CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MELCHIOR WATHELET
prezentate la 29 mai 2013(1)
Cauza C-133/12 P
Stichting Woonlinie,
Stichting Allee Wonen,
Woningstichting Volksbelang,
Stichting WoonInvest,
Stichting Woonstede
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs – Schemă de ajutoare acordate de Regatul Țărilor de Jos în favoarea societăților pentru locuințe sociale – Decizie care conferă caracter obligatoriu angajamentelor asumate de autoritățile olandeze pentru a se conforma dreptului Uniunii – Decizie prin care schema este declarată compatibilă cu piața comună – Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE – Noțiunea «act normativ care privește direct o persoană fizică sau juridică și care nu presupune măsuri de executare»”
I – Introducere
1. Prezenta cauză are drept obiect recursul formulat de societățile pentru locuințe sociale („woningcorporaties”, denumite în continuare „wocos”) Stichting Woonlinie, Stichting Allee Wonen, Woningstichting Volksbelang, Stichting WoonInvest și Stichting Woonstede împotriva Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2011, Stichting Woonlinie și alții/Comisia (T‑202/10, denumită în continuare „ordonanța atacată”).
2. Prin ordonanța atacată, Tribunalul a declarat inadmisibilă acțiunea acestora având ca obiect anularea Deciziei C(2009) 9963 final a Comisiei din 15 decembrie 2009 referitoare la ajutoarele de stat E 2/2005 și N 642/2009 – Țările de Jos – Ajutor existent și ajutor specific pentru proiecte, în favoarea societăților pentru locuințe sociale (denumită în continuare „decizia în litigiu”). Tribunalul a considerat că decizia în litigiu, în măsura în care se referea la ajutorul existent E 2/2005 (singura parte din decizie atacată de către recurente), le privea pe acestea din urmă în același mod ca pe orice alt operator economic care se află, efectiv sau potențial, într-o situație identică și că simpla calitate de wocos a acestora, definită pe baza unor criterii obiective, nu era suficientă, în consecință, pentru a stabili afectarea individuală a acestora.
3. În ordonanța atacată Tribunalul s-a limitat, așadar, la examinarea afectării individuale, astfel cum prevedea fostul articol 230 al patrulea paragraf CE. Or, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (anterioară deciziei în litigiu), o a treia posibilitate a fost oferită persoanelor fizice sau persoanelor juridice care doresc să introducă o acțiune în anulare. În prezent, articolul 263 al patrulea paragraf in fine TFUE le permite să formuleze acțiuni în anulare împotriva actelor normative care le privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.
4. În prezentele concluzii, în măsura în care admisibilitatea unei acțiuni introduse în temeiul articolului 263 TFUE are caracter de ordine publică, vom propune Curții să examineze aplicabilitatea în speță a articolului 263 al patrulea paragraf in fine TFUE. Vom susține, de altfel, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a efectuat această analiză. În continuare, vom solicita Curții să soluționeze definitiv acest aspect, să declare acțiunea admisibilă și să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului în rest, pentru a se pronunța pe fond(2).
II – Istoricul cauzei
5. Recurentele sunt wocos stabilite în Țările de Jos. Este vorba despre organisme fără scop lucrativ, care au ca misiune achiziția, construcția și închirierea unor locuințe destinate în esență persoanelor defavorizate și grupurilor dezavantajate din punct de vedere social. Wocos desfășoară și alte activități, precum construirea și închirierea de apartamente cu chirii mai ridicate, construirea de apartamente destinate vânzării, precum și construirea și închirierea unor imobile de interes general.
6. În anul 2002, autoritățile olandeze au notificat Comisiei Europene schema generală de ajutoare de stat destinate wocos. Întrucât Comisia a considerat că măsurile de finanțare a wocos puteau fi calificate drept ajutoare existente, autoritățile olandeze și-au retras notificarea.
7. Cu toate acestea, la 14 iulie 2005, Comisia a transmis autorităților olandeze o scrisoare în temeiul articolului 17 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), exprimând îndoieli cu privire la compatibilitatea ajutorului E 2/2005 cu piața comună. Cu titlu introductiv, Comisia arăta în această scrisoare că autoritățile olandeze trebuiau să redefinească misiunea de serviciu public încredințată wocos, astfel încât locuința socială să fie rezervată unui anumit grup clar definit de persoane defavorizate sau grupuri dezavantajate din punct de vedere social. Aceasta adăuga că toate activitățile comerciale ale wocos trebuiau exercitate în condițiile pieței și că acestea nu puteau beneficia de ajutoare de stat. În sfârșit, potrivit Comisiei, oferta de locuințe sociale trebuia să fie adaptată la cererea persoanelor defavorizate sau a grupurilor dezavantajate din punct de vedere social.
8. În urma transmiterii acestei scrisori, Comisia și autoritățile olandeze au inițiat negocieri pentru a asigura conformitatea schemei de ajutoare în discuție cu articolul 106 alineatul (2) TFUE.
9. La 16 aprilie 2007, Vereniging van Institutionele Beleggers in Vastgoed, Nederland (Asociația Investitorilor Instituționali în domeniul Imobiliar din Regatul Țărilor de Jos) a depus o plângere la Comisie cu privire la schema de ajutoare acordată wocos. În luna iunie 2009 Vesteda Groep BV s-a alăturat acestei plângeri.
10. Prin scrisoarea din 3 decembrie 2009, autoritățile olandeze s-au angajat să modifice schema generală de ajutoare de stat în favoarea wocos și au transmis Comisiei mai multe propuneri conforme cu aceste angajamente.
11. În temeiul acestora, autoritățile în cauză au adoptat norme noi, care au făcut obiectul unui nou decret ministerial și al unei noi legi privind locuințele, a căror intrare în vigoare era stabilită pentru 1 ianuarie 2010 și, respectiv, pentru 1 ianuarie 2011.
