, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „WETS”), prevede la articolul 2:11:
„1. Ministrul transmite hotărârea judecătorească și certificatul avocatului general de la parchetul de resort, cu excepția cazului în care consideră de la bun început că există motive pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești.
2. Avocatul general prezintă fără întârziere [Camerei specializate] menționate la articolul 67 din Wet op de rechterlijke organisatie [(Legea privind organizarea judiciară)] hotărârea judecătorească și certificatul. El depune în fața acesteia eventualele sale observații privind documentele sus‑menționate într‑un termen de 14 zile de la data la care el i‑a prezentat documentele.
3. [Camera specializată] decide:
a. dacă există motive pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești în aplicarea articolului 2:13 alineatul 1;
b. dacă sancțiunea privativă de libertate care trebuie executată a fost aplicată pentru un fapt care se pedepsește și în temeiul dreptului neerlandez și, în caz afirmativ, despre ce fapt este vorba;
c. care este adaptarea sancțiunii privative de libertate pronunțate care rezultă din alineatul 4 sau 5.
4. În cazul în care durata sancțiunii privative de libertate pronunțate depășește durata maximă a pedepsei prevăzute în dreptul neerlandez pentru infracțiunea respectivă, durata sancțiunii privative de libertate este redusă la această durată maximă.
5. Dacă natura sancțiunii privative de libertate pronunțate este incompatibilă cu dreptul neerlandez, această sancțiune se înlocuiește cu o pedeapsă sau cu o măsură prevăzută de dreptul neerlandez și care corespunde cât mai îndeaproape posibil sancțiunii privative de libertate pronunțate în statul membru emitent.
6. Adaptarea prevăzută la alineatul 4 sau 5 nu poate determina în niciun caz o agravare a sancțiunii privative de libertate pronunțate.
7. Într‑un termen de șase săptămâni de la data la care a primit hotărârea judecătorească și certificatul, [Camera specializată] transmite ministrului aprecierea scrisă și motivată pe care a efectuat‑o în temeiul alineatului 3.”
7 Articolul 2:12 din WETS prevede:
„1. Ministrul decide cu privire la recunoașterea hotărârii judecătorești ținând seama de aprecierea [Camerei specializate].
[…]”
8 Articolul 2:13 din această lege prevede:
„1. Se refuză recunoașterea hotărârii judecătorești atunci când:
[…]
i. sancțiunea pronunțată privește o măsură privativă de libertate în domeniul asistenței de sănătate care nu poate fi executată în conformitate cu dreptul neerlandez sau în cadrul sistemului juridic neerlandez de asistență de sănătate.
2. Nu se refuză recunoașterea hotărârii în temeiul alineatului 1 literele a, b, e și i, atât timp cât autoritatea competentă a statului membru emitent nu a avut posibilitatea de a furniza informații în această privință.”
9 Articolul 2:14 din legea menționată prevede:
„1. Se refuză recunoașterea hotărârii judecătorești atunci când:
a. fapta pentru care s‑a aplicat sancțiunea privativă de libertate:
1. se consideră că a fost săvârșită în tot sau în parte pe teritoriul neerlandez sau în afara Țărilor de Jos, la bordul unei nave sau al unei aeronave neerlandeze, sau
2. a fost săvârșită în afara teritoriului statului membru emitent, atunci când în temeiul dreptului neerlandez nu se poate începe nicio urmărire penală dacă faptul a fost săvârșit în afara Țărilor de Jos;
b. în momentul în care se primește hotărârea judecătorească rămân de executat mai puțin de șase luni din pedeapsa privativă de libertate pronunțată.
2. Nu se refuză recunoașterea hotărârii în temeiul alineatului 1 litera a, atât timp cât autoritatea competentă a statului membru emitent nu a avut posibilitatea de a furniza informații în această privință.”
10 Articolul 67 din Legea privind organizarea judiciară are următorul cuprins:
„1. Consiliul de administrație al Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden [(Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden)] formează un complet de judecată […]. Compunerea acestui complet este stabilită de consiliul de administrație.
2. Acest complet are de asemenea atribuții care îi sunt încredințate […] la articolul 2:11 alineatul 3 și la articolul 2:27 […] din [WETS]. […]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 S.A.H., cetățean irakian, locuiește în Țările de Jos din anul 1996, unde a obținut un permis de ședere permanentă în cursul anului 2001.
