HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)
14 septembrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 593/2008 – Legea aplicabilă obligațiilor contractuale – Domeniu de aplicare – Contracte de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile – Acțiune judiciară având ca obiect declararea nulității acestor contracte – Părți care sunt resortisanți ai Regatului Unit – Alegerea legii aplicabile – Articolul 3 – Libertatea de alegere – Articolul 4 alineatul (1) literele (b) și (c) – Legea aplicabilă în absența alegerii – Articolul 6 – Contractele încheiate cu consumatorii – Limite”
În cauza C‑632/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción no 2 de Granadilla de Abona (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 2 din Granadilla de Abona, Spania), prin decizia din 13 octombrie 2021, primită de Curte la 14 octombrie 2021, în procedura
JF,
NS
împotriva
Diamond Resorts Europe Limited (Sucursal en España),
Diamond Resorts Spanish Sales SL,
Sunterra Tenerife Sales SL,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din doamna M. L. Arastey Sahún, președintă de cameră, și domnii F. Biltgen (raportor) și J. Passer, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru JF și NS, de A. García Cami, procurador, și L. Mancera Molero, abogada;
– pentru Diamond Resorts Europe Limited (Sucursal en España), Diamond Resorts Spanish Sales SL și Sunterra Tenerife Sales SL, de M.‑D. Gómez Dabic și J. M. Macías Castaño, abogados;
– pentru guvernul spaniol, de A. Ballesteros Panizo, în calitate de agent;
– pentru guvernul ceh, de L. Halajová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de I. Galindo Martín și W. Wils, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (3) și a articolului 5 din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1980, L 266, p. 1, JO 2007, L 347, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Roma”), precum și a articolului 4 alineatul (1) literele (b) și (c), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între JF și NS, pe de o parte, și Diamond Resorts Europe Limited (Sucursal en España) (denumită în continuare „Diamond Resorts Europe”), Diamond Resorts Spanish Sales SL și Sunterra Tenerife Sales SL, pe de altă parte, în legătură cu o cerere prin care se solicită declararea nulității contractelor de folosință a unor bunuri imobile pe durată limitată încheiate între reclamanții din litigiul principal și Diamond Resorts Europe.
Cadrul juridic
Primul protocol
3 Articolul 1 din Primul protocol privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene a Convenției privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1989, L 48, p. 1, JO 2007, L 347, p. 3, denumit în continuare „Primul protocol”), intrat în vigoare la 1 august 2004, prevede:
„Curtea de Justiție a Comunităților Europene are competența de a pronunța hotărâri cu privire la interpretarea:
(a) [Convenției de la Roma];
[…]”
4 Articolul 2 din Primul protocol prevede:
„Oricare dintre următoarele instanțe poate solicita Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre preliminară asupra unei chestiuni ridicate într‑o cauză pendinte în fața instanței respective privind interpretarea dispozițiilor cuprinse în instrumentele menționate la articolul 1, în cazul în care această instanță apreciază că pentru a putea pronunța o hotărâre este necesară o decizie asupra acestei chestiuni:
(a) […]
– în Spania:
el Tribunal Supremo,
[…]
(b) instanțele statelor contractante în cazul în care judecă în calitate de instanțe de recurs.”
Dreptul Uniunii
Regulamentul Roma I
5 Considerentele (6), (7), (23) și (27) ale Regulamentului Roma I au următorul cuprins:
„(6) Pentru buna funcționare a pieței interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.
(7) Domeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie concordante cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [(JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74) («Bruxelles I»)] și cu Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale [(JO 2007, L 199, p. 40) («Roma II»)].
[…]
(23) În cazul contractelor încheiate cu părți considerate a fi într‑o poziție contractuală dezavantajoasă, acestea din urmă ar trebui protejate prin norme care reglementează conflictul de legi care să fie mai avantajoase pentru interesele acestora decât normele generale.
[…]
(27) Ar trebui să se prevadă diferite excepții de la normele care reglementează conflictul de legi în cazul contractelor încheiate cu consumatorii. Conform unei astfel de excepții, norma generală nu ar trebui să se aplice contractelor privind drepturi reale referitoare la un imobil sau la dreptul de locațiune asupra unui imobil, cu excepția cazului în care contractele se referă la dreptul de folosință al unor imobile pe o perioadă determinată în înțelesul Directivei 94/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile [JO 1994, L 280, p. 83, Ediție specială, 13/vol. 14, p. 204].”
