HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
23 octombrie 2010(*)
„Acțiune în anulare – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate împotriva Iranului în scopul de a împiedica proliferarea nucleară – Înghețare a fondurilor – Termen de introducere a acțiunii – Tardivitate – Inadmisibilitate – Cerere de despăgubiri – Inadmisibilitate”
În cauza T‑552/13,
Oil Turbo Compressor Co. (Private Joint Stock), cu sediul în Teheran (Iran), reprezentată de K. Kleinschmidt, avocat,
reclamantă,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de M. Bishop și de J.‑P. Hix, în calitate de agenți,
pârât,
având ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 al Consiliului din 1 decembrie 2011 de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 319, p. 11) și a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1), în măsura în care aceste regulamente o privesc pe reclamantă, și, pe de altă parte, o cerere de despăgubiri,
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din doamna M. E. Martins Ribeiro, președinte, domnii S. Gervasoni și L. Madise (raportor), judecători,
grefier: domnul L. Grzegorczyk, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 martie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Prezenta cauză se înscrie în cadrul regimului de măsuri restrictive instituit pentru a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran în scopul ca aceasta din urmă să înceteze activitățile nucleare care prezintă un risc de proliferare și dezvoltarea vectorilor de transport de arme nucleare.
2 Reclamanta, Oil Turbo Compressor Co. (Private Joint Stock), este o societate cu sediul în Iran care desfășoară activități de producție, de cercetare și de servicii în sectorul gazelor, al petrochimiei și al energiei în general. În special, aceasta produce și comercializează turbine și turbocompresoare utilizate în sectorul gazelor și petrochimiei.
3 La 26 iulie 2010, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39, rectificare în JO L 197, p. 19). Articolul 20 alineatul (1) din Decizia 2010/413 prevede înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor și ale entităților cuprinse în lista din anexele I și II la aceeași decizie.
4 La 25 octombrie 2010, ca urmare a adoptării Deciziei 2010/413, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO L 281, p. 1). Articolul 16 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 961/2010 prevede înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor, entităților și organismelor enumerate în anexa VIII la regulamentul menționat.
5 La 1 decembrie 2011, Consiliul a adoptat Decizia 2011/783/PESC de modificare a Deciziei 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 319, p. 71), prin care a adăugat, printre altele, numele reclamantei pe lista persoanelor și a entităților enumerate în anexa II la Decizia 2010/413.
6 În aceeași zi, Consiliul a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 319, p. 11), prin care a adăugat, printre altele, numele reclamantei pe lista din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010.
7 În Decizia 2011/783 și în Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, Consiliul a motivat înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale reclamantei după cum urmează:
„Afiliată companiei Sakhte Turbopomp va Kompressor (SATAK) (alias Turbo Compressor Manufacturer, TCMFG), desemnată de UE.”
8 La 2 decembrie 2011, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un aviz în atenția persoanelor și a entităților cărora li se aplică prevederile de la articolul 19 alineatul (1) litera (b) și de la articolul 20 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2010/413 (anexa II), precum și de la articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului (anexa VIII) (JO C 351, p. 15, denumit în continuare „avizul din 2 decembrie 2011”), în versiunile acestora rezultate în urma Deciziei 2011/783 și, respectiv, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011. În acest aviz, Consiliul a precizat, printre altele, făcând trimitere la actele relevante în ceea ce privește motivele fiecărei includeri, că luase decizia de a adăuga persoane și entități pe listele din anexa II la Decizia 2010/413 și din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010. Pe de altă parte, Consiliul a atras atenția persoanelor și a entităților vizate asupra posibilității de a contesta aceste acte în fața Tribunalului, în condițiile prevăzute la articolul 275 al doilea paragraf TFUE și la articolul 263 al patrulea și al șaselea paragraf TFUE.
9 Prin scrisoarea din 5 decembrie 2011 (denumită în continuare „scrisoarea din 5 decembrie 2011”), trimisă recomandat cu confirmare de primire la 6 decembrie 2011, Consiliul a informat reclamanta cu privire la includerea sa pe lista persoanelor și a entităților enumerate în anexa II la Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2011/783, și în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011. Această scrisoare s‑a întors la Consiliu cu mențiunea „adresă schimbată” aplicată de serviciile poștale iraniene.
10 La 13 februarie 2012, reclamanta a sesizat Tribunalul cu o acțiune în anularea Deciziei 2011/783, în măsura în care aceasta o privea, pentru motivul, printre altele, că Consiliul a săvârșit o eroare vădită de apreciere a faptelor pe care se întemeia decizia menționată în privința sa. Această acțiune a fost înregistrată sub numărul T‑63/12.
11 Regulamentul nr. 961/2010 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1, rectificare în JO L 93, p. 85), al cărui articol 23 alineatul (2) prevede înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor, entităților sau organismelor prevăzute în anexa IX la acest regulament. Numele reclamantei a fost inclus de Consiliu în această anexă pentru aceleași motive ca cele care figurează în Decizia 2011/783 și în Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011 (a se vedea punctul 7 de mai sus).
12 Prin Hotărârea din 26 octombrie 2012, Oil Turbo Compressor/Consiliul (T‑63/12, Rep., EU:T:2012:579), Tribunalul a admis acțiunea reclamantei în anularea Deciziei 2011/783, în măsura în care această decizie o privea.
13 La 11 decembrie 2012, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial un aviz în atenția persoanelor și a entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2010/413 și în Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2011, C 380, p. 7, denumit în continuare „avizul din 11 decembrie 2012”). Acest aviz a atras atenția persoanelor și entităților care figurau în anexa II la Decizia 2010/413 și în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 asupra posibilității de a adresa Consiliului o cerere de reexaminare a deciziei prin care au fost incluse în anexele menționate, anexând documentele justificative în acest sens.
