HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
14 septembrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Acordul privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene, pe de o parte, și Republica Islanda și Regatul Norvegiei, pe de altă parte – Articolul 1 alineatul (3) – Drepturi fundamentale – Refuzul unui stat membru de a executa un mandat de arestare emis de Regatul Norvegiei – Emiterea unui nou mandat de arestare de către Regatul Norvegiei împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte – Examinare de către un alt stat membru – Luarea în considerare a refuzului de executare a primului mandat de arestare”
În cauza C‑71/21
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), prin decizia din 4 februarie 2021, primită de Curte la 4 februarie 2021, în procedura privind executarea unui mandat de arestare emis împotriva lui
KT,
cu participarea:
Sofiyska gradska prokuratura,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul P. G. Xuereb, președinte de cameră, domnul L. Bay Larsen (raportor), vicepreședintele Curții, și domnul T. von Danwitz, judecător,
avocat general: domnul G. Pitruzzella,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Irlanda, de M. Browne, A. Joyce și J. Quaney, în calitate de agenți, asistați de M. Gráinne, BL;
– pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și R. Kissné Berta, în calitate de agenți;
– pentru guvernul austriac, de J. Schmoll, C. Leeb și A. Posch, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și I. Zaloguin, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 TUE, a articolului 21 alineatul (1) și a articolului 67 alineatul (1) TFUE, a articolului 6 și a articolului 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 1 alineatele (2) și (3) din Acordul dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia (JO 2006, L 292, p. 2, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 74), aprobat, în numele Uniunii Europene, prin Decizia 2014/835/UE a Consiliului din 27 noiembrie 2014 privind încheierea Acordului dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia (JO 2014, L 343, p. 1), și intrat în vigoare la 1 noiembrie 2019 (denumit în continuare „Acordul privind procedura de predare”), precum și a articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri privind executarea, în Bulgaria, a unui mandat de arestare emis de Parchetul Regional din Hordaland (Norvegia) împotriva lui KT.
Cadrul juridic
Acordul privind procedura de predare
3 În preambulul Acordului privind procedura de predare se arată:
„Uniunea Europeană,
pe de o parte, și
Republica Islanda
și
Regatul Norvegiei,
pe de altă parte,
denumite în continuare «părți contractante»,
Dorind să îmbunătățească cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și [Republica] Islanda și [Regatul Norvegiei], fără a aduce atingere dispozițiilor care protejează libertatea individuală;
Având în vedere faptul că relațiile actuale dintre părțile contractante necesită o cooperare strânsă în combaterea criminalității;
Exprimându‑și încrederea reciprocă în structura și funcționarea sistemelor lor juridice și în capacitatea tuturor părților contractate de a garanta un proces echitabil;
Având în vedere faptul că [Republica] Islanda și [Regatul Norvegiei] și‑au exprimat dorința de a încheia un acord care să le permită să accelereze îndeplinirea formalităților de transfer al suspecților și al deținuților cu statele membre ale Uniunii Europene și să aplice procedura de predare cu statele membre;
[…]”
4 Articolul 1 alineatele (1)-(3) din acest acord are următorul cuprins:
„(1) Părțile contractante se angajează să îmbunătățească, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, predarea în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării pedepselor între statele membre, pe de o parte, și Regatul Norvegiei și Republica Islanda, pe de altă parte, luând în considerare, ca norme minime, dispozițiile Convenției din 27 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene.
(2) Părțile contractante se angajează, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, să garanteze că sistemul de extrădare dintre statele membre, pe de o parte, și Regatul Norvegiei și Republica Islanda, pe de altă parte, se bazează pe un mecanism de predare pe baza unui mandat de arestare, în conformitate cu termenii prezentului acord.
(3) Prezentul acord nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de [CEDO] sau, în cazul executării de către autoritatea judiciară a unui stat membru, a principiilor menționate la articolul 6 [TUE].”
5 Conform articolului 2 alineatul (5) din acordul menționat:
„«Mandat de arestare» înseamnă o decizie judiciară emisă de un stat în vederea arestării și predării de către un alt stat a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.”