6 Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile care există un conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.”
7 Articolul 3 din același regulament, intitulat „Libertatea de alegere”, prevede:
„(1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.
(2) Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului regulament. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în sensul articolului 11 și nu afectează în mod negativ drepturile terților.
(3) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.
(4) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente.
(5) Existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.”
8 Potrivit articolului 4 din același regulament, intitulat „Legea aplicabilă în absența alegerii”:
„(1) În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu articolul 3 și fără a aduce atingere articolelor 5-8, legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:
[…]
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința obișnuită în aceeași țară;
[…]”
9 Articolul 6 din Regulamentul Roma I, intitulat „Contractele încheiate cu consumatorii”, prevede:
„(1) Fără a aduce atingere articolelor 5 și 7, contractul încheiat de o persoană fizică într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională («consumatorul») cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale («profesionistul»), este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul:
(a) să își desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul; sau
(b) prin orice mijloace, să își direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză,
și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatul (1).
(3) În cazul în care cerințele prevăzute la alineatul (1) litera (a) sau (b) nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist se stabilește conform articolelor 3 și 4.
(4) Alineatele (1) și (2) nu se aplică următoarelor contracte:
(a) contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într‑o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită;
[…]
(c) (contractelor privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată, în sensul Directivei [94/47];
[…]”
10 Articolul 9 din acest regulament, intitulat „Norme de aplicare imediată”, are următorul cuprins:
„(1) Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament.
(2) Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanței sesizate.
(3) Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea țării în care obligațiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziții să fie puse în aplicare, se ține cont de natura și de obiectul acestora, precum și de consecințele aplicării sau neaplicării lor.”
11 Articolul 24 din regulamentul menționat, intitulat „Raportul cu Convenția de la Roma”, prevede:
„(1) În statele membre, prezentul regulament înlocuiește Convenția de la Roma, cu excepția teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenții și cărora nu li se aplică prezentul regulament, în temeiul articolului 299 [CE].
(2) În măsura în care prezentul regulament înlocuiește dispozițiile Convenției de la Roma, orice trimitere la convenția respectivă se interpretează ca trimitere la prezentul regulament.”
12 Articolul 28 din același regulament, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede:
„Prezentul regulament se aplică contractelor încheiate începând cu 17 decembrie 2009.”
Directiva 94/47
13 Directiva 94/47 avea ca obiect apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor care privesc direct sau indirect dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a unuia sau mai multor bunuri imobile.
Directiva 2008/122/CE
14 Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb (JO 2009, L 33, p. 10) a abrogat și a înlocuit Directiva 94/47.
Regulamentul Bruxelles Ia
15 Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”) a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, JO 2007, L 347, p. 1).
16 Articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles Ia prevede:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:
[…]
– în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile […]”.
17 Articolul 24 punctul 1 din acest regulament prevede:
„Următoarele instanțe dintr‑un stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților:
1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competență, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și ca proprietarul și locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru”.
Acordul privind retragerea Regatului Unit
18 Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7), semnat la Bruxelles și la Londra la 24 ianuarie 2020, a intrat în vigoare la 1 februarie 2020 (denumit în continuare „Acordul de retragere”).
19 Articolul 66 din acest acord, intitulat „Legea aplicabilă în materie contractuală și necontractuală”, prevede:
„În Regatul Unit, următoarele acte se aplică după cum urmează:
(a) Regulamentul [Roma I] se aplică contractelor încheiate înainte de încheierea perioadei de tranziție;
[…]”
20 Articolul 126 din acordul menționat, intitulat „Perioada de tranziție”, prevede:
„Se stabilește o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare, care începe la data intrării în vigoare a prezentului acord și se încheie la 31 decembrie 2020.”
