Cauza C‑89/17
Secretary of State for the Home Department
împotriva
Rozanne Banger
[cerere de decizie preliminară formulată de l’Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber)]
„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii Europene – Articolul 21 TFUE – Dreptul cetățenilor Uniunii de liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii – Directiva 2004/38/CE – Articolul 3 alineatul (2) primul paragraf litera (b) – Partener cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător – Întoarcere în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii – Cerere de eliberare a unei autorizații de ședere – Examinare amănunțită a situației personale a solicitantului – Articolele 15 și 31 – Protecție jurisdicțională efectivă – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a patra) din 12 iulie 2018
1. Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Cetățean al Uniunii care se întoarce în statul membru al cărui resortisant este după ce a locuit în alt stat membru numai în considerarea calității sale de cetățean al Uniunii – Drept de ședere derivat al membrilor familiei sale, resortisanți ai unui stat terț – Condiții – Aplicarea prin analogie a condițiilor de acordare prevăzute de Directiva 2004/38
[art. 21 alin. (1) TFUE; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului]
2. Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Cetățean al Uniunii care se întoarce în statul membru al cărui resortisant este după ce a locuit în alt stat membru numai în considerarea calității sale de cetățean al Uniunii – Cerere de acordare a unei autorizații de ședere partenerului neînregistrat care are o relație durabilă, atestată corespunzător, cu cetățeanul menționat – Obligația statului membru de a facilita acordarea unei astfel de autorizații
[art. 21 alin. (1) TFUE; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului]
3. Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Cetățean al Uniunii care se întoarce în statul membru al cărui resortisant este după ce a locuit în alt stat membru numai în considerarea calității sale de cetățean al Uniunii – Cerere de acordare a unei autorizații de ședere partenerului neînregistrat care are o relație durabilă, atestată corespunzător, cu cetățeanul menționat – Respingere – Obligația de a întemeia decizia de respingere pe o examinare amănunțită a situației personale a solicitantului
[art. 21 alin. (1) TFUE; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (2)]
4. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Beneficiari – Alți membri de familie ai unui cetățean al Uniunii, resortisanți ai unor țări terțe, care nu sunt incluși în definiția de la articolul 2 punctul 2 din directivă – Partener care are o relație durabilă, atestată corespunzător, cu cetățeanul menționat – Cerere de eliberare a unei autorizații de ședere – Respingere – Dreptul la o cale de atac – Control jurisdicțional – Întindere
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 30 și art. 31]
1. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 27-29)
2. Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune statului membru al cărui resortisant este un cetățean al Uniunii să faciliteze acordarea unei autorizații de ședere partenerului neînregistrat, resortisant al unui stat terț și cu care acest cetățean al Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător, atunci când cetățeanul Uniunii menționat, după ce și‑a exercitat dreptul la liberă circulație pentru a lucra într‑un al doilea stat membru, în conformitate cu condițiile prevăzute de Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, se întoarce împreună cu partenerul său în statul membru al cărui resortisant este pentru a locui pe teritoriul acestuia.
În această privință, trebuie să se precizeze că articolul 3 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din directiva menționată vizează în mod specific partenerul cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător. Această din urmă dispoziție prevede că statul membru gazdă facilitează, în conformitate cu legislația sa internă, intrarea și șederea acestui partener.
Potrivit jurisprudenței Curții, articolul 3 alineatul (2) din această directivă nu obligă statele membre să acorde un drept de intrare și de ședere resortisanților unor state terțe vizați de această dispoziție, ci stabilește în sarcina acestor state o obligație de a conferi un anumit avantaj cererilor formulate de resortisanții unor state terțe vizați la articolul menționat anterior în raport cu cererile de intrare și de ședere ale altor resortisanți ai unor state terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Rahman și alții, C‑83/11, EU:C:2012:519, punctul 21).
(a se vedea punctele 30, 31 și 35 și dispozitiv 1)
3. Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o decizie de a refuza acordarea unei autorizații de ședere partenerului neînregistrat, resortisant al unui stat terț, al unui cetățean al Uniunii care, după ce și‑a exercitat dreptul la liberă circulație pentru a lucra într‑un al doilea stat membru, în conformitate cu condițiile prevăzute de Directiva 2004/38, se întoarce împreună cu partenerul său în statul membru al cărui resortisant este pentru a locui pe teritoriul acestuia, trebuie să fie întemeiată pe o examinare amănunțită a situației personale a solicitantului și trebuie să fie motivată.
