HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)

4 octombrie 2018(*)

„Acces la documente – Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 – Documente aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din Directiva 2007/46/CE care permite unui stat membru să refuze înmatricularea vehiculelor care prezintă un risc serios pentru siguranța rutieră sau dăunează semnificativ mediului înconjurător sau sănătății publice – Refuzul accesului – Excepție referitoare la protecția activităților de inspecție, de anchetă și de audit – Prezumție generală – Convenția de la Aarhus – Refuzul accesului la dosar – Articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale”

În cauza T‑128/14,

Daimler AG, cu sediul în Stuttgart (Germania), reprezentată de C. Arhold, de B. Schirmer și de N. Wimmer, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de F. Clotuche‑Duvieusart, ulterior de G. Wilms și de F. Clotuche‑Duvieusart și, în sfârșit, de H. Krämer și de F. Clotuche‑Duvieusart, în calitate de agenți, asistați inițial de R. Van der Hout, ulterior de R. Van der Hout și de C. Wagner, avocați,

pârâtă,

susținută de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de M. Simm și de A. Jensen, în calitate de agenți,

și de

Parlamentul European, reprezentat de N. Görlitz și de L. Visaggio, în calitate de agenți,

interveniente,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei Ares(2013) 3715941 a Comisiei din 13 decembrie 2013 prin care s‑a refuzat să se acorde reclamantei accesul la documentele referitoare la procedura inițiată de Republica Franceză în temeiul articolului 29 din Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru) (JO 2007, L 263, p. 1),

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

compus din domnii D. Gratsias, președinte, A. Dittrich și P. G. Xuereb (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru) (JO 2007, L 263, p. 1, denumită în continuare „directiva‑cadru”) a înlocuit sistemele de omologare a vehiculelor din statele membre cu o procedură de omologare armonizată în cadrul Uniunii Europene, denumită „omologarea CE de tip”. Această omologare CE de tip este definită, la articolul 3 alineatul (5) din directiva‑cadru, ca fiind procedura prin care un stat membru certifică faptul că un tip de vehicul, sistem, componentă sau unitate tehnică separată respectă dispozițiile administrative și cerințele tehnice aplicabile cuprinse în directiva menționată sau în actele de reglementare enumerate în unele dintre anexele la aceasta.

2        Articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2006/40/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 mai 2006 privind emisiile provenite de la sistemele de climatizare ale autovehiculelor și de modificare a Directivei 70/156/CEE a Consiliului (JO 2006, L 161, p. 12, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 84, denumită în continuare „directiva privind sistemele de climatizare”) prevede că, începând de la 1 ianuarie 2011, statele membre nu mai acordă omologarea CE de tip pentru tipurile de vehicule echipate cu un sistem de climatizare proiectat să conțină gaze fluorurate cu efect de seră cu un potențial de încălzire globală mai mare de 150. Cu toate acestea, directiva menționată nu prevede un tip de agent refrigerant specific. Punerea în aplicare a acestei interdicții a fost amânată de Comisia Europeană până la 1 ianuarie 2013.

3        Producătorii europeni de vehicule au convenit, în cadrul unui proces internațional de armonizare, care a avut loc în anul 2009, să utilizeze agentul refrigerant cu numărul de referință „R1234yf”.

4        În anul 2013, reclamanta, Daimler AG, un producător de vehicule stabilit în Germania, care produce în special autovehicule marca Mercedes, a exprimat îndoieli cu privire la siguranța utilizării acestui agent refrigerant.

5        În luna mai a anului 2013, Kraftfahrt‑Bundesamt (KBA, biroul federal de transport cu autovehicule, Germania) a admis o cerere formulată de Daimler prin care s‑a solicitat extinderea omologării pentru tipul de vehicul 245G. Dat fiind că, inițial, tipul de vehicul 245G fusese omologat în anul 2008, acesta nu era supus obligației de a utiliza un agent refrigerant compatibil cu directiva privind sistemele de climatizare. Extinderea omologării pentru acest tip de vehicule a fost notificată Comisiei prin scrisoarea din 22 mai 2013.

6        La 10 iunie 2013, Comisia a inițiat procedura EU Pilot, cu numărul de referință 5160/11/ENTR, al cărei obiectiv era de a verifica în ce măsură Republica Federală Germania respectase, în cadrul acordării, în cazul reclamantei, a extinderilor omologărilor CE de tip, directiva‑cadru și directiva privind sistemele de climatizare.

7        La 26 iulie 2013, ministre de l’Écologie, du Développement durable et de l’Énergie [ministrul ecologiei, dezvoltării durabile și energiei] francez a adoptat o decizie prin care a refuzat înmatricularea, pe teritoriul francez, a anumitor vehicule marca Mercedes, pentru care o extindere a omologărilor CE de tip fusese acordată de autoritățile germane, pentru motivul că aceste vehicule erau echipate cu un sistem de climatizare proiectat pentru a conține gaze fluorurate cu efect de seră al căror potențial de încălzire globală era mai mare de 150, cu încălcarea articolului 5 alineatul (4) din directiva privind sistemele de climatizare.

8        Acest refuz al înmatriculării s‑a întemeiat pe dispoziția franceză care transpune articolul 29 alineatul (1) prima teză din directiva‑cadru. Articolul menționat, care figurează în capitolul XII, intitulat „Clauzele de salvgardare”, prevede că statele membre pot refuza, pentru o perioadă de maximum șase luni, să înmatriculeze vehicule care au făcut obiectul unei omologări CE de tip, în cazul în care consideră că aceste vehicule dăunează semnificativ mediului înconjurător sau sănătății publice.

9        La 26 iulie 2013, în conformitate cu articolul 29 alineatul (1) a doua teză din directiva‑cadru, Republica Franceză a informat Comisia cu privire la refuzul său de a înmatricula anumite vehicule marca Mercedes. În conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru, Comisia a consultat părțile implicate în scopul de a pregăti o decizie cu privire la acest refuz.

10      La 2 august 2013, o acțiune a fost introdusă de Mercedes‑Benz France, o întreprindere din grupul Daimler, împotriva deciziei din 26 iulie 2013 a ministre de l’Écologie, du Développement durable et de l’Énergie [ministrul ecologiei, dezvoltării durabile și energiei] francez, prin care acesta refuzase înmatricularea, pe teritoriul francez, a anumitor vehicule marca Mercedes.

11      Prin scrisoarea din 19 august 2013 adresată Comisiei, reclamanta a luat poziție cu privire la refuzul Republicii Franceze. În această scrisoare, reclamanta a indicat în special următoarele:

„[…] în temeiul articolului 41 alineatul (2) litera (b) din Carta drepturilor fundamentale, dreptul de acces la dosar face de asemenea parte dintre drepturile fundamentale protejate. Intenționăm să utilizăm acest drept și solicităm, prin urmare, posibilitatea de a avea acces pe deplin la toate înscrisurile aferente prezentei proceduri în temeiul articolului 29 din [directiva‑cadru] (inclusiv cele care figurează în alte înscrisuri care au fost utilizate și de care trebuie să se țină seama în speță), în special la orice eventuală luare de poziție, printre altele din partea serviciului juridic al Comisiei, în ceea ce privește aplicarea articolului 29 din [directiva‑cadru].”

12      Prin e‑mailul din 17 septembrie 2013 adresat reclamantei, Comisia a confirmat primirea acestei scrisori și a cererii de acces la documentele cuprinse în această scrisoare, pe care a considerat‑o ca fiind întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), și pe care a înregistrat‑o cu numărul de referință GESTDEM 2013/4643. În acest e‑mail, Comisia a solicitat de asemenea reclamantei să confirme că solicita accesul la documentele menționate la punctul 11 de mai sus.

13      Prin e‑mailul din 20 septembrie 2013, reclamanta a confirmat că cererea sa de acces privea toate documentele aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, în special aferente oricărei eventuale luări de poziție din partea serviciului juridic al Comisiei privind aplicarea articolului 29 din directiva‑cadru. Ea a indicat Comisiei că, în cazul în care aceasta din urmă dorea o solicitare mai exactă, trebuia să îi furnizeze o listă cu toate documentele legate de această procedură. În plus, reclamanta a subliniat că cererea sa de acces era întemeiată pe dreptul său de acces la dosar prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Potrivit reclamantei, acest articol era aplicabil pentru motivul că procedura prevăzută la articolul 29 din directiva‑cadru o privea în mod direct și individual, articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru obligând Comisia să o asculte înainte de adoptarea unei decizii.

14      Prin decizia din 16 octombrie 2013, Comisia a arătat că dispunea de paisprezece documente menționate în cererea de acces a reclamantei, a căror listă a fost inclusă în anexă. Aceasta a precizat că acorda accesul la cinci dintre documentele respective și refuza accesul la alte nouă. Comisia și‑a întemeiat refuzul de a acorda accesul la șase documente pe excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, referitoare la protecția obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit. Ea și‑a întemeiat refuzul de a acorda accesul la alte trei documente pe excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001, privind protecția procesului decizional. Comisia a adăugat că un acces parțial la aceste nouă documente nu era posibil. În sfârșit, aceasta a arătat că nu exista niciun interes public superior care să justifice divulgarea lor.

15      La 30 octombrie 2013, reclamanta a formulat o cerere de confirmare a accesului, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001. În această cerere, ea a arătat că ar fi trebuit să existe mai multe documente acoperite de cererea sa de acces decât cele paisprezece identificate de Comisie în decizia sa din 16 octombrie 2013. A menționat că excepțiile invocate de Comisie nu erau relevante și că exista un interes public superior pentru divulgarea documentelor solicitate, având în vedere importanța cauzei pentru realizarea liberei circulații a mărfurilor. În această cerere de confirmare, reclamanta a invocat nu numai dreptul de acces la documente prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, ci și dreptul de acces la dosar, prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

16      Prin decizia din 13 decembrie 2013 (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a confirmat refuzul de a acorda acces la nouă documente pe care le identificase ca neputând să îi fie comunicate în decizia sa din 16 octombrie 2013.