Dreptul spaniol
21 Conform articolului 1 alineatul 1 din Ley 42/1998 sobre derechos de aprovechamiento por turno de bienes inmuebles de uso turístico y normas tributarias (Legea 42/1998 privind dreptul de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile cu destinație turistică și măsurile fiscale) din 15 decembrie 1998 (BOE nr. 300 din 16 decembrie 1998, p. 42076), aceasta reglementează constituirea, exercitarea, transferul și stingerea dreptului de folosință a bunurilor imobile pe durată limitată, care conferă titularului său posibilitatea de a beneficia, în mod exclusiv, pe parcursul unei perioade specifice în fiecare an, de o locuință care poate fi utilizată în mod independent, ca urmare a existenței unei ieșiri proprii la drumul public sau spre o parte comună a clădirii din care face parte și care dispune, în mod permanent, de mobilier adecvat în acest scop, precum și a dreptului la prestarea de servicii complementare. Posibilitatea de folosință nu include modificările locuinței sau ale mobilierului acesteia. Dreptul de folosință pe durată limitată poate fi constituit ca un drept real.
22 Potrivit celei de a doua dispoziții adiționale din această lege, „[t]oate contractele care se referă la drepturi privind utilizarea unuia sau mai multor bunuri imobile situate în Spania pe o perioadă determinată sau determinabilă a anului sunt supuse dispozițiilor prezentei legi, indiferent de locul și de data încheierii lor”.
23 În temeiul articolului 1 alineatul 1 din Ley 4/2012 de contratos de aprovechamiento por turno de bienes de uso turístico, de adquisición de productos vacacionales de larga duración, de reventa y de intercambio y normas tributarias (Legea 4/2012 privind contractele de utilizare pe durată limitată a bunurilor de uz turistic, de achiziționare de produse de vacanță pe termen lung, de revânzare și de schimb și măsurile fiscale) din 6 iulie 2012 (BOE nr. 162 din 7 iulie 2012, p. 49192), contractele de comercializare, de vânzare și de revânzare a drepturilor de folosință a bunurilor pe durată limitată și a produselor de vacanță de lungă durată, precum și contractele de schimb sunt reglementate de dispozițiile acestei legi atunci când sunt încheiate între un comerciant și un consumator.
24 Potrivit articolului 2 din Legea 4/2012, prin contract de utilizare a bunurilor pe durată limitată se înțelege contractul cu o durată mai mare de un an prin care un consumator dobândește, cu titlu oneros, dreptul de a utiliza una sau mai multe locuințe peste noapte, pentru mai mult de o perioadă de ocupare.
Litigiul principal și întrebările preliminare
25 Reclamanții din litigiul principal sunt consumatori britanici care au reședința în Regatul Unit și care au încheiat, la 14 aprilie 2008 și, respectiv, la 28 iunie 2010, două contracte cu Diamond Resorts Europe, societate engleză care îndeplinește funcția de sucursală în Spania a grupului Diamond Resorts.
26 Fiecare dintre aceste contracte prevedea acordarea unui anumit număr de puncte care să permită reclamanților din litigiul principal să beneficieze, pentru o perioadă determinată, de un ansamblu de locuințe în diferite țări din Europa, în special în Spania. În temeiul contractelor menționate, reclamanților din litigiul principal nu li se atribuiau nici locuințe precise, nici o perioadă specifică în fiecare an, ci mai degrabă un catalog de locuințe, a căror disponibilitate trebuiau să o solicite în avans pentru a putea beneficia de acestea la momentul dorit.
27 Reclamanții din litigiul principal solicită declararea nulității acestor contracte pentru motivul că nu îndeplinesc cerințele prevăzute de Legile 42/1998 și 4/2012, care impun printre altele înscrierea dreptului de folosință a bunurilor imobile pe durată limitată în registrul funciar spaniol, stabilirea precisă a locuințelor care sunt atribuite consumatorilor, precum și specificarea duratei contractelor. În acest context, reclamanții din litigiul principal apreciază că drepturile dobândite în temeiul contractelor în cauză trebuie să fie calificate drept „drepturi reale de folosință a bunurilor imobile pe durată limitată”.
28 Reclamanții din litigiul principal au chemat în judecată și alte societăți care aparțin aceluiași grup ca și Diamond Resorts Europe, dar care nu aveau legătură cu contractele în discuție în litigiul principal.
29 Diamond Resorts Europe susține că aceste contracte nu privesc drepturi reale, ci drepturi personale. Aceasta consideră că respectivele contracte trebuie să fie reglementate de legea engleză, din moment ce reclamanții din litigiul principal sunt resortisanți ai Regatului Unit, au reședința obișnuită acolo, iar sediul grupului de societăți se află de asemenea în Regatul Unit.