12. În ceea ce privește compatibilitatea noului sistem de finanțare a wocos, astfel cum era propus de autoritățile olandeze, Comisia a constatat, la punctul 72 din motivarea deciziei în litigiu, că „ajutoarele acordate pentru activitățile din sectorul locuințelor sociale, cu alte cuvinte legate de construirea și de închirierea unor locuințe destinate particularilor, inclusiv construirea și întreținerea infrastructurilor auxiliare, […] sunt compatibile cu articolul 106 alineatul (2) TFUE”. În consecință, Comisia a acceptat angajamentele asumate de autoritățile olandeze și a adoptat decizia în litigiu.
III – Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată
13. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 aprilie 2010, recurentele au introdus, în temeiul articolului 263 TFUE, o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, în măsura în care aceasta are în vedere ajutorul E 2/2005.
14. În susținerea cererii lor, recurentele invocau diferite motive. Cu toate acestea, Comisia a contestat admisibilitatea acțiunii lor, invocând faptul că decizia în litigiu nu le privea individual pe recurente în sensul articolului 263 TFUE. Prin urmare, Tribunalul a decis să se pronunțe în prealabil asupra acestei chestiuni.
15. Tribunalul a constatat că recurentele nu erau destinatarele deciziei în litigiu în măsura în care aceasta vizează ajutorul E 2/2005. În această privință, Tribunalul a amintit, în primul rând, jurisprudența constantă potrivit căreia o întreprindere nu poate avea calitatea procesuală activă de a ataca o decizie a Comisiei prin care se interzice o schemă sectorială de ajutoare, dacă nu este vizată de această decizie, decât în temeiul apartenenței sale la sectorul în cauză și al calității sale de potențial beneficiar al schemei respective. În al doilea rând, Tribunalul a apreciat că această soluție se impune și în cazul unei acțiuni având ca obiect anularea unei decizii prin care Comisia, luând act de angajamentele asumate de autoritățile naționale, declară schema de ajutoare în discuție astfel modificată compatibilă cu piața comună.
16. În speță, Tribunalul a constatat, pe de o parte, la punctele 29 și 30 din ordonanța atacată, că calitatea de wocos era acordată pe baza unor criterii obiective care pot fi îndeplinite de un număr nedeterminat de operatori. Acesta a amintit, pe de altă parte, la punctul 31 din ordonanța menționată, că wocos nu puteau fi decât beneficiari potențiali ai măsurilor de ajutor, întrucât examinarea Comisiei „constituia o examinare prealabilă” a schemei de ajutoare modificate în urma angajamentelor asumate de autoritățile naționale.
17. Tribunalul a dedus din aceasta că simpla calitate de wocos nu permitea să se considere că decizia în litigiu îi privește individual pe acești operatori, în măsura în care aceasta vizează ajutorul E 2/2005, și a declarat acțiunea inadmisibilă.
IV – Recursul
18. Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 9 martie 2012, recurentele au introdus prezentul recurs. Acestea solicită Curții anularea în tot sau în parte a ordonanței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal. De asemenea, acestea solicită obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
19. În susținerea recursului, recurentele invocă două motive:
– prin intermediul primului motiv, recurentele consideră că ordonanța atacată este afectată de o eroare de drept, de o apreciere inexactă a faptelor pertinente și de un viciu de motivare, dat fiind că face ca admisibilitatea acțiunii să depindă de problema dacă acestea sunt beneficiare efective sau potențiale ale măsurilor existente, și
– prin intermediul celui de al doilea motiv, acestea reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că acestea nu aparțineau unei sfere limitate de wocos existente, beneficiare ale ajutorului E 2/2005.
20. În răspunsul la întrebările Curții recurentele precizează că, deși nu se poate considera că decizia în litigiu le privește individual, ele pot solicita totuși anularea acesteia, întrucât decizia menționată constituie un act normativ care le privește direct și care nu presupune măsuri de executare.
A – Aplicabilitatea articolului 263 al patrulea paragraf in fine TFUE
21. La examinarea admisibilității acțiunii, Tribunalul s-a limitat să constate că recurentele nu erau destinatarele deciziei în litigiu și că aceasta nu le privea individual.
22. Subliniem că Tribunalul s-a abținut să verifice dacă decizia în litigiu era un act normativ care le privea direct pe recurente și care nu presupunea măsuri de executare. Cu alte cuvinte, Tribunalul a omis să efectueze analiza de la articolul 263 al patrulea paragraf in fine TFUE, în măsura în care acesta adaugă o nouă cale de atac.
23. Deși este adevărat că recurentele însele nu invocaseră chestiunea în fața Tribunalului (nici chiar în cererea de recurs), aceasta aduce atingere admisibilității unei acțiuni formulate în temeiul articolului 263 TFUE și are caracter de ordine publică. De aceea, Curtea trebuie să o examineze din oficiu(3), părțile fiind invitate să se exprime cu privire la acest aspect cu ocazia ședinței care a avut loc la 17 aprilie 2013.
1. A treia cale de atac oferită de articolul 263 al patrulea paragraf in fine TFUE
24. Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE prevede în prezent că „[o]rice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al doilea paragraf, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare”(4).
25. Particularul poate, așadar, formula în prezent o acțiune în anulare fără obligația de a prezenta dovada că a fost afectat individual, dar cu condiția ca actul în discuție să fie un act normativ, care îl privește direct și care nu presupune măsuri de executare.
a) Un act normativ
26. Potrivit Ordonanței Tribunalului din 6 septembrie 2011, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul European și Consiliul (T‑18/10, Rep., p. II-5599), nu orice act cu aplicabilitate generală poate fi calificat drept „act normativ” în sensul articolului 263 TFUE. Aceasta ar fi situația și în cazul actelor legislative.
27. Pornind de la această constatare și în măsura în care Tratatul de la Lisabona a utilizat, la articolul 289 alineatul (3) TFUE, un criteriu pur procedural pentru a defini actele legislative(5), Tribunalul a limitat actele normative numai la actele cu aplicabilitate generală care nu sunt adoptate printr-o procedură legislativă.
28. Ordonanța menționată a Tribunalului a făcut obiectul unui recurs(6). Deși Curtea nu s-a pronunțat încă, avocatul general Kokott confirmă în concluziile sale interpretarea Tribunalului(7).