14 Prin scrisoarea din 21 ianuarie 2013, reclamanta, amintind Hotărârea Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579) și arătând că numele său nu fusese încă eliminat nici din anexa II la Decizia 2010/413, nici din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012, a cerut Consiliului să îi indice motivele care se opuneau executării hotărârii menționate.
15 Prin scrisorile din 6 februarie 2013 și din 29 aprilie 2013, reclamanta a solicitat Consiliului, în esență, să execute Hotărârea Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579).
16 Prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1203/2013 al Consiliului din 26 noiembrie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 316, p. 1), numele reclamantei a fost retras de pe lista care figura în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012.
Procedura și concluziile părților
17 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 octombrie 2013, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
18 Prin act separat depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanta a formulat o cerere prin care solicita ca litigiul să fie judecat potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 76a din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991.
19 Prin măsura de organizare a procedurii prevăzută la articolul 64 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, notificată părților la 28 noiembrie 2013, Tribunalul a întrebat părțile dacă și la ce dată Consiliul a comunicat reclamantei, fie direct, fie prin publicarea unui aviz în Jurnalul Oficial, decizia sa de a include numele acesteia, pe de o parte, pe lista care figura în anexa unică la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011 și, pe de altă parte, pe lista care figura în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012. Părțile au răspuns la această întrebare în termenul stabilit.
20 La 29 noiembrie 2013, Consiliul a depus la grefa Tribunalului un memoriu în apărare care conținea, cu titlu subsidiar, o cerere de nepronunțare asupra fondului cauzei ca urmare a eliminării numelui reclamantei de pe lista care figura în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 1203/2013 (a se vedea punctul 16 de mai sus).
21 Prin Decizia din 12 decembrie 2013, Tribunalul (Camera a doua) a respins cererea de soluționare a acestui litigiu potrivit procedurii accelerate.
22 La 25 martie 2014, reclamanta a depus la grefa Tribunalului un memoriu în replică ce conținea o extindere a concluziilor. Tribunalul a înregistrat acest document, decizia asupra admisibilității urmând a fi luată ulterior.
23 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale.
24 Prin măsura de organizare a procedurii prevăzută la articolul 64 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, notificată părților la 30 ianuarie 2015, Tribunalul le‑a adresat în scris o întrebare, invitându‑le să răspundă în ședință. Această întrebare se referea la Ordonanța din 20 februarie 2014, Jannatian/Consiliul (T‑187/13, EU:T:2014:134) și la pertinența sa în legătură cu prezenta cauză.
25 Inițial stabilită la 4 februarie 2015, ședința a fost amânată pentru 11 martie 2015, la cererea reclamantei.
26 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 11 martie 2015.
27 În ședință, ca răspuns la întrebarea menționată la punctul 24 de mai sus, Consiliul a invocat avizul din 11 decembrie 2012 și a prezentat, la cererea Tribunalului, o copie a acestuia. Acest document a fost depus la dosar, fără ca reclamanta să se opună. Aceasta din urmă a formulat observații cu privire la documentul respectiv, aspect care a fost consemnat în procesul‑verbal de ședință.
28 În cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012 (denumite în continuare, împreună, „actele atacate”), în măsura în care aceste acte o privesc;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
29 În memoriul său în replică, reclamanta solicită, în plus, Tribunalului obligarea Consiliului la plata sumei de 90 528 392,56 euro cu titlu de daune interese.
30 În memoriul în apărare, Consiliul solicită Tribunalului:
– cu titlu principal, respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată;
– cu titlu subsidiar, nepronunțarea asupra fondului.
31 Ca răspuns la cererea de daune interese formulată de reclamantă în memoriul în replică, Consiliul solicită Tribunalului, prin memoriul în duplică:
– respingerea cererii de daune interese ca vădit inadmisibilă sau, cu titlu subsidiar, ca neîntemeiată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la cererile de anulare
32 În susținerea acțiunii în anulare, reclamanta invocă trei motive. Acestea sunt întemeiate, primul, pe o eroare vădită de apreciere a faptelor pe care se întemeiază actele atacate, al doilea, pe o încălcare a principiului proporționalității și, al treilea, pe o încălcare a dreptului de a fi ascultat, a obligației de motivare, a dreptului la apărare și a dreptului la o cale de atac efectivă.
33 Fără a invoca în mod formal o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, Consiliul susține, cu titlu principal, că cererile de anulare sunt tardive și, prin urmare, inadmisibile. Cu titlu subsidiar, el consideră că, întrucât numele reclamantei a fost retras de pe lista care figurează în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 1203/2013, nu mai este necesară, în orice caz, pronunțarea asupra fondului.
34 Cu titlu prioritar, trebuie analizată admisibilitatea cererilor de anulare prin prisma termenului de introducere a acțiunii.
35 În această privință, pe de o parte, Consiliul arată că a încercat să îi comunice reclamantei Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011 prin scrisoarea din 5 decembrie 2011, care i‑a fost returnată de serviciile poștale iraniene. În consecință, în condițiile în care s‑ar fi aflat în imposibilitatea de a proceda la o comunicare individuală, termenul de introducere a acțiunii ar fi început să curgă de la data publicării avizului din 2 decembrie 2011. Pe de altă parte, în ceea ce privește Regulamentul nr. 267/2012, Consiliul a arătat în ședință că termenul de introducere a acțiunii începuse să curgă de la data publicării avizului din 11 decembrie 2012 sau, cel puțin și după cum a afirmat în înscrisurile sale, de la data la care reclamanta a luat cunoștință despre adoptarea acestui regulament și despre conținutul său, mai precis cel târziu la 21 ianuarie 2013.
