HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
11 ianuarie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Mărci – Directiva 2008/95/CE – Articolul 6 alineatul (1) litera (c) – Limitarea efectelor mărcii – Utilizare a mărcii pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu – Directiva (UE) 2015/2436 – Articolul 14 alineatul (1) litera (c)”
În cauza C‑361/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), prin decizia din 12 mai 2022, primită de Curte la 3 iunie 2022, în procedura
Industria de Diseño Textil SA (Inditex)
împotriva
Buongiorno Myalert SA,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, doamna O. Spineanu‑Matei (raportoare), domnii J.‑C. Bonichot și S. Rodin și doamna L. S. Rossi, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Industria de Diseño Textil SA (Inditex), de F. Arroyo Álvarez de Toledo și R. Bercovitz Álvarez, abogados;
– pentru Buongiorno Myalert SA, de J. J. Marín López, abogado, și A. Vázquez Pastor, procuradora;
– pentru guvernul spaniol, de I. Herranz Elizalde, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de P. Němečková și J. Samnadda, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 septembrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Industria de Diseño Textil SA (Inditex), pe de o parte, și Buongiorno Myalert SA (denumită în continuare „Buongiorno”), pe de altă parte, în legătură cu o pretinsă încălcare a drepturilor conferite de o marcă națională a cărei titulară este Inditex ca urmare a pretinsei utilizări de către Buongiorno, fără consimțământul Inditex, a unui semn identic cu această marcă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Prima directivă 89/104
3 Articolul 5 din Prima directivă 89/104, intitulat „Drepturi conferite de marcă”, prevedea la alineatele (1) și (2):
„(1) Marca înregistrată conferă titularului său următoarele drepturi exclusive. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului:
(a) un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată;
(b) un semn pentru care, din cauza identității sau a similitudinii sale cu marca și din cauza identității sau a similitudinii produselor sau serviciilor aflate sub incidența mărcii și a semnului, există în mintea publicului un risc de confuzie care conține riscul de asociere între semn și marcă;
(2) Orice stat membru poate, de asemenea, să prevadă că titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în comerț, orice semn identic sau similar mărcii pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca este înregistrată, atunci când marca aceasta se bucură de renume în statul membru în cauză și când prin utilizarea semnului obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori aduce atingere acestora.”
4 Articolul 6 din Prima directivă 89/104, intitulat „Limitarea efectelor mărcii”, prevedea la alineatul (1):
„Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului,
[…]
(c) a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate,
atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.”
5 Prima directivă 89/104 a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2008, L 299, p. 25), care a intrat în vigoare la 28 noiembrie 2008.
Directiva 2008/95
6 Articolul 5 din Directiva 2008/95, intitulat „Drepturi conferite de marcă”, prevedea la alineatele (1) și (2):
„(1) Marca înregistrată conferă titularului său următoarele drepturi exclusive. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului:
(a) un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată;
(b) un semn pentru care, din cauza identității sau a similitudinii sale cu marca și din cauza identității sau a similitudinii produselor sau a serviciilor aflate sub incidența mărcii și a semnului, există un risc de confuzie din partea publicului; riscul de confuzie include riscul de asociere între semn și marcă.
(2) Orice stat membru poate, de asemenea, să prevadă că titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în comerț, orice semn identic sau similar mărcii pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca este înregistrată, atunci când marca aceasta se bucură de renume în statul membru în cauză și când prin utilizarea semnului obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori aduce atingere acestora.”
7 Articolul 6 din Directiva 2008/95, intitulat „Limitarea efectelor mărcii”, prevedea la alineatul (1):
„Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului:
[…]
(c) a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate,
în măsura în care această utilizare se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.”
8 Directiva 2008/95 a fost abrogată și înlocuită, cu efect de la 15 ianuarie 2019, prin Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2015, L 336, p. 1).
Directiva 2015/2436
9 Articolul 14 din Directiva 2015/2436, intitulat „Limitarea efectelor mărcii”, prevede la alineatul (1):
„(1) Marca nu dă dreptul titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cursul schimburilor comerciale:
[…]
(c) a mărcii cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii se impune pentru indicarea destinației dorite a unui produs sau a unui serviciu, în special când este vorba despre un accesoriu sau o piesă de schimb.
(2) Alineatul (1) se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.”
