LUARE DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentată la 28 aprilie 2008¹(1)

Cauza C‑66/08

Procedură penală

împotriva lui

Szymon Kozłowski

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Oberlandesgericht Stuttgart (Germania)]

„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Motive de neexecutare a mandatului european de arestare – Reinserția persoanei condamnate – Executarea pedepsei pe teritoriul statului membru de executare – Resortisant sau rezident al statului membru de executare – Legislație națională care exclude executarea unui mandat european de arestare având ca obiect un resortisant național atunci când acesta nu consimte la predarea sa – Noțiunea «rezident» în statul membru de executare”

1.        În prezenta cauză, Curtea este invitată să se pronunțe pentru prima dată cu privire la domeniul de aplicare al articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului(2), care prevede un motiv de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare.

2.        Potrivit acestei dispoziții, autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare „autoritatea judiciară de executare”) are posibilitatea de a nu executa un mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate atunci când persoana căutată este resortisant al statului membru de executare, rămâne în statul membru de executare sau este rezident al acestuia, cu condiția ca acest stat să se angajeze să asigure el însuși executarea acestei pedepse.

3.        Oberlandesgericht Stuttgart (Germania), în temeiul declarației făcute de Republica Federală Germania conform articolului 35 UE, are dreptul de a sesiza Curtea cu o trimitere preliminară pentru interpretarea unui act adoptat în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală(3), precum decizia‑cadru. Această instanță dorește să se stabilească în ce măsură motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceasta se aplică unui resortisant polonez, domnul Kozłowski, care face obiectul unui mandat de arestare emis de Republica Polonă pentru executarea unei pedepse cu închisoarea și care în prezent este deținut în Germania unde execută o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și șase luni.

4.        Instanța menționată întreabă, mai exact, în ce măsură se poate considera că domnul Kozłowski rămâne sau este rezident în Germania având în vedere următoarele împrejurări: acesta nu a locuit în Germania în mod neîntrerupt, nu locuiește în acest stat în conformitate cu legislația națională privind intrarea și șederea străinilor, a comis în mod regulat infracțiuni în acest stat și, în sfârșit, este deținut în acest stat.

5.        Această instanță întreabă de asemenea care sunt consecințele care trebuie deduse din faptul că persoana în cauză nu a consimțit la executarea mandatului european de arestare și că, în dreptul intern, un resortisant german care se opune executării unui astfel de mandat de arestare nu poate fi predat împotriva voinței sale autorităților judiciare ale unui alt stat membru.

6.        Oberlandesgericht a solicitat Curții să soluționeze această cauză potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții și la articolul 104b din Regulamentul de procedură al acesteia, pentru motivul că domnul Kozłowski, a cărui pedeapsă cu închisoarea în Germania trebuie să se încheie la 10 noiembrie 2009, este susceptibil să beneficieze de o punere în libertate la 10 septembrie 2008.

7.        Curtea nu a admis această cerere pe motiv că a primit‑o înainte de 1 martie 2008, dată la care au intrat în vigoare dispozițiile referitoare la procedura preliminară de urgență. În schimb, Curtea a decis să supună cererea menționată unei proceduri accelerate, prevăzută la articolul 104a din Regulamentul de procedură.

8.        Conform articolului 104a al cincilea paragraf din Regulamentul de procedură, în cadrul procedurii accelerate, Curtea se pronunță „după ascultarea avocatului general”. Totuși, având în vedere noutatea întrebărilor adresate de instanța de trimitere și importanța acestora pentru ordinea juridică a Republicii Federale Germania, am considerat necesar să prezentăm în scris motivele care stau la baza răspunsurilor pe care le vom propune Curții.

9.        În prezenta luare de poziție, vom propune Curții să declare, în primul rând, că legislația unui stat membru care prevede că un resortisant al acestui stat nu poate fi predat împotriva voinței sale autorităților judiciare ale unui alt stat membru în executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse este contrară deciziei‑cadru. Vom deduce de aici că o asemenea legislație nu poate împiedica executarea, de către autoritatea judiciară germană competentă, a mandatului european de arestare emis de Republica Polonă împotriva domnului Kozłowski.

10.      Vom examina, în al doilea rând, noțiunile „este rezident” și „rămâne” în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru. Vom propune Curții să declare că o persoană rămâne sau este rezident în statul membru de executare, în sensul acestei dispoziții, atunci când centrul intereselor principale ale acestei persoane se află în acest stat membru, astfel încât executarea pedepsei în acest stat pare necesară în scopul de a favoriza reinserția acesteia. Vom arăta că, pentru a aprecia dacă această condiție este îndeplinită, autoritatea judiciară de executare trebuie să examineze toate aspectele relevante ale situației individuale a persoanei în cauză.

11.      Vom prezenta, în continuare, motivele pentru care, în opinia noastră, împrejurările că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare a locuit în mod neîntrerupt în statul membru de executare și că este deținută în acest stat nu constituie criterii determinante sau relevante pentru a aprecia dacă aceasta rămâne sau este rezident în acest stat, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

12.      Vom arăta, în sfârșit, că împrejurările că persoana în cauză locuiește în statul membru de executare cu încălcarea legislației acestui stat referitoare la intrarea și la șederea străinilor și că aceasta comite în mod regulat infracțiuni în acest stat nu se opun ca aceasta să aibă calitatea de persoană care rămâne sau este rezident în statul menționat, atunci când persoana respectivă este un cetățean al Uniunii, decât dacă aceasta a făcut obiectul unei decizii de îndepărtare conforme dreptului comunitar.

I –    Cadrul juridic

A –    Decizia‑cadru

13.      Decizia‑cadru are ca obiect eliminarea, între statele membre, a procedurii formale de extrădare prevăzute de diferitele convenții la care aceste state sunt părți și înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare(4). Aceasta are la bază principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare în materie penală care constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare(5). Sistemul mandatului european de arestare, instituit prin decizia‑cadru, se bazează pe un „grad ridicat de încredere” între statele membre(6).

14.      Articolul 1 din decizia‑cadru este intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”. Acesta prevede:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)      Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

15.      Atunci când un mandat european de arestare este emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, trebuie să fie vorba, conform articolului 2 din decizia‑cadru, despre o condamnare cu o durată de cel puțin patru luni.

16.      Același articol 2 prevede o listă de 32 de infracțiuni pentru care, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puțin trei ani, mandatul european de arestare trebuie executat chiar dacă faptele respective nu sunt pedepsite în statul membru de executare. Pentru celelalte infracțiuni, predarea persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare poate fi supusă de statul membru de executare condiției dublei incriminări a acestora.

17.      Articolele 3 și 4 din decizia‑cadru sunt consacrate motivelor de neexecutare obligatorie și, respectiv, motivelor de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare. Articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru prevede:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

6. în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.”

18.      Acest motiv de neexecutare facultativă este completat de articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru, aplicabil în situația în care mandatul european de arestare este emis în scopul urmăririi penale. Potrivit acestei dispoziții, predarea persoanei care face obiectul unui astfel de mandat european de arestare poate fi supusă condiției ca această persoană, atunci când este resortisant sau rezident al statului membru de executare, să fie returnată, după ce a fost audiată, în acest stat pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

19.      Decizia‑cadru prevede de asemenea drepturile de care beneficiază persoana care face obiectul unui mandat european de arestare. Potrivit articolului 11 din această decizie‑cadru, această persoană trebuie să fie informată de autoritatea judiciară de executare, printre altele, despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară a statului membru emitent (denumită în continuare „autoritatea judiciară emitentă”).

20.      Acest consimțământ trebuie dat în fața autorității judiciare de executare, în condiții care să arate că a fost exprimat în mod liber, persoana în cauză având dreptul să fie asistată de un avocat și, dacă este cazul, de un interpret. Consimțământul este consemnat într‑un proces‑verbal și este, în principiu, irevocabil(7).

21.      Conform articolului 15 din decizia‑cadru, autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în această decizie‑cadru, predarea persoanei. Potrivit aceluiași articol, în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente, aceasta îi poate solicita furnizarea de urgență a unor informații suplimentare.

22.      Articolul 17 din decizia‑cadru stabilește termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului european de arestare. Acesta prevede:

„(1)      Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

(2)      În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.

(3)      În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

[…]”

23.      Persoana căutată trebuie apoi să fie predată în cel mai scurt timp autorității judiciare emitente și cel mai târziu în termen de 10 zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare. Totuși, atunci când această persoană a fost deja condamnată pentru alte fapte decât cele care fac obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de executare poate să amâne predarea sa pentru ca aceasta să își poată executa pedeapsa în statul membru de executare(8).

B –    Dreptul național

24.      Articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru a fost transpus în dreptul german în dispoziții diferite, după cum persoana în cauză este un resortisant german sau un resortisant străin.

25.      Situația resortisanților germani este reglementată la articolul 80 alineatul 3 din Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală (Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen) din 23 decembrie 1982, astfel cum a fost modificată prin Legea privind mandatul european de arestare (Europäisches Haftbefehlsgesetz) din 20 iulie 2006(9). Această dispoziție are următorul cuprins:

„Extrădarea unui resortisant german în scopul executării unei pedepse nu este posibilă decât cu consimțământul persoanei urmărite, menționat în procesul‑verbal al audierii, după ce a fost informată corespunzător. […]”

26.      Situația străinilor, indiferent dacă sunt resortisanți ai unui alt stat membru sau ai unui stat terț, este reglementată la articolul 83b alineatul 2 din IRG. Acesta prevede:

„Extrădarea unui resortisant străin a cărui reședință obișnuită se află pe teritoriul național poate fi de asemenea refuzată atunci când

[…]

b)      în cazul extrădării în vederea executării unei pedepse, acesta nu își dă consimțământul, fapt menționat, după informarea sa corespunzătoare, în procesul‑verbal al audierii, și când prevalează interesul legitim al acestuia de a executa pedeapsa pe teritoriul național […]”

27.      Instanța de trimitere precizează că aceste dispoziții, care privilegiază resortisanții germani și nu diferențiază străinii după cum aceștia sunt resortisanți ai celorlalte state membre sau ai unor state terțe, au fost adoptate ca urmare a deciziei Bundesverfassungsgericht (Germania), pronunțată la 18 iulie 2005, în care acesta a declarat legea anterioară neconstituțională pe motiv că aducea atingere în mod disproporționat dreptului fundamental al oricărui german de a nu fi extrădat(10).

