HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)
27 septembrie 2007(*)
„Răspundere extracontractuală – Lapte – Prelevare suplimentară – Cantitate de referință – Regulamentul (CEE) nr. 2187/93 – Despăgubirea producătorilor – Suspendarea prescripției”
În cauzele conexate T‑8/95 și T‑9/95,
Wilhelm Pelle, cu domiciliul în Kluse‑Ahlen (Germania),
Ernst‑Reinhard Konrad, cu domiciliul în Löllbach (Germania),
reprezentați de B. Meisterernst, M. Düsing, D. Manstetten, F. Schulze și W. Haneklaus, avocați,
reclamanți,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat inițial de domnul A. Brautigam și de doamna A.‑M. Colaert și ulterior de doamna Colaert, în calitate de agenți,
și
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată inițial de domnii D. Booß și M. Niejahr, în calitate de agenți, și ulterior de domnii Van Rijn și Niejahr, asistați inițial de H.‑J. Rabe, G. Berrisch și M. Núñez‑Müller,
pârâți,
având ca obiect cereri de despăgubire, formulate în temeiul articolului 178 CE (devenit articolul 235 CE) și al articolului 215 al doilea paragraf CE (devenit articolul 288 al doilea paragraf CE), a prejudiciului pretins suferit de reclamanți ca urmare a aplicării Regulamentului (CEE) nr. 857/84 al Consiliului din 31 martie 1984 privind normele generale de punere în aplicare a prelevării menționate la articolul 5c din Regulamentul (CEE) nr. 804/68 din sectorul laptelui și produselor lactate (JO L 90, p. 13), astfel cum a fost completat prin Regulamentul (CEE) nr. 1371/84 al Comisiei din 16 mai 1984 de stabilire a modalităților de aplicare a prelevării suplimentare vizate de articolul 5c din Regulamentul nr. 804/68 (JO L 132, p. 11),
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a cincea),
compus din domnul M. Vilaras, președinte, doamnele M. E. Martins Ribeiro și K. Jürimäe, judecători,
grefier: domnul J. Plingers, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 23 ianuarie 2007,
pronunță prezenta
Hotărâre
Cadrul juridic
Regimul cantităților de referință
1 Regulamentul (CEE) nr. 1078/77 al Consiliului din 17 mai 1977 de instituire a unui regim de prime de necomercializare a laptelui și produselor lactate și de reconversie a șeptelurilor de vaci de lapte (JO L 131, p. 1) prevedea plata unei prime de necomercializare sau a unei prime de reconversie către producătorii care se obligau să nu comercializeze lapte sau produse lactate pe o perioadă de necomercializare de cinci ani sau să nu comercializeze lapte sau produse lactate și să își reconvertească șeptelurile de vaci de lapte în șepteluri producătoare de carne în decursul unei perioade de reconversie de patru ani.
2 Producătorii de lactate care și‑au asumat acest angajament în temeiul Regulamentului nr. 1078/77 sunt denumiți de obicei „producători SLOM”, acest acronim provenind din expresia olandeză „slachten en omschakelen” (a sacrifica și a reconverti), care descrie obligațiile acestora în cadrul regimului de necomercializare sau de reconversie.
3 Regulamentul (CEE) nr. 856/84 al Consiliului din 31 martie 1984 de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 804/68 privind organizarea comună a piețelor în sectorul laptelui și produselor lactate (JO L 90, p. 10) și Regulamentul (CEE) nr. 857/84 al Consiliului din 31 martie 1984 privind normele generale de punere în aplicare a prelevării menționate la articolul 5c din Regulamentul nr. 804/68 din sectorul laptelui și produselor lactate (JO L 90, p. 13) au instituit, cu începere de la 1 aprilie 1984, o prelevare suplimentară percepută în raport cu cantitățile de lapte livrate cu depășirea unei cantități de referință care urma să fie determinată, pentru fiecare cumpărător, în limita unei cantități globale garantate fiecărui stat membru. Cantitatea de referință scutită de la prelevarea suplimentară era egală cu cantitatea de lapte sau de echivalent lapte fie livrată de un producător, fie achiziționată de o întreprindere de prelucrare a laptelui, conform formulei alese de stat în timpul anului de referință, acesta fiind, pentru Republica Federală Germania, anul 1983.
4 Modalitățile de aplicare a prelevării suplimentare avute în vedere de articolul 5 c din Regulamentul (CEE) nr. 804/68 al Consiliului din 27 iunie 1968 privind organizarea comună a piețelor în sectorul laptelui și produselor lactate (JO L 148, p. 13) au fost stabilite prin Regulamentul (CEE) nr. 1371/84 al Comisiei din 16 mai 1984 (JO L 132, p. 11).
5 Producătorii care nu livraseră lapte în timpul anului de referință reținut de statul membru respectiv, în executarea unui angajament asumat în temeiul Regulamentului nr. 1078/77, erau excluși de la atribuirea unei cantități de referință.
6 Prin Hotărârile din 28 aprilie 1988, Mulder (120/86, Rec., p. 2321, denumită în continuare „Hotărârea Mulder I”) și Von Deetzen (170/86, Rec., p. 2355), Curtea a declarat ca lipsit de validitate Regulamentul nr. 857/84, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 1371/84, în măsura în care nu prevedea atribuirea unei cantități de referință producătorilor care, în executarea unui angajament asumat în temeiul Regulamentului nr. 1078/77, nu au livrat lapte în timpul anului de referință reținut de statul membru vizat.
7 Ca urmare a Hotărârilor Mulder I și Von Deetzen, punctul 6 de mai sus, Consiliul a adoptat, la 20 martie 1989, Regulamentul (CEE) nr. 764/89 de modificare a Regulamentului nr. 857/84 (JO L 84, p. 2), care a intrat în vigoare la 29 martie 1989, cu scopul de a permite acordarea către categoria de producători avută în vedere de aceste hotărâri a unei cantități de referință speciale, reprezentând 60 % din producția acestora în cursul unei perioade de douăsprezece luni anterioară angajamentului lor de necomercializare sau de reconversie asumat în temeiul Regulamentului nr. 1078/77.
8 Producătorii care își asumaseră angajamente de necomercializare sau de reconversie și care, în temeiul Regulamentului nr. 764/89, au primit o cantitate de referință așa‑zis „specială” sunt denumiți „producători SLOM I”.
Regimul de despăgubire și regimul prescripției
9 Prin Hotărârea interlocutorie din 19 mai 1992, Mulder și alții/Consiliul și Comisia (C‑104/89 și C‑37/90, Rec., p. I‑3061, denumită în continuare „Hotărârea Mulder II”), Curtea a declarat Comunitatea răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de anumiți producători de lapte, care își asumaseră angajamente în temeiul Regulamentului nr. 1078/77 și care au fost, ulterior, împiedicați să comercializeze lapte ca urmare a aplicării Regulamentului nr. 857/84, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 1371/84. În ceea ce privește sumele de plată, Curtea a solicitat părților să le stabilească de comun acord.
10 Ca urmare a acestei hotărâri, Consiliul și Comisia au publicat Comunicarea 92/C 198/04 (JO C 198, p. 4, denumită în continuare „comunicarea din 5 august 1992”) în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 5 august 1992. Această comunicare prevede:
„Ca urmare a pronunțării hotărârii [Mulder II, punctul 9 de mai sus] […], instituțiile comunitare consideră necesar să comunice persoanelor interesate următoarele:
(1) Curtea de Justiție a recunoscut că răspunderea extracontractuală a Comunității în temeiul articolului [288 CE] este angajată în raport cu fiecare producător, așa cum este definit de articolul 12 [litera] (c) din Regulamentul (CEE) nr. 857/84, care a suferit un prejudiciu reparabil în sensul hotărârii citate anterior ca urmare a faptului că nu a putut primi în timp util o cotă de lapte în baza participării sale la regimul instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 1078/77 și care răspunde efectiv criteriilor și condițiilor care decurg din această hotărâre.