6 Articolele 4-8 din același acord prevăd motivele de neexecutare a mandatului de arestare, precum și condițiile cărora le poate fi supusă executarea unui mandat de arestare.
7 Articolul 4 punctul 2 din Acordul privind procedura de predare prevede:
„Statele membre stabilesc obligația, pentru autoritatea judiciară de executare, de a refuza executarea mandatului de arestare în următoarele cazuri:
[…]
2. atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului de condamnare;
[…]”
8 Articolul 34 alineatul (1) din acest acord are următorul cuprins:
„Fără a aduce atingere aplicării acestora în raporturile dintre state și statele terțe, prezentul acord înlocuiește, de la intrarea în vigoare a acestuia, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în raporturile între [Regatul Norvegiei] și [Republica] Islanda, pe de o parte, și statele membre, pe de altă parte:
(a) Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adițional al acesteia din 17 martie 1978 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 2003, atunci când aceasta va intra în vigoare;
[…]”
Decizia‑cadru 2002/584/JAI
9 Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), are următorul cuprins:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”
10 Articolele 3-5 din Decizia‑cadru 2002/584 prevăd motivele de neexecutare a mandatului european de arestare, precum și condițiile cărora le poate fi supusă executarea unui mandat european de arestare.
11 Articolul 3 punctul 2 din această decizie‑cadru prevede:
„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:
[…]
2. atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare;
[…]”
12 Articolul 31 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată prevede:
„Fără a aduce atingere aplicării acestora în relațiile dintre statele membre și statele terțe, prezenta decizie‑cadru înlocuiește, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în relațiile dintre statele membre:
(a) Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adițional al acesteia din 17 martie 1978 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare;
[…]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 KT, care locuiește în Bulgaria împreună cu copiii săi, face obiectul urmăririi penale în Norvegia pentru fapte săvârșite pe teritoriul său, calificate de autoritățile care efectuează această urmărire penală drept fraudă care a cauzat un prejudiciu sistemului norvegian de asigurări sociale.
14 În cadrul acestei urmăriri penale, autoritatea norvegiană competentă a emis, la 26 iulie 2018, un mandat de arestare împotriva lui KT, care a fost difuzat prin intermediul Sistemului de Informații Schengen (SIS).
15 La 25 noiembrie 2019, KT a fost arestat, la intrarea sa în Polonia, pe baza semnalării SIS care îl viza în vederea arestării sale.
16 La 27 noiembrie 2019, autoritatea norvegiană competentă a emis un mandat de arestare în temeiul Acordului privind procedura de predare.
17 La 15 ianuarie 2020, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) a refuzat executarea acestui mandat de arestare în temeiul articolului 1 alineatul (3) din acest acord, considerând că predarea lui KT autorităților norvegiene ar determina o încălcare a articolului 8 din CEDO. Potrivit acestei instanțe, o astfel de predare ar avea drept consecință plasarea copiilor săi într‑o familie substitutivă și încetarea definitivă a legăturii cu tatăl lor. Instanța menționată a considerat de asemenea că autoritățile norvegiene puteau recurge la alte forme de cooperare judiciară în materie penală cu Republica Bulgaria în cadrul procedurii penale în cauză.
18 Acțiunea introdusă împotriva acestei decizii de parchetul competent a fost clasată, la 24 februarie 2020, de Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia, Polonia).
19 La 10 martie 2020, KT a fost arestat, la intrarea sa pe teritoriul bulgar, pe baza semnalării SIS în vederea arestării sale, care îl viza în continuare.
20 La 12 martie 2020, Parchetul Regional din Hordaland, Sogn og Fjordane (Norvegia) a emis un nou mandat de arestare împotriva lui KT, în cadrul aceleiași urmăriri penale și în temeiul acelorași motive ca cele pe baza cărora fusese emis mandatul de arestare din 27 noiembrie 2019.
21 La 16 martie 2020, Sofiyska gradska prokuratura (Parchetul Orașului Sofia, Bulgaria) a sesizat Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere, cu o cerere având ca obiect executarea mandatului de arestare emis la 12 martie 2020.