28.      Pe plan procedural, instanța de trimitere arată că decizia cu privire la executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant străin se ia, atunci când persoana în cauză nu consimte la predarea sa, de Generalstaatsanwaltschaft(11) și că această decizie este supusă controlului Oberlandesgericht.

II – Situația de fapt

29.      Autoritățile judiciare germane au fost sesizate cu o cerere de predare a domnului Kozłowski, în temeiul unui mandat european de arestare emis la 18 aprilie 2007 de tribunalul din Bydgoszcz (Polonia) în scopul executării unei pedepse de cinci luni de închisoare pronunțate printr‑o hotărâre devenită definitivă.

30.      Domnul Kozłowski nu a consimțit la această predare. Generalstaatsanwaltschaft Stuttgart, autoritatea judiciară germană de executare, l‑a informat, la 18 iunie 2007, că intenționa să nu invoce niciun motiv de neexecutare. Astfel, potrivit acestei autorități, persoana interesată nu ar avea reședința obișnuită în Germania, iar perioadele repetate de ședere ale acesteia în acest stat membru nu ar fi avut ca scop decât de a adăuga, la micile ajutoare de șomaj primite în Polonia și la sprijinul material al părinților, sumele obținute din comiterea de infracțiuni în Germania. Generalstaatsanwaltschaft mai apreciază că nu este necesar să înceapă cercetări amănunțite și care necesită timp pentru a stabili unde, când, la cine și în ce scop ar fi locuit persoana căutată. Petru acest motiv, acesta a cerut Oberlandesgericht să autorizeze executarea mandatului european de arestare.

31.      Domnul Kozłowski este deținut în prezent la centrul penitenciar din Stuttgart (Germania), unde execută o pedeapsă privativă de libertate de trei ani și șase luni, la care a fost condamnat prin două hotărâri ale Amtsgericht Stuttgart (Germania), din 27 iulie 2006 și din 25 ianuarie 2007, pentru numeroase fapte de înșelăciune comise în Germania.

32.      Instanța de trimitere arată că, potrivit hotărârilor de condamnare pronunțate împotriva domnului Kozłowski, acesta este celibatar și nu are copii. El cunoaște puțin, chiar deloc, limba germană și este alcoolic din anul 2002. Acesta a crescut în Polonia. După școlarizare, acesta a urmat o formare ca bucătar și a lucrat ca bucătar până la sfârșitul anului 2003. Domnul Kozłowski a primit timp de aproximativ un an indemnizații lunare de șomaj de aproximativ 100 de euro. Ultima sa reședință în Plonia fusese în Sosno (Województwo kujawsko‑pomorskie – voievodatul Cuyavia‑Pomerania).

33.      În luna februarie 2005, potrivit hotărârii din 27 iulie 2006, domnul Kozłowski ar fi intrat pe teritoriul german pentru a lucra. Acesta ar fi lucrat ocazional în domeniul construcțiilor și ar fi locuit în Germania, cu o întrerupere pe perioada concediului de Crăciun, până la arestarea sa, care a avut loc la 10 mai 2006.

34.      În schimb, potrivit hotărârii din 25 ianuarie 2007, domnul Kozłowski ar fi mers de mai multe ori în Germania începând cu luna ianuarie 2005, însă întreținerea sa ar fi asigurat‑o, în rest, familia părinților săi. Cu ocazia audierii sale, acesta a declarat că încercase să vină în Germania și să găsească un loc de muncă în acest stat pentru a achita onorariile de avocat aferente cauzei în care a fost emis mandatul european de arestare. Acesta a mai declarat că a întâlnit persoane nepotrivite și că ar dori să rămână în Germania după eliberarea sa.

III – Trimiterea preliminară

35.      Oberlandesgericht arată că se confruntă cu următoarele două întrebări. În primul rând, trebuie să stabilească dacă reședința obișnuită a domnului Kozłowski se afla pe teritoriul german sau se află în alt loc. În cazul unui răspuns negativ la această întrebare, Oberlandesgericht ar autoriza executarea mandatului european de arestare, întrucât toate celelalte condiții prevăzute de dreptul german în acest scop sunt îndeplinite. Dacă, dimpotrivă, întrebarea necesită un răspuns pozitiv, Oberlandesgericht ar trebui să anuleze decizia Generalstaatsanwaltschaft de a nu invoca motive de neexecutare, în condițiile în care la baza acestei decizii se află lipsa reședinței obișnuite pe teritoriul național.

36.      Mai exact, aceasta întreabă care sunt concluziile care trebuie trase, în vederea acestei aprecieri, din următoarele împrejurări:

–        întreruperile șederii domnului Kozłowski în Germania pe perioada concediilor de Crăciun 2005, și chiar iunie 2005, precum și în lunile februarie și martie 2006;

–        faptul că domnul Kozłowski, la peste trei luni de la intrarea sa în Germania, nu lucra în acest stat și își asigura cea mai mare parte a mijloacelor de trai prin comiterea de infracțiuni, astfel încât legalitatea șederii sale în Germania pare incertă și

–        faptul că domnul Kozłowski se află în stare de detenție.

37.      În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema conformității dreptului german care asigură transpunerea articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru cu principiul nediscriminării. Aceasta solicită Curții în special să răspundă la întrebarea dacă și în ce măsură este posibil să se facă o deosebire între resortisanții naționali și resortisanții străini care sunt cetățeni ai Uniunii.

38.      Având în vedere aceste considerații, Oberlandesgericht adresează Curții următoarele două întrebări preliminare:

„1)      În vederea aplicării articolului 4 punctul 6 din [decizia‑cadru], se poate considera că o persoană „rămâne” sau „este rezident” într‑un stat membru [de executare] în condițiile în care această persoană

a)      nu locuiește neîntrerupt în statul membru [de executare];

b)      nu locuiește în acest stat conform legislației naționale privind intrarea și șederea străinilor;

c)      comite în mod regulat infracțiuni în acest stat și/sau

d)      este deținută în acest stat în scopul executării unei pedepse privative de libertate?

2)      O transpunere a articolului 4 punctul 6 din [decizia‑cadru] care exclude în orice situație predarea împotriva voinței sale, în scopul executării unei pedepse, a unui resortisant al statului membru [de executare], în condițiile în care conferă autorităților statului respectiv o putere de apreciere în vederea autorizării executării unui mandat european de arestare emis împotriva unor resortisanți ai altor stat membre care se opun predării lor, este conformă dreptului Uniunii, în special principiului nediscriminării și instituirii cetățeniei Uniunii, conform articolului 6 alineatul (1) UE coroborat cu articolele 12 CE, precum și 17 CE și următoarele și, în cazul unui răspuns afirmativ, trebuie cel puțin să se țină seama de aceste principii în cadrul exercitării puterii de apreciere menționate?”

IV – Analiză

39.      Propunem Curții să examineze mai întâi a doua întrebare adresată de instanța de trimitere. Examinarea întrebărilor preliminare în această ordine se justifică, în opinia noastră, prin faptul că, dacă la a doua întrebare preliminară Curtea ar trebui să răspundă că principiul nediscriminării se opune predării împotriva voinței sale a unui resortisant al altui stat membru decât Republica Federală Germania, în condițiile în care lipsa consimțământului unui resortisant german exclude o astfel de predare, prima întrebare rămâne fără obiect.

A –    Cu privire la a doua întrebare preliminară

40.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe asupra conformității cu dreptul comunitar a diferenței de tratament prevăzute de legislația germană între resortisanții germani și cei ai celorlalte state membre în ceea ce privește efectele lipsei consimțământului persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare.

41.      Aceasta adresează această întrebare întrucât, în temeiul articolului 80 alineatul 3 din IRG, executarea unui mandat european de arestare având ca obiect un resortisant german este exclusă atunci când această persoană nu consimte la predarea sa, în timp ce, conform articolului 83b din IRG, lipsa consimțământului unui resortisant al unui alt stat membru nu poate justifica un refuz decât dacă executarea pedepsei pe teritoriul Republicii Federale Germania este justificată de un interes care trebuie protejat.

42.      Pentru a răspunde la această întrebare trebuie, mai întâi, să se analizeze conformitatea cu dreptul comunitar a dispozițiilor legislației unui stat membru precum articolul 80 alineatul 3 din IRG. Este vorba, așadar, despre examinarea faptului dacă articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că se opune sau nu se opune unei legislații a unui stat membru care exclude executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse atunci când acest mandat de arestare are ca obiect unul dintre resortisanții săi, iar acesta nu consimte la predarea sa.

43.      Astfel, numai dacă o asemenea legislație este compatibilă cu decizia‑cadru se pune întrebarea dacă un resortisant al altui stat membru o poate de asemenea invoca în temeiul principiului nediscriminării.

44.      Potrivit guvernului german, articolul 80 alineatul 3 din IRG este compatibil cu articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru potrivit căruia, amintim, autoritatea judiciară de executare se poate opune executării unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse atunci când persoana în cauză este resortisant sau rezident al statului membru de executare.

45.      Potrivit acestui guvern, această dispoziție a deciziei‑cadru recunoaște statelor membre posibilitatea de a prevedea un motiv specific de neexecutare întemeiat pe cetățenie. Guvernul german face de asemenea trimitere la articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru, care este aplicabil în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul urmăririi penale, potrivit căruia, atunci când persoana este resortisant sau rezident al statului membru de executare, autoritatea judiciară a acestui stat poate supune predarea condiției ca această persoană să fie returnată în statul membru respectiv pentru a executa acolo pedeapsa care a fost pronunțată împotriva sa în statul membru emitent.