29. Deși putem fi de acord cu mai multe dintre argumentele de ordin istoric sau de ordin textual prezentate de avocatul general Kokott, nu considerăm că din utilizarea termenilor „acte legislative” în primul paragraf al articolului 263 TFUE se poate deduce, în cadrul actelor cu aplicabilitate generală, un sens contrar expresiei „act normativ” din al patrulea paragraf al acestui articol. Astfel, opusul unui act legislativ nu este în mod necesar actul normativ, ci ar fi mai degrabă actul de punere în aplicare, denumire utilizată în mod expres la articolul 291 TFUE(8).
30. Pe de altă parte, pentru a califica actele care nu sunt legislative, Tratatul FUE nu utilizează cuvântul „normativ”, ci se referă, la articolul 297 alineatul (2) TFUE, la „acte fără caracter legislativ”.
31. În orice caz, această interpretare, departe de a fi susținută în mod unanim în doctrină, nu pare să răspundă preocupărilor care au determinat modificarea articolului 230 CE. Paradoxul cel mai emblematic în această privință constă, fără nicio îndoială, în faptul că, dacă s-ar respecta interpretarea restrictivă propusă de Tribunal, cauza Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul(9) ar conduce din nou la inadmisibilitatea recursului, chiar dacă aceasta a cauzat reforma.
32. Pe de altă parte, nu se poate considera, astfel cum apreciază anumiți autori care sunt în favoarea unei interpretări restrictive, că întrebarea preliminară constituie întotdeauna un mecanism suficient pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă. Dacă aceasta ar fi situația, nu ar fi existat în acest caz niciun motiv pentru modificarea articolului 230 CE, ale cărui inconveniente vor continua să existe prin definiție în cazul în care se consideră că actele legislative sunt excluse din sfera de aplicare a celui de al patrulea paragraf al articolului 263 TFUE.
33. Anumiți autori afirmă totuși că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ar fi completat lacunele existente. Nu este adevărat. Acest articol este de fapt doar consacrarea formală a unui principiu enunțat, în aceiași termeni, chiar de către Curte în Hotărârea Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, citată anterior(10). Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu a adăugat, așadar, nimic la dreptul existent. Din nou, dacă aceasta ar fi fost situația, modificarea fostului articol 230 CE era inutilă.
34. În sfârșit, în opinia noastră, obligația de cooperare loială nu poate merge până la a impune statelor membre instituirea unui acces la instanța națională în condițiile în care nu există un act al statului în cauză. De altfel, este surprinzător să se constate că, printre cei care invocă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE pentru a pune în sarcina statelor obligația de a asigura protecția jurisdicțională efectivă a particularilor, anumiți autori nu ezită să evoce, pe de altă parte, lipsa unor căi de atac naționale împotriva actelor legislative ale statului în majoritatea statelor membre pentru a legitima o lipsă similară la nivelul Uniunii. Nu este un paradox să se considere normal că tratatul nu autorizează particularii să acționeze împotriva actelor legislative ale Uniunii, pentru motivul că majoritatea statelor nu l‑ar autoriza împotriva propriilor legi, impunându‑se totodată acelorași state să procedeze astfel, chiar și în mod indirect, pentru actele Uniunii?
35. Pe de altă parte, nu pare rezonabil să se considere că protecția jurisdicțională ar deveni efectivă, întrucât ar fi teoretic posibil ca un particular să adreseze administrației sale naționale întrebări cu privire la aplicabilitatea unui act legislativ al Uniunii în cazul situației sale personale, și acest lucru în speranța de a primi un răspuns pe care l-ar putea ataca în fața unei instanțe care, la rândul său, ar putea declanșa procedura preliminară. Cum să nu ne îndoim de efectivitatea reală a unor astfel de construcții teoretice întemeiate pe existența unui act care nu are altă rațiune de a fi decât de a putea fi atacat și ar apărea astfel pur artificial? În plus, ce s-ar întâmpla dacă autoritatea națională s-ar abține să răspundă?
36. Reamintim că Curtea a considerat că o protecție jurisdicțională efectivă nu era garantată atunci când un particular nu avea altă opțiune decât să încalce dreptul pentru a determina autoritatea națională competentă să adopte un act de punere în aplicare care l-ar obliga să se apere în fața unei instanțe care ar putea adresa o întrebare preliminară(11). Ce motive ar justifica o soluție diferită atunci când autoritatea națională nu trebuie, în principiu, să adopte niciun act?
37. Interpretarea articolului 263 al patrulea paragraf in fine TFUE care exclude actele legislative pare, așadar, prea restrictivă și nu răspunde motivelor care au motivat modificarea articolului 230 al patrulea paragraf CE.
38. În consecință, această constatare ne determină să favorizăm o altă interpretare a actului normativ în sensul articolului 263 al patrulea paragraf in fine TFUE. În opinia noastră, actul normativ ar trebui interpretat ca fiind un act cu aplicabilitate generală, indiferent dacă este legislativ sau fără caracter legislativ.
b) Care îl privește direct pe reclamant
39. Dacă condiția de a fi vizat individual dispare în a treia formă a acțiunii în anulare, cea legată de afectarea directă este menținută. Conținutul său nu pare nicidecum să ridice dificultăți: noțiunea de afectare directă este identică în cea de a doua și în cea de a treia ipoteză avută în vedere la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE(12).
40. Aceasta înseamnă, așadar, potrivit jurisprudenței constante referitoare la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, că un act al Uniunii privește direct o persoană fizică sau o persoană juridică dacă acesta produce „în mod direct efecte asupra situației juridice a particularului și nu [lasă] nicio putere de apreciere destinatarilor care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor reguli intermediare”(13).
41. Curtea a avut de asemenea ocazia să precizeze în această privință că lipsa unei marje de apreciere a statelor membre anulează lipsa aparentă a unei legături directe între un act al Uniunii și justițiabil. Cu alte cuvinte, pentru a preveni afectarea directă, marja de apreciere a autorului actului intermediar care privește punerea în aplicare a actului Uniunii nu poate fi pur formală. Aceasta trebuie să fie sursa afectării juridice a reclamantului(14).
c) Care nu presupune măsuri de executare
42. Rămâne să se stabilească, așadar, sfera de aplicare a ultimei părți a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, și anume lipsa unor măsuri de executare. Este aceasta o a treia condiție sau o simplă explicație a afectării directe?