(2) Instituțiile se angajează, față de fiecare producător avut în vedere la punctul 1, să renunțe, până la finele termenului avut în vedere la punctul 3, la ridicarea excepției prescripției întemeiate pe dispozițiile articolului 43 din Statutul Curții de Justiție (devenit articolul 46 din Statutul Curții de Justiție) în măsura în care dreptul la despăgubire nu se prescrisese încă la data publicării prezentei comunicări în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene sau la data la care producătorul se adresase deja uneia dintre instituții.
(3) Cu scopul de a pune pe deplin în aplicare hotărârea [Mulder II, punctul 9 de mai sus], instituțiile vor adopta modalitățile practice de despăgubire a persoanelor prejudiciate, inclusiv cu privire la chestiunea dobânzilor.
Instituțiile vor preciza la ce autorități și în ce termen vor trebui introduse cererile. Producătorii sunt asigurați că nu se va aduce atingere posibilității de a solicita recunoașterea drepturilor lor dacă nu își manifestă interesul în fața instituțiilor comunitare sau a autorităților naționale înainte de începerea acestui termen.” [traducere neoficială]
11 Ca urmare a comunicării din 5 august 1992, Consiliul a adoptat Regulamentul (CEE) nr. 2187/93 din 22 iulie 1993 privind acordarea unei despăgubiri anumitor producători de lapte sau de produse lactate care au fost împiedicați temporar să își exercite activitatea (JO L 196, p. 6). Acest regulament prevedea, în favoarea producătorilor care obținuseră o cantitate de referință specială definitivă, o ofertă de despăgubire forfetară pentru prejudiciile suferite cu ocazia aplicării reglementării avute în vedere în Hotărârea Mulder II, punctul 9 de mai sus.
12 Articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2187/93 prevede:
„Producătorul adresează cererea [de despăgubire] autorității [naționale] competente. Cererea producătorului trebuie să ajungă la autoritatea competentă, sub sancțiunea respingerii, cel mai târziu la 30 septembrie 1993.
Termenul de prescripție prevăzut la articolul 43 din Statutul Curții de Justiție reîncepe să curgă în raport cu toți producătorii începând de la data prevăzută la primul paragraf dacă cererea prevăzută la respectivul alineat nu a fost formulată anterior acestei date, cu excepția cazului în care termenul de prescripție a fost întrerupt prin formularea unei cereri la Curtea de Justiție conform articolului 43 din statutul acesteia.” [traducere neoficială]
13 Articolul 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 prevede:
„Autoritatea competentă prevăzută la articolul 10 formulează o ofertă de despăgubire către producător […], în numele și pe seama Consiliului și Comisiei, într‑un termen maxim de patru luni de la primirea cererii.” [traducere neoficială]
14 Articolul 14 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 prevede:
„Dacă oferta nu este acceptată într‑un termen de două luni de la primirea acesteia, instituțiile comunitare vizate încetează să mai fie obligate pe viitor de respectiva ofertă.” [traducere neoficială]
15 Articolul 43 din Statutul Curții de Justiție (denumit în continuare „Statutul Curții”) prevede:
„Acțiunile formulate împotriva Comunităților în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor. Prescripția este întreruptă fie prin cerere de chemare în judecată în fața Curții, fie prin cererea prealabilă pe care partea prejudiciată o poate adresa instituției comunitare competente. În acest ultim caz, cererea trebuie înaintată în termenul de două luni prevăzut la articolul 230 din Tratatul CE […]; dacă este cazul, se aplică dispozițiile articolului 232 al doilea paragraf din Tratatul CE […].” [traducere neoficială]
Situația de fapt
16 Reclamanții sunt producători de lapte în Germania. Aceștia și‑au asumat, în temeiul Regulamentului nr. 1078/77, un angajament de necomercializare care a expirat la 1 martie 1985, pentru reclamantul din cauza T‑8/95, și la 30 iunie 1984, pentru reclamantul din cauza T‑9/95. În calitate de producători SLOM I, aceștia au obținut o cantitate de referință specială în temeiul Regulamentului nr. 764/89.
17 Prin scrisoarea din 23 decembrie 1991 adresată instituțiilor pârâte, reclamantul din cauza T‑8/95 a invocat dreptul său la despăgubire în raport cu Comunitatea. Reclamantul din cauza T‑9/95 a acționat în același mod prin scrisoarea din 4 decembrie 1990. Consiliul, în scrisorile din 13 ianuarie 1992 (cauza T‑8/95) și din 20 decembrie 1990 (cauza T‑9/95) și Comisia, în scrisorile din 16 ianuarie 1992 (cauza T‑8/95) și din 19 decembrie 1990 (cauza T‑9/95), au refuzat despăgubirea reclamanților. În aceste scrisori, instituțiile pârâte s‑au declarat dispuse să renunțe la invocarea prescripției până la expirarea unui termen de trei luni ulterior publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene a Hotărârii Mulder II, punctul 9 de mai sus. Această renunțare, fiind limitată în timp, nu era valabilă decât pentru cererile care nu se prescriseseră încă la data scrisorilor citate anterior.
18 Ca urmare a adoptării Regulamentului nr. 2187/93, reclamanții au introdus cereri de despăgubire întemeiate pe articolul 10 alineatul (2) primul paragraf din regulamentul respectiv la autoritatea germană competentă.
19 Prin scrisorile din 17 decembrie 1993 (cauza T‑8/95) și din 2 decembrie 1993 (cauza T‑9/95), autoritatea germană le‑a transmis reclamanților, în temeiul articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93, oferte de despăgubire forfetară în numele și pe seama Comunității.
20 Reclamanții au permis trecerea termenului de două luni prevăzut la articolul 14 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2187/93. Ofertele de despăgubire menționate la punctul precedent au fost astfel respinse implicit.
Procedura
21 Prin cererile depuse la grefa Tribunalului la 23 ianuarie 1995, reclamanții au formulat prezentele acțiuni.
22 Prin Ordonanța Camerei întâi din 3 iulie 1995, Tribunalul a suspendat procedurile până la pronunțarea Hotărârii Curții în cauzele Mulder și alții/Consiliul și Comisia (C‑104/89 și C‑37/90). Hotărârea Curții din 27 ianuarie 2000, Mulder și alții/Consiliul și Comisia (C‑104/89 și C‑37/90, Rec., p. I‑203), a pus capăt suspendării.
23 Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi din 6 iulie 1995, au fost conexate cauzele T‑366/94, T‑3/95, T‑7/95, T‑8/95, T‑9/95, T‑14/95, T‑16/95, T‑20/95, T‑22/95, T‑100/95, T‑120/95 și T‑124/95. Între timp, cauzele T‑366/94, T‑3/95, T‑7/95, T‑14/95, T‑16/95, T‑20/95, T‑22/95, T‑100/95, T‑120/95 și T‑124/95 au fost radiate din registrul Tribunalului.
24 Prin Ordonanța Camerei a patra din 10 aprilie 2000, Tribunalul a suspendat procedurile până la pronunțarea Hotărârii Tribunalului în cauza Rudolph/Consiliul și Comisia (T‑187/94). Hotărârea Tribunalului din 7 februarie 2002, Rudolph/Consiliul și Comisia (T‑187/94, Rec., p. II‑367), a pus capăt suspendării.