Dreptul spaniol
10 În versiunea de transpunere a articolului 5 din Prima directivă 89/104, articolul 34 din Ley 17/2001 de Marcas (Legea 17/2001 privind mărcile) din 7 decembrie 2001 (BOE nr. 294 din 8 decembrie 2001, p. 45579, denumită în continuare „Legea privind mărcile”) prevedea:
„1. Înregistrarea mărcii conferă titularului său dreptul exclusiv de a o utiliza în cadrul comerțului.
2. Proprietarul mărcii înregistrate este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului:
a) un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată;
b) un semn care, din cauza identității sau a similitudinii sale cu marca și din cauza identității sau a similitudinii produselor sau serviciilor, creează un risc de confuzie în percepția publicului; riscul de confuzie include riscul de asociere între semn și marcă;
c) un semn identic sau similar pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca este înregistrată, atunci când această marcă este de notorietate sau se bucură de un înalt renume în Spania, iar utilizarea semnului fără motiv legitim poate indica o legătură între aceste bunuri sau servicii și proprietarul mărcii sau, în general, atunci când prin această utilizare se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din notorietatea ori din înaltul renume al mărcii înregistrate sau se aduce atingere acestora.”
11 În versiunea sa inițială, articolul 37 alineatul 1 litera c) din Legea privind mărcile a transpus în dreptul spaniol articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 și prevedea:
„Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului, a următoarelor elemente, dacă această utilizare se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială:
[…]
(c) a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate.”
12 Articolul 37 din Legea privind mărcile a fost modificat prin Real Decreto‑ley 23/2018 de transposición de directivas en materia de marcas, transporte ferroviario y viajes combinados y servicios de viaje vinculados (Decretul‑lege regal 23/2018 de transpunere a directivelor în materie de mărci, de transport feroviar și de pachete de servicii de călătorie și servicii de călătorie asociate) din 21 decembrie 2018 (BOE nr. 312 din 27 decembrie 2001, p. 127305) în vederea transpunerii articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436.
13 În versiunea sa modificată, articolul 37 alineatele 1 și 2 din Legea privind mărcile prevede:
„1. Marca nu dă dreptul titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cursul schimburilor comerciale:
[…]
c) a mărcii cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii se impune pentru indicarea destinației dorite a unui produs sau unui serviciu, în special când este vorba despre un accesoriu sau o piesă de schimb.
2. Alineatul 1 se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
14 Buongiorno este un furnizor de servicii de informare prin intermediul internetului și al rețelelor de telefonie mobilă. În cursul anului 2010, acest furnizor a lansat o campanie publicitară pentru un abonament cu plată la un serviciu de transmitere de conținut multimedia prin SMS, comercializat sub denumirea de „Club Blinko”. Abonamentul la acest serviciu permitea participarea la o tragere la sorți, unul dintre premiile acesteia constând într‑un „card cadou ZARA” în valoare de 1 000 de euro. După ce făcea click pe un banner pentru a avea acces la tragerea la sorți, abonatul vedea apărând pe ecranul următor semnul „ZARA” încadrat într‑un dreptunghi, evocând formatul cardurilor cadou.
15 Inditex a introdus la Juzgado de lo Mercantil n° 2 de Madrid (Tribunalul Comercial nr. 2 din Madrid, Spania) o acțiune în contrafacere împotriva Buongiorno pentru încălcarea drepturilor exclusive conferite de o marcă națională care protejează semnul „ZARA” (denumită în continuare „marca ZARA”). În susținerea acestei acțiuni, întemeiată pe articolul 34 alineatul 2 literele b) și c) din Legea privind mărcile, Inditex a invocat motive legate de existența unui risc de confuzie, de profitul obținut din renumele mărcii și, respectiv, de atingerea adusă acestui renume.
16 Buongiorno a negat existența încălcării unor drepturi conferite de marca ZARA, arătând că ea efectuase o utilizare ocazională a acestui semn nu cu titlu de marcă, ci pentru a indica în ce consta unul dintre cadourile oferite câștigătorilor tragerii la sorți. Potrivit Buongiorno, o asemenea utilizare, de tip „trimitere”, se încadrează în utilizările legale ale semnelor distinctive de către terți, reglementate la articolul 37 din Legea privind mărcile, atât în versiunea inițială, cât și în versiunea modificată a acestuia.