36 Reclamanta contestă aceste argumente ale Consiliului, în esență, pentru motivul că, în lipsa unei comunicării individuale a actelor atacate, termenul de introducere a acțiunii nu ar fi început să curgă. În special, pe de o parte, în ceea ce privește Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, Consiliul nu se poate prevala de returnarea de către serviciile poștale iraniene a scrisorii din 5 decembrie 2011, din moment ce acestei instituții îi revenea sarcina de a asigura primirea în bune condiții a scrisorilor sale. Pe de altă parte, în ceea ce privește Regulamentul nr. 267/2012, reclamanta arată, în esență, că Consiliul ar fi trebuit să încerce să i‑l comunice direct sau, cel puțin, să îl comunice avocatului său și că, în orice caz, avizul din 11 decembrie 2012 nu putea să fi declanșat curgerea termenului de introducere a acțiunii. În plus, întrucât se putea aștepta în mod legitim ca, în urma Hotărârii Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579), Consiliul să elimine numele său de pe listele care figurează în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 și în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012, din moment ce includerea fusese întemeiată pe aceleași motive ca cele ale Deciziei 2011/783, anulată în privința sa prin hotărârea menționată, reclamanta consideră că decăderea din dreptul de a formula prezenta acțiune este contrară principiului legalității administrației. Pe de altă parte, reclamanta adaugă că Consiliul, care a omis să îi răspundă la scrisorile din 21 ianuarie 2013, din 6 februarie 2013 și din 29 aprilie 2013, ar fi trebuit să o asculte și să îi indice, dacă era cazul, calea legală disponibilă.
37 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, „[a]cțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv”.
38 Potrivit jurisprudenței, principiul protecției jurisdicționale efective presupune ca autoritatea Uniunii Europene care adoptă un act prin care se iau măsuri restrictive împotriva unei persoane sau a unei entități să comunice motivele pe care se întemeiază acest act, în măsura în care este posibil, fie în momentul în care acest act este adoptat, fie, cel puțin, cât mai rapid posibil după adoptare, pentru a le permite acestor persoane sau entități exercitarea dreptului lor la acțiune (Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑35/10 și T‑7/11, Rep., EU:T:2013:397, punctul 56; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2011, Bank Melli Iran/Consiliul, C‑548/09 P, Rep., EU:C:2011:735, punctul 47 și jurisprudența citată).
39 Această situație decurge din natura specială a actelor care impun măsuri restrictive față de o persoană sau față de o entitate, care se aseamănă, în același timp, atât cu actele cu caracter general, în măsura în care interzic unei categorii de destinatari determinați în mod general și abstract, printre altele, să pună fonduri și resurse economice la dispoziția persoanelor și a entităților ale căror nume figurează pe listele prevăzute în anexele la acestea, cât și cu o serie de decizii individuale cu privire la persoanele și la entitățile respective (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2013, Gbagbo și alții/Consiliul, C‑478/11 P-C‑482/11 P, Rep., EU:C:2013:258, punctul 56 și jurisprudența citată).
40 În speță, acest principiu este concretizat la articolul 36 alineatul (3) din Regulamentul nr. 961/2010 și la articolul 46 alineatul (3) din Regulamentul nr. 267/2012, care prevăd că Consiliul comunică persoanei sau entității în cauză decizia sa, inclusiv motivele includerii numelui acesteia pe lista persoanelor și a entităților vizate de măsurile restrictive, fie direct, dacă dispune de adresa acesteia, fie prin publicarea unui aviz, oferind acesteia posibilitatea de a formula observații.
41 Rezultă că, deși, desigur, intrarea în vigoare a unor acte precum actele atacate are loc ca urmare a publicării acestora, termenul de introducere a unei acțiuni în anulare împotriva actelor respective în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE începe să curgă, pentru fiecare dintre persoanele și entitățile menționate, de la data comunicării care trebuie să îi fie făcută (Hotărârea Gbagbo și alții/Consiliul, punctul 39 de mai sus, EU:C:2013:258, punctul 59).
42 Astfel, acest termen curge fie de la data comunicării individuale a acestui act persoanei interesate, dacă adresa acesteia este cunoscută, fie, în caz contrar, de la publicarea unui aviz în Jurnalul Oficial (Hotărârea din 16 iulie 2014, Hassan/Consiliul, T‑572/11, Rep., EU:T:2014:682, punctul 33; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Gbagbo și alții/Consiliul, punctul 39 de mai sus, EU:C:2013:258, punctele 59-62).
43 În această privință, pe de o parte, trebuie adăugat că Consiliul nu are libertatea de a alege în mod arbitrar modul de comunicare a deciziilor sale către persoanele interesate. Astfel, potrivit jurisprudenței, dispozițiile citate la punctul 40 de mai sus trebuie interpretate în sensul că, atunci când Consiliul dispune de adresa unei persoane vizate de măsuri restrictive, în lipsa unei comunicări directe a actelor care conțin aceste măsuri, termenul de introducere a acțiunii pe care persoana în cauză trebuie să îl respecte pentru a contesta actele respective la Tribunal nu începe să curgă. Astfel, numai atunci când este imposibil să se comunice în mod individual persoanei interesate actul prin care sunt adoptate sau sunt menținute măsuri restrictive în privința sa, publicarea unui aviz în Jurnalul Oficial declanșează curgerea acestui termen (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, Rep., EU:T:2014:926, punctul 60 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea Gbagbo și alții/Consiliul, punctul 39 de mai sus, EU:C:2013:258, punctele 61 și 62).
