ORDONANȚA PREȘEDINTELUI TRIBUNALULUI
16 noiembrie 2012(*)
„Procedură privind măsurile provizorii – Concurență – Publicarea unei decizii de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Respingerea cererii de aplicare a regimului de confidențialitate informațiilor transmise Comisiei în cadrul punerii în aplicare a Comunicării privind cooperarea – Cerere de măsuri provizorii – Urgență – Fumus boni iuris – Evaluare comparativă a intereselor”
În cauza T‑345/12 R,
Akzo Nobel NV, cu sediul în Amsterdam (Țările de Jos),
Akzo Nobel Chemicals Holding AB, cu sediul în Nacka (Suedia),
Eka Chemicals AB, cu sediul în Bohus (Suedia),
reprezentate de C. Swaak și de R. Wesseling, avocați,
reclamante,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de C. Giolito, de M. Kellerbauer și de G. Meessen, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de suspendare a executării Deciziei C(2012) 3533 final a Comisiei din 24 mai 2012 de respingere a cererii de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de Akzo Nobel NV, Akzo Nobel Chemicals Holding AB și Eka Chemicals AB în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (cazul COMP/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) și o cerere de măsuri provizorii pentru a dispune menținerea regimului de confidențialitate acordat anumitor date referitoare la reclamante în ceea ce privește Decizia 2006/903/CE a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel, a Akzo Nobel Chemicals Holding, a Eka Chemicals, a Degussa AG, a Edison SpA, a FMC Corporation, a FMC Foret S. A., a Kemira OYJ, a L’Air Liquide SA, a Chemoxal SA, a Snia SpA, a Caffaro Srl, a Solvay SA/NV, a Solvay Solexis SpA, a Total SA, a Elf Aquitaine SA și a Arkema SA (cazul COMP/F/C.38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) (JO L 353, p. 54),
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
pronunță prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei, procedura și concluziile părților
1 Prezenta procedură privind măsurile provizorii se referă la Decizia C(2012) 3533 a Comisiei din 24 mai 2012 de respingere a cererii de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de Akzo Nobel NV, Akzo Nobel Chemicals Holding AB și Eka Chemicals AB în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (cazul COMP/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) (denumită în continuare „decizia atacată”).
2 Prin decizia atacată, Comisia Europeană a respins cererea referitoare la menținerea versiunii neconfidențiale a Deciziei 2006/903/CE din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel, a Akzo Nobel Chemicals Holding, a Eka Chemicals, a Degussa AG, a Edison SpA, a FMC Corporation, a FMC Foret S. A., a Kemira OYJ, a L’Air Liquide SA, a Chemoxal SA, a Snia SpA, a Caffaro Srl, a Solvay SA/NV, a Solvay Solexis SpA, a Total SA, a Elf Aquitaine SA și a Arkema SA (cazul COMP/F/C.38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat), astfel cum a fost publicată în septembrie 2007 pe site‑ul internet al Direcției Generale Concurență (JO L 353, p. 54, denumită în continuare „Decizia din 2006”).
3 În Decizia din 2006, Comisia a constatat o încălcare a articolului 81 CE săvârșită de reclamante, Akzo Nobel, Akzo Nobel Chemicals Holding și Eka Chemicals, și de alte 14 întreprinderi între 1994 și 2000 pe teritoriul Spațiului Economic European (SEE) în ceea ce privește peroxidul de hidrogen și perboratul. Întrucât una dintre reclamante, Eka Chemicals, a fost a doua întreprindere care a contactat Comisia, în martie 2003, în vederea aplicării Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”) și întrucât a furnizat elemente de probă care reprezentau o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia Comisiei, amenda care i‑ar fi fost aplicată altfel a fost redusă cu 40 %. În consecință, celor trei reclamante li s‑a aplicat, în solidar, o amendă de 25,2 milioane de euro.
4 După ce a luat în considerare cererile privind aplicarea regimului de confidențialitate formulate de destinatarele Deciziei din 2006, Comisia a publicat, în septembrie 2007, o versiune integrală neconfidențială a deciziei menționate, pe site‑ul său internet. Această publicare nu a fost contestată de reclamante.
5 Prin scrisoarea din 28 noiembrie 2011, Comisia a informat reclamantele în legătură cu intenția sa de a publica, din motive de transparență, o versiune neconfidențială mai detaliată a Deciziei din 2006 și le‑a dat posibilitatea să identifice, în textul propus, eventuale informații confidențiale. După ce au constatat că o mare parte din versiunea mai detaliată propusă conținea informații transmise în temeiul Comunicării privind cooperarea, informații care nu fuseseră publicate în septembrie 2007 din motive de confidențialitate, reclamantele s‑au opus în mod oficial propunerii Comisiei, pentru motivul că aceasta ar produce un prejudiciu grav și ireversibil intereselor lor. Totuși, reclamantele au prezentat, cu toate rezervele, o listă de cereri de confidențialitate cu indicarea pasajelor din versiunea mai detaliată propusă care ar trebui să rămână în orice caz confidențiale.
6 Prin scrisoarea din 15 martie 2012, Comisia a informat reclamantele în legătură cu intenția sa de a nu lua în considerare opoziția acestora, comunicându‑le un proiect revizuit al versiunii neconfidențiale mai detaliate a Deciziei din 2006. Comisia a comunicat reclamantelor că acest proiect revizuit reflecta poziția sa definitivă privind cererile de confidențialitate, întrucât toate informațiile care permit să se stabilească proveniența informațiilor transmise în contextul Comunicării privind cooperarea au fost disimulate. Comisia a invitat reclamantele ca, în caz de dezacord, să sesizeze consilierul‑auditor în temeiul Deciziei 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (JO L 275, p. 29).