22 În acest context, pe de o parte, instanța menționată ridică problema dacă este posibil să se emită mai multe mandate de arestare împotriva aceleiași persoane în cadrul aceleiași proceduri penale.
23 Ea indică, în această privință, că, având în vedere similitudinile care pot fi evidențiate între dispozițiile Acordului privind procedura de predare și dispozițiile corespunzătoare ale Deciziei‑cadru 2002/584, ar putea fi avută în vedere aplicarea, prin analogie, a Hotărârii din 25 iulie 2018, AY (Mandat de arestare – Martor) (C‑268/17, EU:C:2018:602), în care Curtea ar fi răspuns în sens afirmativ la această întrebare. Ea arată însă că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, cele două mandate de arestare în discuție în litigiul principal au fost emise în cadrul aceleiași faze a procedurii penale în cauză. În plus, acest acord nu ar conține o dispoziție echivalentă cu articolul 1 alineatul (2) din această decizie‑cadru, referitor la obligația de executare a mandatelor europene de arestare.
24 Această instanță ridică, pe de altă parte, problema eventualei incidențe a unui refuz opus anterior de o instanță dintr‑un stat membru executării unui mandat de arestare emis de Regatul Norvegiei împotriva aceleiași persoane căutate în cadrul aceleiași proceduri penale.
25 Instanța de trimitere adaugă că starea de sănătate a lui KT este fragilă și că a trebuit să fie internat în spital în mai multe rânduri.
26 În aceste condiții, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dispozițiile articolului 1 alineatele (2) și (3) din [Acordul privind procedura de predare] permit emiterea unui nou mandat de arestare în scopul aceleiași urmăriri penale împotriva unei persoane a cărei predare de către un stat membru al Uniunii Europene a fost refuzată în temeiul articolului 1 alineatul (3) din acordul menționat coroborat cu articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și cu articolul 8 din [CEDO]?
2) Dispozițiile articolului 1 alineatul (3) din Acordul privind procedura de predare, ale articolului 21 alineatul (1) și ale articolului 67 alineatul (1) TFUE, precum și ale articolului 6 și ale articolului 45 alineatul (1) din [cartă] permit unui stat membru sesizat cu un mandat de arestare să reexamineze refuzul unui alt stat membru de a preda aceeași persoană în scopul aceleiași urmăriri penale, după ce persoana căutată și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și s‑a mutat din statul în care a fost refuzată predarea în statul căruia îi este adresat noul mandat de arestare?”
Cu privire la procedura în fața Curții
27 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
28 Prin decizia din 22 februarie 2021, Curtea a decis, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, că nu era necesar să se dea curs acestei cereri, nefiind îndeplinite condițiile privind urgența prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
29 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (3) din Acordul privind procedura de predare trebuie interpretat în sensul că se opune emiterii mai multor mandate de arestare succesive împotriva unei persoane căutate pentru a se obține predarea sa de către un stat parte la acest acord după ce executarea unui prim mandat de arestare care o viza pe această persoană a fost refuzată de un alt stat parte la acordul menționat.
30 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dispozițiile acordului privind procedura de predare sunt foarte asemănătoare cu dispozițiile corespunzătoare din Decizia‑cadru 2002/584 (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C‑897/19 PPU, EU:C:2020:262, punctul 74).
31 În acest context, trebuie arătat că nicio dispoziție din acest acord nu exclude emiterea mai multor mandate europene de arestare succesive împotriva unei persoane, inclusiv atunci când executarea unui prim mandat de arestare care viza această persoană a fost refuzată.
32 În plus, reiese din articolul 1 alineatele (1) și (2) din acordul menționat, interpretat în lumina preambulului său, că acesta urmărește să amelioreze și să accelereze cooperarea judiciară în materie penală între statele membre, pe de o parte, și Regatul Norvegiei și Republica Islanda, pe de altă parte, prin intermediul unui mecanism de predare întemeiat pe o cooperare strânsă între aceste state și pe încrederea reciprocă pe care statele menționate au exprimat‑o în structura și în funcționarea sistemelor lor juridice respective, precum și în capacitatea lor de a garanta un proces echitabil.