44 Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, se poate considera că Consiliul se află în imposibilitate de a comunica în mod individual unei persoane fizice sau juridice ori unei entități un act care conține măsuri restrictive care o privesc fie atunci când adresa persoanei sau a entității respective nu este publică și nu i‑a fost furnizată, fie atunci când comunicarea transmisă la adresa de care dispune Consiliul nu ajunge la destinatar, în pofida demersurilor întreprinse de acesta, cu toată diligența necesară, în scopul de a efectua o astfel de comunicare (Hotărârea Mayaleh/Consiliul, punctul 43 de mai sus, EU:T:2014:926, punctul 61).
45 Admisibilitatea prezentelor cereri de anulare trebuie, cu titlu principal, să fie analizată în lumina acestor evocări.
46 În primul rând, cu privire la admisibilitatea cererii de anulare a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011, în măsura în care acest act o privește pe reclamantă, pe de o parte, este cert că, la 2 decembrie 2011, acest regulament a făcut obiectul unui aviz publicat în Jurnalul Oficial în atenția persoanelor și a entităților vizate prin măsurile restrictive.
47 Pe de altă parte, trebuie constatat că, la 6 decembrie 2011, Consiliul a trimis reclamantei scrisoarea din 5 decembrie 2011 cu confirmare de primire pentru a o informa, printre altele, cu privire la includerea sa în anexa unică la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011. Este cert că această scrisoare a fost returnată Consiliului cu mențiunea „adresă schimbată” aplicată de serviciile poștale iraniene.
48 Astfel, rezultă că Consiliul se afla într‑o situație de imposibilitate de a proceda la comunicarea individuală, în sensul jurisprudenței citate la punctul 44 de mai sus, analoagă situației în care s‑ar fi aflat dacă nu ar fi cunoscut adresa reclamantei. Contrar argumentelor invocate de reclamantă în ședință, această constatare se impune chiar dacă această adresă ar fi corectă.
49 Astfel, atunci când a trimis reclamantei scrisoarea din 5 decembrie 2011, Consiliul a avut grijă să o trimită recomandat prin poștă și să îi atașeze un aviz de recepție. Or, pe de o parte, este necesar să se arate că această normă de expediere a unei trimiteri poștale este cunoscută de serviciile cu atribuții, în Iran, în distribuirea de trimiteri poștale (a se vedea în acest sens Ordonanța din 20 noiembrie 2012, Shahid Beheshti University/Consiliul, T‑120/12, EU:T:2012:610, punctul 49). Pe de altă parte, ea constituie un mod adecvat de comunicare individuală, în sensul jurisprudenței citate la punctele 42 și 43 de mai sus, din moment ce, potrivit jurisprudenței, notificarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată permite să se determine cu certitudine dies a quo a termenului de introducere a acțiunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 1984, Ferriera Vittoria/Comisia, 224/83, Rec., EU:C:1984:208, punctul 9 și jurisprudența citată).
50 Astfel, este necesar să se considere că Consiliul, care nu poate dispune, în Iran, decât de resurse limitate în vederea aflării adreselor private ale tuturor persoanelor și entităților vizate de regimul de măsuri restrictive (a se vedea prin analogie Hotărârea Hassan/Consiliul, punctul 42 de mai sus, EU:T:2014:682, punctul 58), a făcut dovada diligenței cerute în legătură cu obligația care îi revenea de a comunica reclamantei măsurile restrictive adoptate în privința acesteia.
51 În consecință, având în vedere jurisprudența citată la punctul 44 de mai sus și contrar argumentelor reclamantei, Consiliul era îndreptățit să conteze pe indicația furnizată de serviciile poștale iraniene, potrivit căreia reclamanta își schimbase adresa, fără a fi obligat să reitereze comunicarea printr‑o nouă încercare de comunicare pe cale poștală sau chiar prin alte măsuri.
52 În special, contrar argumentelor invocate de reclamantă în ședință, este necesar să se adauge că, în urma returnării scrisorii din 5 decembrie 2011, Consiliul nu era obligat să îi comunice Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011 prin fax sau prin e‑mail. Într‑adevăr, reclamanta nu a stabilit în niciun fel că Consiliul dispunea de numărul său de fax sau de adresa sa de e‑mail. Dimpotrivă, ea s‑a limitat să susțină că acestea ar fi putut fi găsite pe rețeaua de internet, ceea ce totuși nu a dovedit prin niciun element de probă.
53 În aceste condiții, termenul de introducere a acțiunii a început să curgă, în ceea ce privește Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, la data publicării avizului din 2 decembrie 2011.
54 Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579), reclamanta a formulat în termen o acțiune în anularea Deciziei 2011/783. Or, această decizie, care a fost adoptată în aceeași zi ca Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011, era întemeiată, în privința reclamantei, pe motive de includere identice cu cele ale acestui regulament și a făcut, de asemenea, obiectul avizului din 2 decembrie 2011.
55 Prin urmare, cererea de anulare în parte a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011, introdusă la 15 octombrie 2013, este inadmisibilă din cauza tardivității.
56 În al doilea rând, cu privire la admisibilitatea cererii de anulare a Regulamentului nr. 267/2012, în măsura în care acest act o privește pe reclamantă, este cert că, după cum a precizat Consiliul ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în temeiul măsurilor de organizare a procedurii, acest regulament, care a fost publicat în Jurnalul Oficial, în seria L, nici nu a fost comunicat reclamantei, nici nu a făcut, la momentul adoptării sale la 23 martie 2012, obiectul unui aviz publicat în Jurnalul Oficial în atenția persoanelor și a entităților vizate prin măsurile restrictive.