43. Până în prezent, Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe. În ceea ce privește Tribunalul, acesta a considerat că o decizie a Comisiei prin care un ajutor este declarat ilegal și se dispune recuperarea acestuia „nu poate fi calificată drept act care nu presupune măsuri de executare [în măsura în care] articolul 6 alineatul (2) din decizia atacată menționează existența unor «măsuri naționale adoptate în vederea punerii în aplicare a [acesteia] până la finalizarea procesului de recuperare a ajutorului acordat în temeiul schemei [în litigiu]». Însăși existența acestor măsuri de recuperare, care constituie măsuri de executare, justifică faptul ca decizia atacată să fie considerată un act care presupune măsuri de executare. Astfel, aceste măsuri vor putea fi contestate de către destinatarii lor la instanța națională”(15).
44. În acea cauză, Tribunalul a refuzat, așadar, societății reclamante dreptul de a formula o acțiune în anulare pe baza extinderii prevăzute de Tratatul de la Lisabona, pentru motivul că ar exista în mod necesar, în opinia sa, măsuri de executare naționale.
45. Considerăm că o astfel de interpretare reduce în mod excesiv efectele elementului adăugat prin articolul 263 al patrulea paragraf TFUE la fostul articol 230 CE, întrucât este posibil întotdeauna să se imagineze o măsură de executare națională a unui act normativ al Uniunii, cum ar fi o publicație, o notificare, o confirmare sau o reamintire. Or, pentru a urma interpretarea Tribunalului, aceste simple formalități, care pot fi imprevizibile sau facultative, ar trebui să conducă la înlăturarea aplicării acestui articol.
46. Pe de altă parte, o astfel de interpretare pare contrară obiectivului urmărit de redactorii tratatului. Astfel cum amintea avocatul general Kokott în cauza Telefónica/Comisia, „[p]rin adăugarea expresiei «măsuri de executare» s-a urmărit limitarea aplicării calității procesuale active la cazurile în care un particular «trebuie mai întâi să încalce dreptul pentru ca ulterior să poată avea acces la o instanță»”(16).
47. Împărtășim în continuare opinia avocatului general Kokott potrivit căreia „condiția impusă privind lipsa de măsuri de executare a unui act normativ trebuie înțeleasă în sensul că actul […] produce efecte direct în privința particularilor, fără a fi necesare măsuri de executare”(17). Or, este vorba în această situație despre o definiție identică cu cea a afectării directe(18).
48. Considerăm, așadar, că trebuie ca expresia „măsuri de executare” utilizată la articolul 263 al patrulea paragraf in fine TFUE să fie exclusă din sfera națională pentru a o încadra în dreptul Uniunii sau, cel puțin, să se excludă din această noțiune măsurile adoptate de autoritățile naționale fără putere de apreciere. Astfel, după cum am explicat anterior, lipsa unei marje de manevră a statelor membre anulează aparenta lipsă a unei legături directe între un act al Uniunii și justițiabil.
49. În concluzie, condiția legată de lipsa unor măsuri de executare este, în opinia noastră, doar o repetare a afectării directe(19).
50. Această interpretare pare cu atât mai pertinentă în materie de ajutoare de stat cu cât, potrivit unei jurisprudențe constante, desființarea unui ajutor ilegal prin recuperarea acestuia este consecința logică a constatării caracterului său ilegal(20). Singurul mijloc de apărare care ar putea fi invocat de un stat membru împotriva unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse de Comisie în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE este acela întemeiat pe imposibilitatea absolută de a executa corect decizia în cauză(21). Măsurile de recuperare luate de statul membru vor fi, așadar, într-o anumită măsură, doar accesoriile necesare ale deciziei în litigiu.
51. Interpretarea propusă oferă în plus avantajul de a centraliza toate litigiile referitoare la ajutoarele de stat în fața instanțelor Uniunii Europene. O asemenea centralizare pare benefică într-un dublu sens. Pe de o parte, prin eliminarea problemei afectării individuale și autorizarea, în consecință, a beneficiarilor potențiali ai unui ajutor sau a concurenților unei întreprinderi beneficiare a ajutorului să conteste decizia Comisiei direct la Curte, aceasta crește securitatea juridică. Astfel, aceasta înlătură incertitudinea legată de jurisprudența TWD Textilwerke Deggendorf care impune soluționarea prealabilă a problemei afectării individuale sub sancțiunea de a i se opune inadmisibilitatea unei întrebări preliminare ulterioare(22). Pe de altă parte, aceasta elimină necesitatea de a introduce o procedură națională pentru a ajunge în fața Curții prin intermediul unei întrebări preliminare. Cu alte cuvinte, aceasta autorizează o procedură mai directă, și, așadar, mai eficace, mai rapidă și mai economică.
52. Ridicăm în sfârșit, cu caracter mai general, problema utilității pe care ar putea să o aibă distingerea condiției afectării directe de precizarea referitoare la lipsa unor măsuri de executare. Astfel, cum se poate imagina că un particular poate fi afectat în mod direct de un act al Uniunii dacă acesta necesită o adevărată măsură de executare, fie că aceasta este europeană sau națională, în condițiile în care, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru ca un act al Uniunii să îl privească direct pe un particular, el trebuie să producă „în mod direct efecte asupra situației juridice a particularului […] [, punerea sa în aplicare] […] decurgând doar din reglementarea comunitară, fără aplicarea altor reguli intermediare”(23)?
2. Aplicarea în speță
53. Decizia în litigiu este o decizie a Comisiei prin care două scheme de ajutoare (o schemă de ajutoare existentă și o schemă de ajutoare nouă) sunt declarate compatibile cu articolul 106 alineatul (2) TFUE și cu piața comună.
54. În partea din decizia în litigiu care face obiectul acțiunii, Comisia a examinat compatibilitatea ajutorului E 2/2005 referitor la sistemul de finanțare a wocos, astfel cum a fost modificat în urma angajamentelor asumate de autoritățile olandeze.
55. Trebuie să se stabilească, așadar, dacă acest act adresat de Comisie Regatului Țărilor de Jos este un act normativ, pe de o parte, și dacă le privește direct, fără o măsură de executare, pe recurente, pe de altă parte.
a) Decizia în litigiu este un act normativ?