46.      Guvernul german susține că această excepție în favoarea resortisanților săi are la bază relațiile speciale și reciproce care leagă un cetățean de statul său, în virtutea cărora acest cetățean nu ar putea niciodată să fie exclus din colectivitatea națională. În plus, Republica Federală Germania ar avea un interes deosebit de a reintegra în societate resortisanții săi, interes pe care executarea pedepsei în Germania urmărește să îl favorizeze. Acesta este motivul pentru care articolul 80 alineatul 3 din IRG ar elimina orice putere de apreciere atunci când un resortisant german nu consimte la predarea sa.

47.      Nu suntem de acord cu această analiză. Desigur, articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, în redactarea actuală, poate fi înțeles astfel cum susține guvernul german. Totuși, această dispoziție nu este univocă. Aceasta poate la fel de bine să fie interpretată în sensul că statele membre trebuie să lase autorităților lor judiciare posibilitatea de a decide, în fiecare caz în parte, să refuze sau nu executarea unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse atunci când acesta privește un resortisant al lor. Dispoziția menționată începe, de fapt, cu următoarea propoziție „Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare”.

48.      De aceea, suntem de părere că, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru pentru întrebarea examinată trebuie efectuată luând în considerare sistemul din care acest articol face parte, precum și obiectivele pe care acesta le urmărește și cele ale acestei decizii‑cadru(12).

49.      Când examinăm acest sistem și aceste obiective, apreciem că teza susținută de guvernul german contravine acestora din urmă pentru următoarele motive. Pe de o parte, în sistemul prevăzut de decizia‑cadru, lipsa consimțământului persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare nu poate, prin ea însăși, să justifice o decizie de neexecutare. Pe de altă parte, o decizie de refuz nu se poate întemeia pe articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru decât dacă executarea pedepsei în statul membru de executare se dovedește necesară pentru a favoriza reinserția acestei persoane. În sfârșit, teza guvernului german aduce atingere efectului util al deciziei‑cadru, întrucât aceasta înseamnă reintroducerea, într‑o oarecare măsură, a principiului neextrădării propriilor resortisanți pe care legiuitorul Uniunii Europene a dorit să îl abandoneze în această decizie‑cadru.

50.      Vom examina succesiv fiecare dintre aceste puncte. În continuare, vom deduce că, potrivit principiilor supremației și interpretării conforme, instanța națională nu trebuie să țină seama de articolul 80 alineatul 3 din IRG, astfel încât această dispoziție nu poate împiedica predarea domnului Kozłowski.

1.      Lipsa consimțământului persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare nu poate, prin ea însăși, să justifice o decizie de neexecutare

51.      Examinarea sistemului prevăzut de decizia‑cadru permite să se afirme că mandatul european de arestare urmărește transferul forțat al unei persoane dintr‑un stat membru în altul.

52.      Astfel, din acest sistem rezultă că statele membre au obligația de a executa orice mandat european de arestare, astfel cum o demonstrează utilizarea, în versiunea franceză, a indicativului prezent în propoziția „Les États membres exécutent tout mandat d’arrêt européen” (Statele membre execută orice mandat european de arestare) la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru(13).

53.      De aici mai reiese că un refuz de executare nu poate rezulta decât dintr‑o decizie a autorității judiciare de executare, special motivat prin unul dintre motivele de neexecutare enumerate limitativ la articolele 3 și 4 din decizia‑cadru. Trebuie să se constate că lipsa consimțământului persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare nu figurează printre motivele de neexecutare obligatorie sau, respectiv, facultativă prevăzute la aceste două articole.

54.      Posibilitatea de a consimți sau nu la predare face parte din drepturile recunoscute persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare la articolul 11 din decizia‑cadru. Cu toate acestea, singura consecință juridică a acestei luări de poziție, care este prevăzută expres de această decizie‑cadru, privește termenul în care decizia definită privind executarea mandatului european de arestare trebuie luată de autoritatea judiciară de executare.

55.      Astfel, conform articolului 17 alineatele (2) și (3) din decizia‑cadru, în cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare trebuie luată de autoritatea judiciară de executare în termen de 10 zile de la data consimțământului, în timp ce, dacă această persoană nu consimte la predare, această decizie trebuie luată în termen de 60 de zile de la data arestării sale.

56.      Dreptul recunoscut persoanei în cauză de a consimți la predarea sa are, prin urmare, ca obiect să îi permită să accelereze procedura de predare. Aceasta dispune astfel de dreptul de a reduce termenele procedurii în statul membru de executare și, dacă este cazul, durata detenției dispuse în acest stat pentru aplicarea mandatului european de arestare. Aceasta poate, în consecință, să se prezinte mai devreme în fața autorității judiciare emitente pentru a‑și valorifica drepturile.

57.      Cu toate acestea, în sistemul prevăzut de decizia‑cadru, consimțământul sau lipsa consimțământului persoanei în cauză nu au în mod obligatoriu un efect asupra sensului deciziei autorității judiciare de executare.

58.      Se poate crede că opoziția persoanei în cauză va determina autoritatea judiciară de executare să examineze eventuala existență a unor motive de neexecutare prevăzute la articolele 3 și 4 din decizia‑cadru pe care nu le‑ar fi verificat în mod necesar din oficiu, în caz de consimțământ, ținând seama de termenele foarte scurte prevăzute pentru procedura de predare în această situație.

59.      Ne gândim, de exemplu, la motivele prevăzute la articolul 3 alineatul (2) și la articolul 4 alineatul (5) din decizia‑cadru, referitoare la ipotezele în care faptele vizate de mandatul european de arestare au făcut obiectul unei hotărâri definitive pronunțate într‑un alt stat membru sau într‑un stat terț, deja executată sau a cărei executare nu mai este posibilă. Potrivit articolelor menționate, aceste motive constituie sau pot constitui motive de neexecutare în măsura în care rezultă „din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare”.

60.      Dacă persoana în cauză se opune predării sale și invocă unul dintre motivele menționate cu ocazia audierii sale de către autoritatea judiciară de executare, în condițiile în care un astfel de motiv nu apare în informațiile comunicate de autoritatea judiciară emitentă, există toate motivele să se creadă că autoritatea judiciară de executare va cere acesteia din urmă informații suplimentare pentru a verifica existența motivului și pentru a ține seama de acesta în decizia sa.

61.      Totuși, această luare în considerare nu este prevăzută expres în decizia‑cadru, deoarece, în aceasta, legiuitorul Uniunii Europene a vrut să privilegieze predarea persoanei în termene foarte scurte.

62.      Tot astfel, aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu depinde de consimțământul sau de lipsa consimțământului persoanei în cauză, chiar dacă, după toate aparențele, este vorba despre un element care trebuie luat în considerare de autoritatea judiciară de executare în cadrul aprecierii acestui motiv.

63.      Prin urmare, trebuie să se rețină, în această etapă a analizei, că lipsa consimțământului persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare nu poate constitui, prin ea însăși, un motiv de neexecutare a acestuia.

64.      Inexistența unei trimiteri la această lipsă a consimțământului printre motivele de neexecutare enumerate la articolele 3 și 4 din decizia‑cadru confirmă voința legiuitorului Uniunii Europene, exprimată în considerentul (1) al deciziei‑cadru, de a împiedica o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare să se sustragă justiției statului membru în care a comis sau este bănuită că a comis o infracțiune.

65.      În consecință, indiferent dacă persoana în cauză consimte sau nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, obligația de a se pronunța cu privire la executarea mandatului european de arestare revine autorității judiciare de executare, iar aceasta nu se opune executării decât printr‑o decizie special motivată prin unul dintre motivele de neexecutare prevăzute la articolele 3 și 4 din decizia‑cadru.

66.      O dispoziție din legislația unui stat membru precum articolul 80 alineatul 3 din IRG care face din lipsa consimțământului unui resortisant național un motiv absolut de neexecutare este, așadar, din acest motiv, contrară sistemului deciziei‑cadru.

67.      Spre deosebire de guvernul german, nu considerăm că obiectivul care stă la baza articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru poate infirma această analiză.

2.      Obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu poate justifica o imposibilitate absolută de executare a unui mandat european de arestare având ca obiect un resortisant național atunci când acest resortisant se opune predării sale

68.      Astfel cum arată guvernul german în observațiile scrise și astfel cum Oberlandesgericht a arătat în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru are ca scop să permită reinserția persoanei condamnate după executarea pedepsei sale.

69.      Desigur, acest obiectiv nu este indicat în mod expres în decizia‑cadru, deși figura foarte clar în propunerea prezentată de Comisia Comunităților Europene(14). Aceasta din urmă propunea astfel să se insereze, în capitolul consacrat motivelor de refuzare a predării, articolul 33 intitulat „Principiul reinserției”, al cărui alineat (1) avea următorul cuprins:

„Executarea unui mandat european de arestare împotriva unei persoane căutate poate fi refuzată dacă această persoană are șanse mai mari de reinserție în statul membru de executare, iar această persoană este de acord să execute pedeapsa în acest stat membru.

În acest caz, pedeapsa pronunțată în statul membru emitent se execută în statul membru de executare conform dreptului acestui stat membru, însă nu poate fi înlocuită cu o sancțiune prevăzută de dreptul acestui stat membru pentru aceeași infracțiune.”

70.      Articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru este diferit de această propunere. Totuși, acesta păstrează în mare parte substanța propunerii și pare să răspundă aceluiași obiectiv, și anume favorizarea reinserției persoanei condamnate. Această opinie este de asemenea susținută de toate părțile care au intervenit în prezenta procedură și are la bază mai multe elemente.

71.      Acest obiectiv se deduce, în primul rând, din decizia‑cadru însăși.

72.      Astfel, articolul 4 punctul 6 din aceasta prevede că aplicarea sa este supusă condiției ca statul membru de executare să se angajeze să execute pedeapsa sau măsura de siguranță aplicată în statul membru emitent. Având în vedere sistemul mandatului european de arestare, potrivit căruia predarea este principiul, iar motivele de neexecutare sunt excepțiile de la acest principiu, o decizie de neexecutare nu se poate întemeia, așadar, pe articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru decât dacă există un interes legitim de executare a pedepsei pe teritoriul statului în care persoana în cauză a fost arestată.