57 Cu toate acestea, este de asemenea cert că Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial, la 11 decembrie 2012, un aviz în atenția persoanelor și a entităților cărora li se aplicau măsurile restrictive prevăzute, printre altele, de Regulamentul nr. 267/2012. Publicarea acestui aviz, care informează persoanele și entitățile menționate cu privire la posibilitatea de a adresa Consiliului o cerere de reexaminare a deciziei prin care au fost incluse, printre altele, pe lista care figurează în anexa IX la acest regulament, a declanșat curgerea termenului de introducere a acțiunii față de reclamantă (a se vedea în acest sens Ordonanța Jannatian/Consiliul, punctul 24 de mai sus, EU:T:2014:134, punctul 22).
58 Această considerație nu este repusă în discuție nici de lipsa, evidențiată de reclamantă, a oricărei încercări a Consiliului de a proceda la notificarea Regulamentului nr. 267/2012 către reclamantă sau către avocatul acesteia, nici de faptul, de asemenea invocat de reclamantă, că avizul din 11 decembrie 2012 nu conține nicio mențiune cu privire la căile de atac disponibile și la termenele aferente pentru a contesta legalitatea includerii sale în anexa IX la regulamentul menționat.
59 Primo, în ceea ce privește lipsa notificării Regulamentului nr. 267/2012, mai întâi, trebuie amintit că la punctele 47-52 de mai sus s‑a considerat că, în urma returnării scrisorii din 5 decembrie 2011, Consiliul era îndreptățit să conteze pe indicația furnizată de serviciile poștale iraniene, potrivit căreia reclamanta își schimbase adresa, fără a fi obligat să reitereze comunicarea, fie pe cale poștală la aceeași adresă, fie prin fax sau prin e‑mail.
60 Or, este necesar să se considere că nici patru luni mai târziu, cu ocazia adoptării Regulamentului nr. 267/2012, la 23 martie 2012, Consiliul nu era obligat să notifice acest regulament la o adresă pe care putea, în mod rezonabil, să o aprecieze ca fiind incorectă. Pe acest considerent, este irelevant că adresa care figurează pe borderoul de trimiteri al scrisorii din 5 decembrie 2011 corespunde celei care figurează în înscrisurile depuse de reclamantă în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579), fapt pe care, de altfel, reclamanta nu îl invocă.
61 Apoi, trebuie arătat că, contrar argumentelor prezentate de reclamantă în ședință, Consiliul nu era obligat nici să notifice Regulamentul nr. 267/2012 avocatului acesteia.
62 Astfel, având în vedere modul de redactare a articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, trebuie precizat că, în cazul în care un act trebuie să facă obiectul unei notificări pentru ca termenul de introducere a acțiunii să înceapă să curgă, aceasta trebuie adresată, în principiu, destinatarului acelui act, iar nu avocaților care îl reprezintă. Astfel, potrivit jurisprudenței, notificarea către reprezentantul unui reclamant este echivalentă cu notificarea către destinatar numai în cazul în care o astfel de formă de notificare este prevăzută în mod expres de o reglementare sau de un acord între părți (a se vedea Hotărârea Mayaleh/Consiliul, punctul 43 de mai sus, EU:T:2014:926, punctul 74 și jurisprudența citată), iar nu în mod unilateral de una dintre acestea (Hotărârea din 11 iulie 2013, BVGD/Comisia, T‑104/07 și T‑339/08, EU:T:2013:366, punctul 146).
63 Or, în speță, pe lângă faptul că Regulamentul nr. 267/2012 nu cuprinde nicio dispoziție care să prevadă comunicarea măsurilor restrictive reprezentantului unei persoane sau al unei entități vizate, trebuie arătat că reclamanta nu a dovedit existența unui asemenea acord între ea însăși și Consiliu, pe baza căruia acesta ar fi putut sau chiar ar fi trebuit să comunice regulamentul menționat reprezentantului său, pentru ca termenul să înceapă să curgă.
64 Astfel, în ședință, pe de o parte, reclamanta s‑a prevalat de mandatul din 28 decembrie 2011, prin care și‑a însărcinat reprezentantul să o reprezinte în orice procedură referitoare la măsuri restrictive luate în privința sa. Ea a precizat că acest mandat fusese transmis Consiliului prin scrisoarea din 9 februarie 2012, scrisoare care nu figurează totuși la dosar, și că fusese, de asemenea, anexat la cererea sa introductivă formulată în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579). Pe de altă parte, ea a invocat drept argument scrisorile adresate de reprezentatul său Consiliului la 21 ianuarie 2013, la 6 februarie 2013 și la 29 aprilie 2013.
65 Cu toate acestea, nici mandatul din 28 decembrie 2011, nici scrisorile din 21 ianuarie 2013, din 6 februarie 2013 și din 29 aprilie 2013, anexate la cererea introductivă, nu cuprind informații cu privire la vreun acord între reclamantă și Consiliu care să permită acestuia să comunice Regulamentul nr. 267/2012 reprezentantului reclamantei. Dimpotrivă, aceste documente exprimă o decizie unilaterală a reclamantei de a‑și împuternici reprezentantul să îi asigure reprezentarea cu privire la măsurile restrictive luate în privința sa și să primească, în acest context, eventuale notificări din partea Consiliului. Or, o asemenea decizie unilaterală este insuficientă din perspectiva jurisprudenței amintite la punctul 62 de mai sus. În lipsa unui acord între părți în sensul jurisprudenței citate la punctul 62 de mai sus, simplul fapt că Consiliul avea cunoștință despre mandatul avocatului reclamantei și despre adresa acestuia este insuficient pentru a‑i impune să procedeze la o notificare către avocat.