12 Prin hotărârea din 26 februarie 2015, acesta a fost condamnat de Göta hovrätt (Curtea de Apel cu sediul în Jönköping, Suedia) pentru deținere interzisă de arme, amenințări ilegale, hărțuire, precum și lovituri și vătămări corporale grave. Această instanță a constatat că actele respective de natură penală nu îi puteau fi imputate lui S.A.H. din cauza unei perturbări a facultăților sale mentale și i‑a impus acestuia din urmă o măsură privativă de libertate, și anume un tratament psihiatric medico‑legal pentru o durată nedeterminată cu examinare specială la externare.
13 Întrucât persoana interesată a solicitat transferul executării acestei măsuri în Țările de Jos, autoritățile suedeze i‑au solicitat ministrului recunoașterea și executarea acestei hotărâri, iar ulterior i‑au transmis hotărârea respectivă și certificatul menționat la articolul 4 din Decizia‑cadru 2008/909.
14 Conform articolului 2:11 din WETS, aceste documente au fost transmise Camerei specializate, care, la 18 ianuarie 2019, a considerat printre altele că era necesară adaptarea măsurii privative de libertate impuse lui S.A.H. și înlocuirea sa cu o măsură de punere la dispoziție, împreună cu obligația de a se supune îngrijirilor acordate de autoritățile publice, fără stabilirea unei durate maxime.
15 La 18 februarie 2019, ministrul, în calitate de autoritate competentă în sensul Deciziei‑cadru 2008/909, a recunoscut decizia din 26 februarie 2015, luând în considerare aprecierea Camerei specializate din 18 ianuarie 2019. Măsura privativă de libertate a fost transformată într‑o asemenea punere la dispoziție, iar persoana interesată a fost internată într‑un centru psihiatric medico‑legal din Țările de Jos.
16 La 6 august 2020, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) a adoptat o ordonanță de retragere a permisului de ședere cu efect retroactiv de la 29 august 2014 și l‑a declarat pe S.A.H. ca fiind un străin indezirabil.
17 S.A.H. a contestat legalitatea deciziei de recunoaștere din 18 februarie 2019 în fața instanței civile, în special pentru motivul că procedura care a condus la aprecierea din 18 ianuarie 2019 nu îndeplinea cerințele prevăzute la articolul 47 din cartă. Prin hotărârea din 5 septembrie 2023, Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos) a admis cererea și a dispus ca ministrul să își reevalueze decizia.
18 Prin scrisoarea din 15 septembrie 2023, ministrul a solicitat Camerei specializate să efectueze o reevaluare în cadrul unei proceduri conforme cu aceste cerințe.
19 În urma acestei cereri, Camera specializată a convocat o reuniune informală la 12 ianuarie 2024, la care au fost invitați avocații lui S.A.H., precum și reprezentanți ai Ministerului Public.
20 În această privință, Camera specializată descrie procedura pe care o desfășoară după cum urmează, și anume ministrul îi solicită, prin intermediul avocatului general, să efectueze o apreciere care să se limiteze la existența sau nu a unui motiv de refuz obligatoriu al recunoașterii potrivit WETS, la caracterul sancționabil al faptelor în Țările de Jos și la eventuala necesitate a unei adaptări a pedepsei sau a măsurii privative de libertate pronunțate într‑un alt stat membru. Aceasta adaugă că nu este prevăzută nicio posibilitate de a formula o cale de atac împotriva deciziei ministrului. Cu toate acestea, camera menționată ar putea fi sesizată cu o cerere de reevaluare la cererea ministrului, fie ca urmare a unei contestații formulate de persoana condamnată în fața acestuia, fie ca urmare a unei proceduri civile inițiate de persoana respectivă, precum în speță.
21 În acest context, Camera specializată ridică mai întâi problema dacă are caracterul unei „instanțe”, în sensul articolului 267 TFUE, care poate adresa Curții o întrebare preliminară. În această privință, ea arată că până în prezent a considerat că nu aceasta este situația și că raportul de evaluare privind Țările de Jos din 2 decembrie 2022, elaborat în cadrul celei de a 9-a runde de evaluări reciproce privind instrumentele juridice de recunoaștere reciprocă în domeniul privării de libertate sau al restrângerii libertății, coordonată de Consiliul Uniunii Europene (13190/1/22 REV 1), a concluzionat de asemenea în acest sens. Cu toate acestea, din geneza legislației naționale în discuție în litigiul principal ar reieși că legiuitorul neerlandez a dorit o apreciere jurisdicțională cu privire la problemele juridice ridicate de articolul 8 alineatele (2)-(4) și de articolul 9 din Decizia‑cadru 2008/909.