25 Prin Decizia din 2 iulie 2003, Tribunalul a decis trimiterea prezentelor cauze unei camere compuse din trei judecători, și anume Camerei întâi.
26 Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat Camerei a cincea. În consecință, prezentele cauze au fost repartizate camerei a cincea.
27 Prin întrebarea scrisă din 20 septembrie 2006, li s‑a solicitat părților să își exprime poziția cu privire la incidența Hotărârii Curții din 28 octombrie 2004, Van den Berg/Consiliul și Comisia (C‑164/01 P, Rec., p. I‑10225, denumită în continuare „Hotărârea Van den Berg”) asupra calculării termenului de prescripție în prezentele cauze. Părțile au răspuns la această întrebare în termenele care le fuseseră stabilite.
28 În cadrul ședinței din 23 ianuarie 2007, au fost ascultate pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările Tribunalului.
Concluziile părților
29 În cauza T‑8/95, reclamantul solicită Tribunalului:
– obligarea în solidar a instituțiilor pârâte la plata unei despăgubiri SLOM I, pentru perioada 2 martie 1985-29 martie 1989, în cuantum de 81 159,764 mărci germane (DEM), precum și dobânzi moratorii de 8 % pe an începând cu data de 19 mai 1992;
– obligarea în solidar a instituțiilor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
30 În aceeași cauză, reclamantul precizează în replică faptul că își exercită drepturile la despăgubire pentru perioada 31 decembrie 1986-29 martie 1989.
31 În cauza T‑9/95, reclamantul solicită Tribunalului:
– obligarea în solidar a instituțiilor pârâte la plata unei despăgubiri SLOM I, pentru perioada 1 iulie 1984-29 martie 1989, în cuantum de 83 670,155 DEM, precum și dobânzi moratorii de 8 % pe an începând cu data de 19 mai 1992;
– obligarea în solidar a instituțiilor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
32 În aceeași cauză, reclamantul precizează în replică faptul că își exercită drepturile la despăgubire pentru perioada 7 decembrie 1985-29 martie 1989.
33 În cele două cauze, reclamanții solicită, în plus, conexarea de către Tribunal a prezentelor cauze cu cauza Hülseberg și alții/Consiliul și Comisia (T‑77/93) și suspendarea judecății de către Tribunal până la pronunțarea hotărârii în acea cauză. Acea cauză a fost însă radiată din registrul Tribunalului prin Ordonanța din 4 februarie 1997.
34 În cauzele T‑8/95 și T‑9/95, instituțiile pârâte solicită Tribunalului:
– declararea acțiunii ca inadmisibilă;
– cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Argumentele părților
35 Reclamanții fac referire la Hotărârea Mulder II, punctul 9 de mai sus, și susțin că, în calitate de producători SLOM I, au dreptul la repararea prejudiciului. Faptul că autoritățile naționale au prezentat o ofertă de despăgubire în temeiul articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 ar confirma răspunderea Comunității. Refuzul reclamanților de a accepta această ofertă nu ar modifica în niciun caz drepturile lor la despăgubire.
36 În ceea ce privește prejudiciul pretins suferit, reclamanții afirmă că, din cauza lipsei de spațiu, o producție alternativă nu era posibilă în cadrul întreprinderii lor, astfel încât prejudiciul suferit ar fi considerabil mai mare decât despăgubirea prevăzută prin Regulamentul nr. 2187/93.
37 În plus, potrivit reclamanților, cererile acestora nu s‑ar fi prescris. În primul rând, aceștia susțin, în acest sens, referindu‑se la condițiile prescripției prevăzute la articolul 43 din Statutul Curții, că nu se poate considera că aceștia, în calitate de simpli cetățeni, ar fi trebuit să aibă cunoștință de faptul că erau îndeplinite condițiile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubiri înainte de pronunțarea Hotărârii Mulder II, punctul 9 de mai sus, care a avut loc la 19 mai 1992.
38 În al doilea rând, reclamanții afirmă că din articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2187/93 reiese că termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 43 din Statutul Curții a reînceput să curgă la 30 septembrie 1993 pentru toți producătorii de lactate care nu își formulaseră cererea sau acțiunea înaintea acestei date. Astfel, termenul de prescripție nu ar fi expirat decât în 1998, astfel că acțiunile introduse la 23 ianuarie 1995 nu ar fi tardive.
39 În al treilea rând, reclamanții arată că termenul de două luni prevăzut la articolul 43 teza a treia din Statutul Curții nu se aplică decât în cazul unei decizii negative luate de o instituție care decide cu privire la o cerere prealabilă. Potrivit reclamanților, oferta de despăgubire care le‑a fost făcută în temeiul articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 nu constituie o astfel de decizie. Cererile prealabile ale acestora din 23 decembrie 1991 (cauza T‑8/95) și din 4 decembrie 1990 (cauza T‑9/95) nu ar fi făcut încă obiectul unei decizii negative adoptate de instituțiile pârâte. În plus, o cerere formulată în temeiul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 nu ar constitui o cerere prealabilă în sensul articolului 43 din Statutul Curții și, ca urmare, nici oferta întemeiată pe articolul 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93, nici expirarea termenului de două luni prevăzut la al treilea paragraf din această dispoziție nu ar constitui o decizie negativă, precum cea prevăzută la articolul 43 din Statutul Curții. Prin urmare, nu ar fi aplicabil termenul de două luni prevăzut la articolul 43 din Statutul Curții pentru formularea unei acțiuni.
40 În al patrulea rând, cu titlu subsidiar, reclamanții susțin că ar fi săvârșit o eroare scuzabilă cu privire la începutul termenului de formulare a acțiunii. Instituțiile pârâte ar fi adoptat, într‑adevăr, un comportament de natură să provoace, prin el însuși sau într‑o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția reclamanților, care ar fi fost de bună‑credință și ar fi făcut dovada diligenței cerute unui operator normal informat (Hotărârea Tribunalului din 29 mai 1991, Bayer/Comisia, T‑12/90, Rec., p. II‑219, punctul 29, și Ordonanța Tribunalului din 29 septembrie 1999, Evans și alții/Comisia, T‑148/98 și T‑162/98, Rec., p. II‑2837, punctul 31).
41 Reclamanții susțin că instituțiile pârâte au solicitat producătorilor de lapte lezați să nu introducă nici cereri de despăgubire, nici acțiuni în despăgubiri și au făcut referire la adoptarea unui regim de despăgubire forfetară. Acesta ar fi fost instituit la adoptarea comunicării din 5 august 1992 și a Regulamentului nr. 2187/93. Instituțiile pârâte ar fi știut că producerea prejudiciului ar fi avut loc deseori în 1984 și 1985, dar ar fi declarat de mai multe ori că renunță la invocarea prescripției. Potrivit reclamanților, un operator normal informat putea să creadă și să se aștepte, prin urmare, ca faptul amânării momentului la care își exercită drepturile la despăgubire să nu conducă la prescripția dreptului său la acțiune.
42 În plus, întrucât cuprinsul articolului 10 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 ar fi indicat că un nou termen de cinci ani reîncepea să curgă de la data de 30 septembrie 1993, un operator normal informat nu ar fi putut prevedea evoluția jurisprudenței, consacrată în Hotărârea Tribunalului din 25 noiembrie 1998, Steffens/Consiliul și Comisia (T‑222/97, Rec., p. II‑4175).