7 Prin scrisoarea din 10 aprilie 2012, reclamantele au informat consilierul‑auditor că se opuneau publicării unei versiuni neconfidențiale a Deciziei din 2006 care ar fi mai detaliată decât cea publicată în septembrie 2007 și i‑au solicitat evitarea publicării vreunei informații transmise în temeiul Comunicării privind cooperarea. În această privință, reclamantele au denunțat o încălcare a principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, dat fiind că o versiune neconfidențială fusese deja publicată, după consultare, în anul 2007. În plus, reclamantele au susținut că au avut așteptări cu privire la regimul confidențial al informațiilor transmise în mod voluntar în temeiul Comunicării privind cooperarea, întrucât Comisia nu putea să se distanțeze, cu efect retroactiv, de practica sa consacrată, care consta chiar în protejarea confidențialității unor astfel de informații.
8 În decizia atacată, semnată „[p]entru Comisie”, consilierul‑auditor a respins cererea de aplicare a regimului de confidențialitate formulată de reclamante. Acesta a subliniat caracterul limitat al mandatului său, care nu îi permitea decât să examineze dacă informațiile puteau fi divulgate pentru că nu reprezentau un secret de afaceri ori alte informații confidențiale sau pentru că exista un interes superior în divulgarea lor. În plus, acesta a precizat că reclamantele nu afirmau că versiunea mai detaliată a Deciziei din 2006 conținea informații confidențiale sau secrete de afaceri, ci se opuneau publicării versiunii menționate pentru simplul motiv că aceasta cuprindea informații transmise în temeiul Comunicării privind cooperarea, deși nu au demonstrat că divulgarea acestor informații ar risca să le producă un prejudiciu grav, ceea ce, chiar dacă aceasta ar fi situația, nu ar împiedica, de altfel, în niciun mod Comisia să procedeze la publicarea avută în vedere.
9 Decizia atacată a fost notificată reclamantelor la 28 și la 29 mai 2012.
10 Prin e‑mailul din 31 mai 2012, Comisia a comunicat reclamantelor că decizia atacată reprezenta poziția sa definitivă cu privire la această problemă.
11 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 august 2012, reclamantele au introdus o acțiune în anularea deciziei atacate, nu numai pentru motivul că, în această decizie, Comisia le‑a respins cererea de aplicare a regimului de confidențialitate, dar și pentru că trebuie să se considere că instituția menționată a acordat accesul la anumite informații în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76). În susținerea acestei acțiuni, reclamantele arată, în esență, că publicarea în litigiu încalcă obligația de confidențialitate care revine Comisiei în temeiul articolului 339 TFUE, precum și principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, întrucât versiunea mai detaliată a Deciziei din 2006 conține informații pe care acestea le‑au transmis Comisiei pentru a beneficia de Comunicarea privind cooperarea.
12 Prin act separat, depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamantele au introdus prezenta cerere de măsuri provizorii, în cadrul căreia acestea solicită, în esență, președintelui Tribunalului:
– în temeiul articolului 105 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, suspendarea executării deciziei atacate până la pronunțarea cu privire la prezenta cerere de măsuri provizorii sau, în orice caz, cu privire la acțiunea principală,
– întrucât această decizie permite Comisiei să publice o versiune neconfidențială mai detaliată a Deciziei din 2006 și, în acest scop, obligarea Comisiei să nu publice o astfel de versiune,
– în măsura în care această decizie ar autoriza, potrivit Regulamentului nr. 1049/2001, accesul la textul integral al Deciziei din 2006 și, în acest scop, obligarea Comisiei să nu autorizeze un astfel de acces;
obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
13 Prin Ordonanța din 7 august 2012, președintele Tribunalului a dispus, în temeiul articolului 105 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, măsurile provizorii solicitate de reclamante.
14 În observațiile sale formulate cu privire la cererea de măsuri provizorii, depuse la grefa Tribunalului la 26 septembrie 2012, Comisia solicită președintelui Tribunalului:
respingerea cererii de măsuri provizorii;
obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitate
15 Admițând că nu au cunoștință dacă Comisia a adoptat efectiv o decizie privind accesul la textul integral al Deciziei din 2006 în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, reclamantele apreciază că decizia atacată poate fi interpretată în sensul că include o autorizare implicită de acces potrivit regulamentului menționat. În consecință, cererea lor de măsuri provizorii s‑ar referi la decizia atacată nu numai în măsura în care aceasta permite publicarea în litigiu, ci și în măsura în care aceasta poate fi considerată ca autorizând, potrivit Regulamentului nr. 1049/2001, accesul la informațiile confidențiale pe care reclamantele le‑au transmis Comisiei în temeiul Comunicării privind cooperarea.
16 Comisia precizează că nu există, în prezent, nicio decizie prin care ar fi acordat acces la informațiile în litigiu potrivit Regulamentului nr. 1049/2001. Cu privire la decizia atacată, aceasta ar fi fost întemeiată în mod expres numai pe Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) și pe Decizia 2011/695.
17 În această privință, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu poate decât să ia act de faptul că nici prezenta cerere de măsuri provizorii, nici acțiunea principală nu au ca obiect o decizie care ar fi fost adoptată deja de Comisie în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001. Prin urmare, numai din precauție reclamantele încearcă să obțină ca judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii să interzică Comisiei adoptarea unei astfel de decizii, ceea ce echivalează cu o acțiune preventivă menită să împiedice Comisia să acționeze. Or, competențele judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii sunt limitate la exercitarea unui control jurisdicțional al actelor administrative pe care Comisia le‑a adoptat deja, însă nu se extind la aprecierea unor aspecte asupra cărora această instituție nu s‑a pronunțat încă. Astfel, o asemenea competență ar presupune o anticipare a dezbaterii fondului și o confuzie între procedura administrativă și procedura judiciară, incompatibilă cu sistemul repartizării competențelor între Comisie și instanța Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 iulie 1996, Sogecable/Comisia, T‑52/96 R, Rec., p. II‑797, punctul 39). Prin urmare, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu poate împiedica Comisia să își exercite atribuțiile administrative, chiar înainte ca aceasta să fi adoptat actul definitiv a cărui executare reclamantele urmăresc să o evite, decât în împrejurări excepționale (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 5 decembrie 2001, Reisebank/Comisia, T‑216/01 R, p. II‑3481, punctul 52), împrejurări a căror existență nu a fost stabilită de reclamantele în speță.