56. Deși este cert că decizia în litigiu a fost adoptată la încheierea unei proceduri fără caracter legislativ, Comisia contestă aplicabilitatea generală a actului. Întrucât acesta a fost adresat exclusiv Regatului Țărilor de Jos, el nu ar putea avea decât o aplicabilitate individuală.
57. Problema aplicabilității unei decizii care se adresează unui stat membru a fost examinată recent în mod aprofundat și pertinent, în cauza Telefónica/Comisia, citată anterior, de către avocatul general Kokott(24).
58. Împărtășim ideea sa potrivit căreia acest tip de decizie constituie o particularitate în măsura în care statele membre cuprind de asemenea o ordine juridică națională, iar deciziile care li se adresează sunt obligatorii pentru toate organele lor. Avocatul general Kokott a precizat astfel că „[d]eciziile adresate unui stat membru, deși au un singur destinatar, pot să transforme o ordine juridică națională și, în acest mod, să exercite o aplicabilitate generală”(25).
59. De altfel, Curtea însăși a recunoscut deja acestui tip de decizie, în anumite cazuri, o aplicabilitate generală(26), în special în materie de ajutoare de stat. Potrivit unei jurisprudențe constante, amintită, pe de altă parte, de Tribunal în ordonanța atacată, o decizie a Comisiei care interzice o schemă de ajutoare este considerată astfel, pentru beneficiarii potențiali ai unei scheme de ajutoare, drept o măsură cu aplicabilitate generală care se aplică unor situații determinate în mod obiectiv și care implică efecte juridice în privința unei categorii de persoane avute în vedere într-o manieră generală și abstractă. Decizia Comisiei are astfel, pentru beneficiarii potențiali ai unei scheme de ajutoare, caracterul unei măsuri cu „aplicabilitate generală”(27). Tocmai acesta este motivul pentru care nu se consideră, în principiu, că acești beneficiari sunt vizați individual. În prezenta cauză, considerăm că același raționament poate fi aplicat unei decizii adoptate de Comisie în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 și prin care aceasta consemnează angajamentele asumate de autoritățile naționale și declară modificările aduse unei scheme de ajutoare existente ca fiind compatibile cu piața comună.
60. În măsura în care schema de ajutoare modificată are vocația să se aplice unor situații determinate în mod obiectiv și implică efecte juridice în privința unei categorii de persoane avute în vedere în mod general și abstract, acest lucru este valabil și în cazul deciziei Comisiei care o autorizează. Contrar opiniei Comisiei, nu înțelegem în această privință motivele pentru care ar trebui să se facă o distincție între deciziile care autorizează o schemă de ajutoare și cele care o interzic.
61. În consecință, indiferent dacă urmăm interpretarea largă sau pe cea restrictivă a noțiunii de act normativ, decizia în litigiu, ca act cu aplicabilitate generală adoptat conform unei proceduri fără caracter legislativ, îndeplinește prima condiție stabilită de articolul 263 al patrulea paragraf in fine TFUE.
b) Recurentele sunt afectate în mod direct, fără o măsură de executare?
62. În răspunsul său la întrebarea scrisă, Comisia apreciază că măsurile de executare sunt necesare pentru ca decizia în litigiu să se poată aplica. Aceasta are în vedere nu numai la decretul ministerial și legea prevăzute la punctul 41 din motivarea deciziei în litigiu, ci evocă și un regulament temporar din 3 noiembrie 2010 privind serviciile de interes economic general furnizate de societățile pentru locuințe sociale autorizate (publicat în Nederlandse Staatcourant nr. 17515 din 8 noiembrie 2010).
63. Existența unor măsuri de executare nu poate fi negată. Acestea sunt inerente procedurii referitoare la schemele de ajutoare existente, astfel cum este organizată de Regulamentul nr. 659/1999. Alineatul (1) al articolului 19 precizează astfel în mod expres că, în cazul în care statul membru acceptă măsurile propuse de Comisie, o informează în această privință. Comisia consemnează acest fapt și, „[p]rin acceptarea lor, statul membru este obligat să pună în aplicare măsurile adecvate”.
64. Totuși, astfel cum am arătat anterior, considerăm că condiția legată de lipsa unor măsuri de executare este doar o repetare a afectării directe și, pentru ca aceasta să aibă loc, marja de manevră a autorității care trebuie să ia măsura de executare nu poate fi pur formală.
65. Or, în măsura în care decizia în litigiu se întemeiază pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, aceasta nu lasă nicio marjă de apreciere Regatului Țărilor de Jos.
66. Rezultă astfel din această dispoziție că modificările care fac ca sistemul să fie compatibil cu dreptul Uniunii au fost determinate de Comisie care le-a conferit un caracter obligatoriu.
67. Potrivit articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, „[î]n cazul în care statul membru în cauză acceptă măsurile propuse și informează Comisia în această privință, Comisia consemnează acest fapt și informează statul membru asupra acestui fapt. Prin acceptarea lor, statul membru este obligat să pună în aplicare măsurile adecvate”.
68. Caracterul obligatoriu al unei decizii întemeiate pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 a fost confirmat de altfel de Curte în Hotărârea din 18 iunie 2002, Germania/Comisia (C-242/00, Rec., p. I-5603).
69. În acea cauză, Curtea a amintit că Comisia putea, în exercitarea competențelor de care dispunea în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE [devenite articolele 107 TFUE și 108 TFUE], să adopte linii directoare care aveau drept obiect precizarea modului în care intenționa să își exercite, în temeiul acelorași articole, puterea de apreciere în privința ajutoarelor noi sau în privința schemelor de ajutoare existente. Atunci când se întemeiau pe articolul 88 alineatul (1) CE [devenit articolul 108 alineatul (1) TFUE], aceste linii directoare reprezentau un element al cooperării legale și periodice în cadrul căreia Comisia efectua împreună cu statele membre examinarea permanentă a schemelor de ajutoare existente și le propunea măsurile adecvate impuse de dezvoltarea progresivă sau de funcționarea pieței comune. Curtea mai adăuga că, „[î]n măsura în care propunerile de măsuri adecvate în cauză sunt acceptate de un stat membru, acestea au un efect obligatoriu în privința acestui stat membru […]”(28) și constata că „legiuitorul comunitar [luase] din nou în considerare principiile rezultate din jurisprudență […], prevăzând în Regulamentul [nr. 659/1999] [articolul] 19 alineatul (1)”(29).