30 Instanța de trimitere consideră că stabilirea legii aplicabile contractelor în cauză depinde de răspunsul la întrebarea care sunt dispozițiile aplicabile ale Convenției de la Roma și ale Regulamentului Roma I și că acest răspuns are consecințe asupra validității contractelor respective. În această privință, reglementarea spaniolă aplicabilă la momentul semnării acestora din urmă, și anume Legea 42/1998, le considera ca fiind constitutive de drepturi reale asupra unor bunuri imobile și condiționa validitatea lor de un ansamblu de cerințe de formă pe care legea engleză nu le impune. Cu toate acestea, reglementarea spaniolă în vigoare, și anume Legea 4/2012, cuprinde un titlu II, care a fost interpretat în sensul că astfel de contracte erau considerate ca fiind de tip asociativ și că, în consecință, erau supuse dispozițiilor acestui titlu. Întrucât cerințele de formă prevăzute de această din urmă lege sunt mai reduse, contractele respective ar fi valabile în raport cu aceasta.
31 Potrivit acestei instanțe, în ceea ce privește stabilirea legii aplicabile, există diferite interpretări posibile. Pe de o parte, atunci când este vorba despre un raport între un consumator și un comerciant care are o sucursală în Spania, când contractul în cauză a fost semnat în Spania și când obligațiile părților privesc un imobil situat în Spania, ar trebui să se aplice legea spaniolă.
32 Pe de altă parte, ar fi posibil să se analizeze o asemenea situație din perspectiva libertății de alegere, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, dat fiind că o clauză preredactată care prevede că contractul în cauză este reglementat de legea engleză nu trebuie privită ca un acord liber consimțit referitor la aplicarea acestei legi, ci ca un element impus de partea care a inserat această clauză în contractul respectiv pentru a se sustrage de la aplicarea reglementării spaniole, și anume Legea 42/1998.
33 Or, potrivit Diamond Resorts Europe, conform articolului 5 din Convenția de la Roma și articolului 6 din Regulamentul Roma I, în ceea ce privește relațiile în care sunt implicați consumatori, trebuie să prevaleze principiul general al aplicării legii țării în care consumatorul în cauză își are reședința obișnuită. Astfel, ar fi aplicabilă legea engleză.
34 În acest context, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă Regulamentul Roma I, care a înlocuit Convenția de la Roma cu dispoziții mai detaliate, poate fi aplicat unor contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui regulament sau dacă reglementarea anterioară rămâne aplicabilă.
35 În continuare, ținând seama de retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană, această instanță apreciază că este necesar să se stabilească dacă dispozițiile dreptului Uniunii rămân aplicabile unor resortisanți ai acestui stat.
36 În sfârșit, instanța menționată ridică problema stabilirii naturii raportului contractual dintre părți, și anume problema dacă drepturile în cauză sunt drepturi reale sau drepturi personale de tip asociativ. Ar fi chiar posibil ca acestea să fie calificate drept drepturi de închiriere a unor imobile, caz în care articolul 4 din Regulamentul Roma I ar oferi două posibilități, și anume cea de aplicare a legii țării în care este situat imobilul în cauză sau cea de aplicare a legii țării în care consumatorul își are reședința obișnuită, după cum durata închirierii este mai mare sau, respectiv, mai mică de șase luni.
37 În aceste condiții, Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 2 de Granadilla de Abona (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 2 din Granadilla de Abona, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Trebuie să se considere că [Convenția de la Roma] și [Regulamentul Roma I] sunt aplicabile contractelor în care ambele părți sunt resortisanți ai Regatului Unit?
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară:
2) [Regulamentul Roma I] trebuie interpretat în sensul că se aplică contractelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, în conformitate cu articolul 24 din acesta? În cazul unui răspuns negativ, trebuie să se considere că un contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată încheiat prin achiziționarea de puncte în cadrul unui club este inclus în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (3) sau al articolului 5 din [Convenția de la Roma], inclusiv în cazul în care consumatorul este cel care alege ca lege aplicabilă legea unui alt stat decât cel al reședinței sale obișnuite? În cazul în care răspunsul este că respectivul contract ar putea fi inclus în domeniul de aplicare al ambelor articole, ce regim ar fi prioritar?
