ORDONANȚA PREȘEDINTELUI TRIBUNALULUI
11 martie 2013(*)
„Procedură privind măsurile provizorii – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive împotriva Iranului – Înghețare a fondurilor și a resurselor economice – Cerere de măsuri provizorii – Lipsa urgenței – Evaluare comparativă a intereselor”
În cauza T‑110/12 R,
Iranian Offshore Engineering & Construction Co., cu sediul în Teheran (Iran), reprezentată de J. Viñals Camallonga, de L. Barriola Urruticoechea și de J. Iriarte Ángel, avocați,
reclamantă,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de P. Plaza García și de V. Piessevaux, în calitate de agenți,
pârât,
având ca obiect o cerere de suspendare a executării Deciziei 2011/783/PESC a Consiliului din 1 decembrie 2011 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 319, p. 71), în măsura în care denumirea reclamantei a fost inclusă în anexa II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39, rectificare în JO L 197, p. 19), pe de o parte, și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 al Consiliului din 1 decembrie 2011 de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 319, p. 11), precum și a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1), în măsura în care aceste regulamente o vizează pe reclamantă, pe de altă parte,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
pronunță prezenta
Ordonanță
Istoricul litigiului, procedura și concluziile părților
1 Reclamanta, Iranian Offshore Engineering & Construction Co., este o societate iraniană specializată în domeniul ingineriei instalațiilor marine statice sau mobile.
2 La 26 iulie 2010, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2010/413/PESC privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39, rectificare în JO L 197, p. 19). Articolul 20 alineatul (1) din Decizia 2010/413 prevede înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor și entităților cuprinse în lista din anexele I și II la aceeași decizie.
3 La 25 octombrie 2010, ca urmare a adoptării Deciziei 2010/413, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO L 281, p. 1). Articolul 16 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 961/2010 prevedea înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor, entităților și organismelor enumerate în anexa VIII la regulamentul menționat.
4 La 1 decembrie 2011, Consiliul a adoptat Decizia 2011/783/PESC de modificare a Deciziei 2010/413/PESC (JO L 319, p. 71 ), prin care a adăugat, printre altele, denumirea reclamantei pe lista persoanelor și entităților enumerate în anexa II la Decizia 2010/413 pentru motivul că era vorba despre o „[c]ompanie din sectorul energetic care a participat la construcția sitului de îmbogățire a uraniului de la Qom/Fordow” și că aceasta „[făcea] obiectului refuzului de export din partea Regatului Unit, Italiei și Spaniei”.
5 La 1 decembrie 2011, Consiliul a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO L 319, p. 11), prin care a adăugat, printre altele, denumirea reclamantei pe lista din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010. Motivele invocate în acest scop sunt identice cu cele invocate de Consiliu în Decizia 2011/783.
6 Prin scrisoarea din 5 decembrie 2011, Consiliul a informat reclamanta cu privire la înscrierea sa pe lista persoanelor și entităților enumerate în anexa II la Decizia 2010/413 și în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010, ca urmare a adoptării Deciziei 2011/783 și a Regulamentului nr. 1245/2011.
7 La 23 martie 2012, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1, rectificare în JO L 332, p. 31). Regulamentul nr. 267/2012 prelungește înghețarea fondurilor și a resurselor reclamantei. În acest scop, punctul 85 din secțiunea I B din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 prevede, în esență, aceleași motive precum cele prevăzute în anexele menționate la articolul 1 din Decizia 2011/783 și la articolul 1 din Regulamentul nr. 1245/2011 (denumite în continuare, împreună, „actele contestate”).
8 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 februarie 2012, urmată de memoriul în replică privind extinderea concluziilor, reclamanta a introdus o acțiune având ca obiect, în esență, anularea actelor contestate, în măsura în care acestea o privesc.
9 Prin act separat, depus la grefa Tribunalului la 1 februarie 2013, reclamanta a introdus prezenta cerere de măsuri provizorii, în cadrul căreia aceasta solicită, în esență, președintelui Tribunalului:
– suspendarea executării actelor atacate în măsura în care acestea o privesc, până când Tribunalul se va pronunța asupra acțiunii principale;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
10 În observațiile sale formulate cu privire la cererea de măsuri provizorii, depuse la grefa Tribunalului la 19 februarie 2013, Consiliul solicită președintelui Tribunalului:
– respingerea cererii de măsuri provizorii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
11 În procedura principală, pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 26 februarie 2013.