17 Instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea formulată de Inditex. După ce a considerat că utilizarea mărcii ZARA de către Buongiorno nu constituia o utilizare de tip „trimitere” care să intre sub incidența articolului 37 din Legea privind mărcile, în versiunea inițială, această instanță a apreciat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 34 alineatul 2 literele b) și c) din Legea privind mărcile.
18 Inditex a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid, Spania), invocând existența unei contrafaceri a mărcii care intră sub incidența articolului 34 alineatul 2 litera c) din Legea privind mărcile. Acest apel a fost respins de Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid), care a considerat că utilizarea mărcii ZARA de către Buongiorno nu adusese atingere renumelui acestei mărci și că nu se obținuseră foloase necuvenite din acest renume.
19 Inditex a formulat recurs la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), care este instanța de trimitere.
20 Această instanță arată că articolul 37 litera c) din Legea privind mărcile, în versiunea inițială, aplicabil ratione temporis faptelor din litigiul principal, constituia transpunerea articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104, al cărui text nu a fost modificat în mod substanțial prin Directiva 2008/95.
21 Instanța menționată precizează că versiunea actuală a articolului 37 alineatul 1 litera c) din Legea privind mărcile transpune articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436, această directivă abrogând și înlocuind Directiva 2008/95.
22 Instanța de trimitere arată că la articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436 figurează menționarea unui comportament general, și anume „a identifica sau […] a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci”, urmată de expresia „mai ales”, ea însăși urmată de menționarea unui comportament mai specific, și anume „atunci când utilizarea mărcii se impune pentru indicarea destinației dorite a unui produs sau unui serviciu, în special când este vorba despre un accesoriu sau o piesă de schimb”. Dat fiind că numai comportamentul mai specific figura la articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104, această instanță are îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al mențiunii privind comportamentul general introduse la articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436. Respectiva instanță ridică problema dacă această mențiune constituie o clarificare a unui element care figura implicit la articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 sau dacă domeniul de aplicare al utilizărilor de tip „trimitere” a fost extins prin Directiva 2015/2436.
23 În această privință, instanța de trimitere precizează că dubiile sale sunt scoase în evidență de interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 efectuată în Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland (C‑228/03, EU:C:2005:177), precum și în Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin (C‑558/08, EU:C:2010:416, punctele 63 și 64). Această instanță consideră că Curtea pare să fi restrâns domeniul de aplicare al limitării efectelor mărcii la utilizarea care se impune pentru indicarea destinației unui produs, mai ales atunci când a explicat că obiectivul urmărit de articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 este acela de „a permite furnizorilor de produse sau de servicii care sunt complementare unor produse sau servicii oferite de titularul unei mărci să utilizeze această marcă pentru a informa publicul cu privire la legătura utilitară care există între produsele sau serviciile acestora și cele ale titularului mărcii”.
24 Instanța de trimitere arată că răspunsul la întrebarea preliminară va avea incidență asupra soluționării litigiului principal. Ea precizează că, în cazul în care admite motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea dispoziției care conferă protecție mărcilor de renume, va trebui să examineze dacă utilizarea mărcii ZARA de către Buongiorno intră sub incidența limitării prevăzute la articolul 37 alineatul 1 litera c) din Legea privind mărcile, în versiunea inițială, aplicabilă ratione temporis litigiului care face obiectul recursului, această limitare fiind echivalentă cu cea prevăzută la articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104. Potrivit instanței de trimitere, comportamentul societății Buongiorno ar putea totuși să corespundă mai degrabă modului de redactare a articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436 decât celui al articolului 6 alineatul (1) litera (c).
25 În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 6 alineatul (1) litera (c) din [Prima directivă 89/104] trebuie interpretat în sensul că include în mod implicit în limitarea drepturilor conferite de marcă comportamentul mai general la care face referire în prezent articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva [2015/2436]: utilizarea «mărcii cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci»?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
26 Inditex consideră că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru două motive.
27 În esență, Inditex arată, în primul rând, că, potrivit instanței de trimitere, interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 nu este relevantă decât dacă recursul poate fi admis ca urmare a unei încălcări a articolului 34 alineatul 2 litera c) din Legea privind mărcile, și anume ca urmare a unei atingeri aduse unei mărci de renume. Potrivit Inditex, utilizarea mărcii altuia nu va fi, în acest caz, conformă cu „practicile loiale în materie industrială sau comercială”, în sensul articolului 37 alineatul 1 litera c) din Legea privind mărcile, în versiunea sa inițială. Întrucât răspunsul la întrebare nu este, prin urmare, determinant pentru hotărârea care trebuie să fie pronunțată de instanța de trimitere, cererea de decizie preliminară ar fi inadmisibilă.