3) Independent de răspunsurile la a doua întrebare, un contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată încheiat prin achiziționarea de puncte în cadrul unui club trebuie considerat ca fiind un contract prin care se dobândesc drepturi reale asupra unor bunuri imobile sau drepturi personale cu caracter asociativ?
– În cazul în care se consideră că se dobândesc drepturi reale, în vederea determinării legii aplicabile, care articol dintre articolul 4 [alineatul (1)] litera (c) și articolul 6 alineatul (1) din [Regulamentul Roma I] prevalează, inclusiv atunci când consumatorul este cel care alege ca lege aplicabilă legea unui alt stat decât cel al reședinței sale obișnuite?
– În cazul în care se consideră că se dobândesc drepturi personale, acestea trebuie considerate ca fiind drepturi de locațiune asupra unor bunuri imobile, în sensul articolului 4 [alineatul (1)] litera (c) [din acest regulament], sau de prestare de servicii, în sensul articolului 4 [alineatul (1)] litera (b)? Și, în orice caz, articolul 6 alineatul (1) [din regulamentul menționat] se aplică în mod preferențial în ceea ce privește raportul cu consumatorii și/sau utilizatorii, inclusiv atunci când consumatorul este cel care alege ca lege aplicabilă legea unui alt stat decât cel al reședinței sale obișnuite?
4) În toate cazurile anterioare, dispozițiile privind legea aplicabilă ale [Convenției de la Roma] și ale [Regulamentului Roma I] trebuie interpretate în sensul că sunt conforme cu o reglementare națională care prevede că «[t]oate contractele care se referă la drepturi privind utilizarea unuia sau mai multor bunuri imobile situate în Spania pe o perioadă determinată sau determinabilă a anului sunt supuse dispozițiilor prezentei legi, indiferent de locul și de data încheierii lor»?”
Cu privire la competența Curții
38 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 1 din Primul protocol, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la interpretarea Convenției de la Roma.
39 Articolul 2 litera (a) din acest prim protocol stabilește o listă exhaustivă a instanțelor din statele contractante care au posibilitatea de a solicita Curții să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei chestiuni ridicate într‑o cauză pendinte în fața lor, care privește printre altele interpretarea dispozițiilor acestei convenții, atunci când apreciază că o decizie în această privință le este necesară pentru a pronunța o hotărâre. În temeiul articolului 2 litera (b), această posibilitate este recunoscută și instanțelor statelor contractante în cazul în care judecă în calitate de instanțe de recurs.
40 Or, pe de o parte, trebuie să se constate că Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 2 de Granadilla de Abona (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 2 din Granadilla de Abona) nu figurează pe această listă, care, în ceea ce privește Regatul Spaniei, vizează numai „Tribunal Supremo” (Curtea Supremă). Pe de altă parte, în calitate de primă instanță, instanța de trimitere nu este chemată nici să se pronunțe în recurs, în sensul articolului 2 litera (b) menționat, în cadrul litigiului principal.
41 Rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 2 din Primul protocol, iar Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la întrebările preliminare în măsura în care privesc interpretarea Convenției de la Roma.
42 Curtea rămâne însă competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dispozițiilor Regulamentului Roma I vizate de aceste întrebări, pentru care nu există nicio limitare privind instanțele autorizate să sesizeze Curtea.
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
43 Deși a luat poziție cu privire la fiecare dintre întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere, guvernul spaniol susține, cu titlu introductiv, că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă în totalitate, pentru motivul că nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 267 TFUE și la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, întrucât această instanță nu a indicat termenii contractelor în discuție în litigiul principal.
44 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Regione Puglia, C‑110/20, EU:C:2022:5, punctul 23 și jurisprudența citată).
45 Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Regione Puglia, C‑110/20, EU:C:2022:5, punctul 24 și jurisprudența citată).
46 În speță, chiar dacă cererea de decizie preliminară nu cuprinde termenii preciși ai contractelor în discuție în litigiul principal și nu furnizează o calificare juridică exactă a obligațiilor în cauză, nu este mai puțin adevărat că instanța de trimitere, pe de o parte, a indicat cu precizie raportul existent între dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită și litigiul cu care este sesizată, precum și, pe de altă parte, a explicat modul în care soluționarea acestui litigiu depinde de răspunsurile Curții la întrebările adresate.