43 În al cincilea rând, conform principiilor dreptului european al contractelor [Principles of European Contract Law, Parts 1 and 2, O. Lando și H. Beale (editori), 2000, ZEuP 1995, p. 8644, și ZEuP 2000, p. 675], Comunitatea nu ar mai putea invoca prescripția în mod întemeiat, dat fiind că, prin adoptarea Regulamentului nr. 2187/93, aceasta ar fi recunoscut principiul existenței unei creanțe cu privire la despăgubirea producătorilor de lapte lezați.
44 În răspunsul dat la întrebarea scrisă a Tribunalului (a se vedea punctul 27 de mai sus), reclamanții au arătat prin scrisorile din 5 octombrie 2006 că Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, trebuia interpretată în sensul că perioada scursă de la întreruperea termenului de prescripție până la 30 septembrie 1993 nu putea fi luată în considerare la calcularea termenului de prescripție de cinci ani. Aplicarea principiilor enunțate în această hotărâre ar conduce la constatarea că drepturile la despăgubire ale reclamanților nu ar fi decât parțial prescrise.
45 Instituțiile pârâte nu contestă că reclamanții fac parte dintre producătorii care, în principiu, în temeiul Hotărârii Mulder II, punctul 9 de mai sus, au dreptul de a fi despăgubiți pentru prejudiciul rezultat din excluderea lor temporară de la producerea de lapte. Acestea consideră însă că reiese din Hotărârea Tribunalului Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus, din Hotărârea Rudolph/Consiliul și Comisia, punctul 24 de mai sus, și din Hotărârea Tribunalului din 7 februarie 2002, Kustermann/Consiliul și Comisia (T‑201/94, Rec., p. II‑415), că drepturile la despăgubire ale reclamanților sunt integral prescrise. Ca urmare, prezentele acțiuni ar fi inadmisibile.
46 Instituțiile pârâte amintesc faptul că termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 43 din Statutul Curții începe să curgă după ce sunt îndeplinite toate condițiile la care este subordonată obligația de reparație care incumbă Comunității. În cazul în care, precum în prezenta cauză, răspunderea este prevăzută într‑un act normativ, ar trebui ca efectele păgubitoare ale acestui act să se fi produs (Hotărârea Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 31). Aceste instituții precizează în această privință că, pentru producătorii SLOM I, acele condiții au fost îndeplinite în momentul în care Regulamentul nr. 857/84 le‑a împiedicat pentru prima dată să reia producerea de lapte, cu alte cuvinte, în ziua următoare expirării angajamentelor lor respective de necomercializare sau de reconversie, cel mai devreme totuși la 1 aprilie 1984 (Hotărârile Tribunalului din 16 aprilie 1997, Saint și Murray/Consiliul și Comisia, T‑554/93, Rec., p. II‑563, punctul 87, și Hartmann/Consiliul și Comisia, T‑20/94, Rec., p. II‑595, punctele 2 și 130). Dat fiind că angajamentul de necomercializare sau de reconversie al reclamanților în cauzele T‑8/95 și T‑9/95 ar fi expirat la 1 martie 1985 și, respectiv, la 30 iunie 1984, termenul de prescripție ar fi început să curgă la 2 martie 1985 în cauza T‑8/95 și la 1 iulie 1984 în cauza T‑9/95.
47 Cu toate acestea, prejudiciile produse de Comunitate producătorilor de lapte ar fi continuat în fiecare zi, atât timp cât producătorilor nu li s‑a atribuit o cantitate de referință. În acest caz, producătorii SLOM I, precum reclamanții, ar fi fost împiedicați să producă lapte până la intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 764/89, la 29 martie 1989.
48 Cu scopul de a aprecia pentru care dintre prejudiciile suferite între 2 martie 1985 și 29 martie 1989 (cauza T‑8/95) sau între 1 iulie 1984 și 29 martie 1989 (cauza T‑9/95) s‑ar fi prescris, dacă ar fi cazul, cererile de despăgubire, instituțiile pârâte amintesc că, în răspunsurile lor la cererile de despăgubire ale reclamanților în cauzele T‑8/95 și T‑9/95, datate 23 decembrie 1991 și, respectiv, 4 decembrie 1990, acestea au renunțat la ridicarea excepției prescripției până la expirarea unui termen de trei luni ulterior publicării în Jurnalul Oficial a Hotărârii Mulder II, punctul 9 de mai sus. Întrucât hotărârea a fost publicată în Jurnalul Oficial la 17 iunie 1992, perioada de valabilitate a acestei renunțări ar fi luat sfârșit la 17 septembrie 1992. Între timp totuși, în comunicarea din 5 august 1992, instituțiile pârâte s‑ar fi obligat față de toți producătorii SLOM avuți în vedere de Hotărârea Mulder II, punctul 9 de mai sus, să renunțe la ridicarea excepției prescripției până la adoptarea modalităților practice de despăgubire a acestora. Astfel, pentru producătorii, precum reclamanții, față de care instituțiile pârâte s‑ar fi declarat dispuse să nu invoce prescripția până la 17 septembrie 1992, perioada de valabilitate a acestei renunțări ar fi fost prelungită până la adoptarea modalităților practice de despăgubire a acestora. Modalitățile practice avute în vedere în comunicarea din 5 august 1992 ar fi fost adoptate prin Regulamentul nr. 2187/93.
49 Instituțiile pârâte insistă, în plus, asupra faptului că reclamanții nici nu au acceptat oferta de despăgubire care le‑a fost adresată în baza articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 în termenul de două luni prevăzut la al treilea paragraf din dispoziția respectivă, nici nu au formulat o acțiune în despăgubiri în cele două luni următoare expirării acestui termen. În aceste condiții, termenul de prescripție prevăzut la articolul 43 din Statutul Curții nu ar fi fost întrerupt de comunicarea din 5 august 1992 și, prin urmare, nici de cererile adresate de reclamanți prin scrisorile din 23 decembrie 1991 (cauza T‑8/95) și, respectiv, 4 decembrie 1990 (cauza T‑9/95) (Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 137, Hotărârea Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus, punctele 37-40, Hotărârea Rudolph/Consiliul și Comisia punctul 24 de mai sus, punctele 60-64, și Hotărârea Kustermann/Consiliul și Comisia, punctul 45 de mai sus, punctele 72-76). Termenul de prescripție ar fi fost întrerupt numai prin introducerea acțiunilor, la 23 ianuarie 1995.
50 În consecință, potrivit instituțiilor pârâte, drepturile la despăgubire ale reclamanților născute cu mai mult de cinci ani înainte de întreruperea termenului de prescripție sunt prescrise. Dat fiind că prescripția ar fi fost întreruptă abia la 23 ianuarie 1995 prin introducerea acțiunilor, toate drepturile născute înainte de 23 ianuarie 1990 ar fi prescrise. Întrucât reclamanții nu ar putea pretinde o despăgubire decât pentru perioada începând cu 2 martie 1985 (cauza T‑8/95) sau cu 1 iulie 1984 (cauza T‑9/95) până la 29 martie 1989, drepturile lor ar fi, ca urmare, prescrise în întregime. În consecință, acțiunile ar trebui respinse ca inadmisibile.
51 În duplici, instituțiile pârâte adaugă, în primul rând, că interpretarea articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2187/93 conform căreia un nou termen de prescripție de cinci ani ar fi început să curgă la 30 septembrie 1993 este incompatibilă cu articolul 43 din Statutul Curții.