În drept
12 Din coroborarea articolelor 278 TFUE și 279 TFUE, pe de o parte, cu articolul 256 alineatul (1) TFUE, pe de altă parte, rezultă că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în măsura în care consideră că împrejurările o impun, poate ordona suspendarea executării actului atacat în fața Tribunalului sau poate dispune măsurile provizorii necesare. Cu toate acestea, articolul 278 TFUE consacră principiul caracterului nesuspensiv al acțiunilor, actele adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii Europene beneficiind de o prezumție de legalitate. Prin urmare, numai în mod excepțional judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii poate ordona suspendarea executării unui asemenea act sau poate dispune măsuri provizorii (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 17 decembrie 2009, Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht/Comisia, T‑396/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 31 și jurisprudența citată).
13 În plus, articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererile de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică, la prima vedere, dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, suspendarea executării unui act și adoptarea celorlalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că o astfel de decizie este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente în sensul că, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele anterior pronunțării unei decizii în acțiunea principală. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse în cazul în care una dintre condiții nu este îndeplinită [Ordonanța președintelui Curții din 14 octombrie 1996, SCK și FNK/Comisia, C‑268/96 P(R), Rec., p. I‑4971, punctul 30].
14 În cadrul acestei examinări de ansamblu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și este liber să stabilească, ținând cont de particularitățile speței, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept nu îi impune un plan de analiză prestabilit în cadrul căreia trebuie apreciată necesitatea de a dispune măsuri provizorii [Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line și alții, C‑149/95 P(R), Rec., p. I‑2165, punctul 23, și Ordonanța președintelui Curții din 3 aprilie 2007, Vischim/Comisia, C‑459/06 P(R), nepublicată în Repertoriu, punctul 25]. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie de asemenea să evalueze comparativ interesele prezente în cauză (Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul, C‑445/00 R, Rec., p. I‑1461, punctul 73).
15 Ținând seama de înscrisurile de la dosar, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la prezenta cerere de măsuri provizorii fără a fi util să asculte, în prealabil, explicațiile orale ale părților.
16 În împrejurările speței, trebuie mai întâi să se examineze dacă este îndeplinită condiția privind urgența.
Cu privire la urgență
17 Reclamanta afirmă că suportă deja prejudicii grave și ireparabile care vor continua și se vor agrava în timp. Făcând trimitere la documentația anexată cererii de măsuri provizorii, reclamanta precizează că aceste prejudicii au o natură foarte diversă și afectează nu numai producția, ci și însăși structura întreprinderii sale. În acest context, reclamanta menționează [confidențial](1). În sfârșit, măsurile de sancționare ar avea un efect extrateritorial inadmisibil care s‑ar repercuta asupra unor state terțe.
18 Potrivit reclamantei, prejudiciile care decurg din aplicarea actelor contestate, care amenință însăși existența întreprinderii sale, se materializează în special prin două consecințe negative: întârzierea în executarea unor proiecte la a căror realizare reclamanta s‑a obligat [confidențial]. În plus, reclamantei i‑ar fi dificil să acceadă la anumite bunuri și la anumite echipamente necesare pentru finalizarea în bune condiții a activității sale de construcții. Imposibilitatea de a discuta în mod direct cu clienții și cu furnizorii săi ar determina pierderea unor clienți și neexecutarea unor lucrări și, în general, degradarea reputației comerciale și a prestigiului reclamantei. Ar fi vorba despre prejudicii greu de cuantificat, a căror evaluare economică ar fi în mare măsură imposibilă.
19 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, urgența trebuie apreciată prin raportare la necesitatea de a se pronunța cu titlu provizoriu, cu scopul de a evita ca partea care solicită măsurile provizorii să sufere un prejudiciu grav și ireparabil. Caracterul iminent al unui prejudiciu nu trebuie să fie stabilit cu certitudine absolută. Este destul ca acesta să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 iunie 2007, IMS/Comisia, T‑346/06 R, Rep., p. II‑1781, punctele 121 și 123 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, partea care îl invocă este obligată să dovedească faptele care stau la baza susținerii sale referitoare la posibilitatea producerii unui prejudiciu grav și ireparabil [Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 1999, HFB și alții/Comisia, C‑335/99 P(R), Rec., p. I‑8705, punctul 67, Ordonanța președintelui Tribunalului din 15 noiembrie 2001, Duales System Deutschland/Comisia, T‑151/01 R, Rec., p. II‑3295, punctul 188, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 25 iunie 2002, B/Comisia, T‑34/02 R, Rec., p. II‑2803, punctul 86] și să prezinte judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii indicații concrete și precise susținute prin înscrisuri detaliate care să demonstreze situația sa și să permită examinarea consecințelor concrete care ar rezulta, după toate aparențele, din neadoptarea măsurilor solicitate. Partea care solicită măsurile provizorii este astfel obligată să prezinte informații susținute de înscrisuri care pot să stabilească o imagine fidelă și globală a situației care, potrivit acesteia, justifică dispunerea acestor măsuri (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 mai 2010, Almamet/Comisia, T‑410/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 32, 57 și 61).