47 În plus, conform articolului 94 din Regulamentul de procedură, trimiterea preliminară conține suficiente elemente de fapt și de drept pentru a permite nu numai părților interesate să prezinte observații în temeiul articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci și Curții să răspundă în mod util la întrebările adresate.
48 Prin urmare, trebuie să se respingă excepția de inadmisibilitate invocată de guvernul spaniol în măsura în care vizează cererea de decizie preliminară în totalitate și să se declare admisibilă această cerere.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
49 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Regulamentului Roma I sunt aplicabile unor contracte în care cele două părți sunt resortisanți ai aceluiași stat, în speță Regatul Unit.
50 În această privință, din modul de redactare a articolului 1 din Regulamentul Roma I reiese că acesta se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi.
51 Astfel, dispozițiile acestui regulament sunt aplicabile oricărei relații contractuale care cuprinde un element de extraneitate, fără ca articolul 1 din regulamentul menționat să conțină precizări sau cerințe cu privire la o eventuală legătură a acestui element de extraneitate cu cetățenia sau cu domiciliul părților contractante în cauză.
52 Rezultă că, deși cele două părți care au încheiat contractele în discuție în litigiul principal au aceeași cetățenie, aceste contracte pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I, din moment ce prezintă unul sau mai multe alte elemente de extraneitate.
53 În speță, din decizia de trimitere reiese că respectivele contracte, care au fost încheiate între doi resortisanți ai Regatului Unit și o societate de drept al Angliei și al Țării Galilor, trebuiau executate în diferite țări europene, printre care în special Spania.
54 Pe de altă parte, trebuie arătat că retragerea Regatului Unit din Uniune nu are incidență asupra aplicării dispozițiilor Regulamentului Roma I în litigiul principal.
55 În ceea ce privește normele aplicabile în perioada de tranziție, prevăzute la articolul 66 litera (a) și la articolul 126 din Acordul de retragere, ele au fost elaborate pentru cauzele pendinte în fața instanțelor și a instituțiilor din Regatul Unit, astfel încât nu afectează situația instanței spaniole sesizate cu litigiul principal.
56 Rezultă din cele ce precedă că dispozițiile Regulamentului Roma I sunt aplicabile, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe a unui stat membru, unor contracte în care ambele părți sunt resortisanți ai Regatului Unit, în măsura în care contractele conțin un element de extraneitate.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare
57 Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească ce dispoziție din Regulamentul Roma I trebuie aplicată pentru a determina legea aplicabilă unui contract de folosință a unor bunuri imobile pe durată limitată sub forma unei achiziționări de puncte în cadrul unui club.
58 Mai precis, această instanță urmărește să afle dacă un astfel de contract trebuie considerat ca având ca obiect dobândirea de drepturi reale imobiliare, ceea ce ar conduce la aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (c) din acest regulament, sau de drepturi personale, caz în care fie articolul 4 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat, fie articolul 4 alineatul (1) litera (b) din același regulament ar fi aplicabil în măsura în care acest contract ar trebui considerat ca având ca obiect o locațiune a unui imobil sau, respectiv, o prestare de servicii.
59 În orice caz, instanța menționată ridică problema dacă, în ceea ce privește un contract încheiat cu consumatorii, nu trebuie să se aplice cu prioritate dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I și ridică problema incidenței liberei alegeri de către consumatorul în cauză a unei alte legi aplicabile decât cea a țării în care își are reședința obișnuită.
60 Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se furnizeze o precizare cu privire la domeniul de aplicare ratione temporis al Regulamentului Roma I.
61 În această privință, este necesar să se arate că, în temeiul articolului 28 din acest regulament, dispozițiile acestuia din urmă nu au vocația de a se aplica decât raporturilor contractuale născute din consimțământul reciproc al părților contractante care s‑a manifestat începând cu 17 decembrie 2009. Astfel, legiuitorul Uniunii a exclus posibilitatea ca regulamentul menționat să aibă o aplicare imediată care ar fi făcut ca în domeniul său de aplicare să intre efectele viitoare ale unor contracte încheiate înainte de această dată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2016, Nikiforidis, C‑135/15, EU:C:2016:774, punctele 31 și 33).