52 În al doilea rând, argumentul reclamanților întemeiat pe termenul de două luni menționat la articolul 43 a treia teză din Statutul Curții nu ar explica sub nicio formă motivul pentru care, în cazul refuzului unei oferte de despăgubire, reclamanții ar beneficia de un nou termen de prescripție. Comisia amintește în această privință că din Hotărârea Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus (punctul 40), reiese că renunțarea de către instituțiile pârâte la invocarea prescripției constituie un act unilateral care a încetat să producă efecte la sfârșitul perioadei de acceptare a ofertei de despăgubire.
53 În al treilea rând, instituțiile pârâte consideră că eroarea săvârșită de reclamanți cu privire la începutul termenului de prescripție nu este scuzabilă. În realitate, reclamanții ar fi făcut dovadă de neglijență.
54 În al patrulea rând, în ceea ce privește pretinsa aplicare a principiilor dreptului european al contractelor, instituțiile pârâte consideră că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Comisia subliniază în această privință că nu există nicio relație contractuală între instituțiile pârâte și reclamanți.
55 În răspunsul dat la întrebarea scrisă a Tribunalului (a se vedea punctul 27 de mai sus), instituțiile pârâte contestă, prin scrisorile din 5 octombrie 2006, pertinența Hotărârii Van den Berg, punctul 27 de mai sus, în ceea ce privește calcularea termenului de prescripție în prezenta speță. Comisia precizează în această privință că Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus (punctul 100), ar privi în mod explicit ipoteza în care lipsește o cerere în sensul articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2187/93. Întrucât, în prezentele spețe, producătorii ar fi formulat o astfel de cerere, soluția reținută în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, nu le poate fi transpusă acestora, iar termenul de prescripție trebuie calculat numai în lumina jurisprudenței Tribunalului citată la punctul 49 de mai sus.
56 Comisia adaugă că, dacă s‑ar aplica abordarea reținută în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, ar trebui să se țină cont, în vederea calculării termenului de prescripție, de o suspendare a termenului de prescripție care ar fi început să curgă din ziua expedierii răspunsului Comisiei la cererea inițială a reclamanților din 23 decembrie 1991 în cauza T‑8/95 și din 4 decembrie 1990 în cauza T‑9/95. Data începerii suspendării prescripției ar fi fost astfel 16 ianuarie 1992 în cauza T‑8/95 și 19 decembrie 1990 în cauza T‑9/95. În cadrul ședinței, Comisia a recunoscut totuși că data începerii suspendării prescripției ar putea fi fixată și în ziua primirii de către instituțiile pârâte a cererii inițiale a reclamanților, și anume în 31 decembrie 1991 în cauza T‑8/95 și în 7 decembrie 1990 în cauza T‑9/95. Ultima zi de suspendare a prescripției în sensul Hotărârii Van den Berg, punctul 27 de mai sus, ar fi 30 septembrie 1993 pentru ambele cauze, fie ziua expirării termenului de acceptare a ofertei de despăgubire făcute în baza articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93. În funcție de aceste două ultime ipoteze și ținând cont de data primirii răspunsului Comisiei la cererea inițială a reclamanților ca dată a începerii suspendării prescripției, toate drepturile la despăgubire născute înainte de 5 mai 1988 sau înainte de 18 decembrie 1987 ar fi prescrise în cauza T‑8/95. Acest lucru ar fi aplicabil și în cauza T‑9/95, pentru drepturile la despăgubire născute înainte de 12 aprilie 1987 sau înainte de 8 decembrie 1986.
Aprecierea Tribunalului
57 Din Hotărârea Mulder II, punctul 9 de mai sus, reiese că răspunderea Comunității este angajată față de fiecare producător care a suferit un prejudiciu reparabil prin faptul că a fost împiedicat, în temeiul Regulamentului nr. 857/84, să livreze lapte (Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 71, și Hotărârea Rudolph/Consiliul și Comisia, punctul 24 de mai sus, punctul 45).
58 Este cert că reclamanții se găsesc în situația producătorilor avuți în vedere în Hotărârea Mulder II, punctul 9 de mai sus.
59 Prin urmare, reclamanții au dreptul să fie despăgubiți de către instituțiile pârâte pentru prejudiciul suferit, cu excepția cazului în care cererile lor sunt prescrise.
60 Așadar, trebuie să se analizeze dacă și în ce măsură prezentele cereri sunt afectate de prescripție.
61 Trebuie amintit că termenul de prescripție prevăzut la articolul 43 din Statutul Curții nu poate începe să curgă înainte să fie îndeplinite toate condițiile cărora le este subordonată obligația de reparare și, în special, în cazurile în care răspunderea rezultă dintr‑un act normativ, înainte să se producă efectele prejudiciabile ale acestui act. Aceste condiții se referă la existența unui comportament ilegal al instituțiilor comunitare, la caracterul real al prejudiciului pretins și la existența unei legături de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat (Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 107).
62 În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe bine stabilite, prejudiciul aflat în legătură cu imposibilitatea de a exploata o cantitate de referință este suferit începând din ziua în care, după expirarea angajamentului său de necomercializare, producătorul interesat ar fi putut să reia livrările de lapte fără a trebui să achite prelevarea suplimentară, dacă atribuirea unei astfel de cantități nu i‑ar fi fost refuzată. Prin urmare, la această dată au fost îndeplinite condițiile unei acțiuni în despăgubiri împotriva Comunității (Ordonanța Tribunalului din 19 septembrie 2001, Jestädt/Consiliul și Comisia, T‑332/99, Rec., p. II‑2561, punctul 41; a se vedea, de asemenea, în acest sens, Hotărârea Saint și Murray/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 87, și Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 130).
63 Prin urmare, în prezentele spețe, termenul de prescripție a început să curgă la 2 martie 1985 în cauza T‑8/95 și la 1 iulie 1984 în cauza T‑9/95, cu alte cuvinte, în a doua zi după expirarea angajamentelor de necomercializare ale reclamanților. Într‑adevăr, la aceste date, Regulamentul nr. 857/84, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 1371/84, a început să producă efecte prejudiciabile pentru reclamanți, împiedicându‑i să reia comercializarea laptelui (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 130, Hotărârea Rudolph/Consiliul și Comisia, punctul 24 de mai sus, punctul 50, și Ordonanța Jestädt/Consiliul și Comisia, punctul 62 de mai sus, punctul 42).
64 Faptul că reclamanții, înainte de pronunțarea Hotărârii Mulder II, punctul 9 de mai sus, nu ar fi avut cunoștință de faptul că erau îndeplinite condițiile unei acțiuni în despăgubiri împotriva Comunității nu afectează în niciun mod data începerii calculării termenului de prescripție întrucât, în prezenta cauză, reclamanții din cauzele T‑8/95 și T‑9/95 nu puteau avea îndoieli în privința faptului că împiedicarea lor de a livra lapte, începând de la 2 martie 1985 și, respectiv, de la 1 iulie 1984, era consecința aplicării Regulamentului nr. 857/84, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 1371/84 (a se vedea în acest sens Hotărârea Saint și Murray/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 85, și Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 112).
65 În vederea determinării perioadei în care au fost suferite prejudiciile, trebuie să se constate că acestea nu au fost produse dintr‑odată. Acestea au continuat să se producă într‑o anumită perioadă, atât timp cât reclamanții s‑au văzut în imposibilitatea de a obține o cantitate de referință, respectiv, în prezenta cauză, până la 28 martie 1989, ziua anterioară datei intrării în vigoare a Regulamentului nr. 764/89 care, întrucât permitea atribuirea de cantități de referință speciale producătorilor SLOM I, a pus capăt prejudiciului suferit de reclamanți. Este vorba despre un prejudiciu continuu, care se produce în fiecare zi (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctele 132 și 140, Hotărârea Kustermann/Consiliul și Comisia, punctul 45 de mai sus, punctele 63 și 77, și Hotărârea Rudolph/Consiliul și Comisia, punctul 24 de mai sus, punctul 65).