17      În plus, aceasta a arătat că, în urma unor cercetări suplimentare, constatase că dispunea, pe lângă cele paisprezece documente identificate în decizia sa din 16 octombrie 2013, de 349 de e‑mailuri suplimentare. Comisia a indicat că aceste documente constau în:

–        55 de e‑mailuri interne schimbate între agenți ai unității „Industria autovehiculelor” din cadrul Direcției Generale (DG) „Întreprinderi și industrie”;

–        170 de e‑mailuri interne ale DG „Întreprinderi și industrie”;

–        25 de e‑mailuri schimbate cu serviciul juridic;

–        25 de e‑mailuri schimbate cu alte direcții generale ale Comisiei;

–        45 de e‑mailuri schimbate cu state membre;

–        29 de e‑mailuri schimbate cu persoane juridice.

18      Comisia a considerat că ancheta efectuată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru privind refuzul Republicii Franceze de a înmatricula anumite vehicule marca Mercedes și ancheta preliminară privind Republica Federală Germania prin care se urmărea să se stabilească o eventuală încălcare erau strâns legate și a considerat că toate documentele solicitate făceau parte din dosarul administrativ aferent fiecăreia dintre aceste anchete.

19      În continuare, Comisia a examinat dacă divulgarea acestor documente aducea atingere, pe de o parte, obiectivului anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru și, pe de altă parte, obiectivului anchetei preliminare privind Republica Federală Germania.

20      În ceea ce privește atingerea adusă obiectivului anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, Comisia a considerat în esență că difuzarea documentelor solicitate ar fi avut drept efect repunerea în discuție a efectului util al clauzei de salvgardare prevăzute la articolul 29 din directiva‑cadru și în special a obiectivului anchetelor efectuate în acest context, care era de a stabili dacă statele membre aplicaseră această clauză în mod legitim și de a asigura un nivel ridicat de siguranță rutieră, de sănătate și de protecție a mediului.

21      Prin urmare, Comisia a concluzionat că documentele solicitate, care făceau parte, toate, din dosarul administrativ al anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, erau acoperite de o prezumție generală de nedivulgare întemeiată pe protecția anchetelor, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

22      În ceea ce privește atingerea adusă obiectivului anchetei preliminare privind Republica Federală Germania, prin care se urmărea să se stabilească o eventuală încălcare, Comisia a arătat în esență că, pentru a‑și putea îndeplini sarcinile în mod eficient, trebuie să existe un climat de încredere reciprocă între Comisie și statele membre până ce cazul se va finaliza definitiv și că se putea întemeia pe o prezumție generală de nedivulgare pentru a refuza accesul la documentele solicitate.

23      În plus, Comisia a considerat că nu exista un interes public superior care să justifice divulgarea documentelor solicitate și că interesul public era mai bine servit în cazul în care obiectivul anchetelor în curs era protejat.

24      Pe de altă parte, Comisia a considerat că nu putea să acorde acces parțial la documentele solicitate.

25      În sfârșit, în ceea ce privește trimiterea făcută de reclamantă la cartă și în special la dreptul de acces la dosar prevăzut la articolul 41 alineatul (2) din aceasta, Comisia a apreciat că nu își putea întemeia decizia în mod direct pe această dispoziție și că trebuia mai degrabă să ia în considerare limitele și condițiile de exercitare a acestui drept, astfel cum este definit de Tratatul FUE și de Regulamentul nr. 1049/2001.

 Procedură

26      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 februarie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

27      În memoriul în apărare depus la grefa Tribunalului la 7 mai 2014, Comisia a solicitat suspendarea procedurii.

28      Prin ordonanța din 1 iulie 2014, președintele Camerei a cincea, după ascultarea părților, a dispus, în temeiul articolului 77 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, suspendarea procedurii în prezenta cauză, în așteptarea deciziilor Curții prin care să se finalizeze judecata în cauzele C‑612/13 P, ClientEarth/Comisia, și C‑673/13 P, Comisia/Stichting Greenpeace.

29      La 5 martie 2015, reclamanta a depus o cerere de reluare a procedurii. La 20 martie 2015, Comisia a depus observații cu privire la cererea respectivă. Prin decizia din 8 aprilie 2015, președintele Camerei a cincea a respins această cerere.

30      Prin acte depuse la grefa Tribunalului la 4 aprilie și, respectiv, la 14 aprilie 2014, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au formulat cereri de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei.

31      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, prezenta cauză a fost reatribuită Camerei a cincea, în noua sa compunere, și unui nou judecător raportor.

32      Deciziile, în așteptarea cărora a fost suspendată procedura în prezenta cauză, au intervenit prin Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia (C‑612/13 P, EU:C:2015:486), și prin Hotărârea din 23 noiembrie 2016, Comisia/Stichting Greenpeace Nederland și PAN Europe (C‑673/13 P, EU:C:2016:889).

33      Prin deciziile din 7 decembrie 2016, președintele Camerei a cincea a admis cererile de intervenție formulate de Parlament și de Consiliu. Acestea au depus memorii în intervenție, iar părțile principale au depus observații cu privire la aceste memorii în termenele stabilite.

34      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, Tribunalul, prin scrisorile din 3 octombrie 2017, din 3 ianuarie și din 24 ianuarie 2018 și din 17 mai 2018, a adresat întrebări scrise Comisiei și reclamantei, la care acestea au răspuns în termenele stabilite.

35      În cadrul măsurilor de cercetare judecătorească prevăzute la articolul 91 litera (c) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a obligat Comisia să prezinte o copie completă a celor 29 de e‑mailuri schimbate între ea și persoanele juridice identificate de aceasta în decizia atacată ca fiind aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru. Comisia a dat curs acestei ordonanțe în termenul stabilit.

36      Prin scrisoarea din 8 iunie 2018, reclamanta a solicitat, având în vedere răspunsul dat de Comisie la 28 mai 2018 la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, ca acesta să adopte o nouă măsură de organizare a procedurii pentru a adresa două întrebări Comisiei.

37      În temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în lipsa cererii de organizare a unei ședințe prezentate de părțile principale în termenul de trei săptămâni de la notificarea închiderii fazei scrise a procedurii, Tribunalul poate decide să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii. În speță, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a decis, în lipsa unei asemenea cereri, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

 Concluziile părților

38      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

39      Comisia, susținută de Parlament și de Consiliu, solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

40      În susținerea acțiunii sale, reclamanta invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului de acces la dosar prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în domeniul mediului, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”), și a Regulamentului (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organismele comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus (JO 2006, L 264, p. 13, Ediție specială, 15/vol. 17, p. 126). Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 42 din cartă, a articolului 15 alineatul (3) TFUE, a Regulamentului nr. 1049/2001 și a Regulamentului nr. 1367/2006. În sfârșit, al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare.

41      Comisia contestă toate aceste motive. Consiliul și Parlamentul au prezentat argumente numai în ceea ce privește argumentația reclamantei, dezvoltată în cadrul celui de al doilea motiv, referitoare la încălcarea Convenției de la Aarhus.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului de acces la dosar prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă

42      În cadrul primului motiv, reclamanta susține că Comisia a încălcat dreptul său fundamental de acces la dosar, garantat la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

43      În această privință, reclamanta arată că, spre deosebire de ceea ce reiese din decizia atacată, dreptul de acces la dosar nu este definit, adaptat sau redus prin dispozițiile de drept primar sau derivat al Uniunii. Dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă, ar fi, dimpotrivă, independent de dreptul de acces la documentele instituțiilor prevăzut la articolul 42 din cartă. În timp ce acest din urmă drept ar fi un drept recunoscut oricărui cetățean al Uniunii, dreptul de acces la dosar ar fi un drept recunoscut unei părți la o procedură specifică. Comisia nu ar fi respectat această diferență fundamentală în decizia atacată. Regulamentul nr. 1049/2001 nu ar privi decât dreptul de acces la documentele instituțiilor de care ar beneficia toți cetățenii Uniunii, iar nu dreptul fundamental de acces la dosar. Acest din urmă drept ar beneficia de o protecție mult mai mare decât dreptul de acces la documente.

44      În plus, reclamanta amintește că articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă consacră „dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial”. Or, aceasta consideră că documentele referitoare la procedura inițiată de Republica Franceză în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru o privesc în mod direct și individual.

45      În plus, reclamanta subliniază că, deși, desigur, dreptul de acces la dosar este limitat de garantarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial, problema dacă accesul la dosar trebuie acordat sau refuzat ca urmare a protecției acestor interese legitime trebuie apreciată de la caz la caz. Or, Comisia ar fi exclus de la accesul la dosar, în bloc și fără nicio precizare, toate documentele care erau, în opinia sa, confidențiale, fapt care ar fi contrar jurisprudenței Curții.

46      În replică, reclamanta subliniază că cererea sa inițială de acces și cererea sa de confirmare se întemeiau pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă și că, în decizia atacată, Comisia a examinat această dispoziție și a solicitat respingerea cererii de acces la dosar. În consecință, potrivit reclamantei, dreptul de acces la dosar întemeiat pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă face obiectul deciziei atacate, contrar susținerilor Comisiei.

47      În plus, reclamanta susține că jurisprudența stabilită în cauzele referitoare la înțelegeri, invocată de Comisie, potrivit căreia refuzul accesului la dosar nu este un act atacabil, nu este pertinentă. Astfel, această jurisprudență ar fi întemeiată în mod esențial pe faptul că dreptul de acces la dosar este pe deplin recunoscut ca garanție procedurală în acest tip de cauze și punerea sa în aplicare este reglementată în detaliu prin intermediul unui regulament. Pe de altă parte, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, reclamanta a subliniat că nu s‑a stabilit că nelegalitatea legată de refuzul accesului la dosar putea fi invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva unei decizii finale. Articolul 29 din directiva‑cadru nu ar prevedea astfel posibilitatea producătorului de a introduce o acțiune împotriva deciziei finale. Reclamanta a subliniat de asemenea că Comisia nu poate invoca faptul că și‑a prezentat observațiile în termenul scurt acordat fără să‑și fi exercitat dreptul de acces la dosar, din moment ce acest acces la dosar nu i‑a fost acordat în prealabil. Ar fi evident că reclamanta ar fi fost abilitată să‑și completeze observațiile după ce a avut acces la dosar.