28 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului principal și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare, pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebării pe care o adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată are ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 16 martie 2023, Beobank, C‑351/21, EU:C:2023:215, punctul 43 și jurisprudența citată).
29 Rezultă că o întrebare preliminară referitoare la dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei astfel de întrebări numai dacă este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme a dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea care i‑a fost adresată [Hotărârea din 16 martie 2023, Saatgut‑Treuhandverwaltung (KWS Meridian), C‑522/21, EU:C:2023:218, punctul 26 și jurisprudența citată].
30 În speță, din decizia de trimitere reiese că litigiul principal privește pretinsa utilizare a unei mărci naționale de către un terț fără autorizarea titularului acestei mărci și că părțile la acest litigiu sunt în dezacord în special în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 37 alineatul 1 litera c) din Legea privind mărcile, în versiunea inițială. Din decizia de trimitere reiese de asemenea că instanța națională ridică problema domeniului de aplicare al articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104, care privește limitarea efectelor unei mărci naționale și care a fost transpus în dreptul spaniol prin acest articol 37.
31 În aceste condiții, nu este evident că interpretarea solicitată a articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau că problema ridicată prezintă un caracter ipotetic.
32 Pe de altă parte, în măsura în care Inditex susține că întrebarea preliminară este ipotetică din cauza faptului că condițiile de utilizare legală prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 coincid cu cele ale utilizării referitoare la o marcă de renume la care titularul său se poate opune, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din această directivă, astfel încât aceste două dispoziții se exclud reciproc, este necesar să se arate că această argumentație vizează interpretarea ultimei teze a articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată. Această argumentație a Inditex urmărește, prin urmare, să ridice o problemă de interpretare a acestui articol 6 alineatul (1) diferită de cea adresată de instanța de trimitere și nu se poate deduce din aceasta că întrebarea adresată prezintă un caracter vădit ipotetic.
33 În al doilea rând, Inditex susține că instanța de trimitere pare să considere că modul de redactare a articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436 ar permite utilizarea mărcii în discuție în cauza principală pentru motivul că ar fi vorba despre o utilizare de tip „trimitere”, spre deosebire de ceea ce ar rezulta dintr‑o interpretare literală a articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104. Aceasta observă că utilizarea unei mărci „cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci” nu este în sine legală, ci trebuie, în plus, să fie conformă cu „practicile loiale în domeniul industrial sau comercial” și să respecte normele epuizării drepturilor asupra mărcii în cazul tranzacțiilor cu produse ale altor persoane. Prin urmare, răspunsul la întrebarea preliminară nu ar fi util, întrucât ar fi insuficient pentru a soluționa problema de drept ridicată în litigiul principal.
34 Or, împrejurarea că, pentru a soluționa acest litigiu, instanța de trimitere poate fi obligată să examineze sau să ia în considerare și alte dispoziții decât cele vizate de întrebarea sa nu poate conduce la concluzia că aceasta nu are legătură cu obiectul litigiului și, prin urmare, ar fi inadmisibilă.
35 Prin urmare, cele două argumente prezentate de Inditex pentru a contesta admisibilitatea cererii de decizie preliminară trebuie respinse.
36 În observațiile sale, Comisia Europeană, fără a susține totuși în mod clar că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă, arată că problema interpretării articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95, aplicabil ratione temporis litigiului principal, nu se pune decât dacă utilizarea mărcii ZARA de către Buongiorno constituie o utilizare de către terți, în cadrul comerțului, interzisă la articolul 5 din această directivă. Dat fiind că instanța națională de prim grad de jurisdicție nu pare să fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că utilizarea mărcii ZARA nu intra sub incidența niciunuia dintre cazurile de utilizare a mărcii prevăzute la articolul 34 din Legea privind mărcile, care transpune în dreptul spaniol acest articol 5, nu ar fi necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 37 din această lege, care transpune, în versiunea inițială, articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95.
37 În această privință, trebuie arătat că argumentația Comisiei presupune ca Curtea să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 5 din Directiva 2008/95. Așadar, ea trebuie înlăturată pentru aceleași motive ca cele expuse la punctul 34 din prezenta hotărâre.