20 În măsura în care reclamanta pretinde, în prezenta cauză, că riscă să suporte un prejudiciu de natură financiară, trebuie adăugat că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, cu excepția unor împrejurări extraordinare, un prejudiciu de această natură nu poate fi considerat ireparabil sau măcar cu greu reparabil, din moment ce poate face, în general, obiectul unei compensări financiare ulterioare. Într‑o astfel de situație, măsura provizorie solicitată se justifică dacă se constată că, în lipsa acestei măsuri, reclamanta s‑ar afla într‑o situație care i‑ar putea pune în pericol viabilitatea financiară înainte de intervenția deciziei care pune capăt procedurii principale sau dacă cotele sale de piață ar fi modificate în mod iremediabil și important având în vedere în special mărimea întreprinderii sale (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 28 aprilie 2009, United Phosphorus/Comisia, T‑95/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 33-35 și jurisprudența citată).
21 Rezultă că reclamanta, pentru a demonstra caracterul grav și ireparabil al pretinsului prejudiciului financiar prin redarea unei imagini fidele și globale a situației sale economice și financiare, era obligată să prezinte în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii toate elementele care să îi permită acestuia aprecierea situației respective, în special caracteristicile economice și financiare ale întreprinderii sale, această imagine trebuind, de altfel, să fie furnizată în textul cererii de măsuri provizorii. Astfel, o asemenea cerere trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite prin ea însăși pârâtei să își pregătească observațiile și judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să se pronunțe cu privire la cerere, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații, elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta trebuind să reiasă în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii de măsuri provizorii [Ordonanța președintelui Curții din 30 aprilie 2010, Ziegler/Comisia, C‑113/09 P(R), nepublicată în Repertoriu, punctul 13 și Ordonanța președintelui Tribunalului din 31 august 2010, Babcock Noell/Entreprise commune Fusion for Energy, T‑299/10 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 17]. În plus, indicațiile care stabilesc o astfel de imagine fidelă și globală trebuie susținute prin înscrisuri detaliate, certificate de un expert independent și extern față de partea care solicită măsurile provizorii, care permit să se aprecieze veridicitatea indicațiilor respective (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 15 ianuarie 2001, Le Canne/Comisia, T‑241/00 R, Rec., p. II‑37, punctul 35, Ordonanța președintelui Tribunalului din 13 octombrie 2006, Vischim/Comisia, T‑420/05 R II, Rec., p. II‑4085, punctul 83, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 15 martie 2010, GL2006 Europe/Comisia, T‑435/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 34).
22 Or, trebuie să se constate că prezenta cerere de măsuri provizorii nu îndeplinește criteriile amintite de această jurisprudență.
23 Astfel, deși cererea de măsuri provizorii conține câteva cifre privind prejudiciul financiar pretins, reclamanta nu prezintă situația financiară a întreprinderii sale. Aceasta nu menționează, printre altele, diferitele categorii de resurse de care poate să dispună, nici natura și valoarea tuturor bunurilor mobiliare și imobiliare care îi aparțin. Reclamanta nu indică nici suma fondurilor pe care le deține și care fac obiectul măsurilor de înghețare în litigiu, nici procentul pe care această sumă îl reprezintă în raport cu capacitatea sa financiară totală, nici volumul activităților pe care le desfășoară pe piața Uniunii. Prin urmare, reclamanta a omis în mod evident să furnizeze elementele care permit să se stabilească în ceea ce o privește imaginea fidelă și globală care i‑ar oferi posibilitatea să invoce în mod util gravitatea prejudiciului financiar pretins.