48      În plus, reclamanta a subliniat de asemenea că articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă acordă o importanță decisivă calității de „persoană vizată” de o procedură și că această persoană putea exercita în mod efectiv dreptul de a fi ascultată cu privire la cauză doar cu condiția de a cunoaște dosarul în întregime. Astfel, dreptul de a formula observații, care ar recunoaște calitatea de persoană vizată celui care formulează observații, ar implica în general și dreptul de acces la dosar. Articolul 29 alineatul (1) din directiva‑cadru ar sublinia poziția procedurală specială a producătorului vizat de un refuz de înmatriculare, întrucât această dispoziție ar prevedea că statul membru care ia această decizie informează de îndată celelalte state membre, Comisia și producătorul în cauză cu privire la aceasta. Prin urmare, articolul 29 alineatul (1) din directiva‑cadru ar conferi un statut de parte vizată de procedură producătorului, cu consecința că Comisia ar trebui să îl consulte, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru.

49      În sfârșit, reclamanta susține că este evident că accesul său la dosar poate avea o influență asupra procedurii care o privește. În calitate de producător vizat de procedura inițiată de Republica Franceză în conformitate cu articolul 29 din directiva‑cadru, reclamanta ar putea furniza informații foarte exacte cu privire la aspectele tehnice în discuție și informații pertinente pentru decizia care urmează să fie adoptată.

50      Comisia recunoaște că dreptul de acces la dosar prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă este distinct de dreptul de acces la documente garantat de articolul 42 din cartă, de articolul 15 alineatul (2) TFUE și de Regulamentul nr. 1049/2001. În consecință, aceasta susține că reclamanta nu poate solicita anularea unei decizii adoptate de Comisie în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 pentru motivul că aceasta încalcă dreptul său de acces la dosar. Comisia adaugă că nu a examinat cererea de acces la dosarul reclamantei, întrucât nu acesta este obiectul unei proceduri inițiate în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001. În decizia atacată, aceasta s‑ar fi pronunțat numai cu privire la dreptul de acces la documentele reclamantei în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001. Considerațiile cuprinse în decizia atacată, în ceea ce privește articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă, nu ar indica nicidecum, contrar a ceea ce susține reclamanta, că aceasta a adoptat o decizie cu privire la cererea de acces la dosar. Dimpotrivă, Comisia ar fi declarat în mod explicit, în decizia atacată, că a examinat cererea exclusiv în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001. Prin urmare, reclamanta nu ar putea înlătura sau eluda condițiile acestui drept de acces, reglementate de dreptul derivat, invocând un drept de acces la dosar de care ar beneficia în calitate de parte la o procedură administrativă desfășurată de Comisie.

51      În plus, Comisia amintește că dreptul de acces la dosar privea implicarea reclamantei într‑o procedură inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru și că, referitor la această procedură, refuzul de a acorda accesul la dosar nu echivala cu o decizie definitivă a Comisiei, adoptată la finalul acestei proceduri, astfel încât, potrivit jurisprudenței, acest refuz nu constituia încă un act juridic atacabil. Criticile referitoare la legalitatea unei măsuri intermediare – precum o decizie privind o cerere de acces la dosar – ar putea fi invocate numai cu titlu incident, în cadrul acțiunii introduse împotriva deciziei de finalizare a procedurii. În plus, reclamanta nu ar fi demonstrat că o acțiune formulată împotriva unei decizii finale nu i‑ar asigura o protecție juridică suficientă.

52      Ca răspuns la întrebările adresate de Tribunal, Comisia a subliniat că articolul 29 din directiva‑cadru nu prevedea că producătorul beneficia de un drept de acces la dosar și că un asemenea drept al producătorilor în cauză ar fi putut cel mult să se întemeieze pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă. În opinia Comisiei, un drept procedural care permite persoanei interesate să‑și asigure în mod corect apărarea revine doar părților la procedură. Or, producătorii nu ar fi părți la procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru. Astfel, nu ar rezulta din împrejurarea că Comisia ascultă operatorii economici în cauză pentru a examina toate faptele relevante că aceștia din urmă ocupă în cadrul procedurii o poziție care le‑ar conferi drepturi speciale.

53      Comisia adaugă că dreptul de acces la dosar nu este acordat fără rezerve părților la o procedură, dat fiind că acestora li se poate refuza accesul la dosar atunci când interese superioare privind confidențialitatea se opun accesului respectiv. Limitele dreptului de acces la dosar menționat la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă ar corespunde excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 referitoare la protecția anchetelor. Astfel, în opinia Comisiei, dreptul de acces la dosar, în cazul în care ar fi făcut obiectul deciziei atacate, ar fi putut de asemenea să fie limitat în mod proporțional din motive comparabile cu cele referitoare la dreptul de acces vizat de această decizie.

54      În sfârșit, Comisia arată că, în temeiul jurisprudenței, reclamanta, pentru a dovedi o încălcare a dreptului de acces la dosar, trebuie să demonstreze că refuzul accesului a putut influența derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Or, reclamanta nu ar fi făcut acest lucru. În plus, o asemenea influență ar fi exclusă din motive cronologice, dat fiind că reclamanta a prezentat observații, în procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, la 19 august 2013, cu alte cuvinte înainte de a fi introdus cererea sa de acces la documente prin e‑mailul din aceeași zi.

55      Trebuie să se stabilească mai întâi dacă, în decizia atacată, Comisia s‑a pronunțat, astfel cum susține, numai cu privire la cererea de acces la documente întemeiată pe Regulamentul nr. 1049/2001 sau dacă s‑a pronunțat și cu privire la cererea de acces la dosar întemeiată pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

56      În scrisoarea din 19 august 2013, adresată Comisiei, în care reclamanta a luat poziție cu privire la refuzul Republicii Franceze de a înmatricula anumite vehicule marca Mercedes, reclamanta și‑a întemeiat cererea de acces la toate documentele aferente procedurii inițiate de Republica Franceză în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru doar pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

57      În plus, în urma e‑mailului transmis de Comisie reclamantei potrivit căruia aceasta considera că cererea de acces conținută în scrisoarea din 19 august 2013 era o cerere de acces la documente întemeiată pe Regulamentul nr. 1049/2001, reclamanta a subliniat, prin e‑mailul din 20 septembrie 2013, că cererea sa de acces era întemeiată pe dreptul său de acces la dosar prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

58      În sfârșit, în cererea sa de confirmare a accesului din 30 octombrie 2013, reclamanta a invocat nu numai dreptul de acces la documente prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, ci și dreptul de acces la dosar, astfel cum este prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

59      Astfel, cererile inițiale de acces la documente, formulate în scrisoarea din 19 august 2013 și, respectiv, în e‑mailul din 20 septembrie 2013, erau întemeiate doar pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă, iar cererea de confirmare a accesului era întemeiată atât pe dreptul de acces la documente, prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, cât și pe dreptul de acces la dosar, prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

60      În plus, este adevărat că decizia atacată este intitulată „Decizia secretarului general adoptată în temeiul articolului 4 din dispozițiile privind punerea în aplicare a Regulamentului […] nr. 1049/2001” și are ca obiect „cererea dumneavoastră de confirmare a accesului la documente formulată în temeiul Regulamentului […] nr. 1049/2001 – GESTDEM 2013/4643” și că, sub titlul „Aprecierea și concluziile în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001” din decizia atacată, Comisia a afirmat că, „[a]tunci când apreciază o cerere de divulgare a unor documente în temeiul Regulamentului […] nr. 1049/2001, Comisia nu se poate pronunța cu privire la eventualele încălcări ale unui drept de acces privilegiat, întemeiat pe alte acte legislative (precum directiva[‑cadru] și directiva [privind sistemele de climatizare], în măsura în care acestea prevăd un asemenea drept de acces la documente)”, și că „această critică nu face, așadar, obiectul prezentei decizii”.

61      Cu toate acestea, decizia atacată conține nu numai un titlu denumit „Aprecierea și concluziile în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001”, ci și un titlu denumit „Trimiteri la [cartă]”. Or, sub acest titlu, decizia atacată are următorul cuprins:

„În cererea dumneavoastră de confirmare, vă referiți, în plus, la [cartă] și în mod special la dreptul de acces al oricărei persoane la dosarul propriu prevăzut la articolul 41 alineatul (2) și solicitați ca cererea dumneavoastră să fie examinată și din perspectiva acestor dispoziții.

Regulamentul nr. 1049/2001 este, desigur, conform cu [carta], dar a fost adoptat în [temeiul] articolului 15 alineatul (3) [TFUE] pe care îl transpune.

În temeiul articolului 52 alineatul (2) din [cartă], drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate […] se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

Prin urmare, dreptul de acces prevăzut de [cartă] trebuie să se exercite în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de articolul 15 alineatul (3) TFUE și de Regulamentul nr. 1049/2001.

Acesta este motivul pentru care Comisia nu își poate întemeia decizia privind cererea dumneavoastră de acces în mod direct pe dreptul de acces înscris în [cartă]. Dimpotrivă, aceasta trebuie să țină seama de condițiile și de limitele stabilite de [Tratatul FUE] și de Regulamentul nr. 1049/2001.”

62      Prin urmare, din acest fragment din decizia atacată reiese că Comisia a examinat cererea de acces la dosar întemeiată pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă și a respins‑o în esență pentru motivul că dreptul de acces la dosar era limitat și de excepțiile prevăzute de Regulamentul nr. 1049/2001.

63      În plus, trebuie să se arate că, în memoriul în apărare, deși Comisia susține, în argumentația sa privind primul motiv, că nu s‑a pronunțat cu privire la cererea de acces la dosarul reclamantei, întemeiată pe articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă, în argumentația sa referitoare la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, Comisia afirmă că, în decizia atacată, ea „s‑a pronunțat chiar cu privire la dreptul de acces la dosar” și că „a stabilit că trebuia, în definitiv, să refuze dreptul de acces la dosar pentru același motiv precum accesul global la documente în sensul Regulamentului […] nr. 1049/2001”.

64      În plus, argumentul Comisiei potrivit căruia o cerere de acces la dosar nu face, în principiu, obiectul unei proceduri întemeiate pe Regulamentul nr. 1049/2001 și cel potrivit căruia aceasta nu era obligată să se pronunțe cu privire la cererea respectivă în decizia atacată nu repun în discuție faptul că Comisia s‑a pronunțat cu privire la această cerere în decizia menționată.

65      În consecință, este necesar să se considere că decizia atacată conține un refuz al accesului la dosar solicitat de reclamantă în temeiul articolului 41 alineatul (2) litera (b) din cartă.

66      Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă Comisia susține în mod întemeiat că un asemenea refuz al accesului nu este un act atacabil.