66 În consecință, perioada în care reclamanții au suportat un prejudiciu ca urmare a faptului aplicării Regulamentului nr. 857/84, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 1371/84, este cuprinsă, pentru reclamantul din cauza T‑8/95, între 2 martie 1985 și 28 martie 1989 și, pentru reclamantul din cauza T‑9/95, între 1 iulie 1984 și 28 martie 1989.
67 În vederea aprecierii prejudiciilor suferite în perioadele menționate la punctul precedent pentru care sunt prescrise cererile de despăgubire, trebuie amintit că, potrivit articolului 43 din Statutul Curții, prescripția se întrerupe prin depunerea unei cereri la instanța comunitară sau prin prezentarea unei cereri prealabile adresate instituției competente a Comunității, ținând totuși cont că, în acest ultim caz, întreruperea nu are loc decât dacă cererea este urmată de o acțiune în justiție formulată în termenul determinat în conformitate cu articolul 230 CE sau cu articolul 232 CE, după caz (Hotărârea Curții din 5 aprilie 1973, Giordano/Comisia, 11/72, Rec., p. 417, punctul 6, Hotărârea Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus, punctele 35 și 42, și Hotărârea Kustermann/Consiliul și Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 67).
68 În prezenta cauză, trebuie să se constate, mai întâi, că reclamanții au formulat o cerere prealabilă în sensul articolului 43 din Statutul Curții prin scrisorile din 23 decembrie 1991 (cauza T‑8/95) și din 4 decembrie 1990 (cauza T‑9/95) și că această cerere prealabilă a fost respinsă de către Consiliu prin scrisorile din 13 ianuarie 1992 (cauza T‑8/95) și din 20 decembrie 1990 (cauza T‑9/95). Comisia a procedat în același mod prin scrisorile din 16 ianuarie 1992 (cauza T‑8/95) și din 19 decembrie 1990 (cauza T‑9/95).
69 Apoi, trebuie să se constate că, în scrisorile citate la punctul precedent, instituțiile pârâte s‑au declarat dispuse să renunțe la invocarea prescripției față de reclamanți până la expirarea unui termen de trei luni de la publicarea în Jurnalul Oficial a Hotărârii Mulder II, punctul 9 de mai sus. Totuși, înainte de expirarea perioadei de validitate a acestei renunțări, aceasta a fost prorogată prin comunicarea din 5 august 1992. Într‑adevăr, în respectiva comunicare, instituțiile pârâte s‑au angajat față de toți producătorii care îndeplineau condițiile care rezultă din Hotărârea Mulder II, punctul 9 de mai sus, și al căror drept la despăgubire nu era încă prescris la 5 august 1992, să renunțe la invocarea prescripției prevăzute la articolul 43 din Statutul Curții până la momentul în care se vor fi stabilit modalitățile practice de despăgubire a producătorilor respectivi (Hotărârea Saint și Murray/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctele 90).
70 Aceste modalități au fost adoptate prin Regulamentul nr. 2187/93. În temeiul articolului 10 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament, autolimitarea dreptului lor de a invoca prescripția pe care instituțiile și‑au impus‑o a luat sfârșit la 30 septembrie 1993 față de producătorii care nu prezentaseră o cerere de despăgubire în temeiul regulamentului (Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 137, și Hotărârea Saint și Murray/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 91). În schimb, pentru producătorii care prezentaseră o cerere în temeiul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93, această autolimitare lua sfârșit la expirarea termenului de acceptare a ofertei de despăgubire în temeiul articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 (Hotărârea Tribunalului Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 137, Hotărârea Saint și Murray/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 91, Hotărârea Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 40, și Hotărârea din 7 februarie 2002, Schulte/Consiliul și Comisia, T‑261/94, Rec., p. II‑441, punctul 67). Acest ultim termen expira, conform articolului 14 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2187/93, la două luni de la primirea ofertei de despăgubire, care, la rândul său, conform articolului 14 primul paragraf din regulamentul respectiv, ar fi trebuit să aibă loc într‑un termen de patru luni de la primirea cererii.
71 Contrar celor pretinse de reclamanți, comunicarea din 5 august 1992 nu are ca efect începerea curgerii unui nou termen de prescripție de cinci ani calculat de la 30 septembrie 1993 (Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, punctul 100; a se vedea, de asemenea, în acest sens, Hotărârea Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 36).
72 Renunțarea de către instituțiile pârâte la dreptul lor de a invoca prescripția, pe care o stipulează comunicarea din 5 august 1992, și corespondența anterioară prin care se răspunde la cererile prealabile de despăgubire produc totuși efecte cu privire la calculul termenului de prescripție.
73 În această privință, reiese din Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, că suspendarea prescripției care rezultă din renunțarea unilaterală a instituțiilor la invocarea prescripției cuprinsă în comunicarea din 5 august 1992 și, eventual, și într‑o corespondență anterioară rămâne dobândită independent de momentul la care reclamantul a introdus acțiunea în despăgubiri la Tribunal (Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, punctele 100 și 101).
74 În cazul de față, în ceea ce privește întrebarea dacă este aplicabilă soluția reținută în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, instituțiile pârâte au subliniat că, spre deosebire de reclamantul din cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, reclamanții din cauzele de față introduseseră o cerere în sensul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93. Prin urmare, potrivit instituțiilor pârâte, abordarea reținută de Curte în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, nu se poate transpune în cauzele de față.
75 În această privință, trebuie să se sublinieze că dintr‑o jurisprudență constantă reiese că faptul de a fi adresat o cerere de despăgubire unei instituții comunitare nu are drept consecință decât amânarea expirării termenului de cinci ani, iar nu scurtarea termenului de prescripție de cinci ani, stabilit prin articolul 43 din Statutul Curții (Hotărârea Giordano/Comisia, punctul 67 de mai sus, punctele 6 și 7, și Hotărârea Tribunalului din 18 septembrie 1995, Nölle/Consiliul și Comisia, T‑167/94, Rec., p. II‑2589, punctul 30). Prin urmare, în ceea ce privește calcularea termenului de prescripție, situația unui producător de lapte, cum sunt reclamanții din cauzele de față, care a formulat o cerere de despăgubire în temeiul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 nu poate fi, așadar, mai puțin avantajoasă decât situația unui producător care nu a formulat o astfel de cerere de despăgubire.
76 În aceste condiții, trebuie să se considere că, în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, Curtea nu a dorit să restrângă avantajul suspendării necondiționate a prescripției rezultate din renunțarea unilaterală a instituțiilor pârâte doar la categoria producătorilor de lapte care nu au formulat o cerere în sensul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93. Într‑adevăr, trebuie considerat că aceasta s‑a referit la această lipsă a cererii la punctul 100 din hotărârea sa numai cu scopul de a stabili data finală a suspendării prescripției rezultată din această renunțare, care diferă în funcție de existența unei cereri formulate în temeiul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 (a se vedea punctul 70 de mai sus).