18 În consecință, prezenta cerere de măsuri provizorii trebuie să fie declarată inadmisibilă întrucât aceasta urmărește, pe de o parte, să obțină suspendarea executării deciziei atacate în măsura în care aceasta ar autoriza, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, accesul la textul integral al Deciziei din 2006 și, pe de altă parte, să oblige Comisia să nu autorizeze un astfel de acces.
Cu privire la fond
19 Dintr‑o coroborare a articolelor 278 TFUE și 279 TFUE, pe de o parte, cu articolul 256 alineatul (1) TFUE, pe de altă parte, rezultă că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în măsura în care consideră că împrejurările o impun, poate ordona suspendarea executării actului atacat în fața Tribunalului sau poate dispune măsurile provizorii necesare.
20 Articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură prevede că cererea de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică, la prima vedere, dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, suspendarea executării unui act și adoptarea celorlalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că o astfel de decizie este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente în măsura în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele anterior pronunțării unei hotărâri în acțiunea principală. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să evalueze de asemenea interesele prezente în cauză (Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul, C‑445/00 R, Rec., p. I‑1461, punctul 73).
21 În cadrul acestei examinări de ansamblu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și este liber să stabilească, ținând cont de particularitățile speței, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept nu îi impune un plan de analiză prestabilit în cadrul căreia trebuie apreciată necesitatea de a dispune măsuri provizorii [Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line și alții, C‑149/95 P(R), Rec., p. I‑2165, punctul 23, și Ordonanța din 3 aprilie 2007, Vischim/Comisia, C‑459/06 P(R), nepublicată în Repertoriu, punctul 25].
22 Ținând seama de înscrisurile de la dosar, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la prezenta cerere de măsuri provizorii fără a proceda, în prealabil, la ascultarea susținerilor orale ale părților.
23 În împrejurările speței, trebuie mai întâi să se evalueze comparativ interesele și să se examineze dacă este îndeplinită condiția privind urgența.
Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor și la urgență
24 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, evaluarea comparativă a diferitor interese prezente în cauză constă pentru judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii în a stabili dacă interesul părții care solicită dispunerea măsurilor provizorii prevalează sau nu prevalează asupra interesului pe care îl prezintă aplicarea imediată a actului în litigiu, examinând în special dacă eventuala anulare a acestui act de către instanța de fond ar permite inversarea situației provocate de executarea imediată a acestuia și, invers, dacă suspendarea executării respectivului act ar fi de natură să împiedice deplina eficacitate a acestuia în cazul în care acțiunea principală ar fi respinsă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 11 mai 1989, RTE și alții/Comisia, 76/89 R, 77/89 R și 91/89 R, Rec., p. 1141, punctul 15, și Ordonanța din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia, C‑182/03 R și C‑217/03 R, p. I‑6887, punctul 142).
25 În ceea ce privește în special condiția potrivit căreia situația juridică creată printr‑o ordonanță privind măsurile provizorii trebuie să fie reversibilă, este necesar să se arate că scopul procedurii privind măsurile provizorii se limitează la a garanta deplina eficacitate a viitoarei decizii pe fond [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 27 septembrie 2004, Comisia/Akzo și Akcros, C‑7/04 P(R), Rec., p. I‑8739, punctul 36]. În consecință, această procedură are un caracter pur accesoriu în raport cu procedura principală pe care se grefează (Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 februarie 1996, Lehrfreund/Consiliul și Comisia, T‑228/95 R, Rec., p. II‑111, punctul 61), astfel încât decizia adoptată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să aibă un caracter provizoriu în sensul că aceasta nu poate nici să prejudece sensul viitoarei decizii pe fond, nici să îi confere acesteia un caracter iluzoriu, lipsind‑o de efect util (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 17 mai 1991, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90 R, Rec., p. I‑2557, punctul 24, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 decembrie 1995, Connolly/Comisia, T‑203/95 R, Rec., p. II‑2919, punctul 16).
26 Rezultă în mod necesar că interesul susținut de o parte în procedura măsurilor provizorii nu merită să i se confere protecție în măsura în care această parte solicită judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să adopte o decizie care, departe de a avea un caracter pur provizoriu, ar avea ca efect prejudecarea sensului viitoarei decizii cu privire la fond și i‑ar conferi acesteia un caracter iluzoriu, lipsind‑o de efect util. De altfel, pentru acest motiv cererea de măsuri provizorii prin care se solicita judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să dispună divulgarea „provizorie” a unor informații pretins confidențiale deținute de Comisie a fost declarată inadmisibilă întrucât ordonanța prin care se admitea această cerere ar fi fost susceptibilă să neutralizeze în avans consecințele deciziei care urma să fie pronunțată ulterior cu privire la fond (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 23 ianuarie 2012, Henkel și Henkel France/Comisia, T‑607/11 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 23-25).
27 În speță, Tribunalul va trebui să se pronunțe, în cadrul litigiului principal, cu privire la aspectul dacă decizia atacată – prin care Comisia a respins cererea reclamantelor de a nu publica informațiile în litigiu – trebuie să fie anulată în special pentru încălcarea secretului profesional protejat la articolul 339 TFUE și pentru încălcarea naturii confidențiale a informațiilor pe care reclamantele le‑au transmis Comisiei pentru a beneficia de Comunicarea sa privind cooperarea. În această privință, este evident că, pentru a menține efectul util al unei hotărâri prin care se anulează decizia atacată, reclamantele trebuie să fie în măsură să evite o publicare ilegală a informațiilor în litigiu de către Comisie. Or, o hotărâre de anulare ar avea un caracter iluzoriu și ar fi lipsită de efect util dacă prezenta cerere de măsuri provizorii ar fi respinsă, întrucât această respingere ar avea drept consecință să permită Comisiei publicarea imediată a informațiilor în cauză și, prin urmare, ar prejudeca de facto sensul viitoarei decizii pe fond, și anume respingerea acțiunii în anulare.