67      Potrivit unei jurisprudențe constante, în ceea ce privește actele sau deciziile a căror elaborare se efectuează în mai multe etape, nu constituie, în principiu, acte susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare decât măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției în cauză la finalul procedurii, măsurile preliminare sau de natură pur pregătitoare neputând face obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea Ordonanța din 15 februarie 2012, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑208/11 P, nepublicată, EU:C:2012:76, punctul 29 și jurisprudența citată).

68      Rezultă din jurisprudența în domeniul concurenței că, chiar dacă pot constitui o încălcare a dreptului la apărare, actele Comisiei care refuză accesul la dosar nu produc, în principiu, decât efecte limitate aferente unui act pregătitor care se inserează în cadrul unei proceduri administrative prealabile. Or, numai actele care afectează imediat și în mod ireversibil situația juridică a întreprinderilor în cauză ar fi de natură să justifice, înainte de finalizarea procedurii administrative, admisibilitatea unei acțiuni în anulare (Hotărârea din 18 decembrie 1992, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑10/92-T‑12/92 și T‑15/92, EU:T:1992:123, punctul 42, Ordonanța din 5 decembrie 2001, Reisebank/Comisia, T‑216/01 R, EU:T:2001:277, punctul 46, și Ordonanța din 27 ianuarie 2009, Intel/Comisia, T‑457/08 R, nepublicată, EU:T:2009:18, punctul 53).

69      Faptul, invocat de reclamantă, că, în materie de concurență, dreptul de acces la dosar este prevăzut de un regulament nu justifică adoptarea de către Tribunal a unei abordări diferite în speță. Deciziile citate la punctul 68 de mai sus se întemeiau în esență pe împrejurarea că, până la adoptarea deciziei Comisiei în urma unei proceduri administrative, refuzul accesului la dosar era, în principiu, reversibil și că eventuala nelegalitate care afectează refuzul accesului ar putea fi invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei adoptate la finalizarea procedurii administrative.

70      În speță, din cuprinsul articolului 29 alineatul (1) din directiva‑cadru reiese că statele membre comunică Comisiei refuzul de a înmatricula vehicule sau de a permite vânzarea sau punerea în exploatare pe teritoriul lor a vehiculelor, a componentelor sau a unităților tehnice separate, precum și motivele acestui refuz. În plus, articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru prevede că Comisia consultă părțile implicate, cu scopul de a pregăti decizia.

71      Această decizie va preciza poziția juridică a Comisiei privind compatibilitatea refuzului de înmatriculare notificat de statul membru cu, printre altele, libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței interne.

72      Reclamanta nu explică motivele pentru care nu ar putea contesta eventuala nelegalitate care afectează refuzul accesului la dosar în cadrul unei acțiuni împotriva deciziei prevăzute la articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru care va fi adoptată de Comisie.

73      De altfel, trebuie să se sublinieze că articolul 11 din Directiva 2006/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 mai 2006 privind echipamentele tehnice și de modificare a Directivei 95/16/CE (JO 2006, L 157, p. 24, Ediție specială, 13/vol. 53, p. 120) prevede o clauză de salvgardare care permite statelor membre să retragă de pe piață anumite mașini care poartă marca „CE”, care pot pune în pericol sănătatea sau securitatea persoanelor. Această clauză de salvgardare este similară cu cea prevăzută la articolul 29 alineatul (1) din directiva‑cadru. Or, în Hotărârea din 15 iulie 2015, CSF/Comisia (T‑337/13, EU:T:2015:502, punctele 16-35), Tribunalul a considerat admisibilă o acțiune în anulare introdusă de producătorul unor echipamente tehnice împotriva unei decizii a Comisiei prin care se constată caracterul justificat al măsurilor adoptate de autoritățile daneze, întemeiate pe clauza de salvgardare prevăzută la articolul 11 din Directiva 2006/42, cu privire la condițiile în care aceste echipamente au fost introduse pe piața daneză.

74      Rezultă că refuzul accesului la dosar cuprins în decizia atacată nu este susceptibil să producă efecte juridice de natură să afecteze deja și înainte de eventuala intervenție a unei decizii finale a Comisiei interesele reclamantei.

75      Prin urmare, primul motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a Convenției de la Aarhus și a Regulamentului nr. 1367/2006

76      Reclamanta susține că documentele solicitate conțin informații privind mediul și că, așadar, prin faptul că a refuzat să îi comunice aceste documente, Comisia a încălcat dreptul de acces la documentele instituțiilor, întemeiat pe Convenția de la Aarhus și pe Regulamentul nr. 1367/2006.

77      Acest motiv se împarte în două aspecte. Primul aspect este întemeiat în esență pe incompatibilitatea articolului 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006 cu articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus. Al doilea aspect este întemeiat pe o încălcare a articolului 4 alineatul (4) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus și a articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe incompatibilitatea articolului 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006 cu articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus

78      Reclamanta susține că articolul 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006, întrucât prevede o excepție de la accesul la informații privind mediul care nu este prevăzută la articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus, și anume cea privind anchetele, este incompatibil cu acest din urmă articol. În opinia reclamantei, desigur, articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus prevede că o cerere de acces la informații privind mediul poate fi respinsă pentru a proteja obiectivul anchetelor de natură penală sau disciplinară. Totuși, acest articol nu ar prevedea posibilitatea de a respinge o asemenea cerere pentru protecția obiectivului anchetelor administrative, precum o anchetă inițiată de Comisie în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 29 din directiva‑cadru sau o anchetă prealabilă unei eventuale acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

79      În plus, în opinia reclamantei, deși, desigur, părțile contractante la Convenția de la Aarhus, dintre care face parte Uniunea, dispun de o marjă de manevră pentru a transpune dispozițiile acesteia din urmă, marja de manevră respectivă nu ar permite Comisiei să introducă noi motive de refuz al accesului la informațiile privind mediul care nu sunt prevăzute de Convenția de la Aarhus. În sfârșit, aceasta susține că articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus este suficient de precis pentru a fi aplicat direct.

80      În plus, reclamanta contestă argumentul Comisiei potrivit căruia legalitatea articolului 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006 nu poate fi apreciată în raport cu Convenția de la Aarhus. Aceasta susține că Uniunea, prin adoptarea Regulamentului nr. 1367/2006 și în special a articolului 6 alineatul (1) din acest regulament, a urmărit să transpună obligațiile care decurg din Convenția de la Aarhus. Prin urmare, în temeiul principiilor stabilite de Curte în Hotărârea din 22 iunie 1989, Fediol/Comisia (70/87, EU:C:1989:254), și în Hotărârea din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul (C‑69/89, EU:C:1991:186), legalitatea, interpretarea și aplicarea Regulamentului nr. 1367/2006 și în special a articolului 6 din acesta ar putea fi apreciate în lumina Convenției de la Aarhus. Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia (C‑612/13 P, EU:C:2015:486), nu s‑ar opune de altfel unui control cu privire la articolul 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006, în raport cu Convenția de la Aarhus.

81      Comisia răspunde, cu titlu introductiv, că, întrucât reclamanta nu a invocat nici în cererea sa inițială de acces la documente, nici în cererea de confirmare un drept de acces la informații privind mediul în temeiul Convenției de la Aarhus, ea nu ar fi aprobat sau negat în decizia atacată existența unui asemenea drept, care, prin urmare, nu ar putea face obiectul prezentei acțiuni.

82      Comisia susține de asemenea că Convenția de la Aarhus nu se aplică în prezenta cauză întrucât documentele solicitate nu conțin informații privind mediul în sensul acestei convenții. În plus, Comisia susține că nu este posibil să se examineze validitatea articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006 în raport cu articolul 4 alineatul (4) din convenția respectivă, dat fiind că acest din urmă articol este lipsit de efect direct. În plus, ea arată că articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006 este compatibil cu Convenția de la Aarhus și că, presupunând că nu aceasta ar fi situația, întrucât Regulamentul nr. 1049/2001 nu a fost adoptat pentru a transpune Convenția de la Aarhus, nu ar fi posibil să se concluzioneze că excepțiile privind accesul la documentele prevăzute de acest regulament sunt inaplicabile.

83      Consiliul și Parlamentul susțin în esență că rezultă din Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia (C‑612/13 P, EU:C:2015:486), că reclamanta nu poate invoca articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus.

84      Trebuie să se arate că prezentul aspect privește problema dacă articolul 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006, în măsura în care prevede o excepție în cazul „anchetelor, în special a celor privind posibilele încălcări ale dreptului comunitar”, este compatibil cu articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus.

85      Articolul 6 din Regulamentul nr. 1367/2006 adaugă la Regulamentul nr. 1049/2001 norme specifice referitoare la cererile de acces la informații privind mediul. Articolul 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006 prevede că, în ceea ce privește dispozițiile articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, cu excepția anchetelor, în special a celor privind posibilele încălcări ale dreptului Uniunii, se consideră că există un interes public deosebit pentru comunicare atunci când informațiile solicitate se referă la emisii în mediu.

86      În temeiul articolului 216 alineatul (2) TFUE, acordurile internaționale încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și prevalează, în consecință, asupra actelor pe care acestea le emit (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 33 și jurisprudența citată).

87      Prin urmare, validitatea unui act al Uniunii poate fi afectată de incompatibilitatea acestui act cu astfel de norme ale dreptului internațional (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 34 și jurisprudența citată).

88      Rezultă totuși dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că instanța Uniunii poate examina incompatibilitatea invocată a unui act al Uniunii în raport cu dispozițiile unui acord internațional la care Uniunea este parte numai cu condiția, pe de o parte, ca natura și economia acestui acord să nu se opună examinării și, pe de altă parte, ca aceste dispoziții să pară, în ceea ce privește conținutul, necondiționate și suficient de precise (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 35 și jurisprudența citată).

89      În această privință, trebuie să se arate că reiese din Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia (C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctele 40-43), că articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus nu este, din punctul de vedere al conținutului său, necondiționat și suficient de precis pentru ca instanța Uniunii să poată examina compatibilitatea unui act al Uniunii în raport cu acest articol, în aplicarea jurisprudenței citate la punctul 88 de mai sus.