66 În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că lipsa comunicării individuale a Regulamentului nr. 267/2012 către reclamantă și către avocatul acesteia nu este, în sine, de natură să împiedice calcularea termenului de introducere a acțiunii începând de la data publicării avizului din 11 decembrie 2012.
67 Secundo, trebuie să se observe că faptul că avizul din 11 decembrie 2012 nu cuprinde, după cum a arătat reclamanta în ședință, nicio indicație cu privire la posibilitatea ca persoanele și entitățile vizate de măsurile restrictive să introducă o acțiune în fața Tribunalului în conformitate cu dispozițiile articolului 275 al doilea paragraf TFUE și ale articolului 263 al patrulea și al șaselea paragraf TFUE nu este de natură să pună în discuție constatarea că această publicare a permis reclamantei să fie informată despre conținutul motivelor includerii sale în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012.
68 Astfel, pe de o parte, reiese din jurisprudență că, în lipsa unei dispoziții exprese a dreptului Uniunii, nu se poate recunoaște, în sarcina instituțiilor Uniunii, o obligație generală de a informa justițiabilii despre căile de atac disponibile, precum și despre condițiile în care pot fi exercitate acestea (Ordonanțele din 5 martie 1999, Guérin automobiles/Comisia, C‑153/98 P, Rec., EU:C:1999:123, punctul 15, și Guérin automobiles/Comisia, C‑154/98 P, Rec., EU:C:1999:124, punctul 15, Ordonanța din 30 martie 2000, Méndez Pinedo/BCE, T‑33/99, Rec., EU:T:2000:94, punctul 36; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 7 decembrie 2004, Internationaler Hilfsfonds/Comisia C‑521/03 P, EU:C:2004:778, punctul 44).
69 Or, Regulamentul nr. 267/2012 nu cuprinde nicio dispoziție care să impună Consiliului să indice, cu ocazia comunicării prin publicarea unui aviz în Jurnalul Oficial, căile legale disponibile și condițiile în care acestea pot fi exercitate. În special, articolul 46 alineatul (3) din acest regulament, care se referă la comunicarea motivelor adoptării măsurilor restrictive către persoanele și entitățile vizate (a se vedea punctul 40 de mai sus), nu conține nicio obligație în acest sens.
70 Pe de altă parte și în orice caz, ținând seama de considerațiile de la punctul 54 de mai sus, trebuie arătat că, în speță, reclamanta avea cunoștință despre căile legale disponibile și despre termenele de introducere a acțiunii și în special despre posibilitatea pe care o avea de a contesta măsurile restrictive instituite în privința sa.
71 În lumina celor care precedă, este necesar să se concluzioneze că termenul de introducere a acțiunii a început să curgă, în ceea ce privește Regulamentul nr. 267/2012, la data publicării avizului din 11 decembrie 2012. Prin urmare, cererea de anulare în parte a regulamentului menționat, introdusă la 15 octombrie 2013, este inadmisibilă din cauza tardivității.
72 În orice caz, chiar presupunând că publicarea avizului din 11 decembrie 2012 nu ar putea fi reținută ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii în anulare din cauza lipsei oricărei mențiuni cu privire la căile de atac de care dispunea reclamanta pentru a contesta includerea sa în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012, mai trebuie adăugat că, în scrisoarea pe care a adresat‑o Consiliului la 21 ianuarie 2013, reprezentantul reclamantei a arătat că, în urma Hotărârii Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579), numele acesteia nu fusese încă eliminat din anexa II la Decizia 2010/413 și nici din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012, făcând referire, în acest sens, la punctul 103 al părții I B din anexa IX la acest regulament, în care figura tocmai numele reclamantei.
73 Astfel, decurge din elementele dosarului amintite la punctul 72 de mai sus că reprezentantul reclamantei și, prin urmare, reclamanta însăși cunoșteau exact și cu certitudine includerea acesteia în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 și motivele acestei includeri cel târziu la data scrisorii din 21 ianuarie 2013. În această privință, trebuie de asemenea înlăturat argumentul invocat de reclamantă în ședință, întemeiat pe faptul că, la acea dată, numai reprezentantul său, iar nu ea însăși, avea cunoștință despre includerea sa în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 și despre motivele acestei includeri. Astfel, trebuie arătat că reclamanta a susținut, de asemenea, în ședință că, chiar presupunând că Consiliul putea conta pe indicația serviciilor poștale iraniene, potrivit căreia ea își schimbase adresa, această instituție ar fi putut și ar fi trebuit totuși să comunice regulamentul menționat reprezentantului său. Or, reclamanta nu poate afirma, fără a se contrazice, că o comunicare făcută reprezentantului său are valoarea unei comunicări individuale, susținând în același timp că menționarea de către reprezentantul său a includerii sale în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 nu poate demonstra că ea însăși avea cunoștință despre aceasta.
74 Prin urmare, în împrejurările din prezenta cauză, este suficient să se constate că, chiar presupunând că nu ar putea fi reținută data publicării avizului din 11 decembrie 2012, după cum susține reclamanta, prezenta acțiune ar fi totuși tardivă, din moment ce reiese din elementele dosarului că reclamanta avea cunoștință despre includerea sa în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 cel târziu la data de 21 ianuarie 2013.