28 Aceste considerații nu sunt infirmate de împrejurarea că nici chiar o publicare efectivă a informațiilor în litigiu nu ar avea probabil ca efect lipsirea reclamantelor de un interes de a exercita acțiunea în ceea ce privește anularea deciziei atacate. Astfel, motivul este în special acela că orice altă interpretare ar face ca admisibilitatea acțiunii să depindă de divulgarea sau de nedivulgarea de către Comisie a informațiilor menționate și i‑ar permite acesteia să se sustragă, prin crearea unui fapt consumat, controlului jurisdicțional, procedând la o astfel de divulgare, deși ar fi ilegală (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 octombrie 2007, Pergan Hilfsstoffe für industrielle Prozesse/Comisia, T‑474/04, Rep., p. II‑4225, punctele 39-41). Or, această menținere formală a unui interes de a exercita acțiunea pentru nevoile litigiului principal nu se opune ca o hotărâre de anulare pronunțată după publicarea informațiilor în cauză să nu mai aibă niciun efect util pentru reclamante.
29 În consecință, interesul reclamantului trebuie să prevaleze față de interesul Comisiei în respingerea cererii de măsuri provizorii, cu atât mai mult cu cât dispunerea măsurilor provizorii solicitate nu ar însemna decât menținerea, pentru o perioadă limitată, a statu quo‑ului care există de mai mulți ani (a se vedea în acest sens Ordonanța RTE și alții/Comisia, citată anterior, punctul 15; a se vedea de asemenea Ordonanța președintelui Tribunalului din 16 noiembrie 2012, Evonik Degussa/Comisia, T‑341/12 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 24).
30 Protejarea interesului reclamantelor este urgentă, întrucât acestea riscă să suporte un prejudiciu grav și ireparabil în cazul respingerii cererii de măsuri provizorii. În acest context, reclamantele susțin, în esență, că situația care rezultă în urma publicării unei versiuni mai detaliate a Deciziei din 2006 nu ar mai putea fi înlăturată. Odată publicate informațiile confidențiale, o anulare ulterioară a deciziei atacate pentru încălcarea secretului profesional protejat de articolul 339 TFUE nu ar inversa efectele care decurg din publicare. În consecință, dreptul reclamantelor la o protecție jurisdicțională efectivă nu ar fi decât o „cochilie goală” dacă informațiile în litigiu ar fi comunicate înainte ca litigiul principal să fie soluționat.
31 În această privință, trebuie să se constate că, în ipoteza în care s‑ar dovedi, în litigiul principal, că publicarea avută în vedere de Comisie se referă la informații de natură confidențială a căror divulgare contravine protejării secretului profesional, în temeiul articolului 339 TFUE, reclamantele ar putea să invoce această prevedere, care le conferă un drept fundamental, pentru a se opune publicării menționate.
32 Astfel cum a admis Curtea în Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec (C‑450/06, Rep., p. I‑581, punctele 47 și 48), făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, poate fi astfel necesar să se interzică divulgarea anumitor informații calificate drept confidențiale pentru a garanta dreptul fundamental al unei întreprinderi la respectarea vieții private, consacrat la articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) și la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO 2010, C 83, p. 389, denumită în continuare „carta”), cu precizarea că noțiunea „viață privată” nu trebuie interpretată ca excluzând activitatea comercială a unei persoane juridice. Pe de altă parte, Curtea a statuat că întreprinderea în cauză ar putea să suporte un „prejudiciu extrem de grav” dacă anumite informații ar face obiectul unei comunicări ilegale (a se vedea în acest sens Hotărârea Varec, citată anterior, punctul 54).
33 Dat fiind că, în cazul respingerii prezentei cereri de măsuri provizorii, Comisia ar putea să publice imediat informațiile în litigiu, ar exista temerea că dreptul fundamental al reclamantelor la protejarea secretelor lor profesionale consacrat la articolul 339 TFUE, la articolul 8 din CEDO și la articolul 7 din cartă ar fi golit în mod ireversibil de orice semnificație în ceea ce privește informațiile menționate. În același timp, reclamantele ar risca să vadă compromis dreptul lor fundamental la o cale de atac eficientă, consacrat la articolul 6 din CEDO și la articolul 47 din cartă, dacă Comisia ar fi autorizată să publice informațiile în cauză înainte ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la acțiunea principală. În consecință, întrucât drepturile fundamentale ale reclamantelor pot fi afectate în mod grav și iremediabil, sub rezerva examinării condiției privind fumus boni iuris (a se vedea, în ce privește legătura strânsă dintre această din urmă condiție și condiția privind urgența, Ordonanța președintelui Tribunalului din 8 aprilie 2008, Cipru/Comisia, T‑54/08 R, T‑87/08 R, T‑88/08 R și T‑91/08 R‑T‑93/08 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 56 și 57), dispunerea măsurilor provizorii solicitate este urgentă (a se vedea de asemenea Ordonanța Evonik Degussa/Comisia, citată anterior, punctele 26-28).
Cu privire la fumus boni iuris
34 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii principale pare, la prima vedere, pertinent și, în orice caz, bine întemeiat, în sensul că evidențiază existența unor probleme juridice complexe a căror soluție nu se impune de la bun început și care necesită, prin urmare, o examinare aprofundată, care nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii principale, sau atunci când dezbaterea dintre părți evidențiază existența unei controverse juridice importante a cărei soluție nu se impune de la bun început (Ordonanța președintelui Tribunalului din 19 septembrie 2012, Grecia/Comisia, T‑52/12 R, punctul 13 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 8 mai 2003, Comisia/Artegodan și alții, C‑39/03 P‑R, Rec., p. I‑4485, punctul 40).