90      Este adevărat, desigur, astfel cum arată reclamanta, că Curtea a considerat de asemenea că, în ipoteza în care Uniunea a executat o obligație specifică asumată în temeiul acordurilor încheiate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) sau în cazul în care actul Uniunii în cauză face trimitere în mod expres la dispoziții precise din aceste acorduri, Curtea este competentă, după caz, să controleze legalitatea actului Uniunii în cauză din perspectiva normelor OMC (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2014, LVP, C‑306/13, EU:C:2014:2465, punctul 47 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 1989, Fediol/Comisia, 70/87, EU:C:1989:254, punctele 19-22, și Hotărârea din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul, C‑69/89, EU:C:1991:186, punctele 29-32).

91      Totuși, Curtea a precizat că aceste două excepții erau justificate doar de particularitățile acordurilor care au condus la aplicarea lor (Hotărârea din 13 ianuarie 2015, Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4, punctele 57-59).

92      În speță, articolul 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006 nu face nicio trimitere directă la dispoziții precise din Convenția de la Aarhus și nici nu conferă particularilor dreptul de a se prevala de dispozițiile acestei convenții. În consecință, în lipsa unei asemenea trimiteri explicite la dispoziții ale unui acord internațional, Hotărârea din 22 iunie 1989, Fediol/Comisia (70/87, EU:C:1989:254), nu poate fi considerată ca fiind relevantă în speță (Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 37).

93      În plus, articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus nu prevede o obligație specifică în sensul Hotărârii din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul (C‑69/89, EU:C:1991:186), în măsura în care părțile contractante la această convenție dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește interpretarea noțiunii „anchetă de natură penală sau disciplinară” prevăzute la articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus și, prin urmare, în ceea ce privește punerea în aplicare a obligației care ar decurge din acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 42).

94      Rezultă din considerațiile care precedă că reclamanta nu poate invoca articolul 4 alineatul (4) primul paragraf litera (c) din Convenția de la Aarhus pentru a contesta legalitatea articolului 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006.

95      Așadar, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea articolului 4 alineatul (4) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus și a articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006

96      Reclamanta susține că, potrivit articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006, excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 este de strictă interpretare și că trebuie luat în considerare în special faptul că informațiile solicitate se referă la emisii în mediu. Aceasta adaugă că interpretarea strictă a excepției referitoare la procedurile de anchetă, pe care le prevăd articolul 4 alineatul (4) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus și articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006, impune ca fiecare document relevant în materie de emisii să facă obiectul unei examinări individuale pentru a se stabili dacă interesul public legat de divulgarea sa prevalează în raport cu interesul privind confidențialitatea anchetei.

97      Comisia răspunde că documentele vizate de cererea de acces a reclamantei nu conțin informații privind emisiile în mediu în sensul articolului 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006. Ea susține de asemenea că, chiar dacă aceasta ar fi situația, nu ar fi mai puțin adevărat că articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006 nu ar fi aplicabil.

98      Trebuie să se arate că articolul 4 alineatul (4) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus prevede că motivele de respingere a cererilor de informații privind mediul trebuie interpretate în mod restrictiv.

99      Instanța Uniunii a considerat că obligația de a interpreta în mod restrictiv motivele de respingere a cererii de acces prevăzută la articolul 4 alineatul (4) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus nu poate fi interpretată în sensul că implică o obligație precisă (Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 42). Reclamanta nu poate, așadar, să invoce direct această dispoziție.

100    Articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006 prevede că, „[î]n ceea ce privește celelalte excepții stabilite la articolul 4 din [Regulamentul nr. 1049/2001], motivele refuzului se interpretează în mod restrictiv, ținând seama de interesul public pe care îl prezintă comunicarea, precum și dacă informațiile solicitate se referă la emisii în mediu”.

101    Or, rezultă din modul de redactare și din economia articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006 că „celelalte excepții”, în sensul celei de a doua teze a acestui alineat, nu includ protecția obiectivului „anchetelor, în special a celor privind posibilele încălcări ale dreptului [Uniunii]”.

102    Astfel, articolul 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006 stabilește o regulă referitoare la excepțiile care figurează la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006 nu menționează pur și simplu „celelalte excepții”, ci „celelalte excepții stabilite la articolul 4 din Regulamentul [nr. 1049/2001]”. Așadar, sunt vizate prin această dispoziție excepțiile care figurează la articolul 4 alineatul (1), alineatul (2) a doua liniuță și alineatele (3) și (5) din Regulamentul nr. 1049/2001. Activitatea de anchetă în sensul articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, care este vizată de articolul 6 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1367/2006, nu este cuprinsă în noțiunea „celelalte excepții”, care figurează în a doua teză a acestei dispoziții (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738, punctul 83).

103    Prin urmare, articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1367/2006 nu are incidență asupra examinării pe care trebuie să o efectueze Comisia în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 atunci când o cerere de acces are ca obiect documente aferente unei proceduri de anchetă.

104    În orice caz, trebuie să se arate că, desigur, articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006, ca normă specială în raport cu dispozițiile articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001, cuprinde precizări referitoare la interpretarea strictă a excepțiilor care sunt prevăzute în dispozițiile menționate, precum și la evaluarea comparativă a intereselor divergente, fapt care poate avea ca rezultat un acces mai larg la informațiile privind mediul decât accesul la alte informații cuprinse în documente deținute de instituții. Totuși, această constatare nu are incidență asupra problemei dacă instituția în cauză trebuie sau nu trebuie să efectueze o examinare concretă și individuală a documentelor sau a informațiilor solicitate (Hotărârea din 9 septembrie 2011, LPN/Comisia, T‑29/08, EU:T:2011:448, punctul 117).

105    Prin urmare, reclamanta susține în mod eronat că, având în vedere natura documentelor solicitate, Comisia ar fi trebuit să procedeze la o examinare individuală a fiecărui document.

106    Prin urmare, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

107    Rezultă că al doilea motiv trebuie respins ca nefondat, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la argumentul Comisiei potrivit căruia documentele pentru care reclamanta solicită accesul nu se referă la emisii în mediu sau cu privire la cel potrivit căruia, întrucât reclamanta nu a invocat un drept de acces la informații privind mediul în temeiul Convenției de la Aarhus în cererea sa de acces la documente, un asemenea drept nu poate face obiectul prezentei acțiuni.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 42 din cartă, a articolului 15 alineatul (3) TFUE, a Regulamentului nr. 1049/2001 și a Regulamentului nr. 1367/2006

108    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul articolului 15 alineatul (3) TFUE și al articolului 42 din cartă, orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică, care are reședința sau sediul statutar într‑un stat membru, au un drept de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, sub rezerva principiilor și a condițiilor care sunt stabilite în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) TFUE. În special, în temeiul celui de al doilea paragraf al acestei din urmă dispoziții, principiile și condițiile respective se stabilesc prin regulamente de către Parlament și Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

109    În acest temei, Regulamentul nr. 1049/2001 vizează conferirea către public a unui drept de acces cât mai larg posibil la documentele instituțiilor Uniunii, fiind totodată condiționat, astfel cum reiese în special din sistemul de excepții prevăzut la articolul 4 din acesta, de anumite limite întemeiate pe considerente de interes public sau privat (Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctul 51, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 61).

110    În special, din articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, invocat de Comisie pentru a refuza comunicarea documentelor solicitate de reclamantă, rezultă că instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea sa ar aduce atingere protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit, cu excepția cazului în care un interes public superior justifică o asemenea divulgare.

111    Potrivit jurisprudenței, regimul de excepții prevăzut la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, și în special la alineatul (2) al acestuia, este întemeiat pe o analiză comparativă a diferitor interese existente, și anume cele care ar fi favorizate de divulgarea documentului sau a documentelor solicitate și cele care ar fi amenințate prin această divulgare (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738, punctul 42, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 63).

112    Din moment ce excepțiile prevăzute de acest articol derogă de la principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documentele instituțiilor Uniunii, ele trebuie interpretate și aplicate în mod strict (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Consiliul/Access Info Europe, C‑280/11 P, EU:C:2013:671, punctul 30, și Hotărârea din 3 iulie 2014, Consiliul/in ’t Veld, C‑350/12 P, EU:C:2014:2039, punctul 48).

113    În consecință, pentru a justifica respingerea cererii de acces la un document a cărui divulgare este solicitată, nu este suficient, în principiu, ca acest document să intre sub incidența unei activități menționate la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001. De asemenea, revine în principiu instituției care a primit cererea sarcina să explice modul în care accesul la documentul respectiv ar putea aduce atingere în mod concret și efectiv interesului protejat printr‑o excepție sau prin excepțiile pe care le invocă (Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 49, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 64). În plus, riscul unei astfel de atingeri trebuie să fie previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic (Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 43, și Hotărârea din 17 octombrie 2013, Consiliul/Access Info Europe, C‑280/11 P, EU:C:2013:671, punctul 31).

114    Cu toate acestea, instituției în cauză îi este permis să se întemeieze pe prezumții generale care se aplică anumitor categorii de documente, considerații similare fiind susceptibile să se aplice cererilor cu privire la documente de aceeași natură (Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctul 54, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 65).

115    Astfel, Curtea a recunoscut existența unor prezumții generale de refuz de acordare a accesului la documente în ceea ce privește documentele din dosarul administrativ aferent unei proceduri de control al ajutoarelor de stat (Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctul 61), documentele care au făcut obiectul unui schimb între Comisie și părțile care au efectuat notificarea sau terți în cursul unei proceduri de control al operațiunilor de concentrare între întreprinderi (Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, EU:C:2012:393, punctul 123, și Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding, C‑477/10 P, EU:C:2012:394, punctul 64), memoriile depuse de o instituție în cadrul unei proceduri judiciare (Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 94), documentele aferente unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în faza precontencioasă a acesteia (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738, punctul 65), documentele care figurează într‑un dosar privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE (Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 93), precum și documentele referitoare la o procedură denumită „EU Pilot” (Hotărârea din 11 mai 2017, Suedia/Comisia, C‑562/14 P, EU:C:2017:356, punctul 51).