75 În această privință, mai trebuie adăugat că, în materia înghețării fondurilor, luarea în considerare a datei la care reclamanta a luat cunoștință de adoptarea măsurilor restrictive în privința sa și de motivele acestor măsuri nu este contrară jurisprudenței citate de aceasta, potrivit căreia termenul de introducere a acțiunii nu începe să curgă atunci când Consiliul omite să procedeze la comunicarea individuală către o persoană sau către o entitate a unui act care impune măsuri restrictive față de aceasta, chiar dacă îi cunoștea adresa (a se vedea în acest sens Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 38 de mai sus, EU:T:2013:397, punctul 59, Hotărârea din 16 septembrie 2013, Bank Kargoshaei și alții/Consiliul, T‑8/11, EU:T:2013:470, punctul 44, Hotărârea Hassan/Consiliul, punctul 42 de mai sus, EU:T:2014:682, punctul 38, și Hotărârea Mayaleh/Consiliul, punctul 43 de mai sus, EU:T:2014:926, punctele 60 și 66), sau în lipsa oricărei comunicări, atât individuale, cât și prin intermediul publicării unui aviz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2014, Syrian Lebanese Commercial Bank/Consiliul, T‑174/12 și T‑80/13, Rep., EU:T:2014:52, punctul 54, și Hotărârea din 23 septembrie 2014, Mikhalchanka/Consiliul, T‑196/11 și T‑542/12, EU:T:2014:801, punctul 57).
76 Astfel, în Hotărârile citate la punctul 75 de mai sus, Tribunalul nu s‑a pronunțat nici cu privire la data la care partea interesată luase cunoștință de actele în cauză, nici măcar cu privire la întrebarea dacă această dată putea, în lipsa comunicării actelor menționate, să fie luată în considerare pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii. În plus, deși, la punctul 62 din Hotărârea Gbagbo și alții/Consiliul, punctul 39 de mai sus (EU:C:2013:258), Curtea a precizat că, în cazul în care, în condițiile imposibilității Consiliului de a comunica în mod direct actele în cauză persoanelor interesate, aceste acte au făcut obiectul unui aviz publicat în Jurnalul Oficial, persoanele menționate nu se pot prevala de luarea la cunoștință efectivă ulterioară a actelor menționate, trebuie observat că, în schimb, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la eventuala incidență a criteriului luării la cunoștință de act, în lipsa oricărei comunicări a actului în cauză. Astfel, actele aflate în litigiu în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată făcuseră obiectul unor comunicări prin publicarea unor avize în Jurnalul Oficial.
77 În lumina celor ce precedă și în special a concluziilor trase la punctele 71 și 74 de mai sus, este necesar să se concluzioneze că cererea de anulare a Regulamentului nr. 267/2012, în măsura în care acesta o privește pe reclamantă, introdusă la 15 octombrie 2013, este inadmisibilă din cauza tardivității.
78 Concluziile trase la punctele 55 și 77 de mai sus nu sunt repuse în discuție prin celelalte argumente invocate de reclamantă. Prin argumentele respective, aceasta susține că decăderea din dreptul de a formula cereri de anulare este contrară principiului legalității administrației, întrucât se putea aștepta în mod legitim ca, în urma Hotărârii Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579), Consiliul să îi elimine numele de pe lista care figurează în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 și în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 și ca Consiliul, care ar fi omis să răspundă la scrisorile sale din 21 ianuarie 2013, din 6 februarie 2013 și din 29 aprilie 2013, să fi trebuit să o asculte și să îi indice, dacă era cazul, calea legală disponibilă.
79 În această privință, mai întâi, trebuie amintit că normele privind termenele de introducere a acțiunilor sunt de ordine publică și trebuie aplicate de instanță astfel încât să se asigure securitatea juridică, precum și egalitatea justițiabililor în fața legii (Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, Rep., EU:C:2007:32, punctul 101) și că aceste termene constituie, din rațiuni de securitate juridică, o limitare inerentă a dreptului de acces la instanță (a se vedea în acest sens Ordonanța din 12 septembrie 2013, Ellinika Nafpigeia și 2. Hoern/Comisia, C‑616/12 P, EU:C:2013:884, punctul 31).
80 Or, a subscrie la argumentația reclamantei întemeiată pe pretinsa omisiune a Consiliului de a răspunde la scrisorile din 21 ianuarie 2013, din 6 februarie 2013 și din 29 aprilie 2013 și pe pretinsul său refuz nelegal de a‑i elimina numele din anexa unică la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1245/2011 și din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 ar fi contrară acestui scop al termenului de introducere a acțiunii.
81 În continuare, în măsura în care reclamanta reproșează Consiliului un pretins refuz nelegal de a‑i elimina numele, în urma Hotărârii Oil Turbo Compressor/Consiliul, punctul 12 de mai sus (EU:T:2012:579), de pe lista persoanelor și a entităților vizate de măsurile restrictive luate împotriva Iranului, trebuie adăugat că acțiunea în constatarea abținerii de a acționa, prevăzută la articolul 265 TFUE, constituie calea adecvată pentru constatarea abținerii nelegale a unei instituții de a lua măsurile pe care le presupune executarea hotărârii (Hotărârea din 19 februarie 2004, SIC/Comisia, T‑297/01 și T‑298/01, Rec., EU:T:2004:48, punctul 32) sau pentru a determina dacă, în afara înlocuirii actului anulat, instituția era obligată să ia și alte măsuri cu privire la alte acte care nu fuseseră contestate în cadrul acțiunii în anulare inițiale (Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia, 97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, Rec., EU:C:1988:199, punctele 22-24, și Hotărârea din 18 septembrie 1996, Asia Motor France și alții/Comisia, T‑387/94, Rec., EU:T:1996:120, punctul 40).
82 În sfârșit, trebuie precizat că gravitatea pretinsei încălcări a instituției în cauză sau importanța atingerii care ar decurge din aceasta cu privire la respectarea drepturilor fundamentale nu ar permite, în orice caz, să se înlăture aplicarea criteriilor de admisibilitate stabilite în mod expres de tratat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 mai 2001, FNAB și alții/Consiliul, C‑345/00 P, Rec., EU:C:2001:270, punctul 40).