35 În speță, amintind că versiunea neconfidențială a Deciziei din 2006, astfel cum a fost publicată în anul 2007, a fost rezultatul unui proces îndelungat în cadrul căruia Comisia a luat în considerare, pe de o parte, secretul profesional, precum și așteptările legitime ale unor întreprinderi care au beneficiat de Comunicarea privind cooperarea și, pe de altă parte, interesul public cu privire la transparență, reclamantele subliniază că, prin publicarea unei versiuni mai detaliate a deciziei din 2006 cuprinzând informații transmise în temeiul Comunicării privind cooperarea, Comisia a încălcat obligația de respectare a secretului profesional prevăzută la articolul 339 TFUE, la articolul 30 din Regulamentul nr. 1/2003 și la articolul 16 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de [aceasta] în temeiul articolelor [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).
36 Prin raportare la Hotărârea Curții din 7 noiembrie 1985, Adams/Comisia (145/83, Rec., p. 3539, punctul 34), reclamantele apreciază că informațiile transmise în mod voluntar de către întreprinderi, însoțite de o cerere de confidențialitate întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea, sunt acoperite în mod efectiv de protecția secretului profesional în temeiul articolului 339 TFUE. În Hotărârea Pergan Hilfsstoffe für industrielle Prozesse/Comisia, citată anterior (punctele 64 și 66), Tribunalul ar fi precizat că Comunicarea privind cooperarea conferă protecție acestor informații în calitate de secrete profesionale. Comisia însăși ar fi avut în vedere aplicarea regimului de confidențialitate unor astfel de informații în mai multe cauze. Astfel, recunoscând că divulgarea unor informații provenite din cereri de clemență ar fi de natură să aducă prejudicii grave celor care solicită clemență, întrucât i‑ar dezavantaja în mod semnificativ în procedurile privind acordarea de despăgubiri deschise împotriva lor, Comisia ar fi subliniat în fața Tribunalului (Hotărârea din 15 decembrie 2011, CDC Hydrogene Peroxide/Comisia, T‑437/08, Rep., p. II‑8251, punctul 57) și în fața Curții (Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, punctul 115) că se cuvenea ca interesul ca aceste informații să nu fie divulgate să fie protejat în măsura în care acesta era esențial pentru funcționarea programului său de clemență și a politicii sale de combatere a înțelegerilor.
37 În continuare, reclamantele reproșează Comisiei că a încălcat propria Comunicare privind cooperarea, care garantează la punctele 29, 32 și 33 că informațiile transmise de întreprinderi în cadrul unei cereri de clemență sunt protejate de secretul profesional și că întreprinderile respective se pot baza pe așteptări legitime în această privință. Întrucât Comisia este obligată de această comunicare, decizia de a publica o versiune mai detaliată a Deciziei din 2006 și de a comunica astfel informații provenite din cererea de clemență a reclamantelor ar încălca protecția acordată de Comunicarea privind cooperarea.
38 Potrivit reclamantelor, versiunea Deciziei din 2006, astfel cum a fost publicată în septembrie 2007, îndeplinea deja obiectivul de informare a publicului cu privire la motivele care susțineau acțiunile Comisiei. În consecință, nu ar fi existat „nici interes relevant, nici justificare” pentru publicarea mai detaliată prevăzută, care putea să înlăture așteptările legitime individuale ale reclamantelor cu privire la caracterul definitiv al versiunii publicate în anul 2007 și la regimul confidențial al informațiilor provenite din cererea lor de clemență. Publicarea unei versiuni mai detaliate după mai mult de patru ani de la publicarea inițială ar încălca de asemenea principiul securității juridice. Dacă Comisia dorește să își modifice practica anterioară, care constă în protejarea confidențialității informațiilor provenite din cereri de clemență, ar trebui să facă acest lucru cu privire la cererile viitoare, iar nu retroactiv, întrucât, astfel cum este cazul în speță, decizia în cauză a fost deja publicată în urmă cu peste patru ani.
39 Comisia răspunde că decizia de a efectua publicarea în litigiu fusese deja luată în scrisoarea sa din 28 noiembrie 2011 (a se vedea punctul 5 de mai sus) pentru motive de transparență. Dacă reclamantele ar fi considerat această decizie ilegală, ar fi trebuit să o atace printr‑o acțiune în anulare, în termenul prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE. Or, reclamantele nu ar fi făcut acest lucru. În orice caz, condiția privind fumus boni iuris nu ar fi îndeplinită, întrucât niciun element concret nu susține, la prima vedere, temeinicia acțiunii în anulare introduse de reclamante.
40 Referindu‑se în special la Hotărârea Tribunalului din 30 mai 2006, Bank Austria Creditanstalt/Comisia (T‑198/03, Rec., p. II‑1429, punctul 78), și la Hotărârea Pergan Hilfsstoffe für industrielle Prozesse/Comisia, citată anterior (punctul 72), Comisia subliniază că reclamantele ar fi putut să știe cu ușurință că, în conformitate cu articolul 30 din Regulamentul nr. 1/2003 și cu jurisprudența constantă privind această dispoziție, Comisia era autorizată, în principiu, să publice întregul conținut al unei decizii finale în materie de concurență. Astfel, nici secretul profesional al reclamantelor, nici Comunicarea privind cooperarea, nici principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu ar fi fost încălcate în speță. Divulgarea informațiilor în litigiu nu ar putea să provoace un prejudiciu serios reclamantelor, întrucât poziția acestora pretins mai puțin favorabilă în proceduri privind acordarea de despăgubiri deschise împotriva lor ca urmare a publicării avute în vedere ar fi consecința legitimă a comportamentului lor nelegal. În plus, nu s‑ar cuveni nicio protecție specială interesului reclamantelor de a păstra secrete detaliile participării lor la comportamentul ilegal, ținând seama de interesul publicului de a cunoaște cât mai detaliat posibil motivele acțiunii Comisiei și de interesul persoanelor prejudiciate prin încălcare de a cunoaște detaliile acesteia pentru a putea să își valorifice în justiție, dacă este cazul, drepturile împotriva întreprinderilor sancționate.