77 În cadrul ședinței, instituțiile pârâte au subliniat, de asemenea, că reclamantul din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, nu putuse să introducă o cerere în temeiul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93, întrucât situația sa nu făcea parte din domeniul de aplicare al regulamentului respectiv. Or, potrivit instituțiilor pârâte, în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, Curtea a hotărât că reclamantul din această ultimă cerere a putut beneficia de suspendarea prescripției până la 30 septembrie 1993, deoarece nu se găsea într‑o poziție care să îi permită să prevadă că situația sa nu avea să fie reglementată de Regulamentul nr. 2187/93.
78 Cu toate acestea, această împrejurare nu este de natură să justifice inaplicabilitatea soluției reținute în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, la situația reclamanților din cauzele de față. Într‑adevăr, precum reclamantul din cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, punctul 27 de mai sus, nici reclamanții din cauzele de față nu puteau prevedea domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2187/93 înainte de adoptarea acestuia.
79 Ca urmare, trebuie determinat, în lumina Hotărârii Van den Berg, punctul 27 de mai sus, pentru care dintre prejudiciile suferite între 2 martie 1985 și 28 martie 1989 (cauza T‑8/95) sau între 1 iulie 1984 și 28 martie 1989 (cauza T‑9/95) cererile de despăgubire erau prescrise la momentul formulării cererilor introductive, la 23 ianuarie 1995.
80 În primul rând, în acest scop, trebuie constatat că reclamanții au adresat o cerere prealabilă instituțiilor pârâte, care a întrerupt termenul de prescripție de cinci ani în momentul primirii acestei cereri de către una sau cealaltă dintre instituții. Într‑adevăr, din articolul 43 din Statutul Curții și din jurisprudență reiese că determinantă pentru întreruperea termenului de prescripție este data primirii cererii, iar nu data la care instituția respectivă a răspuns la această cerere, așa cum au pretins instituțiile pârâte (a se vedea în acest sens Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, punctul 101, și Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 139).
81 Reclamantul din cauza T‑8/95 a formulat această cerere prin scrisoarea din 23 decembrie 1991 adresată instituțiilor pârâte. Consiliul a primit această scrisoare la 31 decembrie 1991. Data primirii cererii de către Comisie nu poate fi stabilită cu certitudine. În cadrul ședinței, părțile au convenit totuși asupra faptului că se poate considera că și această scrisoare ar fi ajuns la Comisie la 31 decembrie 1991. În aceste condiții, la momentul primirii cererii prealabile, dreptul la despăgubire era prescris pentru perioada anterioară datei de 31 decembrie 1986 (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctele 139 și 140). Mai trebuie să se constate și faptul că însuși reclamantul din cauza T‑8/95 a precizat în replica sa că își exercita dreptul la despăgubire pentru perioada 31 decembrie 1986-29 martie 1989.
82 În cauza T‑9/95, reclamantul a adresat o cerere prealabilă instituțiilor pârâte prin scrisoarea din 4 decembrie 1990. Această scrisoare a ajuns la Consiliu la 7 decembrie 1990. Data primirii cererii de către Comisie nu poate fi stabilită cu certitudine. În cadrul ședinței, părțile au convenit totuși asupra faptului că se poate considera că și această scrisoare ar fi ajuns la Comisie la 7 decembrie 1990. În aceste condiții, la momentul primirii cererii prealabile, dreptul la despăgubire era prescris pentru perioada anterioară datei de 7 decembrie 1985 (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctele 139 și 140). Mai trebuie să se constate și faptul că însuși reclamantul din cauza T‑9/95 a precizat în replica sa că își exercita dreptul la despăgubire pentru perioada 7 decembrie 1985-29 martie 1989.
83 În al doilea rând, conform soluției reținute în Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus (punctele 100 și 101), la calcularea termenului de prescripție, trebuie să se facă abstracție de perioada cuprinsă între 31 decembrie 1991 (cauza T‑8/95) și, respectiv, 7 decembrie 1990 (cauza T‑9/95), pe de o parte, și data expirării angajamentului instituțiilor pârâte de a renunța la invocarea prescripției, pe de altă parte.
84 Totuși, contrar cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, reclamanții au formulat o cerere în temeiul articolului 10 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 și au primit o ofertă în temeiul articolului 14 primul paragraf din regulamentul respectiv pe care au respins‑o implicit permițând trecerea termenului prevăzut pentru acceptarea ofertei. În aceste condiții, trebuie luată în considerare, pentru sfârșitul perioadei de suspendare a prescripției, expirarea perioadei de acceptare a ofertei de despăgubire făcută în baza articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 (Hotărârea Hartmann/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 137, Hotărârea Saint și Murray/Consiliul și Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 91, Hotărârea Steffens/Consiliul și Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 40, și Hotărârea Schulte/Consiliul și Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 67).
85 Trebuie să se constate că oferta de despăgubire făcută în temeiul articolului 14 primul paragraf din Regulamentul nr. 2187/93 a fost adresată reclamantului din cauza T‑8/95 prin scrisoarea din 17 decembrie 1993, iar acesta a primit‑o la 18 decembrie 1993. Data primirii ofertei de despăgubire adresate reclamantului din cauza T‑9/95 prin scrisoarea din 2 decembrie 1993 nu poate fi stabilită cu certitudine. În cadrul ședinței, părțile au convenit totuși asupra faptului că reclamantul din cauza T‑9/95 a primit această ofertă de despăgubire la 3 decembrie 1993.
86 Întrucât, conform articolului 14 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2187/93, termenul de acceptare a unei oferte formulate în temeiul articolului 14 primul paragraf din regulamentul respectiv era de două luni de la primirea ofertei, trebuie să se concluzioneze că, în cauza T‑8/95, perioada 31 decembrie 1991-18 februarie 1994 și, în cauza T‑9/95, perioada 7 decembrie 1990-3 februarie 1994 nu pot fi luate în considerare la calcularea termenului de prescripție de cinci ani.
87 În cadrul ședinței, reclamanții au pretins, răspunzând la o întrebare a Tribunalului, că trebuia prelungită perioada de suspendare a prescripției cu două luni suplimentare, în conformitate cu principiile ce reies din Hotărârea Rudolph/Consiliul și Comisia, punctul 24 de mai sus, și din Hotărârea Kustermann/Consiliul și Comisia, punctul 45 de mai sus.
88 Trebuie totuși să se arate că, în aceste hotărâri, Tribunalul a dorit să nuanțeze consecințele abordării sale, care consta în considerarea ca inexistente a efectelor suspendării prescripției dacă acțiunea în despăgubiri nu era introdusă la Tribunal în perioada acordată instituțiilor pârâte pentru renunțarea la invocarea prescripției. Ca urmare a acestui fapt, Tribunalul a decis în aceste hotărâri că producătorii care așteptaseră, în temeiul angajamentului luat de instituții de a le transmite o ofertă de despăgubire, înainte de formularea unei acțiuni în despăgubiri la Tribunal și care, apoi, formulaseră această acțiune într‑un termen de două luni de la expirarea termenului de acceptare a ofertei prevăzut la articolul 14 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2187/93, continuau să beneficieze de angajamentul instituțiilor de a renunța la invocarea prescripției (Hotărârea Kustermann/Consiliul și Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 76, și Hotărârea Rudolph/Consiliul și Comisia, punctul 24 de mai sus, punctul 64).
89 Având totuși în vedere faptul că, în conformitate cu Hotărârea Van den Berg, punctul 27 de mai sus, suspendarea prescripției rezultată din renunțarea unilaterală a instituțiilor la invocarea prescripției rămâne dobândită indiferent de momentul în care reclamantul a introdus acțiunea, în spețele de față, nu este necesar să se aplice jurisprudența citată la punctul precedent.