73.      Aceeași analiză poate fi făcută în ceea ce privește articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru, aplicabil în situația în care un mandat european de arestare este emis în vederea urmăririi penale. Amintim că, potrivit acestei dispoziții, predarea unei persoane care este resortisant sau rezident al statului membru de executare poate fi supusă condiției ca persoana să fie returnată în acest stat pentru a executa acolo pedeapsa care a fost pronunțată împotriva sa în statul membru emitent.

74.      Nu vedem un alt interes legitim decât cel de a favoriza reinserția persoanei condamnate, în interesul acesteia și în interesul întregii societăți în care persoana va trebui din nou să trăiască după executarea pedepsei.

75.      Această analiză este confirmată, în al doilea rând, de mai multe acte în care statele membre și instituțiile comunitare au afirmat că sancțiunea penală nu trebuie să fie numai aflictivă, ci trebuie să aibă și o funcție de socializare.

76.      Această funcție a fost confirmată de Consiliul Europei, pe de o parte, în recomandările privind normele penitenciare europene(15) și, pe de altă parte, în Convenția Consiliului Europei privind transferul persoanelor condamnate din 21 martie 1983. Funcția respectivă este menționată și în Rezoluția Parlamentului European cu privire la respectarea drepturilor omului în Uniunea Europeană (1997)(16), în care această instituție a amintit că pedeapsa are o funcție de îndreptare și de reinserție socială și că obiectivul este, în această măsură, reinserția umană și socială a deținutului(17).

77.      Cu toate acestea, contrar poziției susținute de guvernul german, nu considerăm că reinserția socială a unui resortisant german care se opune predării sale este, în orice situație, în mod necesar mai bine asigurată dacă acesta execută pedeapsa în Germania. Altfel spus, deși calitatea de cetățean al statului membru de executare demonstrează existența unei legături foarte puternice cu acest stat, nu suntem convinși că aceasta poate sta la baza unei prezumții absolute potrivit căreia executarea pedepsei în statul respectiv este mai potrivită pentru a favoriza reinserția socială a persoanei în cauză.

78.      Aducem ca argument marea varietate de situații umane cu care autoritățile judiciare ale unui stat membru se confruntă zilnic. Astfel, ne putem imagina situația unui resortisant german care trăiește de mulți ani într‑un alt stat membru decât Republica Federală Germania, unde acesta are o familie și un loc de muncă, și pe care l‑ar fi părăsit numai pentru a se sustrage executării unei condamnări pronunțate împotriva sa în acel stat. Nu credem că, într‑o astfel de situație, este posibil să se prezume în mod absolut că reinserția socială a persoanei în cauză va fi în mod necesar mai bine asigurată în Germania.

79.      Acesta este motivul pentru care considerăm că obiectivul reinserției sociale, urmărit prin intermediul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, nu poate justifica situația în care un stat membru lasă autoritățile sale judiciare fără nicio putere de apreciere atunci când un mandat european de arestare are ca obiect un resortisant național care se opune predării sale.

80.      Atunci când mandatul european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privește un resortisant al statului membru de executare care se opune predării sale, autoritatea judiciară a acestui stat trebuie, în opinia noastră, să poată verifica, în raport cu situația concretă a acestei persoane și cu criteriile pe care le vom propune în continuare în prezenta luare de poziție, dacă executarea pedepsei pe teritoriul statului respectiv este într‑adevăr necesară pentru a favoriza reinserția socială a acesteia.

81.      Interpretarea contrară, propusă de guvernul german, conduce, în opinia noastră, la reintroducerea, într‑o anumită măsură, a principiului neextrădării resortisanților naționali, la care s‑a renunțat prin decizia‑cadru și, prin urmare, lipsește această decizie‑cadru de o parte din efectul său util.

3.      Renunțarea la principiul neextrădării resortisanților naționali în decizia‑cadru și efectul util al acesteia

82.      Neextrădarea, de către un stat, a propriilor resortisanți constituie un principiu tradițional al dreptului extrădării. Acesta este un principiu constituțional în mai multe state membre(18) și este recunoscut prin Convenția europeană privind extrădarea, semnată de statele membre ale Consiliului Europei la 13 decembrie 1957, care prevede, la articolul 6 alineatul (1) litera (a), că orice parte contractantă are posibilitatea de a refuza extrădarea propriilor resortisanți.

83.      Pentru ca acest principiu să nu conducă la conferirea unei totale impunități resortisanților unui stat pentru infracțiunile comise în străinătate, instanțele naționale sunt, în general, competente să judece asemenea fapte potrivit dreptului lor penal intern. La articolul 6 alineatul (2), Convenția europeană privind extrădarea face din această regulă o contrapartidă obligatorie pentru aplicarea principiului neextrădării resortisanților naționali.

84.      În mod tradițional, extrădarea vizează, așadar, să permită predarea, către o autoritate judiciară străină, a unui străin pe care un stat îl găsește pe teritoriul său. În ceea ce privește resortisanții acestui stat, aceștia sunt excluși din domeniul de aplicare al acestei proceduri și trebuie să răspundă în fața instanțelor naționale pentru infracțiunile comise în străinătate, în pofida dificultăților pe care aceste instanțe le pot întâlni în judecarea unor asemenea fapte, îndeosebi în ceea ce privește obținerea probelor.

85.      Principiul neextrădării resortisanților naționali își are originea în suveranitatea statelor asupra propriilor resortisanți, în obligațiile reciproce care îi leagă și în lipsa de încredere în sistemele juridice ale altor state. Astfel, printre motivele invocate ca justificare a acestui principiu se numără, în special, obligația statului de a‑și proteja resortisanții împotriva aplicării unui sistem penal străin, a cărui procedură și limbă nu sunt cunoscute de aceștia și în cadrul căruia acești resortisanți se pot apăra cu dificultate(19).

86.      Decizia‑cadru marchează în mod clar renunțarea, între statele membre, la principiul menționat.

87.      Astfel cum am văzut, aceasta are ca obiect eliminarea, între statele membre, a proceduri extrădării și înlocuirea acesteia cu un sistem de predare în cadrul căruia autoritatea judiciară de executare nu se poate opune acestei predări decât printr‑o decizie motivată în mod special prin unul dintre motivele de neexecutare enumerate limitativ la articolele 3 și 4 din decizia‑cadru.

88.      Articolul 3 din decizia‑cadru, care privește motivele de neexecutare obligatorie, nu prevede nicio excepție de principiu sau sistematică în favoarea resortisanților statului membru de executare(20).

89.      La articolul 4 punctul 6 din aceasta, calitatea de resortisant al statului membru de executare este vizată ca o circumstanță care poate, eventual, să justifice o decizie de refuz din partea autorității judiciare de executare atunci când această autoritate apreciază că executarea pedepsei în statul său este necesară pentru a favoriza reinserția persoanei în cauză. În plus, în această dispoziție, legiuitorul Uniunii Europene a prevăzut că acest motiv de neexecutare ar trebui să se aplice exact în aceleași condiții și persoanelor care sunt rezidente în statul membru de executare, ceea ce confirmă că la baza motivului de neexecutare menționat nu se află cetățenia ca atare.

90.      Renunțarea la principiul neextrădării propriilor cetățeni în decizia‑cadru mai este confirmată, dacă este nevoie, și de dispozițiile tranzitorii prevăzute la articolul 33 din aceasta în favoarea Republicii Austria, care permit acestui stat membru să mențină un astfel de principiu pe perioada necesară modificării Constituției sale și cel mult până la 31 decembrie 2008.

91.      Această renunțare este perfect logică având în vedere principiul care stă la baza deciziei‑cadru.

92.      De fapt, astfel cum s‑a arătat de mai multe ori în considerentele și în articolele acesteia, decizia‑cadru se sprijină pe principiul recunoașterii reciproce. Mandatul european de arestare, astfel cum se arată în considerentul (6) al deciziei‑cadru, constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European care s‑a ținut la Tampere la 15 și la 16 octombrie 1999 l‑a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

93.      În virtutea acestui principiu, în condițiile în care o decizie este adoptată de o autoritate judiciară în conformitate cu dreptul statului căruia îi aparține, aceasta are un efect deplin și direct în întreaga Uniune, astfel încât autoritățile competente ale oricărui alt stat membru trebuie să își dea concursul la executarea acesteia ca și cum aceasta ar emana de la o autoritate judiciară a propriului lor stat(21). Domeniul de aplicare al unei decizii judiciare nu mai este, așadar, limitat la teritoriul statului membru emitent, ci se întinde de acum înainte în întreaga Uniune.

94.      Rezultă că, atunci când autoritatea judiciară a unui stat membru solicită predarea unei persoane, fie în temeiul unei condamnări definitive, fie pentru că această persoană face obiectul urmăririi penale, decizia sa trebuie recunoscută și executată în mod automat, în toate statele membre, fără a fi posibilă invocarea unui alt motiv de neexecutare decât cele prevăzute de decizia‑cadru. Cu alte cuvinte, acceptând să construiască spațiul judiciar european și, în particular, sistemul mandatului european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce, statele membre au renunțat la puterea lor suverană de a sustrage propriii resortisanți de la investigațiile și sancțiunile autorităților judiciare ale celorlalte state membre.

95.      Această renunțare a devenit posibilă, întrucât, astfel cum se arată în considerentul (10) al deciziei‑cadru, „mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre”.

96.      Această încredere s‑a exprimat mai întâi sub forma renunțării de către statele membre la exercitarea dreptului lor de urmărire, conținută în principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen(22), în temeiul căruia o persoană judecată definitiv într‑un stat membru nu trebuie să poată face obiectul unei noi urmăriri penale pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru. Acest principiu are ca obiectiv să evite ca o persoană, prin exercitarea dreptului său de liberă circulație, să fie urmărită penal pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state membre.

97.      Astfel cum Curtea a subliniat în Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok și Brügge(23), acest principiu presupune în mod necesar, oricare ar fi condițiile în care este aplicată sancțiunea, să existe o încredere reciprocă a statelor membre în sistemul de justiție penală al fiecăruia dintre ele și ca fiecare dintre acestea să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită(24).