22 În plus, Camera specializată consideră că aspectul dacă procedura desfășurată în fața sa poate fi calificată drept contradictorie este decisiv și precizează că ea își are originea în lege, că are un caracter permanent, că aplică norme de drept, că este independentă și că ține seama de argumentele persoanei condamnate care îi sunt prezentate. Pe de altă parte, deși aprecierea sa ar fi limitată la un anumit număr de aspecte, aceasta ar avea un caracter obligatoriu.
23 Camera specializată ridică în continuare problema dacă aprecierea juridică pe care o efectuează în temeiul articolului 2:11 din WETS intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii sau face parte din situațiile reglementate de acest drept și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă posibilitatea de a solicita o reevaluare în cadrul unei proceduri scrise, astfel cum s‑a dezvoltat în practică, îndeplinește cerințele articolului 47 din cartă. În sfârșit, aceasta solicită precizări cu privire la posibilitățile de adaptare a unei măsuri privative de libertate admise de Decizia‑cadru 2008/909.
24 În aceste condiții, [Camera specializată] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Noțiunea de «instanță» prevăzută la articolul 267 TFUE coroborat cu articolul 8 alineatele (2)-(4) și articolul 9 din Decizia‑cadru [2008/909] trebuie interpretată în sensul că include și o instanță ordinară, alta decât autoritatea competentă menționată la articolul 8 alineatul (1) din [această] decizi[e]-cadru, care este desemnată pentru a se pronunța într‑o procedură scrisă numai asupra chestiunilor de drept prevăzute la articolul 8 alineatele (2)-(4), precum și la articolul 9 din [d]ecizia‑cadru [menționată], în principiu fără implicarea persoanei condamnate?
2) Atunci când într‑o procedură de recunoaștere prevăzută în Decizia‑cadru [2008/909] evaluarea elementelor menționate la articolul 8 alineatele (2)-(4) și la articolul 9 din această decizie este încredințată unei instanțe ordinare din statul de executare, desemnată în acest scop, articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că, pe lângă posibilitatea de a exprima un aviz în statul emitent, în temeiul articolului 6 alineatul (3) din [d]ecizia‑cadru [menționată], trebuie să existe și o cale de atac efectivă în statul de executare pentru persoana condamnată?
În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare:
3) Articolul 47 din cartă, în lumina Deciziei‑cadru [2008/909], trebuie interpretat în sensul că poate fi îndeplinită cerința existenței unei căi de atac efective în statul de executare dacă persoana condamnată are posibilitatea de a prezenta un aviz scris, fie înaintea aprecierii judecătorești și a deciziei de recunoaștere, fie după ce decizia de recunoaștere a fost luată, sub forma unei reevaluări a aprecierii inițiale?
și
4) Articolul 47 din cartă, în lumina Deciziei‑cadru [2008/909], trebuie interpretat în sensul că persoanei condamnate care nu dispune de mijloace financiare suficiente și care are nevoie de asistență pentru garantarea accesului efectiv la justiție trebuie să i se asigure asistența juridică în statul de executare, chiar dacă legea nu prevede acest lucru?
5) Criteriul de la articolul 8 alineatul (3) din Decizia‑cadru [2008/909] trebuie interpretat în sensul că, în cazul modificării pedepsei sau a măsurii deoarece natura acesteia este incompatibilă cu legislația statului de executare, trebuie să se evalueze care este măsura pe care ar fi impus‑o, cel mai probabil, instanța din statul de executare dacă judecarea ar fi avut loc în statul de executare sau trebuie, eventual cu solicitarea unor informații suplimentare, să aibă loc o evaluare în care se analizează conținutul efectiv al măsurii în statul emitent?
6) În cazul unei eventuale reevaluări de către statul de executare a interdicției privind agravarea pedepsei în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Decizia‑cadru [2008/909], în ce mod și în ce măsură trebuie să se țină cont de evoluții și informații ulterioare deciziei de recunoaștere?”
Cu privire la procedura de urgență
25 Camera specializată a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
26 În susținerea acestei cereri, camera menționată a arătat că S.A.H. este privat de libertate și că răspunsul la întrebările preliminare ar putea implica încetarea acestei privări de libertate.
27 În această privință, este necesar să se amintească, în primul rând, că trimiterea respectivă privește interpretarea Deciziei‑cadru 2008/909, care face parte din titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, trimiterea menționată poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.