90 Având în vedere toate considerentele de mai sus, trebuie să se constate că, în ceea ce privește cauza T‑8/95, perioada în care termenul de prescripție a fost suspendat este 31 decembrie 1991-18 februarie 1994. Este vorba despre un termen de doi ani o lună și optsprezece zile. Adunând această perioadă cu perioada de cinci ani anterioară introducerii cererii la 23 ianuarie 1995, trebuie constatat că drepturile la despăgubire ale reclamantului din cauza T‑8/95 sunt prescrise pentru perioada anterioară datei de 5 decembrie 1987. Întrucât prejudiciul reclamantului a luat sfârșit la 28 martie 1989 (a se vedea punctul 65 de mai sus), reclamantul din cauza T‑8/95 trebuie despăgubit pentru prejudiciul suferit prin aplicarea Regulamentului nr. 857/84, așa cum a fost completat prin Regulamentul nr. 1371/84, în perioada 5 decembrie 1987-28 martie 1989.
91 În cauza T‑9/95, perioada care trebuie eliminată din calculul termenului de prescripție este cuprinsă între 7 decembrie 1990 și 3 februarie 1994. Este vorba despre o perioadă de trei ani o lună și douăzeci și șase de zile. Adunând această perioadă cu perioada de cinci ani anterioară introducerii cererii la 23 ianuarie 1995, trebuie constatat că drepturile la despăgubire ale reclamantului din cauza T‑9/95 sunt prescrise pentru perioada anterioară datei de 27 noiembrie 1986. Întrucât prejudiciul reclamantului a luat sfârșit la 28 martie 1989 (a se vedea punctul 65 de mai sus), reclamantul din cauza T‑9/95 trebuie despăgubit pentru prejudiciul suferit ca urmare a aplicării Regulamentului nr. 857/84, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 1371/84, în perioada 27 noiembrie 1986-28 martie 1989.
92 Cererile de despăgubire fiind parțial prescrise, trebuie analizat și argumentul subsidiar al reclamanților, potrivit căruia aceștia ar fi comis o eroare scuzabilă cu privire la începutul termenului de prescripție.
93 Trebuie aminiti că, astfel cum rezultă din jurisprudență, noțiunea de eroare scuzabilă trebuie interpretată în mod restrictiv și nu poate viza decât circumstanțe excepționale în care în special instituțiile respective au adoptat un comportament de natură să provoace, prin el însuși sau într‑o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil de bună‑credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unui operator normal informat. Într‑adevăr, într‑o astfel de ipoteză, administrația nu s‑ar putea prevala de propria încălcare a principiilor securității juridice și încrederii legitime care a stat la originea erorii comise de justițiabil (Hotărârea Bayer/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 29, confirmată prin Hotărârea Curții din 15 decembrie 1994, Bayer/Comisia, C‑195/91 P, Rec., p. I‑5619, punctul 26, și Ordonanța Tribunalului din 19 septembrie 2005, Air Bourbon/Comisia, T‑321/04, Rec., p. II‑3469, punctul 38).
94 În prezenta cauză, chiar dacă instituțiile pârâte au dorit să limiteze numărul acțiunilor în justiție prin indicarea în comunicarea lor din 5 august 1992 că renunță temporar la invocarea prescripției, acestea nu au afectat niciodată libertatea operatorilor economici respectivi de a introduce o acțiune în despăgubire la instanțele comunitare. Așadar, argumentul reclamanților conform căruia instituțiile pârâte ar fi solicitat ca producătorii de lactate lezați să nu introducă acțiuni în justiție trebuie respins.
95 În plus, instituțiile pârâte nu au produs niciodată confuzie cu privire la durata angajamentului lor de a nu invoca prescripția în temeiul articolului 43 din Statutul Curții. Într‑adevăr, în comunicarea din 5 august 1992, acestea au anunțat că renunțarea ar fi fost valabilă până la momentul în care se stabilesc modalitățile practice de despăgubire a producătorilor vizați.
96 În consecință, argumentul subsidiar al reclamanților nu poate fi admis.
97 În sfârșit, argumentul întemeiat pe principiile dreptului european al contractelor este inoperant, întrucât acțiunea urmărește despăgubirea pentru un prejudiciu de natură extracontractuală.
98 În ceea ce privește cuantumul despăgubirii care trebuie plătită de instituțiile pârâte, trebuie arătat că acestea nu au considerat necesară analizarea acestei probleme în cadrul procedurii scrise, dat fiind faptul că au considerat acțiunile prescrise în întregime și că, oricare ar fi situația, reclamanții s‑ar fi declarat favorabili încheierii unui acord pe baza principiilor din Regulamentul nr. 2187/93. În cadrul ședinței, aceștia au solicitat Tribunalului ca, în cazul în care acesta urma să considere că acțiunile nu erau prescrise în întregime, să stabilească printr‑o hotărâre interlocutorie perioadele care nu se prescriseseră pentru ca părțile să poată ajunge la o soluție amiabilă cu privire la cuantumul despăgubirii.
99 În aceste condiții, Tribunalul solicită părților să ajungă la un acord, într‑un termen de șase luni, cu privire la cuantumul despăgubirii care urmează să fie plătită de către instituțiile pârâte reclamanților. În lipsa acordului, părțile trebuie să transmită Tribunalului, în același termen, pretențiile lor, indicând cuantumul acestora.
Cu privire la cheltuielile de judecată
100 Având în vedere cele expuse la punctul 99 din prezenta hotărâre, pronunțarea cu privire la cheltuielile de judecată se amână.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a cincea)
declară și hotărăște:
1) Obligă Consiliul și Comisia la repararea prejudiciului suferit de domnul Wilhelm Pelle și de domnul Ernst‑Reinhard Konrad ca urmare a aplicării Regulamentului (CEE) nr. 857/84 al Consiliului din 31 martie 1984 privind normele generale de punere în aplicare a prelevării menționate la articolul 5c din Regulamentul (CEE) nr. 804/68 din sectorul laptelui și produselor lactate, așa cum a fost completat prin Regulamentul (CEE) nr. 1371/84 al Comisiei din 16 mai 1984 de stabilire a modalităților de aplicare a prelevării suplimentare vizate de articolul 5c din Regulamentul nr. 804/68, în măsura în care aceste regulamente nu au prevăzut atribuirea unei cantități de referință producătorilor care nu au livrat lapte în timpul anului de referință reținut de statul membru vizat, în executarea unui angajament asumat în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 1078/77 al Consiliului din 17 mai 1977 de instituire a unui regim de prime de necomercializare a laptelui și produselor lactate și de reconversie a șeptelurilor de vaci de lapte.
2) Domnul Pelle, reclamant în cauza T‑8/95, trebuie despăgubit pentru prejudiciile suferite ca urmare a aplicării Regulamentului nr. 857/84 în perioada 5 decembrie 1987-28 martie 1989.
3) Domnul Konrad, reclamant în cauza T‑9/95, trebuie despăgubit pentru prejudiciile suferite ca urmare a aplicării Regulamentului nr. 857/84 în perioada 27 noiembrie 1986-28 martie 1989.
4) Obligă părțile să transmită către Tribunal, într‑un termen de șase luni de la prezenta hotărâre, cuantumul sumelor care urmează a fi plătite, stabilit de comun acord.
5) Obligă părțile ca, în lipsa unui acord, să transmită Tribunalului, în același termen, pretențiile lor, indicând cuantumul acestora.
6) Amână pronunțarea cu privire la cheltuielile de judecată.
Vilaras | Martins Ribeiro | Jürimäe |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 27 septembrie 2007.