98.      Această încredere decurge din mai mulți factori. Pe de o parte, toate statele membre au demonstrat, atunci când au creat Comunitățile Europene sau au aderat la acestea, că sunt state de drept care respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt prevăzute de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și, de la 7 decembrie 2000, de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În plus, pe lângă ratificarea acestei convenții și proclamarea acestei carte, toate statele împărtășesc o concepție exigentă a statului de drept, astfel cum a constatat Comisia la punctul 1 din motivele propunerii de decizie‑cadru(25).

99.      În pofida absenței, în prezent, a unei armonizări largi a dreptului penal material și procedural în cadrul Uniunii Europene(26), statele membre s‑au putut, așadar, convinge că resortisanții lor sunt urmăriți penal și judecați în celelalte state membre în condiții care respectă drepturile acestor resortisanți și care le vor permite acestora din urmă să se apere corespunzător, în pofida dificultăților lingvistice și a lipsei familiarizării cu procedura.

100. Pe de altă parte, încrederea pe care fiecare stat membru și resortisanții săi trebuie să o aibă în justiția celorlalte state membre apare ca un rezultat logic și inevitabil al creării pieței unice și a cetățeniei europene.

101. Astfel, fiecare stat membru are obligația, în temeiul libertăților de circulație instituite prin Tratatul CE, să permită resortisanților celorlalte state membre să exercite pe teritoriul său o activitate economică, independentă sau salariată, în aceleași condiții ca și propriii resortisanți naționali.

102. Prin crearea cetățeniei europene a fost parcursă o etapă suplimentară, întrucât fiecare stat membru este de asemenea obligat să primească pe teritoriul său resortisanții celorlalte state membre în vederea șederii, dacă acești resortisanți dispun, cel puțin în primii cinci ani, de resurse suficiente și de o asigurare socială. Acesta trebuie de asemenea să le permită să participe la alegerile locale, precum și la cele pentru Parlamentul European. Fiecare stat membru trebuie, în sfârșit, să extindă protecția autorităților sale diplomatice sau consulare la fiecare cetățean al Uniunii care se află într‑un stat terț, în lipsa protecției statului membru al cărui resortisant este acesta.

103. Prin urmare, realizarea pieței unice și cetățenia Uniunii au pus progresiv statele membre în situația de a trebui să trateze resortisanții celorlalte state membre ca pe propriii resortisanți naționali într‑o parte din ce în ce mai mare a vieții economice, sociale și politice. Acestea permit totodată fiecărui cetățean să meargă să trăiască sau să muncească în orice stat membru al Uniunii, asemenea oricărui resortisant al acestui stat.

104. Părea, așadar, să fi venit într‑adevăr momentul ca acestei construcții juridice să i se adauge egalitatea de tratament în fața justiției. Altfel spus, întrucât un cetățean al Uniunii are de acum înainte, în orice stat membru, drepturi în mare parte identice cu cele ale resortisanților acestui stat, este normal ca acesta să fie supus acelorași obligații în materie penală și ca, atunci când comite o infracțiune, să fie urmărit și judecat de instanțele acestui stat membru ca și resortisanții naționali.

105. În sfârșit, trebuie subliniat că renunțarea la principiul neextrădării resortisanților naționali, consacrată prin decizia‑cadru, nu lasă autoritatea judiciară de executare fără niciun mijloc de protecție a persoanei în cauză dacă, în mod excepțional, s‑ar dovedi că o cerere de predare ar fi de natură să aducă atingere drepturilor fundamentale ale acesteia. Prin urmare, nu este vorba despre o încredere oarbă sau fără nicio garanție pentru statul membru de executare.

106. Astfel, deși validitatea deciziei‑cadru, ca a oricărui act de drept derivat, depinde de conformitatea sa cu drepturile fundamentale(27) și deși statele membre sunt de asemenea obligate, cu ocazia punerii în aplicare a acesteia, ca și a oricărui alt act de drept comunitar, să respecte aceste drepturi(28), Consiliul a avut grijă să precizeze, la articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru, că obligația de predare impusă de aceasta nu trebuie să aducă în niciun fel atingere drepturilor fundamentale și principiilor consacrate la articolul 6 UE.

107. Autoritatea judiciară de executare ar putea, așadar, într‑un caz particular și cu titlu excepțional, să refuze executarea unui mandat european de arestare atunci când, astfel cum se arată în considerentul (12) al deciziei‑cadru, există „motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive”.

108. În plus, trebuie de asemenea amintit că, dacă un stat membru ar adopta dispoziții penale, materiale sau procedurale, care ar aduce atingere principiilor consacrate la articolul 6 UE, Consiliul ar putea să suspende executarea deciziei‑cadru în temeiul articolului 7 UE, astfel cum se arată în considerentul (10) al acesteia.

109. Prevederea acestor diferite garanții în decizia‑cadru, care nu este prin ea însăși creatoare de drepturi, întrucât aceste garanții fac deja parte integrantă din ordinea juridică comunitară, demonstrează în ce măsură legiuitorul Uniunii Europene a dorit ca inovațiile conținute în această decizie‑cadru în raport cu regimul tradițional al extrădării, precum renunțarea la principiul neextrădării resortisanților naționali, să nu determine o diminuare a protecției drepturilor fundamentale.

110. Prin urmare, statele membre nu pot, fără a compromite efectul util al deciziei‑cadru, să adopte dispoziții de drept intern care, într‑un fel sau altul, ar avea ca efect reintroducerea unei excepții sistematice în favoarea resortisanților naționali.

111. Având în vedere aceste elemente, propunem Curții să declare că articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru care exclude executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse atunci când acest mandat de arestare are ca obiect un resortisant al său care nu consimte la predarea sa.

112. Vom examina acum concluziile pe care le poate trage instanța de trimitere din această interpretare, dacă aceasta va fi adoptată de Curte.

4.      Consecințele principiilor supremației și interpretării conforme

113. Deciziile‑cadru sunt acte de drept derivat introduse în ordinea juridică europeană prin Tratatul de la Amsterdam, în care statele membre au dat Uniunii Europene obiectivul, instituit prin Tratatul de la Maastricht, de a crea un veritabil spațiu de libertate, securitate și justiție. Spre deosebire de actele care puteau fi adoptate în temeiul Tratatului de la Maastricht în cadrul cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, deciziile‑cadru au prin ele însele un veritabil caracter obligatoriu, întrucât, potrivit articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, acestea „obligă statele membre în ceea ce privește rezultatul urmărit, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele”.

114. Acordând astfel Consiliului competența de a adopta asemenea acte obligatorii, a căror definiție este aproape identică cu cea a directivelor care pot fi adoptate în cadrul Comunității Europene, statele membre au acceptat în mod necesar să transfere Uniunii Europene o parte din competențele lor în materie penală, în măsura necesară realizării obiectivelor prevăzute în titlul VI din Tratatul UE și cu respectarea principiului subsidiarității.

115. Motivele pentru care, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa(29), Curtea a hotărât că statele membre, după ce au consimțit în mod liber un transfer al drepturilor lor către Comunitate, nu pot opune unui act comunitar obligatoriu un text din ordinea lor juridică internă, oricare ar fi acesta, pot fi, așadar, transpuse unei decizii‑cadru. O decizie‑cadru, ca orice act comunitar obligatoriu, are prioritate în raport cu o dispoziție de drept intern, oricare ar fi aceasta, chiar de natură constituțională sau aparținând unei legi fundamentale(30).

116. Desigur, soluțiile prevăzute de Tratatul UE pentru a asigura această supremație atunci când o decizie‑cadru se află în contradicție cu o dispoziție de drept intern sunt mai restrânse decât cele care există în cadrul Tratatului CE.

117. Pe de o parte, spre deosebire de Tratatul CE, Tratatul UE nu permite Comisiei să introducă o acțiune în neîndeplinirea obligațiilor împotriva unui stat care nu și‑a îndeplinit obligațiile. Conform articolului 35 alineatul (7) UE, neaplicarea sau aplicarea greșită a unei decizii‑cadru de către un stat nu poate da naștere decât unui diferend între state membre, care trebuie supus soluționării Consiliului și cu care Curtea poate fi sesizată dacă nu este soluționat într‑un termen de șase luni.

118. Pe de altă parte, dispozițiile unei decizii‑cadru care nu au fost transpuse sau care au fost transpuse greșit nu pot fi aplicate direct de instanțele naționale. Conform articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, deciziile‑cadru nu pot avea efect direct.

119. Cu toate acestea, instanța națională nu este lipsită de orice mijloace de acțiune pentru a da întâietate conținutului acestora și a asigura astfel supremația lor. În Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino(31), Curtea a statuat că instanța națională, atunci când se confruntă cu un conflict între o decizie‑cadru și o dispoziție de drept intern, este obligată să aplice principiul interpretării conforme. Acest principiu presupune ca, atunci când aplică dreptul național, instanța de trimitere chemată să îl interpreteze este obligată să o facă, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității deciziei‑cadru pentru a obține rezultatul urmărit de aceasta și a se conforma astfel articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE(32).

120. Acest principiu nu are ca limită decât situația în care dreptul intern nu poate primi o astfel de aplicare, întrucât aceasta ar fi contra legem(33).

121. În prezenta cauză, situația în dreptul german a resortisanților altor state membre precum domnul Kozłowski este reglementată în special de articolul 83b alineatul 2 litera b) din IRG, a cărui compatibilitate cu decizia‑cadru nu pare contestabilă.