33 Pe de altă parte, articolul 34 alineatul (1) din Acordul privind procedura de predare enunță, la fel ca articolul 31 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, că acest acord înlocuiește dispozițiile corespunzătoare ale convențiilor pe care le enumeră, printre care figurează în special Convenția europeană privind extrădarea, semnată la Paris la 13 decembrie 1957, în relațiile dintre statele membre, pe de o parte, și Regatul Norvegiei, precum și Republica Islanda, pe de altă parte.
34 Sistemul de predare prevăzut de acordul menționat vizează astfel, la fel ca această decizie‑cadru, prin introducerea unui sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară între statele părți la același acord, precum și să combată impunitatea unei persoane căutate care se află pe un alt teritoriu decât cel pe care se pretinde că a săvârșit o infracțiune.
35 Or, o interdicție sistematică, pentru autoritatea emitentă a unui stat parte la Acordul privind procedura de predare, de a emite un nou mandat de arestare în caz de refuz al executării unui prim mandat de arestare de către un alt stat parte la acest acord ar dăuna eficacității sistemului de predare instituit prin acordul menționat și ar implica un risc de impunitate a persoanelor care încearcă să se sustragă justiției.
36 Astfel, o asemenea emitere se poate dovedi necesară, în special după ce elementele care au împiedicat executarea unui mandat anterior de arestare au fost înlăturate sau, atunci când decizia de refuz al executării acestui mandat de arestare nu era conformă cu Acordul privind procedura de predare, pentru a încheia procedura de predare a unei persoane căutate și pentru a favoriza astfel realizarea obiectivului de combatere a impunității urmărit de acest acord (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 141).
37 În schimb, trebuie arătat, în primul rând, că articolul 1 alineatul (3) din acordul menționat prevede că acesta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale prevăzute de CEDO sau, în cazul executării de către autoritatea judiciară a unui stat membru, a principiilor menționate la articolul 6 TUE, care vizează în special drepturile fundamentale consacrate de cartă.
38 Rezultă că existența unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale prevăzute de cartă poate permite autorității judiciare de executare să se abțină, în mod excepțional și în urma unei examinări adecvate, să dea curs unui mandat european de arestare, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Acordul privind procedura de predare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 72).
39 Prin urmare, emiterea unui mandat de arestare a cărui executare ar conduce la o încălcare a cartei și ar trebui, în condițiile prezentate în cuprinsul punctului precedent, să fie refuzată de autoritatea judiciară de executare nu este compatibilă cu principiile încrederii reciproce și cooperării strânse în lupta împotriva criminalității amintite la punctul 32 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 142).
40 Prin urmare, în lipsa unei schimbări a împrejurărilor, o autoritate judiciară emitentă nu poate să emită un nou mandat de arestare împotriva unei persoane după ce o autoritate judiciară de executare a refuzat să dea curs unui mandat de arestare precedent emis împotriva acelei persoane, în conformitate cu ceea ce îi impunea articolul 1 alineatul (3) din Acordul privind procedura de predare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 143).
41 În al doilea rând, întrucât emiterea unui mandat de arestare poate avea ca rezultat arestarea persoanei care face obiectul acestuia și, prin urmare, este de natură să aducă atingere libertății individuale a acesteia din urmă, revine autorității judiciare care are în vedere emiterea unui mandat de arestare să examineze dacă, în lumina specificităților cauzei, emiterea menționată are un caracter proporțional (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 144).
42 În cadrul unei astfel de examinări, revine în special acestei autorități judiciare sarcina de a ține seama de natura și de gravitatea infracțiunii pentru care este urmărită persoana căutată, de consecințele asupra acestei persoane ale mandatului sau ale mandatelor de arestare emise anterior împotriva sa sau de perspectivele de executare a unui eventual nou mandat european de arestare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 145).