41 Comisia adaugă că nu mai sunt confidențiale nici informațiile care au fost confidențiale, dar care datează de cinci ani sau mai mult și care, pentru acest motiv, trebuie să fie considerate istorice, cu excepția cazului în care, în mod excepțional, cel care le transmite demonstrează că, în pofida vechimii lor, aceste informații constituie încă elemente esențiale privind poziția sa comercială sau aceea a unui terȚ. Or, toate informațiile în litigiu ar data de mai mult de cinci ani. Chiar dacă acestea au fost confidențiale la momentul transmiterii lor, informațiile menționate ar trebui să fie considerate în prezent istorice, întrucât reclamantele nu ar demonstra că, în pofida vechimii lor, aceste informații constituie încă elemente esențiale privind poziția lor comercială sau aceea a unui terț.
42 Potrivit Comisiei, Hotărârile Adams/Comisia și Pergan Hilfsstoffe für industrielle Prozesse/Comisia, citate anterior, nu permit să se afirme că Comunicarea privind cooperarea prevede protecția informațiilor provenite din cereri de clemență, în temeiul secretului profesional. Punctele 32 și 33 din această comunicare nu ar privi decât divulgarea de documente și de declarații scrise. În schimb, informațiile conținute în aceste documente nu ar fi protejate în general împotriva unei divulgări. Comisia admite că în trecut, în anumite cazuri speciale, s‑a opus divulgării anumitor „documente” transmise de întreprinderile care au solicitat clemența atunci când accesul la aceste documente în alte țări sau jurisdicții sau în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 ar fi putut să pună în discuție restricțiile privind accesul la dosar prevăzute de Regulamentul nr. 1/2003. Aceasta afirmă, în schimb, că nu a oferit niciodată asigurarea că s‑ar abține să divulge „informații” cuprinse în aceste documente.
43 În sfârșit, Comisia amintește că punctul 32 din Comunicarea privind cooperarea nu protejează documentele privind clemența decât în cadrul „obiectivelor activităților [sale] de inspecție și de anchetă”, iar nu în interesul privat al întreprinderilor care solicită clemența, și că punctul 29 din aceasta creează o încredere legitimă a întreprinderilor care solicită clemența numai în ceea ce privește imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, la care acestea au dreptul numai în anumite împrejurări. Pentru a menține atractivitatea programului său de clemență, Comisia ar putea să considere necesar, în cazuri speciale, să pună pe picior de egalitate întreprinderile care solicită clemența și celelalte întreprinderi făptuitoare, împiedicând accesul la declarații autoincriminatoare efectuate pentru a beneficia de clemență. În schimb, întreprinderile care solicită clemența nu ar trebui să fie favorizate în raport cu alți participanți la înțelegere prin păstrarea secretului cu privire la o parte a propriului comportament ilicit, dat fiind că acest secret ar dezavantaja în mod excesiv terții prejudiciați de înțelegere care au un interes legitim pentru a solicita despăgubiri. Or, divulgarea unor astfel de declarații autoincriminatoare s‑ar înscrie în cadrul aplicării articolului 101 TFUE. Posibilitatea particularilor de a le invoca în fața instanțelor naționale, care ar fi facilitată de această divulgare, ar fi unul dintre pilonii care permit garantarea efectului util al dreptului concurenței.
44 În această privință, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii constată, mai întâi, că Comisia, referindu‑se la pretinsul caracter decizional al scrisorii din 28 noiembrie 2011, urmărește fie să conteste, în cadrul fumus boni iuris, admisibilitatea acțiunii în anulare pe care se grefează cererea de măsuri provizorii (susținând că decizia atacată nu face decât să confirme decizia din 28 noiembrie 2011 care a devenit definitivă), fie să pretindă că invocarea de către reclamante a confidențialității informațiilor pe care le‑au transmis în temeiul Comunicării privind cooperarea s‑a prescris. În orice caz, argumentația Comisiei trebuie la prima vedere să fie înlăturată. Astfel, în scrisoarea din 15 martie 2012 (a se vedea punctul 6 de mai sus), Comisia nu a invocat caracterul definitiv al unei decizii care, la 28 noiembrie 2011, ar fi respins deja cererea de confidențialitate a reclamantelor, ci, dimpotrivă, le‑a invitat să sesizeze consilierul‑auditor, în ipoteza în care și‑ar menține cererea respectivă. În plus, în e‑mailul din 31 mai 2012 (a se vedea punctul 10 de mai sus), Comisia a confirmat în mod expres că decizia atacată reprezenta poziția sa definitivă în materie.
45 Prin urmare, nimic nu se opune ca fumus boni iuris al acțiunii în anulare formulate de reclamante să facă obiectul unei examinări complete.
46 Astfel cum s‑a arătat deja în cadrul evaluării comparative a intereselor, decizia care va fi pronunțată ulterior cu privire la fond va trebui să soluționeze, în esență, aspectul dacă decizia atacată încalcă dreptul reclamantelor la secretul profesional garantat de articolul 339 TFUE, de articolul 8 din CEDO și de articolul 7 din cartă, întrucât publicarea prevăzută de Comisie cuprinde informații pe care reclamantul i le‑a comunicat în temeiul Comunicării privind cooperarea și care, în consecință, având în vedere originea și esența lor, constituie informații confidențiale care trebuie să fie protejate împotriva unei publicări.