62 Reiese din jurisprudență că aplicarea Regulamentului Roma I depinde de data încheierii contractului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Obala i lučice, C‑307/19, EU:C:2021:236, punctul 56 și jurisprudența citată).
63 Astfel, dispozițiile Regulamentului Roma I se aplică exclusiv contractelor încheiate începând cu 17 decembrie 2009, iar nu efectelor viitoare ale unor contracte încheiate înainte de această dată.
64 Primul contract în discuție în litigiul principal, care a fost semnat la 14 aprilie 2008, nu intră, așadar, în domeniul de aplicare temporal al Regulamentului Roma I.
65 Prin urmare, interpretarea dispozițiilor Regulamentului Roma I pe care Curtea o va furniza instanței de trimitere ca răspuns la întrebările adresate de aceasta nu va privi decât al doilea contract în discuție în litigiul principal, semnat la 28 iunie 2010 (denumit în continuare „contractul în litigiu”).
66 În ceea ce privește problema stabilirii legii aplicabile unui contract de folosință a bunurilor imobile pe durată limitată sub forma unei achiziționări de puncte în cadrul unui club, trebuie amintit că din considerentul (6) al Regulamentului Roma I reiese că acesta intenționează să stabilească norme privind conflictul de legi care să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.
67 Astfel, Regulamentul Roma I prevede, în capitolul II, norme uniforme care consacră principiul potrivit căruia se acordă prioritate voinței părților, cărora li se recunoaște, la articolul 3 din acest regulament, libertatea de a alege legea aplicabilă contractului.
68 În această privință, articolul 3 alineatul (1) menționat impune ca alegerea legii aplicabile să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.
69 În absența alegerii de către părți a legii aplicabile, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Roma I prevede criterii de legătură în funcție de diferite tipuri de contracte, printre care figurează cele vizate de instanța de trimitere, și anume contractele care au ca obiect un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui bun imobil și contractele de prestări de servicii.
70 Or, în speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că contractul în litigiu desemnează legea engleză ca fiind legea aplicabilă acestui contract și că acesta a fost încheiat cu un consumator.
71 În conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I, într‑un contract încheiat de un consumator cu un profesionist, părțile pot alege legea aplicabilă contractului respectiv, această alegere neputând totuși să aibă ca rezultat privarea consumatorului de protecția care îi este acordată prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din acest regulament, care prevede că un astfel de contract este reglementat de legea țării în care consumatorul își are reședința obișnuită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 2022, ShareWood Switzerland, C‑595/20, EU:C:2022:86, punctele 15 și 16).
72 În plus, este necesar ca contractul în cauză să îndeplinească condițiile prevăzute la acest articol 6 alineatul (1), și anume ca acest contract să fi fost încheiat de consumator într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională, ca profesionistul să își desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care consumatorul își are reședința obișnuită sau ca, prin orice mijloace, să își direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză, și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
73 În speță, în ipoteza în care contractul în litigiu ar îndeplini condițiile enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, alegerea legii aplicabile de către părți nu poate, în conformitate cu acest articol 6 alineatul (2), să aibă ca rezultat privarea consumatorului în cauză de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile imperative ale legii țării în care își are reședința obișnuită.
74 Or, această împrejurare nu se regăsește în situația în discuție în litigiul principal, din moment ce legea aplicabilă aleasă este cea a țării în care consumatorii vizați își au reședința obișnuită, și anume legea engleză.
75 O interpretare în temeiul căreia ar fi posibil să se deroge de la normele care reglementează conflictul de legi prevăzute de Regulamentul Roma I pentru a determina legea aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii, pentru motivul că o altă lege ar fi mai favorabilă pentru consumator, ar aduce în mod necesar o atingere considerabilă cerinței generale de previzibilitate a legii și, prin urmare, principiului securității juridice în raporturile contractuale în care sunt implicați consumatori (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 septembrie 2013, Schlecker, C‑64/12, EU:C:2013:551, punctul 35).
76 În plus, întrucât articolul 6 din Regulamentul Roma I are un caracter nu numai specific, ci, în plus, și exhaustiv, normele privind conflictul de legi prevăzute la acest articol nu pot fi modificate sau completate prin alte norme privind conflictul de legi enunțate în acest regulament, cu excepția cazului în care o dispoziție specială care figurează la articolul menționat face trimitere expresă la acestea (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 octombrie 2022, ROI Land Investments, C‑604/20, EU:C:2022:807, punctele 40 și 41).