38 Prin urmare, este necesar să se considere că cererea de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la întrebarea preliminară
39 Din decizia de trimitere reiese că faptele aflate la originea litigiului principal s‑au produs în cursul anului 2010. Întrucât Prima directivă 89/104 a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2008/95, intrată în vigoare la 28 noiembrie 2008, dispoziția aplicabilă ratione temporis la data faptelor din litigiul principal este articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95, iar nu articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104, această a doua dispoziție fiind înlocuită cu prima. Trebuie însă precizat că modul de redactare a acestor două dispoziții este identic.
40 Din cererea de decizie preliminară reiese de asemenea că instanța de trimitere nu exprimă îndoieli cu privire la faptul că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95, utilizarea mărcii trebuie să aibă scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii „ca aparținând titularului respectivei mărci”. Astfel, trebuie precizat că, deși modul de redactare a articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436 exprimă în prezent în mod explicit această cerință, existența acesteia reieșea din jurisprudența referitoare la interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland, C‑228/03, EU:C:2005:177, punctul 33, precum și Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin, C‑558/08, EU:C:2010:416, punctul 64).
41 Astfel, îndoielile exprimate de instanța de trimitere cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 decurg din redactarea diferită a dispoziției care l‑a înlocuit, și anume articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436, referitor la întinderea utilizării mărcii de către un terț pe care titularul acestei mărci nu ar putea să o interzică, în măsura în care această utilizare nu ar avea ca scop doar indicarea destinației unui produs comercializat de acest terț sau unui serviciu oferit de acesta.
42 În consecință, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, este necesar să se reformuleze întrebarea în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța menționată solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că vizează orice utilizare a mărcii în cadrul comerțului de către un terț cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci, în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială, sau numai o utilizare a acestei mărci care se impune pentru indicarea destinației unui produs comercializat de acest terț sau unui serviciu oferit de acesta.
43 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii săi, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte. Geneza unei dispoziții de drept al Uniunii poate, de asemenea, să dezvăluie elemente relevante pentru interpretarea acesteia (Hotărârea din 16 martie 2023, Towercast, C‑449/21, EU:C:2023:207, punctul 31 și jurisprudența citată).
44 Potrivit modului de redactare a articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95, dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului, a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate.
45 În schimb, articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436 prevede, mai întâi, că vizează utilizarea mărcii cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci, după care reia conținutul normativ al acestui articol 6 alineatul (1) litera (c) precedat de expresia „mai ales”.
46 Reiese astfel din compararea pe plan literal a acestor două dispoziții că utilizarea care putea să limiteze efectele mărcii în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 constituie în prezent una dintre ipotezele utilizării legale căreia titularul unei mărci nu i se poate opune în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436.
47 Rezultă de aici că domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 este mai limitat decât cel al articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436, în măsura în care acest articol 6 alineatul (1) litera (c) nu vizează decât utilizarea în comerț a mărcii atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinației unui produs sau unui serviciu.
48 Această interpretare a articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 este confirmată atât de obiectivele urmărite de această directivă, în special de cel al acestei dispoziții, astfel cum a fost definit de jurisprudență, cât și de analiza genezei dispoziției care a înlocuit‑o, și anume articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436.
49 În primul rând, reiese din jurisprudența Curții că, prin limitarea efectelor drepturilor pe care titularul unei mărci le are în temeiul articolului 5 din Directiva 2008/95, articolul 6 din această directivă urmărește să concilieze interesele fundamentale ale protecției drepturilor asupra mărcii cu cele ale liberei circulații a mărfurilor și ale liberei prestări a serviciilor în cadrul pieței interne, iar aceasta pentru ca dreptul asupra mărcii să își poată îndeplini rolul de element esențial al sistemului concurențial nedenaturat pe care tratatul urmărește să îl stabilească și să îl mențină (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland, C‑228/03, EU:C:2005:177, punctul 29).
50 În ceea ce privește mai precis articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95, Curtea a arătat că aplicarea acestei dispoziții nu se limitează la situațiile în care utilizarea unei mărci se impune pentru indicarea destinației unui produs „ca accesorii sau piese detașate” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland, C‑228/03, EU:C:2005:177, punctul 32). Situațiile care intră în domeniul de aplicare al acestui articol 6 alineatul (1) litera (c) trebuie însă să fie limitate la cele care corespund obiectivului acestei dispoziții (Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin, C‑558/08, EU:C:2010:416, punctul 64).