24 În ceea ce privește mai exact documentația anexată la cererea de măsuri provizorii, este vorba despre un text datat 30 ianuarie 2013 și semnat de directorul general al reclamantei care se limitează la a enumera, pe două pagini, aceleași prejudicii ca și cele cuprinse în cererea de măsuri provizorii. Este evident că acest text nu îndeplinește condițiile menționate de jurisprudența amintită la punctul 21 de mai sus, întrucât nu furnizează imaginea fidelă și globală a situației economice și financiare a reclamantei și, pe de altă parte, nu este certificat de un expert independent față de aceasta din urmă.
25 Este necesar să se amintească, în continuare, că obiectivul regimului de înghețare a fondurilor este acela de a împiedica faptul ca persoanele sau entitățile desemnate să aibă acces la resurse economice sau financiare pe care le‑ar putea utiliza pentru sprijinirea activităților nucleare care prezintă un risc de proliferare sau pentru dezvoltarea vectorilor de transport de arme nucleare. Pentru ca această interdicție să își păstreze efectul util și pentru ca sancțiunile aplicate de Uniune împotriva Republicii Islamice Iran să rămână efective, este necesar să se excludă posibilitatea ca persoanele sau entitățile menționate să se sustragă înghețării fondurilor sau resurselor economice și să își continue activitatea de sprijinire a programului nuclear iranian. În această perspectivă, dispozițiile pertinente prevăzute în actele Uniunii care vizează înghețarea fondurilor sau a resurselor economice abilitează autoritățile naționale competente să autorizeze, prin derogare, deblocarea anumitor fonduri înghețate, care ar trebui, în principiu, să permită acoperirea cheltuielilor și a nevoilor esențiale sau îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate anterior intrării în vigoare a înghețării respective [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 14 iunie 2012, Qualitest FZE/Consiliul, C‑644/11 P(R), punctele 41, 42 și 44, și Ordonanța președintelui Curții din 25 octombrie 2012, Hassan/Consiliul, C‑168/12 P(R), punctul 39].
26 În consecință, chiar dacă unele măsuri restrictive, precum cele în discuție în prezenta cauză, au consecințe importante asupra drepturilor și libertăților persoanelor, entităților sau organismelor desemnate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rep., p. I‑6351, punctul 375, și Hotărârea Curții din 29 aprilie 2010, M și alții, C‑340/08, Rep., p. I‑3913, punctul 65), totuși dispozițiile derogatorii sus‑menționate permit să se garanteze supraviețuirea persoanelor, entităților sau organismelor vizate de măsurile respective și să se evite, astfel, ca însăși existența acestora să fie pusă în pericol (a se vedea în acest sens Ordonanța Qualitest FZE/Consiliul, citată anterior, punctul 43).
27 În speță, articolul 20 alineatele (3), (4) și (6) din Decizia 2010/413, precum și articolele 24-26 din Regulamentul nr. 267/2012 sunt cele care permit, prin derogare, să se garanteze că prejudiciul financiar cauzat reclamantei prin înghețarea fondurilor și a resurselor sale economice nu are o astfel de amploare încât să amenințe însăși existența reclamantei. În aceste împrejurări, prezenta cerere, referitoare la suspendarea executării actelor contestate, trebuie apreciată în raport cu aplicarea, în cazul reclamantei, a respectivelor proceduri derogatorii de autorizare a deblocării anumitor fonduri înghețate (a se vedea în acest sens Ordonanța Qualitest FZE/Consiliul, citată anterior, punctul 66, și Ordonanța Hassan/Consiliul, citată anterior, punctul 40).
28 Or, reclamanta păstrează tăcerea cu privire la posibilitățile de deblocare în temeiul articolului 20 din Decizia 2010/413 și al articolelor 24-26 din Regulamentul nr. 267/2012. În special, aceasta nu a arătat dacă a prezentat o cerere referitoare la obținerea autorizației de a utiliza unele fonduri înghețate sau dacă a întâmpinat dificultăți sau i s‑au opus refuzuri care nu i‑au permis să obțină o astfel de autorizație din partea autorităților competente ale unui stat membru.
29 Pentru acest motiv suplimentar, gravitatea prejudiciului financiar pretins nu a fost stabilită.
30 Cu privire la caracterul ireparabil al acestui prejudiciu, trebuie amintit că un prejudiciu de natură financiară, precum cel invocat în prezenta cauză, poate să facă în mod normal obiectul unei compensări financiare ulterioare. Astfel, în cazul anulării actelor contestate, reclamanta ar putea să obțină o compensare financiară pe calea unei acțiuni în despăgubire în temeiul articolelor 268 TFUE și 340 TFUE, înțelegându‑se că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, simpla posibilitate de a introduce o astfel de acțiune este suficientă pentru a atesta caracterul în principiu reparabil al unui prejudiciu financiar, iar aceasta în pofida incertitudinii legate de soluționarea litigiului în discuție [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 2001, Comisia/Euroalliages și alții C‑404/01 P(R), Rec., p. I‑10367, punctele 70-75, și Ordonanța Hassan/Consiliul, citată anterior, punctele 77-81).