70. În temeiul acestei dispoziții, modificările care fac ca sistemul să fie compatibil cu dreptul Uniunii nu devin obligatorii decât prin acceptarea lor de către Comisie. De altfel, aceasta a arătat în mod expres, la punctul 74 din motivarea deciziei în litigiu, că „accept[a] angajamentele asumate de autoritățile olandeze” și că, „[p]otrivit articolului 19 din Regulamentul [nr. 659/1999], [aceasta] înregistr[a] angajamentele prin intermediul prezentei decizii și asigur[a] astfel punerea în aplicare a măsurilor adecvate obligatorii”. Afirmația este reluată în dispozitivul deciziei (la punctul 108 din aceasta).
71. De asemenea, Comisia a evocat ideea potrivit căreia Regatul Țărilor de Jos și-ar păstra o marjă de apreciere după adoptarea deciziei în litigiu, în măsura în care acesta era în continuare liber să renunțe definitiv la schema de ajutoare în discuție. Nu considerăm astfel întrucât, având în vedere faptul că Regatul Țărilor de Jos a propus Comisiei modificările care au devenit obligatorii prin decizia în litigiu, posibilitatea ca acesta să decidă să nu mențină schema de ajutoare era pur teoretică. Dimpotrivă, nu existau îndoieli cu privire la voința autorităților olandeze de a aplica decizia(30).
72. În plus, contrar afirmațiilor Comisiei, recurentele arată în răspunsul lor la întrebările scrise că nu există nicio măsură pe care ar putea să o conteste în fața unei instanțe naționale. Afirmația a fost repetată în mod categoric în cadrul ședinței, și anume că, în prezența unui act cu aplicabilitate generală având caracter obligatoriu, precum articolul 4 din Regulamentul temporar din 3 noiembrie 2010 privind serviciile de interes economic general furnizate de societățile pentru locuințe sociale autorizate, nicio cale de atac nu este oferită particularului în cadrul ordinii juridice naționale.
73. În plus, obligația de a aloca 90 % din parcul de locuințe unor persoane ale căror venituri nu depășesc un anumit cuantum, care este reluată la articolul 4 din regulamentul național menționat anterior, nu necesită nicio altă decizie. Dimpotrivă, numai încălcarea acestei norme ar putea provoca o reacție a autorității, cum ar fi refuzul de a acorda ajutorul în discuție. Ne permitem, în această privință, să nu fim de acord cu cerința Comisiei potrivit căreia ar trebui în mod necesar să ne aflăm în prezența unui risc de urmăriri penale pentru a fi în cadrul jurisprudenței Unibet, citată anterior. Indiferent de sancțiunea care ar risca să fie aplicată, o astfel de schemă nu îndeplinește, în niciun caz, cerința de protecție jurisdicțională efectivă.
74. În aceste condiții, refuzarea dreptului de a exercita acțiunea în anulare împotriva deciziei în litigiu pare să conducă la lipsa unei protecții jurisdicționale a recurentelor.
75. În consecință, considerăm că decizia în litigiu le privește direct pe recurente și nu presupune măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf in fine TFUE, în măsura în care aceasta produce în mod direct efecte asupra situației juridice a recurentelor și nu lasă nicio putere de apreciere destinatarului însărcinat cu punerea sa în aplicare, și anume Regatul Țărilor de Jos.
76. Condițiile stabilite de al patrulea paragraf menționat, in fine, par să fie, așadar, îndeplinite și, prin urmare, Tribunalul ar fi trebuit să admită acțiunea recurentelor în aplicarea acestei dispoziții. Prin declararea inadmisibilității acestei acțiuni, Tribunalul a săvârșit, în opinia noastră, o eroare de drept.
B – Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe necesitatea de a fi privit individual de actul atacat
77. În cazul în care Curtea ar considera că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf in fine TFUE, ar fi necesar să fie examinate motivele invocate de recurente împotriva deciziei în litigiu în măsura în care aceasta are în vedere ajutorul E 2/2005.
78. Cele două motive privesc aplicarea în speță de către Tribunal a condiției de a fi „privit individual” de decizia în litigiu. Le vom examina împreună.
1. Noțiune
79. Condiția afectării individuale în cadrul unei acțiuni în anulare este, fără îndoială, una dintre noțiunile cel mai dificil de definit. Începând cu Hotărârea Plaumann/Comisia, o jurisprudență constantă repetă că „alte subiecte decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că respectiva decizie le privește în mod individual decât dacă aceasta le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează într‑un mod analog celui al destinatarului”(31).
80. Domeniul de aplicare al principiului a fost totuși atenuat. Astfel, împrejurarea că o dispoziție are, prin natura și prin domeniul său de aplicare, un caracter general prin faptul că se aplică tuturor operatorilor economici interesați nu exclude totuși posibilitatea de a-i viza individual pe unii dintre aceștia. Această va fi situația „atunci când o decizie afectează un grup de persoane care erau identificate sau identificabile la momentul în care a fost adoptat acest act și în funcție de criterii specifice membrilor acestui grup […].[Astfel], actul poate să le privească individual pe respectivele persoane în măsura în care ele fac parte dintr-un cerc restrâns de operatori economici”(32). Pentru Curte, „aceasta poate fi situația în special atunci când decizia modifică drepturile dobândite de particular anterior adoptării sale”(33).
81. În caz contrar, situația va fi diferită „atunci când este cert că [aplicarea unei măsuri unor subiecte de drept al căror număr sau identitate poate fi determinată cu mai mare sau cu mai mică precizie] se realizează pe baza unei situații obiective de drept sau de fapt definite de actul în cauză”(34).
2. Apreciere
82. Rezultă, așadar, din această jurisprudență că individualizarea, în sensul articolului 263 TFUE, depinde de aspectul personalizabil sau, dimpotrivă, obiectiv al criteriului care permite determinarea membrilor grupului.