122. Astfel, acest articol prevede, amintim, că extrădarea unui resortisant străin a cărui reședință obișnuită se află pe teritoriul național poate fi refuzată atunci când, în cazul extrădării în vederea executării unei pedepse, acesta nu își dă consimțământul și când prevalează interesul legitim al acestuia de a executa pedeapsa pe teritoriul național. Această noțiune, „interes legitim care trebuie să prevaleze”, pare să poată fi aplicată în conformitate cu obiectivul care stă la baza motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

123. În schimb, în măsura în care articolul 80 alineatul 3 din IRG nu este conform, în opinia noastră, deciziei‑cadru, iar această dispoziție nu privește decât resortisanții germani, suntem de părere că, în virtutea principiului interpretării conforme, instanța de trimitere nu trebuie să țină seama de acest articol și că aceasta trebuie să aplice articolul 83b alineatul 2 litera b) din IRG. Cu alte cuvinte, principiul nediscriminării, potrivit căruia ar trebui ca dispozițiile prevăzute la articolul 80 alineatul 3 din IRG în favoarea resortisanților germani să fie extinse la resortisanții celorlalte state membre, având în vedere în special faptul că la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru cetățenii și rezidenții beneficiază de același tratament, nu trebuie să se aplice, întrucât articolul 80 alineatul 3 este contrar deciziei‑cadru și pentru că aceasta are prioritate în raport cu orice dispoziție de drept național contrară.

124. Această soluție nu depășește limitele obligației de interpretare conformă, întrucât nu determină instanța națională să interpreteze contra legem dreptul său național. Situația din prezenta cauză este diferită, în această privință, de cea cu care Curtea s‑a confruntat în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții(34). În această ultimă cauză, dispoziția de drept intern care reglementa în mod special situația reclamanților în acțiunea principală era contrară dreptului comunitar și se punea întrebarea dacă principiul interpretării conforme putea obliga instanța națională să înlăture această dispoziție în favoarea unei norme de drept intern cu caracter general.

125. În prezenta cauză, este vorba numai despre faptul de a‑i aplica domnului Kozłowski dispozițiile de drept intern special aplicabile situației sale, conform finalității deciziei‑cadru.

126. Propunem, așadar, Curții să completeze răspunsul la a doua întrebare preliminară cu o mențiune potrivit căreia, în acțiunea principală, instanța de trimitere trebuie să îi aplice domnului Kozłowski dispozițiile de drept intern aplicabile resortisanților celorlalte state membre conform finalității deciziei‑cadru. Principiul interpretării conforme se opune faptului ca motivul de neexecutare prevăzut de dreptul intern în favoarea resortisanților germani care se opun predării lor să fie extins la resortisanții celorlalte state membre în temeiul principiului nediscriminării.

B –    Noțiunea „rezident” prevăzută la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru

127. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere întreabă Curtea dacă articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că se poate considera că o persoană rămâne sau este rezident în statul membru de executare atunci când:

–        nu locuiește neîntrerupt în acest stat;

–        nu locuiește în acest stat conform legislației naționale privind intrarea și șederea străinilor;

–        comite în mod regulat infracțiuni în acest stat și

–        este deținut în acest stat în scopul executării unei pedepse privative de libertate.

128. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să precizeze conținutul noțiunilor „rămâne” și „este rezident” în statul membru de executare, prevăzute la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru și dacă împrejurările enumerate în întrebarea sa ori una dintre ele prezintă, pentru recunoașterea calității de „persoană care rămâne” sau de „rezident”, un caracter determinant sau relevant.

129. Instanța de trimitere adresează Curții aceste întrebări, întrucât cele două noțiuni nu sunt definite în decizia‑cadru. Pentru a determina conținutul acestor noțiuni, decizia‑cadru nu face trimitere nici la alte acte de drept comunitar care privesc noțiunea de domiciliu sau de reședință, nici la dreptul statelor membre.

130. Guvernele ceh și olandez susțin că definirea acestor noțiuni este lăsată la aprecierea fiecărui stat membru. Nu suntem de acord cu această analiză.

131. Astfel, decizia‑cadru urmărește să creeze un sistem de predare obligatorie între autoritățile judiciare ale statelor membre, căreia autoritatea judiciară de executare nu i se poate opune decât în temeiul unui motiv de neexecutare expres prevăzut de această decizie‑cadru. Aplicarea efectivă a deciziei menționate impune, în opinia noastră, ca motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceasta să facă obiectul unei definiții uniforme în toate statele membre.

132. Mai multe state membre, precum și Comisia au susținut de asemenea că transpunerea în dreptul intern a motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru ar trebui lăsată la aprecierea fiecărui stat membru. Această dispoziție ar trebui înțeleasă, potrivit acestor părți, în sensul că lasă statelor membre alegerea de a prevedea sau de a nu prevedea posibilitatea autorităților lor judiciare de a invoca acest motiv de neexecutare.

133. Nu suntem de acord nici cu această interpretare. Astfel cum am văzut, motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru are ca obiectiv să favorizeze reinserția persoanei condamnate. În măsura în care această persoană, dacă este vorba despre un cetățean la Uniunii, beneficiază de dreptul de circulație și de ședere în toate statele membre, succesul reinserției acesteia nu privește numai statul membru de executare, ci privește deopotrivă toate celelalte state membre și persoanele care trăiesc în aceste state.

134. Aceeași analiză poate fi efectuată în ceea ce privește resortisanții statelor terțe. Acești resortisanți, ca urmare a eliminării controalelor la frontierele interne în spațiul Schengen, pot circula în mod liber în interiorul acestui spațiu. Acestea beneficiază de asemenea de un drept de circulație și de ședere în toate statele Uniunii în calitate de membru de familie al unui resortisant al unui stat membru.

135. Rezultă de aici că deschiderea frontierelor a făcut ca statele membre să fie responsabile în mod solidar de lupta împotriva criminalității. Acesta este motivul pentru care crearea spațiului penal european a apărut ca o necesitate pentru ca libertățile de circulație să nu fie exercitate în detrimentul securității publice.

136. Prin urmare, transpunerea în dreptul fiecărui stat membru a articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru se impune, în opinia noastră, pentru ca mandatul european de arestare să nu se aplice în detrimentul persoanei condamnate și, prin urmare, al interesului legitim al tuturor statelor membre de prevenire a criminalității, pe care acest motiv de neexecutare urmărește să îl protejeze.

137. În ceea ce privește sensul noțiunilor „rămâne” și „este rezident” în statul membru de executare, suntem de părere, asemenea guvernelor austriac, polonez și finlandez, precum și Comisiei, că acestea trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome, determinată având în vedere finalitatea articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, precum și sistemul și obiectivele acesteia.

138. Astfel, definițiile noțiunii de reședință prevăzute în celelalte acte comunitare au fost stabilite în special în funcție de sistemul și de finalitatea acestor acte, care nu corespund celor ale deciziei‑cadru. Acestea nu pot, așadar, să fie transpuse ca atare pentru interpretarea noțiunii de reședință prevăzute de această decizie‑cadru. Ele pot totuși să fie luate în considerare în acest scop(35), asemenea Rezoluției (72)1 referitoare la unificarea conceptelor juridice „domiciliu” și „reședință”, adoptată de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei la 18 ianuarie 1972, la care face trimitere instanța de trimitere(36).

139. Atunci când examinăm finalitatea deciziei‑cadru, deducem că motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceasta trebuie să facă obiectul unei definiții restrictive. Astfel, acest motiv permite să se deroge de la caracterul obligatoriu al predării, prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru. Este vorba, așadar, despre o excepție de la un principiu.

140. Această analiză este de asemenea confirmată de termenele reduse în care autoritatea judiciară de executare trebuie să ia decizia cu privire la executarea mandatului european de arestare.

141. Am văzut de asemenea că motivul care stă la baza articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru este favorizarea reinserției persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare. Definirea noțiunii „rămâne” sau a noțiunii „este rezident” prevăzută de această dispoziție trebuie să se facă având în vedere acest obiectiv și în sensul restrictiv impus de finalitatea deciziei‑cadru.

142. Locul în care o persoană care trebuie să execute o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de siguranță rămâne sau este rezident este relevant pentru reinserția acesteia, întrucât această reinserție urmărește să îi permită acestei persoane să își regăsească locul în societate, cu alte cuvinte mediul familial, social și profesional în care trăia anterior executării condamnării și în care probabil se va întoarce după executarea pedepsei.

143. Astfel, în recomandările privind normele penitenciare, statele membre ale Consiliului Europei și‑au exprimat dorința ca detenția să fie organizată, în cea mai mare măsură posibilă, în condiții care să îi permită deținutului să mențină și să întărească legăturile cu familia sa. Executarea pedepsei cu închisoarea trebuie de asemenea să dea acestui deținut impresia că nu este exclus din societate. Detenția trebuie, în sfârșit, să ușureze obținerea sau recuperarea unui loc de muncă după executarea pedepsei, prin intermediul unui program de pregătire pentru liberare pus în aplicare în instituțiile penitenciare sau al unei liberări condiționate sub control(37).

144. Punerea în practică a acestor recomandări impune, în consecință, ca executarea pedepsei sau a măsurii de siguranță să rupă cât mai puțin posibil legăturile deținutului cu familia sa, precum și cu mediul său social și profesional.

145. Din aceste considerații putem trage următoarele învățăminte pentru a defini conținutul noțiunilor „rămâne” și „este rezident”, prevăzute la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

146. Pe de o parte, aceste două noțiuni nu au, în opinia noastră, un conținut diferit, fapt confirmat de articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru, care se referă numai la rezident. Pe de altă parte, acestea vizează situația în care persoana care face obiectul unui mandat european de arestare are cu statul membru de executare legături de natură să îi permită autorității judiciare de executare să concluzioneze că, pentru a‑și îndeplini funcția sa de reinserție, pedeapsa trebuie executată în statul membru menționat. Noțiunea „reședință”, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, trebuie, așadar, înțeleasă ca fiind locul în care persoana are centrul intereselor sale principale.

147. Această noțiune corespunde astfel, în opinia noastră, unei situații de fapt care rezultă dintr‑un ansamblu de criterii, dintre care cele mai relevante, astfel cum propun guvernele austriac, polonez și finlandez, precum și Comisia, sunt legăturile familiale și sociale, cunoașterea limbii, faptul de a dispune de o locuință, deținerea unui loc de muncă și durata șederii în acel stat, precum și dorința persoanei în cauză de a rămâne în statul respectiv după terminarea perioadei de detenție.