47 Contrar a ceea ce pare să susțină Comisia, jurisprudența nu permite să se răspundă cu ușurință la această problemă, care impune, dimpotrivă, o examinare aprofundată în cadrul procedurii principale, cu atât mai mult cu cât problemele ridicate de confidențialitatea care trebuie acordată cererilor de clemență (denumite în continuare „problematica legată de clemență”) nu sunt avute în vedere în mod expres nici în Regulamentul nr. 1/2003, nici în Regulamentul nr. 1049/2001.
48 Astfel, niciuna dintre hotărârile invocate în special de părți – Hotărârile Bank Austria Creditanstalt/Comisia, Pergan Hilfsstoffe für industrielle Prozesse/Comisia, Comisia/Éditions Odile Jacob și Adams/Comisia, citate anterior – nu se referă la problematica legată de clemență. În ceea ce privește Hotărârea Tribunalului din 22 mai 2012, EnBW Energie Baden‑Württemberg/Comisia (T‑344/08, punctele 8 și 148), potrivit căreia, în conformitate cu Regulamentul nr. 1049/2001, accesul la documente transmise în cadrul unei cereri de clemență nu poate fi refuzat persoanelor prejudiciate de o înțelegere, întrucât interesul unei societăți care a participat la o înțelegere de a evita acțiuni în despăgubire nu constituie un interes demn de a fi protejat, este suficient să se observe că această hotărâre nu este deocamdată definitivă, întrucât recursul formulat de Comisie este încă pendinte la Curte (cauza C‑365/12 P).
49 Pe de altă parte, în Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer (C‑360/09, Rep., p. I‑5161, punctul 30), privind problema accesului general al unei persoane prejudiciate de o înțelegere la documente transmise în cadrul unei cereri de clemență și deținute de autorități naționale de concurență, Curtea s‑a limitat să precizeze că instanța națională trebuia să se asigure că se evaluează comparativ interesele care justifică transmiterea informațiilor prezentate în mod voluntar de către solicitantul de clemență și protecția acestora, în timp ce în Concluziile prezentate la 16 decembrie 2010 în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, avocatul general Mazák s‑a pronunțat, în principiu, împotriva accesului la declarații și la documentele care au legătură cu acestea, care au fost comunicate voluntar de către solicitanții de clemență și în care acești solicitanți admit în mod efectiv participarea lor la o încălcare a articolului 101 TFUE.
50 În consecință, problema de drept care trebuie soluționată în cadrul procedurii principale nu a făcut încă obiectul unei decizii definitive a instanței Uniunii. Răspunsul la aceasta impune interpretarea tuturor dispozițiilor relevante, inclusiv a Comunicării privind cooperarea. Contrar celor susținute de Comisie, jurisprudența privind Regulamentul nr. 1049/2001 ar trebui de asemenea să prezinte importanță în această privință, cu atât mai mult cu cât Comisia însăși face trimitere la acest regulament la punctul 32 din Comunicarea privind cooperarea și în scrisoarea din 28 noiembrie 2011 (a se vedea punctul 5 de mai sus). În cadrul procedurii principale, va trebui cel puțin să se cerceteze dacă jurisprudența privind Regulamentul nr. 1/2003, pe de o parte, și cea privind Regulamentul nr. 1049/2001, pe de altă parte, fac să apară eventuale divergențe în aprecierea problematicii privind clemența și, într‑un astfel de caz, cum pot fi depășite aceste divergențe.
51 În cadrul procedurii principale, va trebui examinată de asemenea temeinicia argumentației potrivit căreia interesul reclamantelor de a păstra secretul informațiilor pe care le‑au transmis în calitate de solicitante de clemență nu merita să i se confere protecție, întrucât programul de clemență al Comisiei cuprinde suficiente stimulente oferind perspective de reducere a amenzii, astfel încât Comisia nu consideră necesar să privilegieze mai mult solicitanții de clemență. Este posibil ca această argumentație să ignore faptul că un solicitant de clemență este expus riscului de a nu obține o reducere semnificativă a cuantumului amenzii, în pofida mărturisirilor și a comunicării unor elemente incriminatoare, în cazul în care alți membri ai înțelegerii au informat Comisia anterior.
52 În această privință, va trebui luată în considerare, după caz, Hotărârea Curții din 16 iulie 1992, Asociación Española de Banca Privada și alții (C‑67/91, Rec., p. I‑4785, punctele 52 și 53), potrivit căreia beneficiul rezultat ca urmare a scăderii cuantumului amenzii pentru o întreprindere care a notificat participarea sa la o înțelegere reprezintă contravaloarea riscului întâmpinat de această întreprindere întrucât denunță ea însăși înțelegerea, ca urmare a faptului că, astfel, aceasta riscă să i se refuze reducerea cuantumului amenzii solicitată și să fie sancționată pentru acțiunile sale anterioare notificării. Potrivit Curții, dacă statele membre ar putea să utilizeze, ca mijloace de probă, informațiile cuprinse într‑o astfel de notificare pentru a justifica sancțiuni naționale, aceasta ar reduce în mod substanțial valoarea avantajului acordat întreprinderilor care au efectuat notificarea. Curtea a dedus din aceste considerații o interdicție de a utiliza informațiile menționate.