116    Tribunalul a recunoscut existența unor prezumții generale în ceea ce privește ofertele ofertanților în cadrul unei proceduri de achiziții publice în cazul unei cereri de acces formulate de un alt ofertant (Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Cosepuri/EFSA, T‑339/10 și T‑532/10, EU:T:2013:38, punctul 101), documentele transmise Comisiei, în temeiul articolului 11 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), de autoritățile naționale de concurență (Hotărârea din 12 mai 2015, Unión de Almacenistas de Hierros de España/Comisia, T‑623/13, EU:T:2015:268, punctul 64), întrebările cu răspunsuri multiple adresate în cadrul unui concurs general organizat de Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO) (Hotărârea din 12 noiembrie 2015, Alexandrou/Comisia, T‑515/14 P și T‑516/14 P, EU:T:2015:844, punctul 94), documentele referitoare la o investigație a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) (Hotărârea din 26 mai 2016, International Management Group/Comisia, T‑110/15, EU:T:2016:322, punctul 44), precum și documentele referitoare la o procedură pentru abuz de poziție dominantă care a fost clasată (Hotărârea din 28 martie 2017, Deutsche Telekom/Comisia, T‑210/15, EU:T:2017:224).

117    De asemenea, trebuie amintit că, atunci când o cerere de acces nu se referă la un singur document, ci la un ansamblu de documente, recunoașterea unei prezumții generale potrivit căreia divulgarea documentelor de o anumită natură ar putea aduce, în principiu, atingere protecției unuia dintre interesele enumerate la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 permite instituției în cauză să trateze o cerere globală și să răspundă la aceasta în mod corespunzător (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 68 și jurisprudența citată).

118    În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, activitatea administrativă a Comisiei nu impune un acces la documente la fel de întins precum cel referitor la activitatea legislativă a unei instituții a Uniunii (Hotărârea din 21 iulie 2011, Suedia/MyTravel și Comisia, C‑506/08 P, EU:C:2011:496, punctul 87; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctul 60, și Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 77).

119    Prezentul motiv se împarte în esență în două aspecte. Primul aspect este întemeiat pe faptul că Comisia nu se putea prevala de excepția privind protecția activităților de anchetă, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, și de o prezumție generală de nedivulgare. Al doilea aspect este întemeiat pe faptul că Comisia a considerat în mod eronat că nu exista un interes public superior care să justifice divulgarea documentelor solicitate.

120    În ceea ce privește primul aspect, întemeiat pe faptul că Comisia nu se putea prevala de excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 și de o prezumție generală de nedivulgare, în primul rând, reclamanta susține că divulgarea documentelor solicitate nu aduce atingere unei „anchete”, deoarece litigiul se referă exclusiv la valoarea juridică care trebuie dată unor evenimente efectiv stabilite și finalizate, și anume problema dacă ministre de l’Écologie, du Développement durable et de l’Énergie [ministrul ecologiei, dezvoltării durabile și energiei] francez avea dreptul să suspende înmatricularea autovehiculelor în cauză ca urmare a unui pretins pericol pentru mediu.

121    În al doilea rând, reclamanta susține că Comisia nu se putea întemeia pe o prezumție generală de nedivulgare pentru respingerea cererii sale de acces la documentele aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru.

122    În această privință, reclamanta arată că refuzul privind documentele solicitate în special pentru motivul că succesul anchetei depinde de un schimb de informații care se desfășoară într‑un climat de discreție și de încredere reciprocă și că divulgarea acestor documente ar supune procedura influenței unor terți implică crearea unui domeniu de excepție pe perioada anchetei, care nu există în Regulamentul nr. 1049/2001.

123    Reclamanta adaugă că nu înțelege motivele pentru care, potrivit Comisiei, obiectivul anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru ar fi lipsit de substanță în cazul divulgării documentelor solicitate. Dimpotrivă, faptul că producătorul în cauză poate avea acces la documentele privind procedura inițiată în temeiul articolului menționat ar contribui, în opinia reclamantei, la obiectivul acestei proceduri, care urmărește să pună în aplicare politica comună de circulație în domeniul siguranței rutiere. Situația ar fi aceeași în cazul în care publicul ar avea acces la acestea în măsura în care, potrivit Republicii Franceze, care a refuzat înmatricularea vehiculelor reclamantei, interesele publice în domeniul siguranței și ecologiei ar fi afectate.

124    În plus, reclamanta susține că jurisprudența privind procedurile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu poate fi transpusă la procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru. În această privință, ea arată că problemele care apar în cadrul acestei din urmă proceduri sunt diferite de cele care se ridică în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Ea susține de asemenea că deschiderea procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru nu prezumă existența unei eventuale proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și, prin urmare, aceasta nu este o „procedură precontencioasă” a unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Ea adaugă că procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru este total diferită de procedura în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, dat fiind că aceasta implică alte persoane, urmărește alte obiective și respectă propriile norme. În special, părțile la această procedură nu sunt doar Comisia și statul membru despre care se pretinde că a încălcat dreptul Uniunii, ci și statul membru care a adoptat măsura de protecție și producătorul în cauză, care este, în speță, reclamanta. Astfel, potrivit acesteia din urmă, simpla posibilitate ca procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru să fie urmată de o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu ar fi suficientă pentru a refuza accesul la documentele solicitate. Comisia ar fi refuzat accesul la aceste documente chiar înainte de a se stabili dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 29 alineatul (1) din directiva‑cadru.

125    În sfârșit, reclamanta susține că condițiile care permit aplicarea unei prezumții generale de nedivulgare nu sunt îndeplinite în ceea ce privește documentele aferente unei proceduri inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru. Reclamanta recunoaște că cererea sa de acces privea un ansamblu de documente, dar arată totuși că aceasta privea documente de naturi foarte diferite. În plus, condițiile pentru recunoașterea unei prezumții generale de nedivulgare nu ar fi îndeplinite în acest caz, dat fiind că directiva‑cadru nu conține nicio normă de procedură privind accesul la documente.

126    În al treilea rând, reclamanta susține că Comisia nu putea să se întemeieze pe o prezumție generală de nedivulgare a documentelor aferente unei proceduri EU Pilot. Întrebată cu privire la consecințele Hotărârii din 11 mai 2017, Suedia/Comisia (C‑562/14 P, EU:C:2017:356), asupra prezentului motiv, reclamanta a lua act de faptul că Curtea a confirmat că o prezumție de nedivulgare poate fi invocată în privința documentelor aferente unei proceduri EU Pilot. Totuși, aceasta a amintit că cererea sa de acces nu privea documentele aferente unei proceduri EU Pilot, ci documentele aferente unei proceduri administrative distincte, și anume o procedură inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, în privința căreia nu există o prezumție de confidențialitate. De asemenea, reclamanta a subliniat că documentele vizate de aceste două proceduri puteau fi, în parte, identice, dar că ea nu considera că toate documentele procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru se află și în dosarul procedurii EU Pilot 5160/11. Or, ar fi vorba despre o condiție sine qua non pentru ca aceste documente să poată intra sub incidența prezumției de confidențialitate recunoscute pentru documentele aferente unei proceduri EU Pilot.

127    Comisia răspunde, în primul rând, că se putea întemeia pe o prezumție generală de nedivulgare în ceea ce privește documentele aferente unei proceduri inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru. În această privință, Comisia susține că există o legătură funcțională strânsă între această procedură și procedura EU Pilot 5160/11 paralelă, care precedă o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Republicii Federale Germania. Una dintre măsurile care pot fi luate de Comisie în temeiul articolului 29 alineatul (4) din directiva‑cadru ar fi astfel inițierea unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. În plus, Comisia susține că, independent de această legătură funcțională, o prezumție generală de nedivulgare poate fi admisă în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru. Dat fiind că procedura prevăzută de acest articol nu prevede, pentru părți, un drept de participare, altul decât consultarea necesară, și nici, în special, un drept de acces la dosar, ar fi astfel necesar să se admită o asemenea prezumție. Pe de altă parte, în opinia Comisiei, divulgarea documentelor solicitate ar aduce atingere obiectivului acestei anchete. În această privință, Comisia amintește considerațiile invocate în decizia atacată.

128    Comisia răspunde, în al doilea rând, invocând Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia (T‑306/12, EU:T:2014:816, punctele 19, 22 și 39), care a fost confirmată prin Hotărârea din 11 mai 2017, Suedia/Comisia (C‑562/14 P, EU:C:2017:356), că se putea întemeia pe o prezumție generală de nedivulgare în ceea ce privește documentele aferente unei proceduri EU Pilot. Ea arată de asemenea că un ansamblu de documente poate fi acoperit de o prezumție atunci când aceste documente privesc o procedură unică, precum în speță. În sfârșit, Comisia amintește că procedura EU Pilot era deja deschisă la data deciziei atacate și că, spre deosebire de ceea ce susține reclamanta, există o prezumție de confidențialitate chiar dacă, la data deciziei atacate, o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu a fost încă inițiată. Întrebată de Tribunal, Comisia a subliniat că toate documentele aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru erau elemente ale anchetei EU Pilot 5160/11 și că faptul că aceste documente nu au fost toate „depuse fizic” la dosarul procedurii EU Pilot nu era în contradicție cu o asemenea afirmație.

129    Întrucât reclamanta susține că divulgarea documentelor solicitate nu aduce atingere niciunei „anchete”, deoarece litigiul se referă exclusiv la valoarea juridică care trebuie dată unor evenimente efectiv stabilite și finalizate, trebuie să se examineze mai întâi dacă procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru poate fi considerată o activitate de anchetă în sensul articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

130    În această privință, trebuie să se arate că noțiunea de anchetă, care figurează la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii care trebuie interpretată ținând seama printre altele de sensul său obișnuit și de contextul în care se înscrie (Hotărârea din 7 septembrie 2017, Franța/Schlyter, C‑331/15 P, EU:C:2017:639, punctul 45).

131    Curtea a considerat că, fără a fi nevoie să se formuleze o definiție exhaustivă a „activităților de anchetă”, în sensul articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, este necesar să se considere că constituie o astfel de activitate o procedură structurată și formalizată a Comisiei al cărei obiectiv este colectarea și analiza informațiilor pentru ca această instituție să poată adopta o poziție în cadrul exercitării funcțiilor sale prevăzute de Tratatul UE și de Tratatul FUE (Hotărârea din 7 septembrie 2017, Franța/Schlyter, C‑331/15 P, EU:C:2017:639, punctul 46).

132    Curtea a precizat că această procedură nu trebuie să vizeze în mod necesar detectarea sau urmărirea unei încălcări sau a unei neregularități. Noțiunea „anchetă” poate acoperi și activitatea Comisiei menită să constate fapte pentru a evalua o anumită situație (Hotărârea din 7 septembrie 2017, Franța/Schlyter, C‑331/15 P, EU:C:2017:639, punctul 47).