83. În ordonanța atacată, Tribunalul a considerat că recurentele nu erau vizate individual pentru motivul că calitatea de wocos era acordată pe baza unor criterii obiective pe care le puteau îndeplini un număr nedeterminat de operatori, în calitate de beneficiari potențiali ai ajutorului E 2/2005 avut în vedere în decizia în litigiu.
84. La punctul 29 din ordonanța atacată, Tribunalul arată în mod întemeiat că „atribuirea calității de wocos îndeplinește criterii obiective. Astfel, […] calitatea de wocos este acordată printr-un sistem de autorizare prevăzut la articolul 70 alineatul 1 din Legea privind locuințele din 1901 (Woningwet). Această autorizare este acordată prin decret regal instituțiilor care îndeplinesc anumite condiții obiective: să aibă forma juridică a unei asociații sau a unei fundații, să nu aibă scop lucrativ, să aibă drept obiect numai o activitate în domeniul locuințelor sociale și să își utilizeze patrimoniul în interesul locuinței sociale. Wocos constituie, așadar, o categorie de persoane avute în vedere într-o manieră generală și abstractă”.
85. În aceste condiții, Tribunalul a considerat în mod justificat că recurentele erau vizate de decizia în litigiu, în măsura în care aceasta are în vedere ajutorul E 2/2005, în același mod ca și orice alt operator economic care se află, efectiv sau potențial, într-o situație identică.
86. În consecință, considerăm că primul motiv invocat de recurente este nefondat.
87. Suntem, în schimb, mai rezervați în ceea ce privește aprecierea Tribunalului referitoare la (in)existența unei sfere limitate de instituții al căror număr ar fi identificat sau identificabil. Aceste considerații fac obiectul celui de al doilea motiv.
88. Potrivit Tribunalului, jurisprudența invocată de reclamante nu putea fi aplicată în speță în măsura în care, în Hotărârile Belgia și Forum 187/Comisia și Piraiki-Patraiki și alții/Comisia, citate anterior, reclamantele aparțineau unui grup care nu mai putea fi mărit după adoptarea deciziilor în discuție.
89. Astfel cum am amintit anterior(35), Curtea a considerat că un grup de persoane putea fi vizat în mod individual de un act atunci când acestea erau „identificate sau identificabile la momentul în care acest act a fost adoptat în funcție de criterii specifice membrilor acestui grup [...]”(36).
90. Aceasta este jurisprudența care a fost aplicată în Hotărârile Piraiki-Patraiki și alții/Comisia și Belgia și Forum 187/Comisia, citate anterior(37). În această din urmă cauză, Curtea a considerat că Forum 187 avea calitate procesuală activă întrucât reprezenta centrele de coordonare vizate individual de actul în litigiu. Actul în discuție era o decizie a Comisiei în care o schemă fiscală belgiană de ajutoare de stat existentă era calificată ca incompatibilă cu dreptul Uniunii. Potrivit Curții, acest act avusese drept efect limitarea duratei autorizării centrelor de coordonare care fusese reînnoită în cursul anilor 2001 și 2002. Aceste 30 de centre erau perfect identificabile la momentul în care decizia atacată fusese adoptată. În plus, decizia atacată nu prevăzuse măsuri tranzitorii în favoarea centrelor de coordonare a căror autorizare urma să expire concomitent cu notificarea acestei decizii și a căror cerere de autorizare era pendinte la acea dată. Pentru Curte, aceste alte opt centre constituiau o sferă limitată afectată în mod special de decizie, în măsura în care acestea nu mai puteau obține reînnoirea autorizării(38).
91. Ca și în prezenta cauză, era vorba despre o decizie a Comisiei referitoare la un ajutor de stat existent. Cu siguranță, aceasta impunea o modificare a schemei pentru viitor fără a dispune restituirea, în condițiile în care decizia în litigiu consideră schema, astfel cum a fost modificată, conformă cu dreptul Uniunii. Totuși, această diferență de fapt nu ne pare determinantă în aprecierea admisibilității acțiunii.
92. Astfel, pentru a considera admisibilă acțiunea introdusă de Forum 187, Curtea a luat în considerare centrele de coordonare a căror autorizare fusese reînnoită în 2001 sau în 2002, pe de o parte, și pe cele a căror cerere era pendinte la momentul în care decizia Comisiei fusese notificată, pe de altă parte.
93. Deși apar ca obiective, aceste criterii au fost considerate de către Curte ca personalizabile, cu alte cuvinte, potrivit expresiei Curții, „specifice membrilor grupului în cauză”. În orice caz, acestea nu sunt fundamental diferite de cele care le afectează pe recurente în prezenta cauză. Astfel, la momentul adoptării deciziei în litigiu, 410 wocos fuseseră desemnate prin decret regal. Decizia în litigiu, prin care Comisia aprobă propunerile de modificare formulate de Regatul Țărilor de Jos, implică în mod necesar că wocos în discuție, și numai acestea, nu vor mai beneficia în mod necesar de aceleași avantaje cu cele obținute sub vechea schemă și care au expirat (cum ar fi dispariția garanției pentru împrumuturi). Împrejurarea că alte wocos pot fi autorizate după adoptarea deciziei în litigiu nu pare, așadar, să aibă o incidență semnificativă. Astfel cum s‑a amintit anterior, Curtea a acceptat deja să califice ca aparținând unei sfere limitate un operator economic afectat de „o decizie [care] modifică drepturile dobândite anterior adoptării deciziei”(39).
94. În consecință, apreciem că al doilea motiv este întemeiat, întrucât Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că recurentele nu făceau parte dintr-o sferă limitată de instituții identificabile la momentul adoptării deciziei în litigiu. Dimpotrivă, în opinia noastră, decizia în litigiu le privește direct(40) și individual.
95. Având în vedere aceste considerații, propunem Curții să considere admisibilă acțiunea recurentelor și, în consecință, să anuleze ordonanța atacată. În plus, propunem Curții să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța asupra temeiniciei acțiunii, iar cererea privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri să se soluționeze odată cu fondul.