43 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (3) din Acordul privind procedura de predare trebuie interpretat în sensul că nu se opune emiterii mai multor mandate de arestare succesive împotriva unei persoane căutate pentru a se obține predarea sa de către un stat parte la acest acord după ce executarea unui prim mandat de arestare care o viza pe această persoană a fost refuzată de un alt stat parte la acordul menționat, în măsura în care executarea noului mandat de arestare nu ar conduce la o încălcare a acestei dispoziții, iar emiterea acestui din urmă mandat de arestare are un caracter proporțional.
Cu privire la a doua întrebare
44 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Acordul privind procedura de predare, articolul 21 alineatul (1) și articolul 67 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 6 și articolul 45 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun ca executarea unui mandat de arestare de către un stat membru să fie refuzată pentru simplul motiv că un alt stat membru a refuzat executarea unui prim mandat de arestare emis de Republica Islanda sau de Regatul Norvegiei împotriva aceleiași persoane și pentru aceleași fapte.
45 În această privință, trebuie arătat că, desigur, Acordul privind procedura de predare nu conține o dispoziție echivalentă cu articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 privind obligația de executare a mandatelor europene de arestare.
46 Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctele 32-34 din prezenta hotărâre, sistemul de predare prevăzut de acest acord urmărește, la fel ca această decizie‑cadru, prin introducerea unui sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară între, pe de o parte, statele membre și, pe de altă parte, Republica Islanda și Regatul Norvegiei, precum și să combată impunitatea unei persoane căutate care se află pe un alt teritoriu decât cel pe care se pretinde că a săvârșit o infracțiune.
47 În plus, acordul menționat este structurat în același mod ca decizia‑cadru menționată și enumeră, la articolele 4-8, motivele de neexecutare a unui mandat de arestare, precum și condițiile cărora le poate fi supusă executarea unui mandat de arestare, astfel cum prevăd articolele 3-5 din aceeași decizie‑cadru.
48 Rezultă că, în pofida lipsei unei dispoziții exprese în acest sens în Acordul privind procedura de predare, statele părți la acest acord sunt în principiu obligate să dea curs unui mandat de arestare emis de un alt stat parte la acordul menționat și nu pot refuza executarea unui astfel de mandat decât pentru motive care decurg din același acord.
49 În special, astfel cum s‑a amintit la punctul 38 din prezenta hotărâre, existența unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale prevăzute de cartă poate permite autorității judiciare de executare să se abțină, cu titlu excepțional și în urma unei examinări adecvate, să dea curs unui mandat de arestare, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Acordul privind procedura de predare.
50 În această privință, din jurisprudența Curții reiese că, într‑o situație în care există motive serioase și întemeiate să se creadă că, în cazul predării către statul emitent, persoana căutată va fi expusă unui risc de reducere semnificativă a speranței sale de viață sau de deteriorare rapidă, semnificativă și iremediabilă a stării sale de sănătate, trebuie să fie luată în considerare și această dispoziție [a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 aprilie 2023, E. D. L. (Motiv de refuz întemeiat pe boală), C‑699/21, EU:C:2023:295, punctele 42, 50 și 52].
51 În schimb, nicio dispoziție din Acordul privind procedura de predare nu prevede posibilitatea de a refuza executarea unui mandat de arestare atunci când executarea unui prim mandat de arestare care vizează aceeași persoană și aceleași fapte a fost refuzată de un stat parte la acest acord.
52 Astfel, trebuie să se constate că decizia unei autorități de executare de a refuza executarea unui mandat de arestare nu poate fi asimilată unei „hotărâri definitive” în sensul articolului 4 punctul 2 din acordul menționat, singura susceptibilă să împiedice exercitarea urmăririi penale, pentru aceleași fapte, împotriva acestei persoane în statul emitent sau începerea urmăririi penale în orice alt stat.
53 În această privință, trebuie amintit că o persoană căutată este considerată că a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte în sensul articolului 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, care corespunde în esență articolului 4 punctul 2 din același acord, atunci când, în urma unei proceduri penale, acțiunea publică s‑a stins în mod definitiv sau atunci când autoritățile judiciare ale unui stat membru au adoptat o decizie prin care un inculpat este achitat definitiv pentru faptele imputate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello, C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 45).