133    În speță, trebuie să se arate mai întâi că articolul 29 din directiva‑cadru determină, la alineatele (1)-(4), un lanț procedural referitor, în primul rând, la notificarea de către statul membru a unei decizii de a refuza să înmatriculeze anumite vehicule, sisteme, componente sau unități tehnice separate noi care prezintă un risc serios pentru siguranța rutieră sau dăunează semnificativ mediului înconjurător sau sănătății publice sau să permită vânzarea sau punerea în exploatare pe teritoriul lor a unor astfel de vehicule, componente sau unități tehnice separate, în al doilea dând, la consultarea de către Comisie a părților implicate și, în al treilea rând, la adoptarea unei decizii și la luarea eventuală a măsurilor adecvate de către Comisie. Prin urmare, trebuie să se considere că procedura prevăzută la articolul 29 din directiva‑cadru este o procedură structurată și formalizată.

134    În continuare, rezultă din articolul 29 alineatul (1) din directiva‑cadru că statele membre comunică Comisiei nu numai decizia de a refuza să înmatriculeze vehicule sau să permită vânzarea sau punerea în exploatare pe teritoriul lor a vehiculelor, componentelor sau unităților tehnice separate, ci și motivele de refuz și, în special, indică dacă acest refuz este rezultatul lacunelor din actele de reglementare relevante sau al aplicării incorecte a cerințelor relevante. În plus, articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru prevede că Comisia consultă părțile implicate, cu scopul de a pregăti decizia. Pregătirea acestei decizii implică, în mod evident, existența unei analize prealabile a informațiilor care se află la dispoziția Comisiei. Prin urmare, trebuie să se considere că procedura prevăzută la articolul 29 din directiva‑cadru are ca obiectiv colectarea și analizarea informațiilor.

135    În sfârșit, conform articolului 29 alineatul (2) directiva‑cadru, Comisia adoptă o decizie care precizează poziția sa juridică în ceea ce privește compatibilitatea refuzului de înmatriculare sau de autorizare notificat de statul membru în special cu libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței interne. Prin urmare, trebuie să se considere că procedura prevăzută la articolul 29 din directiva‑cadru are drept finalitate să permită Comisiei să adopte o poziție în cadrul exercitării funcțiilor sale prevăzute de Tratatul UE și de Tratatul FUE.

136    Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se considere că procedura prevăzută la articolul 29 din directiva‑cadru este o activitate de anchetă în sensul articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

137    Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă Comisia s‑a întemeiat în mod valabil pe o prezumție generală de nedivulgare pentru a refuza accesul la documentele aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru.

138    Pe de o parte, reiese din jurisprudența citată la punctele 115 și 116 de mai sus că, pentru ca o prezumție generală să fie opusă în mod valabil persoanei care solicită accesul la documente în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, este necesar ca documentele solicitate să facă parte din aceeași categorie de documente sau să fie de aceeași natură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 65 și jurisprudența citată).

139    Pe de altă parte, din această jurisprudență rezultă că aplicarea unor prezumții generale este dictată în principal de necesitatea imperativă de a se asigura funcționarea corectă a procedurilor în discuție și de a se garanta că obiectivele acestora nu sunt compromise. Așadar, recunoașterea unei prezumții generale se poate întemeia pe incompatibilitatea accesului la documentele din cadrul anumitor proceduri cu buna desfășurare a acestora și pe riscul de a se aduce atingere acestora, fiind de la sine înțeles că prezumțiile generale permit să se mențină integritatea desfășurării procedurii prin limitarea ingerinței părților terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑306/12, EU:T:2014:816, punctele 57 și 58, și Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauzele conexate LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:528, punctele 66, 68, 74 și 76).

140    Aplicarea unor norme specifice prevăzute de un act juridic referitor la o procedură desfășurată în fața unei instituții a Uniunii în scopurile căreia au fost prezentate documentele solicitate este unul dintre criteriile de natură să justifice recunoașterea unei prezumții generale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, McCullough/Cedefop, T‑496/13, nepublicată, EU:T:2015:374, punctul 91 și jurisprudența citată, și Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Consiliul/Access Info Europe, C‑280/11 P, EU:C:2013:325, punctul 75).

141    În primul rând, trebuie să se determine dacă documentele solicitate fac parte din aceeași categorie sau sunt de aceeași natură. În această privință, este suficient să se arate că este cert că aceste documente fac toate parte din același dosar administrativ, și anume cel al procedurii în curs inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru și, prin urmare, fac toate parte din aceeași categorie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctele 74 și 78).

142    În al doilea rând, trebuie să se stabilească dacă motivele invocate de Comisie în decizia atacată pentru a refuza accesul la documentele aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru erau de natură să justifice recunoașterea unei noi prezumții generale de nedivulgare.

143    În această privință, trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia a subliniat, făcând trimitere la Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau (C‑139/07 P, EU:C:2010:376), că nici Regulamentul nr. 1049/2001, nici directiva‑cadru nu conțin dispoziții care consacră în mod expres prioritatea unuia dintre aceste acte în raport cu celălalt și că, prin urmare, este necesar să se asigure o aplicare compatibilă a fiecăruia dintre aceste acte cu celălalt și care să permită o punere în aplicare coerentă a acestor acte.

144    De asemenea, Comisia a arătat că deschiderea și desfășurarea anchetelor care urmează unei notificări întemeiate pe articolul 29 din directiva‑cadru făceau parte din funcțiile sale administrative și că aplicarea Regulamentului nr. 1049/2001 nu trebuia să aibă drept consecință faptul că articolul menționat este lipsit de efect util.

145    În plus, Comisia a indicat, în primul rând, că șase documente, care fac parte din dosarul anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, constau în răspunsuri ale statelor membre la consultările pe care aceasta le‑a lansat în cadrul anchetei respective. Ea a arătat că acest dosar conținea de asemenea 45 de e‑mailuri schimbate cu state membre. Comisia a considerat că, pentru ca ancheta să aibă succes, era esențial ca aceasta să se desfășoare într‑un climat de discreție și de încredere propice unui schimb de informații și de opinii liber între ea și statele membre. Aceasta a adăugat că, în lipsa confidențialității, statele membre ar ezita să‑și mai exprime liber punctul de vedere cu privire la respectarea sau la nerespectarea dispozițiilor directivei‑cadru.

146    Comisia a indicat, în al doilea rând, că dosarul anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru conținea numeroase documente care constau în schimburi de opinii interne, în special între diferite direcții generale și cu serviciul juridic al Comisiei, efectuate în cadrul deliberărilor preliminare privind ancheta în curs referitoare la aplicarea de către Republica Franceză și de către Republica Federală Germania a directivei‑cadru. Ea a arătat de asemenea că anumite documente implicau e‑mailuri schimbate cu întreprinderi private. Comisia a subliniat că orice difuzare prematură a acestor schimburi de mesaje preliminare ar expune procedura de anchetă unor ingerințe nejustificate din partea unor terți, bazate pe constatări sau pe opinii neconfirmate, care afectează viteza și eficacitatea anchetei. Difuzarea acestor documente ar aduce atingere încrederii statelor membre în obiectivitatea, imparțialitatea și confidențialitatea procedurii de anchetă și, prin urmare, ar reduce voința statelor membre, după finalizarea anchetei, de a contribui în mod constructiv la o monitorizare eficientă a concluziilor anchetei.

147    Prin urmare, difuzarea documentelor solicitate ar fi avut drept efect, în opinia Comisiei, repunerea în discuție a efectului util al clauzei de salvgardare prevăzute la articolul 29 din directiva‑cadru, și în special a obiectivului anchetelor efectuate în acest context, care este de a se stabili dacă statul membru în cauză a aplicat în mod legitim această clauză și de a se asigura un nivel ridicat de siguranță rutieră, de sănătate și de protecție a mediului.

148    Prin urmare, Comisia a concluzionat că documentele solicitate, care făceau parte, toate, din dosarul administrativ al anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, erau acoperite de o prezumție generală de nedivulgare întemeiată pe protecția anchetelor, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

149    În ceea ce privește motivul invocat de Comisie în decizia atacată pentru a aplica o prezumție generală de nedivulgare documentelor solicitate, întemeiat pe necesitatea de a garanta o aplicare coerentă a Regulamentului nr. 1049/2001 și a directivei‑cadru, trebuie să se arate că Comisia nu a indicat, în decizia atacată, ce incoerență între aceste două texte urmărea să prevină aplicarea unei prezumții generale de nedivulgare.

150    Trebuie amintit de asemenea că, în Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau (C‑139/07 P, EU:C:2010:376), pe care s‑a bazat Comisia în speță, Curtea a recunoscut existența unei prezumții generale de nedivulgare a conținutului documentelor aferente unei proceduri de control al ajutoarelor de stat. După ce a amintit că articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41) prevedea că observațiile primite de Comisie, în cadrul unei asemenea proceduri de control, erau comunicate statului membru în cauză, acesta din urmă având în continuare posibilitatea de a răspunde la aceste observații într‑un termen determinat, Curtea a arătat că rezulta din Regulamentul nr. 659/1999 că părțile interesate, cu excepția statului membru care răspunde pentru acordarea ajutorului, nu beneficiau, în cadrul procedurii de control al ajutoarelor de stat, de dreptul de a consulta documentele dosarului administrativ al Comisiei și, prin urmare, că, în cazul în care aceste părți interesate ar fi fost în măsură să obțină accesul la documentele dosarului administrativ al Comisiei, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, sistemul de control al ajutoarelor de stat ar fi contestat (Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctele 57 și 58).

151    Or, spre deosebire de Regulamentul nr. 659/1999, directiva‑cadru nu conține nicio dispoziție care să prevadă că statul membru (sau statele membre) implicate în procedura prevăzută la articolul 29 din directiva‑cadru are acces la documentele din dosarul administrativ al procedurii respective, din care ar putea rezulta, a contrario, că celelalte părți implicate în această procedură nu au un astfel de drept. În plus, articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru, care privește consultarea părților implicate în procedura prevăzută la articolul respectiv, iar nu accesul la documentele acestei proceduri, nu poate fi interpretat ca o dispoziție care reglementează în mod restrictiv utilizarea documentelor care figurează în dosarul Comisiei, contrar celor susținute de aceasta din urmă.