148. Această listă nu ar trebui să fie limitativă, aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru de către autoritatea judiciară de executare trebuind să rezulte totdeauna, în opinia noastră, dintr‑o apreciere a situației particulare a persoanei în cauză.

149. Din această analiză putem trage următoarele concluzii în ceea ce privește circumstanțele enumerate de instanța de trimitere.

150. În ceea ce privește, în primul rând, faptul că persoana în cauză nu a locuit neîntrerupt în statul membru de executare, acesta nu poate pune în discuție legătura acestei persoane cu acest stat. Astfel, o persoană poate merge în străinătate pe perioada concediului sau pentru a‑și desfășura activitatea profesională, fără ca aceasta să presupună o deplasare a centrului intereselor sale principale.

151. Astfel, faptul că, în prezenta cauză, domnul Kozłowski a părăsit Germania în luna iunie 2005, apoi pe durata concediului de Crăciun din același an, precum și în februarie și în martie 2006 nu demonstrează, în sine, că interesele principale ale persoanei în cauză se aflau în alt loc decât în acest stat membru.

152. În ceea ce privește, în al doilea rând, împrejurarea că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare se află în detenție în statul membru de executare în temeiul unei decizii de condamnare, nici aceasta nu constituie un criteriu relevant pentru dovedirea sau pentru excluderea calității de rezident.

153. Astfel cum am văzut, noțiunea „reședință” în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru trebuie înțeleasă ca locul în care persoana care face obiectul unui mandat european de arestare are centrul intereselor sale principale și unde se poate întoarce după executarea pedepsei. Criteriile care permit determinarea acestui loc sunt folosite pentru a aprecia importanța legăturii acestei persoane cu societatea statului membru de executare.

154. Noțiunea „reședință”, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, are, așadar, la origine voința persoanei în cauză și desemnează în mod necesar un loc în care aceasta se bucură sau se poate bucura de drepturile sale.

155. Locul în care o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare execută o pedeapsă cu închisoarea nu are, prin urmare, nicio relevanță în această privință, întrucât locul respectiv nu este ales de această persoană, ci de autoritățile judiciare, iar aceasta este lipsită de exercițiul unei părți importante a drepturilor sale.

156. Instanța de trimitere solicită de asemenea Curții să stabilească dacă faptul că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare locuiește în statul membru de executare cu încălcarea legislației acestui stat referitoare la intrarea și la șederea străinilor și împrejurarea că aceasta comite în mod regulat infracțiuni în acest stat exclud ca acestei persoane să i se poată recunoaște calitatea de rezident. Aceasta solicită de asemenea să se stabilească dacă faptul că respectiva persoană comite în mod regulat infracțiuni exclude, prin el însuși, admiterea unei reședințe obișnuite.

157. Instanța de trimitere adresează aceste întrebări, întrucât legalitatea șederii domnului Kozłowski în Germania mai mult de trei luni pare nesigură în raport cu legislația națională, având în vedere că acesta nu desfășura nicio activitate și că își asigura cea mai mare parte a mijloacelor de trai prin comiterea de infracțiuni.

158. Astfel cum susține guvernul olandez, executarea pedepsei în statul membru de executare presupune ca persoana în cauză să poată efectiv să locuiască în acest stat la terminarea pedepsei. Obiectivul reinserției urmărit prin articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru poate fi atins cu această condiție.

159. Rezultă că, dacă autoritatea judiciară de executare constată că persoana în cauză nu mai are drept de ședere în statul membru de executare după executarea pedepsei, aplicarea motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru rămâne fără obiect.

160. Cu toate acestea, aprecierea capacității de ședere a persoanei în cauză în statul membru de executare după executarea pedepsei, având în vedere că aceasta nu este rezident în acest stat conform legii naționale privind intrarea și șederea străinilor și că a comis în mod regulat infracțiuni în acest stat, trebuie efectuată de autoritatea judiciară de executare conform cerințelor dreptului comunitar și cu respectarea drepturilor fundamentale.

161. Situația este, așadar, diferită după cum persoana în cauză este un cetățean al Uniunii sau un resortisant al unui stat terț.

162. Condițiile de intrare și de ședere a resortisanților statelor terțe în statele membre ale Uniunii, în stadiul actual al dreptului comunitar, continuă să fie, în cea mai mare parte, de competența statelor membre. Situația acestor resortisanți nu este reglementată de dreptul comunitar, în esență, decât dacă sunt membri de familie ai unui cetățean al Uniunii sau resortisanți ai unui stat cu care Comunitatea a încheiat o convenție ori dacă intră în domeniul de aplicare al Directivei privind dreptul la reîntregirea familiei(38) sau în cel al Directivei privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung(39).

163. În consecință, dacă, potrivit legislației statului membru de executare, faptul că un resortisant al unui stat terț locuiește ilegal în acest stat și comite în mod regulat infracțiuni în acest stat nu îi permite să locuiască în acest stat după executarea pedepsei sale, cu condiția respectării drepturilor garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acesta nu poate fi considerat rezident în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

164. În schimb, situația este diferită atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare are, asemenea domnului Kozłowski, calitatea de cetățean al Uniunii.

165. Astfel cum arată Comisia și cum se amintește în considerentul (11) al Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului(40), dreptul fundamental și personal de ședere în alt stat membru este conferit în mod direct prin tratat cetățenilor Uniunii și nu depinde de îndeplinirea anumitor proceduri administrative în statul membru gazdă.

166. Desigur, acest drept nu este necondiționat. Acesta este supus, în primii cinci ani, condiției ca persoana să dispună de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate pentru a nu deveni o sarcină pentru sistemul de asigurări sociale din statul membru de primire. Cu toate acestea, inexistența unor resurse stabile nu poate conduce în mod automat la măsura expulzării.

167. O astfel de măsură nu poate fi luată, potrivit considerentului (16) al Directivei 2004/38, decât dacă persoana în cauză devine o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă. În acest scop, acest stat trebuie să verifice dacă, într‑un asemenea caz, nu este vorba despre dificultăți temporare și trebuie să ia în considerare perioada de ședere, circumstanțele personale și cuantumul ajutoarelor acordate.

168. Prin urmare, simplul fapt că domnul Kozłowski nu dispune de resurse stabile și că ar încălca astfel legislația germană referitoare la intrarea și la șederea străinilor nu demonstrează, prin el însuși, că acesta nu poate avea o ședere legală în statul membru de executare după executarea pedepsei sale cu închisoarea. Acest fapt nu constituie în sine un element care exclude ca persoana în cauză să poată fi considerată rezident în acest stat, în condițiile în care aceasta nu a făcut obiectul unei măsuri de expulzare adoptate conform dreptului comunitar(41).

169. Tot astfel, dacă, în urma comiterii unor infracțiuni într‑un stat membru, un cetățean al Uniunii poate fi privat de dreptul de ședere în acest stat, această privare nu poate rezulta decât dintr‑o decizie de expulzare adoptată conform condițiilor foarte stricte prevăzute la articolele 27-33 din Directiva 2004/38.

170. Trebuie amintit că o astfel de decizie nu poate fi adoptată decât în circumstanțe excepționale, atunci când comportamentul persoanei în cauză constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. În plus, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau de siguranță publică, statul membru gazdă trebuie să ia în considerare, printre altele, durata șederii persoanei în cauză pe teritoriul său, vârsta acesteia, starea de sănătate a acesteia, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și economică în statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de origine.

171. Rezultă că împrejurarea că un resortisant al Uniunii a comis în mod regulat infracțiuni pe teritoriul statului membru de executare nu exclude, prin ea însăși, ca acesta să poată avea calitatea de „rezident” în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru. Astfel, o asemenea împrejurare nu demonstrează că persoana în cauză are centrul intereselor sale principale altundeva decât în acest stat.

172. Rezultă de asemenea că faptul că un astfel de resortisant locuiește în statul membru de executare cu încălcarea legislației acestui stat referitoare la intrarea și la șederea străinilor și că acesta comite în mod regulat infracțiuni în acest stat nu se opune recunoașterii calității de „rezident”, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, decât dacă această persoană a făcut obiectul unei măsuri de expulzare conform dreptului comunitar.

173. Având în vedere aceste considerații, propunem Curții să declare, ca răspuns la prima întrebare preliminară, că o persoană rămâne sau este rezident în statul membru de executare, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, atunci când centrul intereselor principale ale acestei persoane se află în acest stat membru, astfel încât executarea pedepsei în acest stat pare necesară în scopul de a favoriza reinserția acesteia. Pentru a aprecia dacă această condiție este îndeplinită, autoritatea judiciară de executare trebuie să examineze toate aspectele relevante ale situației individuale a persoanei în cauză.

174. În continuare, împrejurările că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare a locuit neîntrerupt în statul membru de executare și că aceasta este deținută în acest stat nu constituie criterii determinante sau relevante pentru a aprecia dacă aceasta rămâne sau este rezident în acest stat, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru. În sfârșit, împrejurările că persoana în cauză locuiește în statul membru de executare cu încălcarea legislației acestui stat referitoare la intrarea și la șederea străinilor și că aceasta comite în mod regulat infracțiuni în acest stat nu se opune ca aceasta să aibă calitatea de persoană care rămâne sau este rezident în acest stat, atunci când persoana respectivă este cetățean al Uniunii, decât dacă aceasta a făcut obiectul unei măsuri de expulzare conform dreptului comunitar.

V –    Concluzie

175. Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții ca, la întrebările formulate de Oberlandesgericht Stuttgart, să răspundă după cum urmează:

„1)      Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru care exclude executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse atunci când acest mandat de arestare are ca obiect un resortisant al său care nu consimte la predarea sa.

În acțiunea principală, instanța de trimitere trebuie să îi aplice domnului Kozłowski dispozițiile de drept intern aplicabile resortisanților celorlalte state membre conform finalității Deciziei‑cadru 2002/584. Principiul interpretării conforme se opune faptului ca motivul de neexecutare prevăzut de dreptul intern în favoarea resortisanților germani care se opun predării lor să fie extins la resortisanții celorlalte state membre în temeiul principiului nediscriminării.