31 Rezultă că condiția privind urgența nu este îndeplinită în prezenta cauză.
32 Această soluție este coerentă cu evaluarea comparativă a diferitelor interese prezente în cauză.
Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor
33 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, în cadrul evaluării comparative a diferitor interese prezente în cauză, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să stabilească în special dacă interesul părții care solicită suspendarea executării de a obține acordarea acesteia prevalează sau nu prevalează asupra interesului pe care îl prezintă aplicarea imediată a actului atacat, examinând, mai exact, dacă eventuala anulare a acestui act de către instanța de fond ar permite răsturnarea situației provocate de executarea sa imediată și, invers, dacă suspendarea executării respectivului act ar fi de natură să împiedice deplina eficacitate a acestuia în cazul în care acțiunea principală ar fi respinsă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia, C‑182/03 R și C‑217/03 R, Rec., p. I‑6887, punctul 142, și Ordonanța Babcock Noell/Entreprise commune Fusion for Energy, citată anterior, punctul 64).
34 În speță, reiese că suspendarea executării actelor contestate ar putea fi de natură să împiedice deplina eficacitate a acestora în cazul respingerii acțiunii principale și, prin urmare, să facă imposibilă răsturnarea situației. Într‑adevăr, o asemenea suspendare i‑ar permite reclamantei să retragă imediat toate fondurile deținute la băncile obligate să asigure înghețarea acestora și să își golească conturile bancare înainte de pronunțarea hotărârii pe fond. Astfel, ar fi posibil ca reclamanta să beneficieze de fondurile sale sustrăgându‑se de la finalitatea măsurilor restrictive adoptate împotriva sa, care constă în aplicarea unor presiuni asupra Republicii Islamice Iran în scopul ca aceasta din urmă să pună capăt activităților nucleare ce prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor de transport de arme nucleare, fără ca situația menționată să poată fi răsturnată printr‑o decizie ulterioară de respingere a acțiunii principale. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, măsurile provizorii solicitate judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii nu trebuie să neutralizeze în avans consecințele deciziei care urmează să fie pronunțată ulterior în procedura principală (Ordonanța Comisia/Atlantic Container Line și alții, citată anterior, punctul 22, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 mai 2002, Aden și alții/Consiliul și Comisia, T‑306/01 R, Rec., p. II‑2387, punctul 41).
35 În schimb, cu excepția cazului în care reclamanta dovedește producerea unui prejudiciu grav și ireparabil în cazul respingerii cererii de măsuri provizorii, rezultă că o anulare de către instanța de fond a actelor contestate, în măsura în care acestea o vizează pe reclamantă, ar permite răsturnarea situației provocate prin executarea lor imediată.
36 Trebuie adăugat că rezultă din jurisprudența Curții că acte precum actele contestate au o „natură normativă” (Hotărârea Curții Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, citată anterior, punctele 241-243, și Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2011, Bank Melli Iran/Consiliul, C‑548/09 P, Rep., p. I-11381, punctul 45). În ceea ce privește efectele în timp ale anulării unui act normativ, articolul 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prevede că deciziile Tribunalului care anulează un astfel de act intră în vigoare numai după expirarea termenului de recurs sau, în cazul în care în acest termen s‑a introdus un recurs, după respingerea acestuia de către Curte (Hotărârea Tribunalului din 5 februarie 2013, Bank Saderat Iran/Consiliul, T‑494/10, punctele 119-124).
37 Această menținere a validității unor măsuri de sancționare a fost justificată prin necesitatea de a da Consiliului posibilitatea de a remedia încălcările constatate, adoptând, dacă este cazul, noi măsuri (Hotărârea Bank Saderat Iran/Consiliul, citată anterior, punctul 125). Pe de altă parte, evocând cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, citată anterior, Curtea însăși a dispus menținerea pentru trei luni a măsurilor de sancționare pe care tocmai le anulase, pentru motivul că anularea lor cu efect imediat ar putea să aducă o atingere serioasă și ireversibilă eficacității unor astfel de măsuri, din moment ce, în intervalul anterior eventualei lor înlocuiri prin măsuri noi, persoanele interesate ar putea evita ca măsurile respective să li se mai poată aplica în mod util (Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, citată anterior, punctele 373 și 376).