77 Rezultă din ceea ce precedă că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare după cum urmează:
– articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul că, atunci când un contract încheiat cu consumatorii îndeplinește condițiile prevăzute la acest articol 6 alineatul (1), părțile la contractul respectiv pot, în conformitate cu articolul 3 din acest regulament, să aleagă legea aplicabilă contractului menționat, cu condiția însă ca această alegere să nu aibă ca rezultat privarea consumatorului în cauză de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care ar fi fost aplicabilă, în absența unei alegeri, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) menționat, care prevede că un astfel de contract este reglementat de legea țării în care consumatorul își are reședința obișnuită;
– având în vedere caracterul imperativ și exhaustiv al aceluiași articol 6 alineatul (2), nu se poate deroga de la această dispoziție în favoarea unei legislații pretins mai favorabile în privința consumatorului.
Cu privire la a patra întrebare
78 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale potrivit căreia toate contractele privind folosința bunurilor imobile pe durată limitată sunt supuse dispozițiilor acestei legislații, independent de alegerea făcută de părți în ceea ce privește legea aplicabilă contractului în cauză.
79 La fel ca majoritatea părților care au prezentat observații scrise în cauza principală, trebuie amintit că, în temeiul articolului 9 din Regulamentul Roma I, dispozițiile acestuia din urmă nu pot aduce atingere aplicării normelor de aplicare imediată ale instanței sesizate, care constituie dispoziții imperative a căror respectare este privită drept esențială de către o țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul acestui regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2013, Unamar, C‑184/12, EU:C:2013:663, punctul 48).
80 Cu toate acestea și chiar fără a invoca articolul 9 menționat, instanța de trimitere se limitează să citeze, în cadrul celei de a patra întrebări, un extras din a doua dispoziție adițională din Legea 42/1998, în temeiul căreia toate contractele care se referă la drepturi privind utilizarea pe durată limitată a unui bun imobil situat în Spania sunt supuse dispozițiilor acestei legi, fără a se referi însă la conținutul Legii 4/2012, care pare să prevadă dispoziții mai puțin restrictive privind o astfel de utilizare și căreia această instanță nu îi exclude, în egală măsură, aplicabilitatea, astfel cum reiese din decizia de trimitere.
81 Dat fiind că această decizie nu cuprinde nici conținutul precis al dispozițiilor relevante ale legislației naționale în cauză, nici măcar un început de explicații cu privire la aspectele procedurale ale obligațiilor impuse de această legislație sau la împrejurările excepționale care ar justifica luarea în considerare a aspectelor de interes public pe care aceste dispoziții ar urmări să le protejeze, Curtea nu este în măsură să cunoască motivele care au determinat instanța de trimitere să ridice problema compatibilității legislației menționate cu dreptul Uniunii.
82 În aceste condiții și având în vedere faptul că a patra întrebare nu îndeplinește cerințele articolului 94 din Regulamentul de procedură, Curtea se află în imposibilitatea de a furniza instanței de trimitere un răspuns util la această întrebare. Prin urmare, întrebarea menționată trebuie declarată inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
83 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:
1) Dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) sunt aplicabile, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe a unui stat membru, unor contracte în care ambele părți sunt resortisanți ai Regatului Unit, în măsura în care contractele conțin un element de extraneitate.
2) Articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008
trebuie interpretat în sensul că,
– atunci când un contract încheiat cu consumatorii îndeplinește condițiile prevăzute la acest articol 6 alineatul (1), părțile la contractul respectiv pot, în conformitate cu articolul 3 din acest regulament, să aleagă legea aplicabilă contractului menționat, cu condiția însă ca această alegere să nu aibă ca rezultat privarea consumatorului în cauză de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care ar fi fost aplicabilă, în absența unei alegeri, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) menționat, care prevede că un astfel de contract este reglementat de legea țării în care consumatorul își are reședința obișnuită;
– având în vedere caracterul imperativ și exhaustiv al aceluiași articol 6 alineatul (2), nu se poate deroga de la această dispoziție în favoarea unei legislații pretins mai favorabile în privința consumatorului.
Semnături