2)      O persoană rămâne sau este rezident în statul membru de executare, în sensul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, atunci când centrul intereselor principale ale acestei persoane se află în acest stat membru, astfel încât executarea pedepsei în acest stat pare necesară în scopul de a favoriza reinserția socială a acesteia.

Pentru a aprecia dacă această condiție este îndeplinită, autoritatea judiciară a statului membru de executare, trebuie să examineze toate aspectele relevante ale situației individuale a persoanei în cauză.

Împrejurările că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare a locuit neîntrerupt în statul membru de executare și că aceasta este deținută în acest stat nu constituie criterii determinante sau relevante pentru a aprecia dacă aceasta rămâne sau este rezident în acest stat, în sensul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

Împrejurările că persoana în cauză locuiește în statul membru de executare cu încălcarea legislației acestui stat referitoare la intrarea și la șederea străinilor și că aceasta comite în mod regulat infracțiuni în acest stat nu se opune ca aceasta să aibă calitatea de persoană care rămâne sau este rezident în acest stat, atunci când persoana respectivă este cetățean al Uniunii, decât dacă aceasta a făcut obiectul unei măsuri de expulzare conform dreptului comunitar.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – Decizia‑cadru din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3, denumită în continuare „decizia‑cadru”).

3 – Informare referitoare la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (JO 1999, L 114, p. 56).

4 – Considerentele (1) și (5) ale deciziei‑cadru.

5 – Considerentul (6) al deciziei‑cadru.

6 – Considerentul (10) al deciziei‑cadru.

7 – Articolele 11 și 13 din decizia‑cadru.

8 – Articolele 23 și 24 din decizia‑cadru.

9 – BGBl. 2006 I, p. 1721, denumită în continuare „IRG”.

10 – Articolul 16 alineatul 2 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania (Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland) prevede:

„Niciun german nu poate fi extrădat [către] străinătate. Legea poate prevedea o normă derogatorie pentru extrădarea [către] un stat membru al Uniunii Europene sau o curte internațională, în măsura în care principiile statului de drept sunt garantate.”

11 – Servicii ale Ministerului Public de pe lângă instanța de apel competentă.

12 – A se vedea, pentru o aplicare recentă de către Curte statuând în Marea Cameră, Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact (C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 110 și jurisprudența citată).

13 – Examinarea celorlalte versiuni lingvistice conduce la aceeași analiză. Astfel, în versiunea în limba germană se prevede că „Die Mitgliedstaaten vollstrecken jeden Europäischen Haftbefehl”; în versiunea în limba engleză, „Member States shall execute any European arrest warrant” etc.

14 – Propunere de decizie‑cadru a Consiliului din 25 septembrie 2001 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre [COM(2001) 522 final].

15 – A se vedea, printre altele, Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Miniștrilor adresată statelor membre cu privire la normele penitenciare europene, adoptată la 12 februarie 1987 și înlocuită cu recomandarea Rec(2006)2, adoptată la 11 ianuarie 2006.

16 – JO 1999, C 98, p. 279.

17 – Punctul 78.

18 – Printre altele, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Republica Austria, Republica Polonă și Republica Portugheză.

19 – Deen‑Racsmány, Z., și Blekxtoon, R., „The Decline of the Nationality Exception in European Extradition?”, European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, vol. 13/3, p. 317-363, Koninklijke Brill NV, Țările de Jos, 2005.

20 – Cele trei cazuri vizate la articolul 3 din decizia‑cadru sunt următoarele. În primul rând, infracțiunea care se află la baza mandatului european de arestare a fost amnistiată în statul membru de executare, în al doilea rând, aceasta a făcut deja obiectul unei hotărâri definitive într‑un alt stat membru care a fost executată sau care nu mai poate fi executată și, în al treilea rând, persoana în cauză nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal în statul membru de executare.

21 – A se vedea în acest sens Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European din 26 iulie 2000 cu privire la recunoașterea reciprocă a deciziilor definitive în materie penală [COM(2000) 495/final, în special p. 8].

22 – Convenția din 14 iunie 1985 între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele lor comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), semnată la Schengen la 19 iunie 1990.

23 – C‑187/01 și C‑385/01, Rec., p. I‑1345.

24 – Punctul 33.

25 – A se vedea nota de subsol 14.

26 – Până în prezent au fost adoptate 20 de decizii‑cadru. Armonizarea a avut ca obiect definirea și combaterea infracțiunilor transfrontaliere, precum falsificarea monedei euro, frauda și contrafacerea mijloacelor de plată, spălarea banilor, terorismul, traficul de persoane, sprijinirea imigrației ilegale, corupția în sectorul privat, exploatarea sexuală a copiilor, traficul de droguri și atacurile împotriva sistemelor informatice. Aceasta a privit de asemenea mijloacele de acțiune sau de executare, precum crearea de echipe comune de anchetă, recunoașterea reciprocă a deciziilor de confiscare, de înghețare a unor bunuri sau elemente de probă sau chiar a sancțiunilor pecuniare, precum și statutul victimelor în cadrul procedurilor penale. Uniunea a adoptat de asemenea mai multe decizii prin care se creează organisme precum Eurojust și rețeaua europeană de puncte de contact în ceea ce privește persoanele responsabile de genocide, de crime împotriva umanității și de crime de război, sau care prevăd acțiuni precum schimbul de informații extrase din cazierul judiciar, acțiuni de formare și programe.

27 – Conformitatea deciziei‑cadru cu principiile enunțate la articolul 6 UE, în ceea ce privește înlăturarea condiției dublei incriminări pentru cele 32 de infracțiuni prevăzute la articolul 2 din această decizie‑cadru, a fost de altfel verificată de Curte în cadrul unei trimiteri preliminare în aprecierea validității, în Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld (C‑303/05, Rep., p. I‑3633).

28 – A se vedea, ca o exemplificare a acestei jurisprudențe constante, Hotărârea Advocaten voor de Wereld, citată anterior (punctul 45).

29 – 6/64, Rec., p. 1141, 1161.

30 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2000, Kreil (C‑285/98, Rec., p. I‑69, punctul 32), în legătură cu incompatibilitatea articolului 12a din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, prin faptul că stabilea condițiile privind accesul femeilor în forțele armate, cu Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă (JO L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164).

31 – C‑105/03, Rec., p. I‑5285.

32 – Punctul 43.

33 – Hotărârea Pupino, citată anterior (punctul 47).

34 – C‑397/01-C‑403/01, Rec., p. I‑8835.

35 – În domeniul securității sociale, locul reședinței unui lucrător, care este folosit pentru a determina legislația aplicabilă în materia prestațiilor de șomaj, este locul unde se află centrul obișnuit al intereselor acestuia. În această privință, trebuie să se ia în considerare situația familială a lucrătorului, precum și motivele care l‑au determinat să se deplaseze și natura muncii efectuate [Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Adanez‑Vega (C‑372/02, Rec., p. I‑10761, point 37)]. În materia scutirilor de taxă în interiorul Comunității pentru anumite mijloace de transport importate temporar, reședința obișnuită corespunde centrului permanent al intereselor persoanei în cauză, iar acest loc trebuie stabilit cu ajutorul tuturor criteriilor cuprinse în dispoziția de drept comunitar aplicabilă și al tuturor elementelor de fapt relevante [Hotărârea din 26 aprilie 2007, Alevizos (C‑392/05, Rep., p. I‑3505, punctele 54 și 55)]. În statutul funcției publice comunitare, reședința obișnuită a funcționarului, anterior intrării sale în funcție, care constituie criteriul determinant pentru acordarea indemnizației de expatriere, este definită ca locul în care persoana interesată și‑a fixat, cu intenția de a‑i conferi un caracter stabil, centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale [Hotărârea din 15 septembrie 1994, Magdalena Fernández/Comisia (C‑452/93 P, Rec., p. I‑4295, punctul 22)].

36 – Potrivit acestei rezoluții, noțiunea de domiciliu constituie o noțiune juridică. Aceasta implică o legătură juridică între o persoană și o țară, ce rezultă din voința acestei persoane de a-și stabili acolo centrul intereselor sale personale, sociale și economice. În ceea ce privește noțiunea de reședință, aceasta este determinată numai prin criterii de fapt. Aceasta nu depinde de o autorizație de ședere. Aceasta rezultă din faptul că o persoană locuiește într‑o țară o anumită perioadă, nu neapărat continuă. Pentru a stabili dacă o reședință este obișnuită, trebuie să se țină seama de durata și de continuitatea acesteia, precum și de circumstanțe de natură personală sau profesională care evidențiază legături durabile între o persoană și reședința sa.

37 – Recomandarea nr. R (87) 3 [punctele 65 litera c), 70.1 și 88], precum și Recomandarea Rec (2006)2 (punctele 24, 103 și 107).

38 – Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 (JO L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164).

39 – Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225).

40 – Directiva din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).

41 – Considerăm că acest răspuns poate fi transpus în cauza Wolzenburg (C‑123/08), aflată pe rolul Curții. Domnul Wolzenburg este un resortisant german care trăiește în Țările de Jos din luna iunie 2005. Acesta are o locuință în acest stat membru, în care locuiește cu soția sa, care este însărcinată. Domnul Wolzenburg a lucrat în Țările de Jos până în 2007. Acesta face obiectul unui mandat european de arestare emis de Staatsanwaltschaft Aachen (Germania). Instanța olandeză de trimitere arată că, potrivit legii olandeze, domnul Wolzenburg nu poate beneficia de motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, întrucât legislația olandeză care transpune această dispoziție rezervă acest motiv persoanelor care dețin o autorizație de ședere pe durată nedeterminată. Considerăm că această restricție nu este conformă deciziei‑cadru. Și în acest caz, recunoașterea calității de „rezident”, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, nu poate depinde de deținere a unui titlu de ședere de lungă durată, în condițiile în care dreptul de ședere în Țările de Jos al persoanei în cauză, care are calitatea de cetățean al Uniunii, decurge în mod direct din dreptul comunitar.