152    Prin urmare, directiva‑cadru nu conține nicio dispoziție care să reglementeze în mod specific modalitățile de acces la dosarul administrativ al Comisiei în cadrul procedurii prevăzute la articolul 29 din directiva‑cadru.

153    Prin urmare, motivele invocate de Comisie în decizia atacată pentru a aplica o prezumție generală de nedivulgare documentelor solicitate, întemeiate pe necesitatea de a garanta o aplicare coerentă a Regulamentului nr. 1049/2001 și a directivei‑cadru, precum și a Hotărârii din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau (C‑139/07 P, EU:C:2010:376), nu sunt convingătoare în speță.

154    Este adevărat că împrejurarea potrivit căreia nu există un text legislativ care să reglementeze în mod specific modalitățile de acces la documentele solicitate nu este, în sine, de natură să justifice excluderea oricărei posibilități de a recunoaște existența unei prezumții generale în temeiul căreia accesul la documentele solicitate poate fi refuzat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 mai 2016, International Management Group/Comisia, T‑110/15, EU:T:2016:322, punctul 31).

155    Cu toate acestea, întrucât posibilitatea de a se recurge la prezumții generale are ca efect nu numai încadrarea principiului fundamental al transparenței consacrat la articolul 11 TUE, la articolul 15 TFUE și de Regulamentul nr. 1049/2001, ci, de asemenea și în mod necesar, limitarea în practică a accesului la documentele în cauză, utilizarea unor astfel de prezumții trebuie să se întemeieze pe motive solide și convingătoare (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauzele conexate LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:528, punctul 57).

156    Astfel, pentru a se putea opune reclamantei o prezumție generală de nedivulgare a documentelor solicitate, Comisia ar fi trebuit să explice de ce această prezumție era necesară pentru a se asigura funcționarea corectă a procedurii în discuție în speță, și anume cea inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, pentru a se asigura că obiectivele acestei proceduri nu sunt compromise.

157    Or, pe lângă motivele întemeiate pe necesitatea de a garanta o aplicare coerentă a Regulamentului nr. 1049/2001 și a directivei‑cadru, precum și a Hotărârii din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau (C‑139/07 P, EU:C:2010:376), care nu sunt convingătoare în speță, pentru a aplica o prezumție generală de nedivulgare documentelor solicitate, Comisia a invocat în esență necesitatea de a garanta un climat de discreție și de încredere cu statele membre și de a evita ingerința terților în cadrul anchetei în curs.

158    Se impune constatarea că aceste motive sunt valabile pentru orice procedură de anchetă în curs de desfășurare, inițiată în privința unui stat membru.

159    A admite că o prezumție generală de nedivulgare poate fi aplicată pentru asemenea motive ar fi contrar jurisprudenței potrivit căreia prezumțiile trebuie interpretate și aplicate în mod strict, dat fiind că acestea constituie o excepție de la obligația instituției vizate de a efectua o analiză concretă și individuală a fiecărui document vizat de o cerere de acces, precum și, mai general, de la principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documentele deținute de instituțiile Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 81).

160    În plus, trebuie să se adauge că, în ceea ce privește cele 29 de e‑mailuri pe care Comisia le‑a schimbat cu persoane juridice în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru, este evident că motivele prezentate de Comisie pentru aplicarea prezumției potrivit căreia divulgarea lor ar aduce atingere obiectivului anchetei inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru nu sunt relevante. Astfel, este dificil de înțeles, la lectura deciziei atacate, modul în care divulgarea acestor schimburi de mesaje ar putea afecta încrederea statelor membre în obiectivitatea și în imparțialitatea anchetei desfășurate de Comisie sau ar putea expune ancheta respectivă unor ingerințe nejustificate ale terților.

161    În cadrul măsurilor de cercetare judecătorească prevăzute la articolul 91 litera (c) din Regulamentul de procedură, s‑a dispus furnizarea de către Comisie a unei copii integrale a acestor 29 de e‑mailuri.

162    În aceste e‑mailuri, în esență, persoanele juridice în discuție își exprimă punctul de vedere cu privire la agentul refrigerant R1234yf, utilizat în sistemele de climatizare a vehiculelor reclamantei. Nu reiese din aceste 28 de e‑mailuri (unul dintre cele 29 de e‑mailuri fiind în realitate un e‑mail intern al Comisiei, astfel cum a arătat aceasta în scrisoarea care însoțește copia acestor documente) că divulgarea opiniei anumitor persoane juridice cu privire la agentul refrigerant R1234yf ar aduce atingere încrederii statelor membre în obiectivitatea, imparțialitatea și confidențialitatea procedurii de anchetă și ar expune procedura de anchetă unor ingerințe nejustificate din partea terților. În plus, deși este adevărat că un raport al KBA cu privire la agentul refrigerant R1234yf figurează ca anexă la unul dintre aceste e‑mailuri, iar numeroase e‑mailuri se referă la conținutul acestui raport, acesta este divulgat de terți și este disponibil pe site‑ul internet al KBA. Prin urmare, nu este necesar să se considere că divulgarea acestor e‑mailuri ar aduce atingere încrederii unei autorități naționale.

163    În consecință, motivele furnizate de Comisie pentru aplicarea unei prezumții generale de nedivulgare documentelor aferente procedurii inițiate în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru nu sunt relevante în ceea ce privește schimburile de mesaje dintre Comisie și persoane juridice și nu sunt solide și nici convingătoare în ceea ce privește alte categorii de documente pe care le‑a identificat.

164    Prin urmare, Comisia nu putea, având în vedere motivele pe care le‑a invocat în decizia atacată, să aplice o prezumție generală de nedivulgare documentelor solicitate.

165    Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul Comisiei potrivit căruia există o legătură funcțională strânsă între procedura EU Pilot 5160/11 și procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru.

166    În această privință, mai întâi, trebuie să se arate că Comisia a admis, în răspunsurile sale la întrebările scrise ale Tribunalului, că documentele solicitate nu fuseseră depuse la dosarul EU pilot 5160/11. Or, Curtea a considerat că faptul că anumite documente au fost deja depuse la dosarul unei proceduri administrative era determinant pentru a concluziona că aceste documente erau aferente procedurii respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth/Comisia, C‑612/13 P, EU:C:2015:486, punctul 76). Prin urmare, reclamanta susține în mod întemeiat că Comisia nu se poate prevala de prezumția generală de nedivulgare a documentelor aferente procedurilor EU Pilot, recunoscută de Tribunal în Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia (T‑306/12, EU:T:2014:816, punctele 19, 22 și 39), care a fost confirmată prin Hotărârea din 11 mai 2017, Suedia/Comisia (C‑562/14 P, EU:C:2017:356).

167    În continuare, este adevărat că, în speță, Republica Franceză și‑a justificat refuzul de înmatriculare prin faptul că extinderile omologărilor CE de tip pentru vehicule acordate de autoritățile germane nu respectau directiva privind sistemele de climatizare. Cu toate acestea, un refuz de înmatriculare poate fi justificat de alte motive decât nerespectarea de către autoritățile naționale competente în materie de omologare a vehiculelor a legislației aplicabile. Astfel, din articolul 29 alineatul (1) a doua teză prima liniuță din directiva‑cadru reiese că acest refuz poate fi justificat de lacunele din actele de reglementare relevante. În această ipoteză, nu există o legătură între procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru și o procedură EU Pilot.

168    În plus, procedura inițiată, în speță, în temeiul articolului 29 alineatul (1) din directiva‑cadru nu constituie faza anterioară procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor inițiate împotriva Republicii Federale Germania, această fază anterioară fiind procedura EU Pilot 5160/11.

169    În sfârșit, trebuie să se arate că, pentru a justifica o abordare comună în ceea ce privește procedurile EU Pilot și procedura în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, Tribunalul a subliniat în special, în Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia (T‑306/12, EU:T:2014:816, punctul 61), că procedura EU Pilot, ca și faza precontencioasă a procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, este de natură bilaterală, între Comisie și statul membru în cauză, iar aceasta în pofida faptului că ar fi putut fi declanșată de o plângere, întrucât, în orice caz, eventualul autor al plângerii nu are niciun drept în cadrul procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Or, spre deosebire de o procedură EU Pilot sau de o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, procedura inițiată în temeiul articolului 29 din directiva‑cadru nu este o procedură bilaterală între Comisie și statul membru în cauză. Articolul 29 alineatul (2) din directiva‑cadru prevede astfel că Comisia consultă părțile implicate în cel mai scurt timp posibil, cu scopul de a pregăti decizia. Din această dispoziție reiese că producătorul, în calitate de parte vizată, are dreptul de a fi consultat și, prin urmare, este implicat în cadrul procedurii respective, spre deosebire de eventualul autor al plângerii în cadrul procedurilor în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

170    În plus, trebuie amintit că, în speță, Comisia a consultat atât alte state membre, cât și persoane juridice pentru a obține informații pe care pare să le fi considerat utile sau necesare în scopul desfășurării anchetei sale. Or, aceste elemente de consultare disting în mod clar procedura desfășurată de Comisie în speță de o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și de o procedură EU Pilot. În orice caz, nu este posibil, având în vedere numărul și diversitatea persoanelor consultate de Comisie, să se prezume că toate informațiile primite de ea în cadrul acestor consultări sunt acoperite de excepția referitoare la protecția activităților de inspecție, de anchetă și de audit.

171    Prin urmare, nu este necesar să se aplice, prin analogie, jurisprudența referitoare la procedurile EU Pilot și la procedura în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

172    Din toate considerațiile care precedă rezultă că trebuie să se admită primul aspect al celui de al treilea motiv și, în consecință, să se anuleze decizia atacată, fără a fi necesară examinarea celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv și a celui de al patrulea motiv, și nici pronunțarea cu privire la cererea de măsuri de organizare a procedurii formulată de reclamantă în scrisoarea sa din 8 iunie 2018.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

173    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă, conform concluziilor acesteia din urmă.

174    Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Consiliul și Parlamentul suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia Ares(2013) 3715941 a Comisiei Europene din 13 decembrie 2013, prin care s‑a refuzat să se acorde Daimler AG accesul la documentele referitoare la procedura inițiată de Republica Franceză în temeiul articolului 29 din Directiva 2007/46/CE a Parlamentul European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru).

2)      Comisia suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Daimler.

3)      Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European suportă propriile cheltuieli de judecată.

Gratsias Dittrich Xuereb

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 4 octombrie 2018.

Semnături

*      Limba de procedură: germana.