În cadrul acestei examinări a situației personale a solicitantului, autoritatea competentă trebuie să țină seama de diverși factori care pot fi pertinenți, după caz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Rahman și alții, C‑83/11, EU:C:2012:519, punctul 23).
Având în vedere atât inexistența unor norme mai precise în Directiva 2004/38, cât și folosirea termenilor „în conformitate cu legislația sa internă” în cadrul articolului 3 alineatul (2) din aceasta, este necesar să se constate că fiecare stat membru dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea factorilor care trebuie luați în considerare. Statele membre trebuie să se asigure însă că legislația lor prevede criterii care sunt conforme cu sensul uzual al termenului „facilitează” și care nu lipsesc această dispoziție de efectul său util (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Rahman și alții, C‑83/11, EU:C:2012:519, punctul 24).
(a se vedea punctele 39-41 și dispozitiv 2)
4. Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că resortisanții statelor terțe vizați la această dispoziție trebuie să dispună de o cale de atac pentru a contesta o decizie privind refuzul acordării unei autorizații de ședere adoptate în privința lor, în urma exercitării căreia instanța națională trebuie să poată verifica dacă decizia privind refuzul se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă și dacă garanțiile procedurale au fost respectate. Printre aceste garanții figurează obligația autorităților naționale competente de a efectua o examinare amănunțită a situației personale a solicitantului și de a motiva orice refuz de intrare sau de ședere.
Potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38, procedurile prevăzute la articolele 30 și 31 din aceasta se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În conformitate cu articolul 31 alineatul (1) din această directivă, persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
Totuși, aceste dispoziții nu menționează expres persoanele vizate în special la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Directiva 2004/38.
În această privință, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 87 din concluzii, noțiunea „membri de familie” este utilizată în alte dispoziții ale Directivei 2004/38 ca incluzând și persoanele vizate la articolul 3 alineatul (2) litera (a) din aceasta.
În plus, potrivit jurisprudenței Curții citate la punctul 38 din prezenta hotărâre, statele membre trebuie, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2004/38, să prevadă posibilitatea ca persoanele vizate la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din această directivă să obțină o decizie referitoare la cererea lor care să fie bazată pe o examinare amănunțită a situației lor personale și care, în caz de refuz, să fie motivată.
Or, întrucât dispozițiile Directivei 2004/38 trebuie să facă obiectul unei interpretări conforme cu cerințele care decurg din articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctul 50), aceste persoane trebuie să dispună de o cale de atac jurisdicțională efectivă împotriva unei decizii adoptate în temeiul acestei dispoziții care să permită verificarea în fapt și în drept a legalității acestei decizii în raport cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Gaydarov, C‑430/10, EU:C:2011:749, punctul 41).
Prin urmare, este necesar să se considere că garanțiile procedurale prevăzute la articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2004/38 sunt aplicabile persoanelor vizate la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din aceasta.
În ceea ce privește conținutul acestor garanții procedurale, potrivit jurisprudenței Curții, o persoană vizată la articolul 3 alineatul (2) din această directivă are dreptul ca o instanță să verifice dacă legislația națională și modul în care aceasta a fost aplicată nu au depășit limitele marjei de apreciere stabilite de directiva menționată (Hotărârea din 5 septembrie 2012, Rahman și alții, C‑83/11, EU:C:2012:519, punctul 25).
În ceea ce privește controlul jurisdicțional al marjei de apreciere de care dispun autoritățile naționale competente, instanța națională trebuie în special să verifice dacă decizia atacată se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă. În plus, acest control trebuie să privească respectarea garanțiilor procedurale care prezintă o importanță fundamentală ce permite instanței naționale să verifice dacă erau întrunite elementele de fapt și de drept de care depinde exercitarea puterii de apreciere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 aprilie 2017, Fahimian, C‑544/15, EU:C:2017:255, punctele 45 și 46). Printre aceste garanții figurează, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38, obligația acestor autorități de a efectua o examinare amănunțită a situației personale a solicitantului și de a motiva orice refuz de intrare sau de ședere.
(a se vedea punctele 44-52 și dispozitiv 3)