54 Or, examinarea unei cereri de predare nu implică începerea urmăririi penale de către statul de executare împotriva persoanei a cărei predare este solicitată și nu implică o apreciere pe fond a cauzei.
55 În aceste condiții, deși existența unei decizii a autorității de executare a unui stat membru de refuz al executării unui mandat de arestare emis de Republica Islanda sau de Regatul Norvegiei în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Acordul privind procedura de predare trebuie, desigur, să incite la vigilență autoritatea de executare a unui alt stat membru sesizată cu un nou mandat de arestare emis de acest stat împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte, această împrejurare nu poate exonera autoritatea de executare a celui de al doilea stat membru de obligația sa de a examina cererea de predare și de a adopta o decizie privind executarea mandatului de arestare.
56 O concluzie diferită nu poate fi dedusă din articolul 21 alineatul (1) sau din articolul 67 alineatul (1) TFUE și nici din articolul 6 sau din articolul 45 alineatul (1) din cartă.
57 Astfel, din articolul 2 alineatul (5) din Acordul privind procedura de predare reiese că noțiunea de „mandat de arestare”, în sensul acestui acord, este definită ca o decizie judiciară emisă de un stat parte la acordul menționat în vederea arestării și a predării de către un alt stat parte la același acord a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
58 Rezultă că obiectul mecanismului de predare prevăzut de Acordul privind procedura de predare este de a permite arestarea și predarea unei persoane căutate pentru ca infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită și ca această persoană să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa [a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 iunie 2022, Spetsializirana prokuratura (Informații privind decizia națională de arestare), C‑105/21, EU:C:2022:511, punctul 74].
59 Arestarea persoanei a cărei predare este solicitată prin emiterea unui mandat de arestare face, așadar, parte integrantă din sistemul de predare prevăzut de acest acord.
60 Or, deși o asemenea arestare provizorie constituie o restrângere a dreptului persoanei căutate la liberă circulație, precum și a dreptului său la libertate și la siguranță, o asemenea arestare trebuie totuși, în principiu, să fie considerată justificată de obiectivul legitim de a evita impunitatea acestei persoane, obiectiv care se înscrie în contextul spațiului de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TUE [a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol), C‑505/19, EU:C:2021:376, punctul 86].
61 Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că Acordul privind procedura de predare trebuie interpretat în sensul că se opune ca executarea unui mandat de arestare de către un stat membru să fie refuzată pentru simplul motiv că un alt stat membru a refuzat executarea unui prim mandat de arestare emis de Republica Islanda sau de Regatul Norvegiei împotriva aceleiași persoane și pentru aceleași fapte.
Cu privire la cheltuielile de judecată
62 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
1) Articolul 1 alineatul (3) din Acordul dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia, aprobat, în numele Uniunii Europene, prin Decizia 2014/835/UE a Consiliului din 27 noiembrie 2014 privind încheierea Acordului dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia,
trebuie interpretat în sensul că
nu se opune emiterii mai multor mandate de arestare succesive împotriva unei persoane căutate pentru a se obține predarea sa de către un stat parte la acest acord după ce executarea unui prim mandat de arestare care o viza pe această persoană a fost refuzată de un alt stat parte la acordul menționat, în măsura în care executarea noului mandat de arestare nu ar conduce la o încălcare a acestei dispoziții, iar emiterea acestui din urmă mandat de arestare are un caracter proporțional.
2) Acordul între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia, aprobat, în numele Uniunii Europene, prin Decizia 2014/835,
trebuie interpretat în sensul că
se opune ca executarea unui mandat de arestare de către un stat membru să fie refuzată pentru simplul motiv că un alt stat membru a refuzat executarea unui prim mandat de arestare emis de Republica Islanda sau de Regatul Norvegiei împotriva aceleiași persoane și pentru aceleași fapte.
Semnături