Cauzele conexate T‑3/00 și T‑337/04

Athanasios Pitsiorlas

împotriva

Consiliul Uniunii Europene și a Băncii Centrale Europene (BCE)

„Acces la documente — Acordul Basel‑Nyborg — Acțiune în anulare — Acte atacabile — Motivare — Excepție de nelegalitate — Decizia 93/731/CE — Regulamentul de procedură al Băncii Centrale Europene — Acțiune în despăgubiri — Răspundere extracontractuală a Comunității pentru comportamentul ilicit al organelor sale — Prejudiciu — Legătură de cauzalitate”

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune în anulare — Acte supuse căilor de atac — Noțiune — Acte care produc efecte juridice obligatorii

(art. 230 CE)

2.      Consiliul — Drept de acces public la documentele Consiliului — Decizia 93/731

(Decizia 93/731 a Consiliului)

3.      Drept comunitar — Principii — Drepturi fundamentale — Drept de acces public la documente

(art. 110 CE și 255 CE)

4.      Acte ale instituțiilor — Motivare — Obligație — Domeniu de aplicare

(art. 253 CE)

5.      Acțiune în despăgubiri — Autonomie în raport cu acțiunea în anulare

1.      Nu este suficient ca o scrisoare să fi fost trimisă de o instituție comunitară destinatarului său ca răspuns la o cerere formulată de acesta din urmă pentru ca o astfel de scrisoare să poată fi calificată drept decizie în sensul articolului 230 CE, deschizând calea acțiunii în anulare. Nu constituie acte sau decizii susceptibile de a face obiectul unei acțiuni în anulare în sensul articolului 230 CE decât măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură a afecta interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia.

Cu toate acestea, atunci când, ca răspuns la o cerere de acces la documente întemeiată pe articolul 23.3 din Regulamentul de procedură al Băncii Centrale Europene, decizia Consiliului guvernatorilor de respingere a acestei cereri de acces nu s‑a materializat din punct de vedere formal în privința reclamantului decât prin actul de notificare al cărui obiect l‑a făcut, concluziile reclamantului de anulare a scrisorii de notificare trebuie interpretate în sensul că vizează anularea respectivei decizii, astfel cum i‑a fost adusă la cunoștință prin această scrisoare.

(a se vedea punctele 58, 63 și 65)

2.      Din formularea articolului 1 din Decizia 93/731 privind accesul public la documentele Consiliului rezultă că posibilitatea Consiliului de a admite o cerere de acces presupune în mod evident nu doar ca documentele vizate în respectiva cerere să existe, ci și ca acestea să fie deținute de instituție.

Potrivit prezumției de legalitate inerente actelor comunitare, inexistența unui document la care s‑a solicitat accesul este prezumată atunci când instituția vizată face o afirmație în acest sens. Este totuși vorba despre o prezumție simplă pe care reclamantul o poate răsturna prin orice mijloc de probă, pe bază de indicii pertinente și concordante.

(a se vedea punctele 131 și 140)

3.      Drepturile fundamentale nu pot fi considerate prerogative absolute și este legal ca aceste drepturi să facă obiectul anumitor limitări justificate de obiectivele de interes general urmărite de Comunitate, din moment ce nu se aduce atingere conținutului acestor drepturi.

În ceea ce privește dreptul de acces la documentele deținute de autoritățile publice comunitare, inclusiv de Banca Centrală Europeană (BCE), chiar presupunând că acest drept poate fi considerat un drept fundamental protejat de ordinea juridică comunitară ca principiu general de drept, restrângerea sa poate fi justificată legal de motive ce țin de protecția interesului public sau a unui interes privat.