53 În cazul în care Comisia arată că informațiile în litigiu datează toate, fără excepție, de mai mult de cinci ani, astfel încât și‑au pierdut în orice caz caracterul confidențial, aceasta poate să invoce efectiv jurisprudența privind regimul confidențial al actelor care se comunică unui intervenient în conformitate cu articolul 116 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. Potrivit acestei jurisprudențe, informațiile referitoare la întreprinderi care au fost secrete sau confidențiale, dar care datează de cinci ani sau mai mult, trebuie considerate, ca regulă generală, istorice (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 22 februarie 2005, Hynix Semiconductor/Consiliul, T‑383/03, Rec., p. II‑621, punctul 60, și Ordonanța președintelui Camerei a opta a Tribunalului din 8 mai 2012, Spira/Comisia, T‑108/07, nepublicată în Repertoriu, punctul 65), întrucât și‑au pierdut valoarea comercială. Totuși, în cadrul procedurii principale, va trebui să se examineze dacă această apreciere, care pare să se refere în special la întreprinderile părți la litigiu aflate în situație de concurență economică, este aplicabilă de asemenea în prezenta cauză, care se referă la publicarea unor informații detaliate privind o încălcare a dreptului concurenței care, chiar dacă sunt vechi, ar putea fi importante pentru persoanele prejudiciate de înțelegere întrucât sunt susceptibile, în cadrul unor acțiuni în despăgubire îndreptate împotriva reclamantelor, să le faciliteze prezentarea situației de fapt necesară pentru a stabili cuantumul prejudiciului și legătura de cauzalitate.
54 În cadrul procedurii principale, va trebui de asemenea să se stabilească dacă, în martie 2003, atunci când au comunicat Comisiei informațiile în cauză în cadrul Comunicării privind cooperarea, reclamantele puteau să se bazeze pe faptul că aceste informații ar beneficia, în calitate de informații în esență confidențiale, de o protecție durabilă împotriva unei publicări. În această privință, se poate considera la prima vedere că, la momentul respectiv, poziția Comisiei privind problematica legată de clemență corespundea în esență celei pe care a susținut‑o în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea CDC Hydrogene Peroxide/Comisia, citată anterior (punctul 31), după cum urmează: riscul introducerii unei acțiuni în despăgubire constituie un prejudiciu serios, susceptibil să determine, în viitor, întreprinderile participante la o înțelegere să nu mai coopereze, motiv pentru care nu se poate admite ca protecția secretului profesional al întreprinderilor care cooperează cu Comisia în cadrul unei proceduri în materia înțelegerilor să fie afectată de o cerere de acces la documente care se întemeiază exclusiv pe interese de drept privat. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea EnBW Energie Baden‑Württemberg/Comisia, citată anterior (punctul 70), Comisia a extins această poziție la proceduri de punere în aplicare a Regulamentului nr. 1/2003, în sensul că participanții la o înțelegere care îi divulgă în mod voluntar informații au dreptul legitim de a se aștepta ca documentele în discuție să nu fie divulgate de Comisie și ca aceste documente să fie utilizate numai în cadrul procedurii în materie de concurență, inclusiv în cadrul controlului efectuat de instanța Uniunii. Pe de altă parte, este cert că, chiar în urmă cu un an, Comisia s‑a opus unor cereri de comunicare asemănătoare din partea unor instanțe din state membre și din state terțe, invocând motive similare.
55 Instanța de fond va trebui să examineze dacă, în martie 2003, reclamantele puteau să considere că această poziție privind protecția informațiilor comunicate în contextul unor cereri de clemență, susținută foarte puternic de Comisie, influența de asemenea interpretarea punctului 32 din Comunicarea privind cooperarea. Potrivit acestei dispoziții, Comisia nu divulgă, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, „documentele primite în conformitate cu prezenta comunicare”. Luând în considerare, în același timp, dreptul fundamental la secret profesional și principiul încrederii legitime, ar putea să pară formal ca această protecție să fie limitată numai la „documentele” avute în vedere de Regulamentul nr. 1049/2001, cât timp scopul urmărit de o astfel de protecție ar include de asemenea, chiar în domeniul dreptului concurenței, publicarea integrală de informații și de fragmente care provin din astfel de documente. În sfârșit, instanța de fond va trebui să examineze, în această privință, în ce măsură teza pe care o susține în speță Comisia, potrivit căreia punerea în aplicare a dreptului concurenței prin intermediul unor acțiuni în despăgubire face parte din sancționarea încălcărilor dreptului concurenței în sensul punctului 33 din Comunicarea privind cooperarea, este compatibilă cu poziția pe care aceasta a susținut‑o în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile EnBW Energie Baden‑Württemberg/Comisia și CDC Hydrogene Peroxide/Comisia, citate anterior.
56 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că prezenta cauză ridică probleme de drept complexe care, la prima vedere, nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță, dar a căror soluționare necesită o examinare aprofundată în cadrul procedurii principale. Prin urmare, se impune să se admită existența unui fumus boni iuris (a se vedea de asemenea Ordonanța Evonik Degussa/Comisia, citată anterior, punctele 38-50).
57 În consecință, întrucât toate condițiile necesare sunt îndeplinite, trebuie să se admită cererea de măsuri provizorii și să se acorde măsurile provizorii prin care se interzice Comisiei să publice informațiile în litigiu.
Pentru aceste motive,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
dispune:
1) Suspendă executarea Deciziei C(2012) 3533 a Comisiei din 24 mai 2012 de respingere a cererii de aplicare a regimului de confidențialitate formulată de Akzo Nobel NV, Akzo Nobel Chemicals Holding AB și Eka Chemicals AB, în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (cazul COMP/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat).
2) Dispune nepublicarea de către Comisie a unei versiuni a Deciziei 2006/903/CE a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel, a Akzo Nobel Chemicals Holding, a Eka Chemicals, a Degussa AG, a Edison SpA, a FMC Corporation, a FMC Foret S. A., a Kemira OYJ, a L’Air Liquide SA, a Chemoxal SA, a Snia SpA, a Caffaro Srl, a Solvay SA/NV, a Solvay Solexis SpA, a Total SA, a Elf Aquitaine SA și a Arkema SA (cazul COMP/F/C.38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) care ar fi mai detaliată în ceea ce privește Akzo Nobel, Akzo Nobel Chemicals Holding și Eka Chemicals decât cea publicată pe site‑ul său internet în septembrie 2007.
3) Respinge cererea de măsuri provizorii pentru celelalte capete de cerere.
4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Luxemburg, 16 noiembrie 2012.