51 În această privință, Curtea a precizat că obiectivul urmărit de articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 este de a permite furnizorilor de produse sau servicii complementare unor produse sau servicii oferite de titularul unei mărci să utilizeze această marcă pentru a informa publicul, într‑o manieră inteligibilă și completă, cu privire la destinația produsului pe care îl comercializează sau serviciului pe care îl oferă sau, cu alte cuvinte, cu privire la legătura utilitară existentă între produsele sau serviciile lor și cele ale titularului mărcii menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland, C‑228/03, EU:C:2005:177, punctele 33 și 34, precum și Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin, C‑558/08, EU:C:2010:416, punctul 64).
52 Rezultă că, potrivit jurisprudenței, domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 vizează utilizarea mărcii cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci numai atunci când această utilizare se limitează la situația în care se impune pentru indicarea destinației unui produs comercializat de acest terț sau unui serviciu oferit de acesta. Or, în contextul articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436, o atare situație nu corespunde decât uneia dintre ipotezele în care utilizarea mărcii nu poate fi interzisă de titularul său.
53 În al doilea rând, dat fiind că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere ridică problema domeniului de aplicare al articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95, având în vedere conținutul normativ al dispoziției care l‑a înlocuit, geneza acestei din urmă dispoziții poate dezvălui elemente pertinente pentru interpretarea acestui articol 6 alineatul (1) litera (c).
54 În această privință, din Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci [COM(2013) 162 final] reiese că s‑a „consider[at] oportun […] să se prevadă o limitare explicită care să vizeze utilizarea mărcii în scopul de a face o trimitere în general”. Astfel, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 78 din concluzii, termenii „oportun […] să se prevadă” indicau voința Comisiei de a propune introducerea unei limitări a efectelor mărcii care să vizeze în mod general utilizarea de tip trimitere și de a extinde domeniul de aplicare al limitării, prevăzută în prezent la articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436, iar nu de a propune o simplă clarificare sau precizare a contururilor articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Prima directivă 89/104.
55 În plus, așa cum a arătat și domnul avocat general la punctul 79 din concluzii, intenția Comisiei de a extinde domeniul de aplicare al limitării care figura anterior la articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 reiese din formularea considerentului (25) al Propunerii de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci [COM(2013) 162 final], care arăta că „titularul nu ar trebui să fie îndreptățit să împiedice utilizarea generală corectă și onestă a mărcii pentru a identifica produsele sau serviciile ca fiind produse sau servicii ale titularului ori pentru a face trimitere la ele”.
56 În consecință, geneza articolului 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/2436 confirmă interpretarea potrivit căreia domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 este mai limitat decât cel al acestui articol 14 alineatul (1) litera (c).
57 În speță, revine instanței naționale, printre altele, sarcina de a stabili, ținând seama de ansamblul împrejurărilor din cauza principală, dacă Buongiorno, prin campania sa publicitară lansată pentru un abonament la unul dintre serviciile sale care permite participarea la o tragere la sorți, unul dintre premiile acesteia constând într‑un „card cadou ZARA”, abonatul văzând apărând pe ecran semnul „ZARA” înconjurat de un dreptunghi care evocă formatul cardurilor cadou, a utilizat marca ZARA în sensul articolului 5 din Directiva 2008/95 și, dacă aceasta este situația, să aprecieze, în raport cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă, dacă această utilizare se impunea pentru indicarea destinației unui serviciu pe care Buongiorno îl oferea, precum și, eventual, dacă această utilizare a fost făcută în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.
58 Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că vizează o utilizare a mărcii în cadrul comerțului de către un terț cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci, în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială, numai atunci când o astfel de utilizare a mărcii se impune pentru indicarea destinației unui produs comercializat de acest terț sau unui serviciu oferit de acesta.
Cu privire la cheltuielile de judecată
59 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
Articolul 6 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci
trebuie interpretat în sensul că
vizează o utilizare a mărcii în cadrul comerțului de către un terț cu scopul de a identifica sau de a face trimitere la produse sau servicii ca aparținând titularului respectivei mărci, în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială, numai atunci când o astfel de utilizare a mărcii se impune pentru indicarea destinației unui produs comercializat de acest terț sau unui serviciu oferit de acesta.
Semnături