Restricțiile la accesul la documentele deținute de BCE care derivă, între altele, din articolul 23.3 din Regulamentul de procedură al acesteia, care prevede, printre altele, o perioadă de confidențialitate de 30 de ani pentru documentele păstrate în arhivele Comitetului guvernatorilor, sunt legate de misiunile încredințate BCE prin tratat, ai cărui autori au urmărit în mod evident ca BCE să fie în măsură să le îndeplinească într‑un mod independent. Această interpretare este confirmată prin coroborarea articolului 110 CE cu articolul 255 CE din care rezultă excluderea BCE din domeniul de aplicare al acestei din urmă dispoziții și, prin urmare, existența unui tratament special aplicabil BCE în raport cu Parlamentul European, cu Consiliul și cu Comisia în ceea ce privește accesul la documente.

Astfel, protecția interesului public legat de politica monetară în cadrul Comunității constituie un motiv legitim de limitare a dreptului de acces la documentele deținute de autoritățile publice comunitare, considerat un drept fundamental.

(a se vedea punctele 221-223, 228, 229, 231 și 232)

4.      Motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul menționat trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

Instituția căreia îi este adresată o cerere de acces la documente trebuie să menționeze în motivarea deciziei adoptate faptul că documentele pentru care se solicită accesul au fost examinate în mod concret. Nu răspunde respectivelor exigențe și, prin urmare, trebuie anulată decizia care nu invocă niciun interes sau motiv particular de protecție în raport cu documentele menționate și nici nu furnizează, a fortiori, vreo explicație, fie chiar concisă, prin care să își justifice refuzul de a divulga conținutul documentelor, care să permită să se înțeleagă și să se verifice realitatea nevoii de protecție. Simpla precizare a naturii documentelor pentru care se solicită accesul nu poate fi asimilată cu o examinare a informațiilor conținute de respectivele documente.

Pe de altă parte, motivarea trebuie să figureze chiar în cuprinsul deciziei și, dacă aceasta conține un început de motivare, acest început nu poate fi dezvoltat și explicitat pentru prima dată și a posteriori în fața instanței comunitare, cu excepția unor circumstanțe excepționale care nu sunt întrunite în cazul în care lipsește orice urgență și atunci când actul care trebuia să fie adoptat de către autoritatea în cauză are un caracter unic.

(a se vedea punctele 261, 263, 267, 269, 278 și 279)

5.      Acțiunea în răspundere este o acțiune autonomă, cu funcție specială în cadrul sistemului căilor de atac, și subordonată unor condiții de exercitare concepute având în vedere obiectul său specific. În timp ce acțiunile în anulare și în constatarea abținerii de a acționa urmăresc sancționarea nelegalității unui act obligatoriu din punct de vedere juridic sau lipsa unui astfel de act, acțiunea în răspundere are ca obiect cererea de reparare a unui prejudiciu care decurge dintr‑un act sau dintr‑un comportament ilicit imputabil unei instituții sau unui organ comunitar.

Atunci când un reclamant introduce o acțiune în anulare ulterior introducerii unei acțiuni în despăgubiri din care rezultă cu claritate că adoptarea deciziilor a căror anulare este solicitată reprezintă exact comportamentul nelegal reproșat instituțiilor pârâte și, în cadrul acestei acțiuni în despăgubiri și pentru a demonstra comportamentul nelegal al pârâților, reclamantul dezvoltă o argumentație parțial identică cu cea formulată în scopul obținerii anulării actelor în cauză, principiul autonomiei căilor de atac interzice o apreciere unică a tuturor motivelor de nelegalitate susținute în cadrul acțiunilor în anulare și în despăgubiri, având în vedere consecințele diferite ale deciziilor de admitere a respectivelor acțiuni. Astfel, admiterea unei acțiuni în anulare conduce la dispariția actului incriminat din ordinea juridică comunitară, în timp ce un succes al acțiunii în despăgubiri permite doar repararea prejudiciului cauzat prin acest act, fără desființarea automată a acestuia.

Conexarea cauzelor pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii nu este de natură să infirme această concluzie, decizia de conexare neafectând independența și natura autonomă a cauzelor vizate, o decizie de disjungere fiind oricând posibilă.

(a se vedea punctele 280, 281 și 283-285)