C – Cu privire la interesul recurentelor de a exercita acțiunea
96. Interesul de a exercita acțiunea corespunde interesului de a obține anularea actului atacat. Această anulare trebuie să fie susceptibilă, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice pentru reclamant(41); cu alte cuvinte, într-un mod mai precis, să fie susceptibilă să îi aducă un beneficiu(42).
97. În ordonanța atacată, Tribunalul nu a examinat această condiție. Cu toate acestea, interesul de a exercita acțiunea este o condiție esențială și prima condiție a oricărei acțiuni în justiție(43). Lipsa acestuia constituie o cauză de inadmisibilitate de ordine publică ce poate fi invocată din oficiu de către Curte(44). În consecință, considerăm că este necesar, în ipoteza în care Curtea ne-ar împărtăși concluziile cu privire la celelalte cauze posibile de inadmisibilitate, să examinăm problema. De altfel, părțile fuseseră invitate să își exprime punctul de vedere în această privință în cadrul ședinței care a avut loc la 17 aprilie 2013.
98. În decizia în litigiu, Comisia a considerat că sistemul olandez de finanțare a locuințelor sociale, chiar și modificat, era un ajutor de stat existent. După examinarea întinderii modificărilor aduse de guvernul olandez, aceasta a concluzionat că „ajutoarele plătite pentru activitățile din sectorul locuințelor sociale, cu alte cuvinte legate de construirea și de închirierea unor locuințe destinate particularilor, inclusiv construirea și întreținerea infrastructurilor auxiliare, [erau] compatibile cu articolul 106 alineatul (2) TFUE”(45).
99. Conform scrisorii trimise Comisiei la 3 decembrie 2009 de Regatul Țărilor de Jos, noile norme trebuiau introduse printr-un decret ministerial și printr‑o nouă lege privind locuințele, care urmau să intre în vigoare la 1 ianuarie 2010 și, respectiv, la 1 ianuarie 2011. Pe de altă parte, noile norme s-ar aplica numai pentru activitățile viitoare.
100. O primă examinare a procedurii poate lăsa, așadar, impresia că o anulare a deciziei în litigiu nu ar aduce niciun beneficiu recurentelor, în măsura în care aceasta nu poate avea drept efect abrogarea noii legi și a noului regulament adoptate de autoritățile olandeze.
101. Astfel cum am constatat anterior, din articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 rezultă totuși că modificările care fac ca sistemul să fie compatibil cu dreptul Uniunii au fost determinate de Comisie, care le-a conferit un caracter obligatoriu. În această privință, ne permitem să facem trimitere la considerațiile consacrate acestei probleme la examinarea lipsei unor măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf in fine TFUE(46) și amintim numai că, la punctul 74 din motivarea deciziei în litigiu, Comisia a arătat în mod expres că, „[î]n consecință, Comisia acceptă angajamentele asumate de autoritățile olandeze” și că, „[p]otrivit articolului 19 din Regulamentul [nr. 659/1999], Comisia înregistrează angajamentele prin intermediul prezentei decizii și asigură astfel punerea în aplicare a măsurilor adecvate obligatorii”.
102. Apreciem, așadar, că, în cadrul examinării limitate a interesului de a exercita acțiunea, recurentele pot pretinde obținerea unui avantaj din anularea deciziei în litigiu. Astfel, considerăm „[că], pentru constatarea [beneficiului] [consecutiv anulării actului atacat], [nu trebuie] stabilite cerințe exorbitante, în special atunci când condițiile stricte ale celei de a doua sau ale celei de a treia posibilități prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE sunt deja îndeplinite”(47). În speță, în cazul în care decizia în litigiu ar fi anulată, Regatul Țărilor de Jos ar fi susceptibil să își regăsească autonomia în adoptarea măsurilor care trebuie luate pentru a face sistemul compatibil cu dreptul Uniunii. Anularea deciziei în litigiu ar prezenta astfel un beneficiu pentru recurente. În aceste condiții, recurentele demonstrează un interes de a exercita acțiunea și de a solicita anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta are în vedere ajutorul E 2/2005.
V – Sinteză
103. Înaintea oricărei alte chestiuni, considerăm că recurentele au un interes de a exercita acțiunea în anulare.
104. Considerăm în continuare că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a examinat aplicabilitatea articolului 263 al patrulea paragraf in fine TFUE în prezenta cauză. În consecință, propunem Curții să admită recursul.
105. În această privință, din articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
106. În speță, Curtea dispune, în opinia noastră, de elementele necesare pentru a soluționa în mod definitiv problema admisibilității.
107. În această privință, subliniem că sunt întrunite condițiile stabilite pentru a introduce o acțiune în anulare în acest temei, și anume să ne aflăm în prezența unui act normativ, care le privește direct pe recurente și care nu presupune măsuri de executare.
108. În cazul în care Curtea nu ne‑ar împărtăși punctul de vedere, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept cu ocazia aprecierii condiției referitoare la afectarea individuală. Considerăm că aceasta este îndeplinită în ceea ce le privește pe recurente. În consecință, acțiunea recurentelor ar fi trebuit să fie declarată admisibilă de către Tribunal, iar recursul acestora ar trebui să fie admis, întrucât al doilea motiv este fondat.
109. În schimb, considerăm că Curtea nu este în măsură să se pronunțe pe fondul acțiunii introduse de recurente, în măsura în care aprecierile efectuate de Tribunal privesc exclusiv admisibilitatea acțiunii, fără a angaja dezbaterea pe fond.
110. Prin urmare, cauza va trebui trimisă spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța asupra concluziilor formulate de reclamante având ca obiect anularea deciziei în litigiu, în măsura în care acesta are în vedere ajutorul E 2/2005.
VI – Cu privire la cheltuielile de judecată
111. Întrucât cauza este trimisă spre rejudecare Tribunalului, se impune ca cererea privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs să fie soluționată odată cu fondul.
VII – Concluzie
112. În lumina considerațiilor precedente, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:
1) Anulează Ordonanța Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2011, Stichting Woonlinie și alții/Comisia (T-202/10).
2) Acțiunea este admisibilă.
3) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru a se pronunța asupra temeiniciei acțiunii.
4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.