83 În lumina tuturor considerațiilor care precedă, este necesar să se respingă cererile de anulare a actelor atacate, în măsura în care acestea o privesc pe reclamantă, ca inadmisibile din cauza tardivității, fără a fi necesar să se examineze cererea de nepronunțare asupra fondului formulată de Consiliu cu titlu subsidiar.
Cu privire la cererea de daune interese
84 În memoriul în replică, printr‑o „cerere în completare”, reclamanta solicită repararea prejudiciului evaluat la suma de 90 528 392,56 euro pe care l‑ar fi suferit prin faptul că, din cauza adoptării unor măsuri restrictive nelegale, nu a putut onora unele contracte pe care le încheiase cu clienții săi și a trebuit să le achite acestora penalități contractuale și daune interese forfetare. În ceea ce privește admisibilitatea acestei cereri, pe de o parte, reclamanta se prevalează de Hotărârea din 26 iunie 1990, Sofrimport/Comisia (C‑152/88, Rec., EU:C:1990:259), din care ar reieși că o cerere de despăgubiri poate fi anexată unei cereri de anulare. Pe de altă parte, ea susține că introducerea unei astfel de cereri în memoriul în replică este judicioasă din rațiuni de economie a procedurii, precizându‑se, pe de altă parte, că daunele interese solicitate privesc obiectul prezentei proceduri.
85 Consiliul răspunde că cererea de daune interese formulată în memoriul în replică este vădit inadmisibilă, întrucât modifică obiectul litigiului, astfel cum acesta a fost definit prin cererea de sesizare. În plus, în măsura în care cererea de despăgubiri se bazează pe nelegalitatea Deciziei 2011/783, Tribunalul ar fi necompetent să o judece. În orice caz, această cerere ar fi neîntemeiată.
86 Potrivit articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, reclamantul este obligat să definească obiectul litigiului și să prezinte concluziile sale în cererea introductivă. Deși articolul 48 alineatul (2) din același regulament permite, în anumite condiții, prezentarea de motive noi pe parcursul procesului, această dispoziție nu poate, în niciun caz, să fie interpretată în sensul că permite reclamantului să sesizeze Tribunalul cu concluzii noi și să modifice astfel obiectul litigiului (Hotărârea din 18 septembrie 1992, Asia Motor France și alții/Comisia, T‑28/90, Rec., EU:T:1992:98, punctul 43, și Hotărârea din 20 mai 2009, VIP Car Solutions/Parlamentul, T‑89/07, Rep., EU:T:2009:163, punctul 110; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 25 septembrie 1979, Comisia/Franța, 232/78, Rec., EU:C:1979:215, punctul 3).
87 În speță, din cererea introductivă reiese fără echivoc că aceasta nu urmărea decât anularea Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012 în măsura în care aceste acte o priveau pe reclamantă. De altfel, în ședință, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, reclamanta a confirmat în mod explicit această interpretare a cererii introductive, fapt care a fost consemnat în procesul‑verbal de ședință.
88 În aceste condiții, cum obiectul acțiunii este definit în cererea introductivă ca fiind constituit dintr‑o cerere de anulare a Regulamentului de punere în aplicare nr. 1245/2011 și a Regulamentului nr. 267/2012, cererea de despăgubiri formulată în memoriul în replică este, având în vedere jurisprudența citată la punctul 86 de mai sus, inadmisibilă.
89 Această concluzie nu este repusă în discuție prin argumentele reclamantei.
90 Pe de o parte, în măsura în care reclamanta se prevalează de Hotărârea Sofrimport/Comisia, punctul 84 de mai sus (EU:C:1990:259), trebuie observat că împrejurările prezentei cauze sunt diferite de cele ale cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, astfel încât aceasta este lipsită de relevanță în ceea ce privește admisibilitatea prezentei cereri de despăgubiri. Prin urmare, în cauza menționată, după cum reiese din cuprinsul punctului 1 din hotărârea respectivă, atât cererea de anulare, cât și cererea de despăgubiri figurau în cererea de sesizare.
91 Pe de altă parte, în măsura în care reclamanta invocă motive de economie a procedurii, trebuie amintit că condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991 sunt de ordine publică (a se vedea în acest sens Ordonanța din 17 iulie 2014, Melkveebedrijf Overenk și alții/Comisia, C‑643/13 P, EU:C:2014:2118, punctul 38, și Hotărârea din 21 martie 2002, Joynson/Comisia, T‑231/99, Rec., EU:T:2002:84, punctul 154) și, prin urmare, nu pot fi lăsate la dispoziția părților. Or, a autoriza reclamanta să sesizeze Tribunalul, prin memoriul în replică, cu o cerere de despăgubiri nouă al cărei obiect este diferit de concluziile din cererea introductivă, deși ar fi putut formula o astfel de cerere chiar în cuprinsul acesteia din urmă, ar echivala cu a autoriza reclamanta să nu țină seama de aceste condiții de admisibilitate de ordine publică.
92 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că cererea de despăgubiri formulată pentru prima dată în memoriul în replică trebuie respinsă ca inadmisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2014, Syria International Islamic Bank/Consiliul, T‑293/12, EU:T:2014:439, punctul 83).
93 În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, se impune respingerea în întregime a prezentei acțiuni.
Cu privire la cheltuielile de judecată
94 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Consiliului.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea ca inadmisibilă.
2) Oil Turbo Compressor Co. (Private Joint Stock) suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Consiliul Uniunii Europene.
Martins Ribeiro | Gervasoni | Madise |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 23 octombrie 2015.
Semnături