28 În ceea ce privește, în al doilea rând, condiția privind urgența, această condiție este îndeplinită în special atunci când persoana vizată în cauza principală este în prezent privată de libertate, iar menținerea ei în detenție depinde de soluția din litigiul principal, precizându‑se că situația acestei persoane trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii prin care se solicită judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență [Hotărârea din 8 decembrie 2022, CJ (Decizie de predare amânată din cauza urmăririi penale), C‑492/22 PPU, EU:C:2022:964, punctul 46 și jurisprudența citată].
29 În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că persoana interesată este efectiv privată de libertate întrucât este plasată într‑un centru psihiatric medico‑legal din Țările de Jos. În plus, Camera specializată a precizat că răspunsul la întrebările preliminare, referitor la cerințele care decurg din dreptul Uniunii susceptibile să se aplice situației în discuție în litigiul principal, poate implica încetarea acestei privări de libertate, măsura privativă de libertate pronunțată în privința persoanei interesate în Suedia putând în special să fie adaptată, devenind o măsură neprivativă de libertate în Țările de Jos.
30 În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 22 aprilie 2024, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea Camerei specializate prin care se solicită judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
31 În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când trimiterea preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
32 În prezenta cauză, este necesar să se aplice această dispoziție.
33 Trebuie amintit că procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (Hotărârea din 9 martie 2010, ERG și alții, C‑378/08, EU:C:2010:126, punctul 72, precum și Ordonanța din 9 ianuarie 2024, Bravchev, C‑338/23, EU:C:2024:4, punctul 18).
34 Rezultă că, pentru a putea sesiza Curtea în cadrul procedurii preliminare, organismul de trimitere trebuie să poată fi calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, aspect pe care Curtea are obligația să îl verifice pe baza cererii de decizie preliminară (Hotărârea din 7 mai 2024, NADA și alții, C‑115/22, EU:C:2024:384, punctul 34, precum și jurisprudența citată).
35 Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia dacă organismul de trimitere în cauză are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, aspect care ține exclusiv de dreptul Uniunii, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente, precum printre altele originea legală a acestui organism, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii sale, aplicarea de către organismul în cauză a normelor de drept, precum și independența acestuia (Hotărârea din 7 mai 2024, NADA și alții, C‑115/22, EU:C:2024:384, punctul 35, precum și jurisprudența citată).
36 Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că instanțele naționale au competența să sesizeze Curtea numai dacă există un litigiu pendinte pe rolul lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional (Hotărârea din 3 mai 2022, CityRail, C‑453/20, EU:C:2022:341, punctul 42 și jurisprudența citată).
37 Prin urmare, competența unui organism de a sesiza Curtea trebuie să se stabilească atât în funcție de criterii structurale, cât și de criterii funcționale. În această privință, un organism național poate fi calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE atunci când îndeplinește o funcție jurisdicțională, în timp ce, atunci când exercită alte funcții, în special de natură administrativă, această calificare nu îi poate fi recunoscută (Hotărârea din 3 mai 2022, CityRail, C‑453/20, EU:C:2022:341, punctul 43 și jurisprudența citată).
38 În consecință, pentru a stabili dacă un organism național căruia i‑au fost conferite prin lege funcții de natură diferită trebuie calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, este necesar să se verifice care este natura specifică a funcțiilor pe care le exercită în contextul normativ specific în care este chemat să sesizeze Curtea (Hotărârea din 3 mai 2022, CityRail, C‑453/20, EU:C:2022:341, punctul 44 și jurisprudența citată).
39 De asemenea, atunci când organismul de trimitere acționează în calitate de autoritate administrativă, fără a fi chemat în același timp să soluționeze un litigiu, nu se poate considera că exercită o funcție jurisdicțională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2006, Standesamt Stadt Niebüll, C‑96/04, EU:C:2006:254, punctul 14 și jurisprudența citată).
40 În speță, având în vedere elementele care figurează în dosarul prezentat Curții, în special dispozițiile Legii privind organizarea judiciară și ale WETS, Camera specializată pare să îndeplinească criteriile relevante pentru calificarea unui organism de trimitere drept „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE, în ceea ce privește originea sa legală, caracterul său permanent, aplicarea unor norme de drept, precum și independența sa.
