Cauza T‑24/05

Alliance One International, Inc. și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Piața spaniolă a achiziției și a primei procesări a tutunului brut — Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE — Stabilirea prețurilor și împărțirea pieței — Obligația de motivare — Imputabilitatea comportamentului ilicit — Egalitate de tratament”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență — Norme comunitare — Întreprindere — Noțiune — Unitate economică

[art. 81 alin. (1) CE]

2.      Concurență — Norme comunitare — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE]

3.      Concurență — Norme comunitare — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE]

4.      Concurență — Norme comunitare — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Întreprindere supusă controlului comun al mai multor alte întreprinderi sau persoane

[art. 81 alin. (1) CE]

5.      Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Conținut — Decizie de aplicare a normelor de concurență

(art. 81 CE și 253 CE)

6.      Concurență — Norme comunitare — Încălcări — Imputare — Societate‑mamă și filiale — Unitate economică — Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

1.      Dreptul comunitar al concurenței vizează activitățile întreprinderilor. Noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Jurisprudența a precizat că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice. În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele privind concurența, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului caracterului individual al răspunderii.

(a se vedea punctele 122-124)

2.      Încălcarea dreptului comunitar al concurenței trebuie să fie imputată fără echivoc unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi. Astfel, în vederea aplicării și executării deciziilor Comisiei în materie de drept al concurenței, este necesară identificarea în calitate de destinatar a unei entități care are personalitate juridică.

Un comportament al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice. Astfel, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere. În consecință, ceea ce permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societății-mamă nu este o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala acesteia, nici, cu atât mai puțin, o implicare a primei în încălcarea menționată, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE..

Nu este posibilă simpla constatare de către Comisie a faptului că societatea‑mamă este în măsură să exercite o influență determinantă asupra comportamentului filialei sale, ci aceasta trebuie de asemenea să verifice dacă această influență a fost exercitată efectiv. În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor comunitare ale concurenței, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență determinantă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență determinantă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea‑mamă a acesteia pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență determinantă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață. Prezumția întemeiată pe deținerea totalității capitalului se poate aplica nu numai în cazul în care există o relație directă între societatea‑mamă și filiala sa, ci și în cazuri, precum cel din speță, în care această relație este indirectă, printr‑o filială interpusă.

Totuși, Comisia poate alege să nu se întemeieze numai pe o astfel de prezumție, ci și pe elemente de fapt prin care se urmărește să se stabilească exercitarea efectivă de aceste societăți‑mamă a unei influențe determinante asupra filialei lor și, în consecință, să confirme prezumția menționată.

(a se vedea punctele 125-130, 132 și 141)

3.      Elementul central pe care se întemeiază Comisia pentru a stabili că societatea‑mamă și filiala acesteia fac parte din aceeași unitate economică este lipsa autonomiei filialei în comportamentul său pe piață, această lipsă a autonomiei reprezentând corolarul exercitării unei influențe determinante de către societatea‑mamă asupra comportamentului filialei sale.

Influența determinantă pe care trebuie să o exercite o societate‑mamă pentru a i se putea atribui răspunderea pentru încălcarea săvârșită de filiala sa nu se poate limita la activitățile care aparțin politicii comerciale stricto sensu a acesteia și care, în plus, sunt direct legate de încălcare. Astfel, în scopul de a stabili dacă o filială determină în mod autonom comportamentul său pe piață, trebuie să se ia în considerare totalitatea elementelor pertinente referitoare la legăturile economice, organizaționale și juridice care unesc filiala și societatea‑mamă, care pot varia după caz și care, prin urmare, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive.

(a se vedea punctele 135, 170 și 171)

4.      În cazul în care o întreprindere este supusă controlului comun a două sau mai multe întreprinderi sau persoane, aceste din urmă întreprinderi sau persoane au prin definiție posibilitatea de a exercita o influență determinantă asupra primei întreprinderi. Acest fapt nu este suficient totuși pentru a atribui acestora răspunderea pentru încălcarea normelor de concurență săvârșită de întreprinderea pe care o controlează în comun întrucât o astfel de imputare necesită în plus îndeplinirea condiției referitoare la exercitarea efectivă a influenței determinante. Dacă această situație se regăsește în speță, diferitele întreprinderi sau persoane care exercită controlul comun ar putea fi considerate răspunzătoare pentru comportamentul ilicit al filialei lor. Totuși, dacă ar reieși că, în realitate, numai una dintre aceste întreprinderi sau persoane care dețineau controlul comun exercită efectiv o influență determinantă asupra comportamentului filialei lor sau dacă l‑ar justifica alte împrejurări speciale, Comisia ar putea să nu considere răspunzătoare în solidar pentru încălcarea săvârșită de filială decât această întreprindere sau această persoană.

(a se vedea punctul 165)

5.      Motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

Atunci când o decizie în care este aplicat articolul 81 CE privește o pluralitate de destinatari și se pune problema imputabilității încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu aceia dintre destinatari care trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare, potrivit deciziei respective.

(a se vedea punctele 149 și 150)

6.      Comisia este obligată să respecte principiul egalității de tratament, care, potrivit unei jurisprudențe constante, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

Astfel, în cazul în care, într‑o cauză care are drept obiect o încălcare ce implică mai multe întreprinderi diferite, Comisia adoptă, în cadrul stabilit prin jurisprudență, o anumită metodă pentru a determina dacă se impune să se rețină atât răspunderea filialelor care au săvârșit în mod efectiv această încălcare, cât și cea a societăților‑mamă ale acestora, cu excepția unor împrejurări speciale, Comisia trebuie să se întemeieze în acest scop pe aceleași criterii în cazul tuturor acestor întreprinderi.

(a se vedea punctele 156 și 157)