38 Considerațiile care precedă, desprinse în raport cu regulamentele, au fost extinse în mod sistematic la deciziile de aplicare a înghețării fondurilor și a resurselor economice, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, care autorizează Tribunalul să indice care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile. Astfel, în ceea ce privește mai exact Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2011/783, Tribunalul a statuat, în Hotărârea Bank Saderat Iran/Consiliul, citată anterior (punctul 126 și jurisprudența citată), că existența unei diferențe între data de la care produce efecte anularea Regulamentului nr. 267/2012 și data de la care produce efecte anularea Deciziei 2010/413 ar putea aduce o atingere gravă securității juridice, întrucât, prin cele două acte, față de Bank Saderat Iran se aplică măsuri identice. Prin urmare, acesta a menținut efectele Deciziei 2010/413, în ceea ce privește Bank Saderat Iran, până când anularea Regulamentului nr. 267/2012 începe să producă efecte.
39 În consecință, chiar dacă Tribunalul ar adopta, la capătul procedurii principale, raționamentul pe care l‑a urmat în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Bank Saderat Iran/Consiliul, citată anterior, nici măcar anularea actelor contestate nu ar avea ca efect imediat eliminarea denumirii reclamantei incluse în actele menționate, cu consecința menținerii, după data pronunțării hotărârii de anulare, a măsurilor de înghețare a fondurilor adoptate împotriva acesteia. În orice caz, chiar dacă efectele în timp ale unei anulări a Deciziei 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2011/783, nu ar fi aliniate cu cele ale unei anulări a Regulamentului nr. 267/2012, nu ar fi mai puțin adevărat că măsurile de înghețare a fondurilor adoptate împotriva reclamantei în temeiul regulamentului menționat ar fi menținute, în temeiul articolului 60 al doilea paragraf din statutul Curții, după data pronunțării hotărârii de anulare, astfel încât denumirea reclamantei nu ar fi, în niciun caz, eliminată imediat în temeiul acelei hotărâri.
40 Din moment ce procedura privind măsurile provizorii are un caracter pur accesoriu în raport cu procedura principală pe care se grefează și nu urmărește decât să garanteze deplina eficacitate a viitoarei hotărâri pe fond (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 16 noiembrie 2012, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑345/12 R, punctul 25 și jurisprudența citată) și orice măsură provizorie dispusă de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii încetează în mod automat să producă efecte, în temeiul articolului 107 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, de la pronunțarea hotărârii prin care se finalizează judecata, rezultă că interesul reclamantei de a i se acorda dezghețarea provizorie a fondurilor și a resurselor economice urmărește acordarea unui beneficiu pe care aceasta nu l‑ar putea obține nici chiar printr‑o hotărâre de anulare. Astfel, o asemenea hotărâre nu ar produce efectele practice dorite de reclamantă – și anume eliminarea denumirii sale de pe lista persoanelor ale căror fonduri și resurse economice sunt înghețate – decât la o dată ulterioară celei de pronunțare a acestei hotărâri, în timp ce, la data respectivă, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii în prima instanță va fi pierdut orice competență ratione temporis și, în orice caz, denumirea reclamantei ar putea fi menținută pe lista respectivă ca urmare a unei noi măsuri restrictive care ar înlocui, în termenul prevăzut la articolul 60 al doilea paragraf din statutul Curții, măsurile anulate. În aceste împrejurări, interesul reclamantei de a obține, printr‑o cerere de măsuri provizorii, dezghețarea provizorie a fondurilor și a resurselor sale economice nu poate fi protejat de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii.
41 Rezultă din tot ceea ce precedă că evaluarea comparativă a diferitelor interese prezente în cauză nu este în favoarea reclamantei.
42 În consecință, cererea de măsuri provizorii trebuie respinsă, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la existența unui fumus boni iuris.
43 În ceea ce privește litigiul privind măsurile de înghețare a fondurilor și a resurselor economice, rezultă, așadar, că procedura cea mai adecvată pentru garantarea unei protecții jurisdicționale urgente ar fi fost procedura accelerată în temeiul articolului 76a din Regulamentul de procedură, care ar fi trebuit solicitată de reclamantă prin act separat în momentul depunerii acțiunii principale.
Pentru aceste motive,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
dispune:
1) Respinge cererea de măsuri provizorii.
2) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Luxemburg, 11 martie 2013.