41 În ceea ce privește celelalte criterii relevante în această privință și, în primul rând, problema dacă, în procedura în discuție în litigiul principal, Camera specializată exercită o funcție jurisdicțională, din aceste elemente reiese că, în conformitate cu articolele 2:11 și 2:12 din WETS, Camera specializată este sesizată de ministru în vederea transmiterii unei aprecieri cu privire la chestiunile juridice delimitate prevăzute la acest articol 2:11 alineatul 3, de care acesta ține seama pentru a decide cu privire la recunoașterea hotărârii judecătorești care provine dintr‑un alt stat membru, după cum arată în mod expres textul acestui articol 2:12.
42 Așa cum a confirmat guvernul neerlandez în observațiile sale scrise, deși ministrul este obligat să urmeze această apreciere cu privire la aspectele respective, acesta din urmă dispune totuși de o putere de apreciere proprie și de competența de a adopta sau nu decizia de recunoaștere a hotărârii din statul emitent. Astfel, ministrul poate decide să nu implice, în decizia sa, Camera specializată, în conformitate cu articolul 2:11 din WETS, atunci când consideră de la bun început că sunt aplicabile motive de refuz. În plus, ministrul examinează de asemenea motivele de refuz al recunoașterii prevăzute la articolul 2:14 din WETS și, în consecință, poate considera că există un motiv de refuz al recunoașterii hotărârii, deși Camera specializată a apreciat că nu există niciunul. Pe de altă parte, în ceea ce privește garanțiile că ministrul urmează efectiv aprecierea Camerei specializate, este necesar să se arate că raportul de evaluare privind Țările de Jos, menționat la punctul 21 din prezenta ordonanță, a indicat că această apreciere nu este „tehnic” obligatorie pentru ministru.
43 În al doilea rând, în ceea ce privește existența unui „litigiu” pendinte pe rolul Camerei specializate, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2:11 din WETS, Camera specializată nu este sesizată la inițiativa persoanei condamnate, ci la inițiativa ministrului.
44 În plus, din informațiile de care dispune Curtea reiese că persoana condamnată nu poate contesta în fața Camerei specializate decizia luată de ministru. Astfel, numai acesta din urmă poate sesiza camera respectivă cu o cerere de reevaluare. În această privință, Camera specializată a precizat că ignoră dacă ministrul efectuează sau nu o selecție între reclamațiile pe care i le transmite spre reevaluare.
45 Trebuie arătat de asemenea că aprecierea Camerei specializate nu este pronunțată în mod public și nici nu este notificată persoanei condamnate, aceasta din urmă fiind doar informată cu privire la decizia ministrului.
46 În ceea ce privește, în al treilea rând, natura contradictorie a procedurii în discuție în litigiul principal, deși Camera specializată a arătat că în practică ține seama de avizul scris al persoanei condamnate care îi este transmis de ministru sau direct de această persoană, posibilitatea acesteia din urmă de a participa la procedură și de a prezenta un aviz, fie în scris, fie oral, nu este stabilită de WETS, în timp ce, în conformitate cu această lege, avocatul general al parchetului dispune de o asemenea posibilitate.
47 Rezultă că, în mod vădit, pe de o parte, aprecierea Camerei specializate intervine în cadrul unei proceduri necontradictorii și care nu este destinată soluționării unui litigiu. Pe de altă parte, această apreciere nu are nici forma, nici denumirea, nici conținutul unei hotărâri pronunțate în cadrul exercitării unei funcții jurisdicționale, ci se integrează în procedura de adoptare a unei decizii cu caracter administrativ a ministrului.
48 În orice caz, din precizările care figurează în cererea de decizie preliminară și din observațiile părților reiese că persoana condamnată poate contesta decizia ministrului în fața instanței civile, în temeiul competenței reziduale pe care o deține aceasta, solicitând instanței respective, cu privire la care este cert că prezintă caracterul unei „instanțe”, în sensul articolului 267 TFUE în cadrul acestei proceduri, să dispună reevaluarea sau adaptarea acestei decizii.
49 Având în vedere ansamblul acestor considerații, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 2:11 din WETS, în mod vădit Camera specializată nu este chemată să pronunțe o decizie cu caracter jurisdicțional și, prin urmare, nu constituie o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.
50 Din tot ceea ce precedă rezultă că prezenta cerere de decizie preliminară este vădit inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
51 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la organismul de trimitere, este de competența acestuia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) dispune:
Cererea de decizie preliminară formulată de Camera specializată a Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden (Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden, Țările de Jos) prin decizia din 29 martie 2024 este vădit inadmisibilă.
Semnături