HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

16 iunie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Durata încălcării – Noțiunile «acord» și «practică concertată» – Acces la dosar – Amenzi – Comunicarea privind cooperarea – Egalitate de tratament – Încredere legitimă – Obligația de motivare”

În cauza T‑186/06,

Solvay SA, cu sediul în Bruxelles (Belgia), reprezentată inițial de O. W. Brouwer și de D. Mes, avocați, de domnul M. O’Regan și de doamna A. Villette, solicitors, și ulterior de O. W. Brouwer, de A. Stoffer, avocat, de M. O’Regan și de doamna A. Villette,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnul F. Arbault și ulterior de domnii V. Di Bucci și V. Bottka, în calitate de agenți, asistați de doamna M. Gray, barrister,

pârâtă,

având ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2006) 1766 final a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) și, pe de altă parte, o cerere de anulare sau de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),

compus din domnii V. Vadapalas (raportor), îndeplinind funcția de președinte, A. Dittrich și L. Truchot, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 martie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Reclamanta, Solvay SA, este o societate de drept belgian care fabrica la data faptelor, între altele, peroxid de hidrogen (denumit în continuare „PH”) și perborat de sodiu (denumit în continuare „PBS”).

2        La 7 mai 2002, reclamanta a dobândit controlul în proporție de 100 % asupra societății Ausimont SpA (în prezent Solvay Solexis SpA), care la data faptelor era controlată în proporție de 100 % de Montedison SpA (în prezent Edison SpA).

3        În noiembrie 2002, Degussa AG a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la existența unei înțelegeri pe piețele PH și PBS și a solicitat aplicarea Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

4        Degussa a prezentat Comisiei probe materiale care au permis acesteia să realizeze inspecții, la 25 și la 26 martie 2003, la sediile a trei întreprinderi, inclusiv la sediul reclamantei.

5        În urma acestor inspecții, mai multe întreprinderi, între care în special EKA Chemicals AB, Arkema SA (fostă Atofina SA) și reclamanta, au solicitat aplicarea Comunicării privind cooperarea și au transmis Comisiei elemente de probă privind înțelegerea în cauză.

6        La 26 ianuarie 2005, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile reclamantei și celorlalte întreprinderi vizate.

7        Prin scrisorile din 29 aprilie și din 27 iunie 2005, reclamanta a solicitat accesul, pe de o parte, la versiunile neconfidențiale ale răspunsurilor date de celelalte întreprinderi vizate la comunicarea privind obiecțiunile și, pe de altă parte, la anumite documente confidențiale din dosar furnizate de Degussa.

8        Prin scrisorile din 4 mai și din 20 iulie 2005, Comisia, pe de o parte, a respins cererea de acces la răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile și, pe de altă parte, a divulgat parțial documentele furnizate de Degussa.

9        Ca urmare a audierii întreprinderilor în cauză, care s‑a desfășurat la 28 și la 29 iunie 2005, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 1766 final din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel NV, a Akzo Nobel Chemicals Holding AB, a EKA Chemicals, a Degussa, a Edison, a FMC Corp., a FMC Foret SA, a Kemira Oyj, a L’Air liquide SA, a Chemoxal SA, a SNIA SpA, a Caffaro Srl, a reclamantei, a Solvay Solexis, a Total SA, a Elf Aquitaine SA și a Arkema (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 13 decembrie 2006 (JO L 353, p. 54). Aceasta a fost notificată reclamantei printr‑o scrisoare din 8 mai 2006.

 Decizia atacată

10      Comisia a precizat în decizia atacată că destinatarii acesteia au participat la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) referitoare la PH și la produsul din aval, PBS [considerentul (2) al deciziei atacate].

11      Încălcarea constatată a constat în principal în realizarea, între concurenți, a unui schimb de informații importante din punct de vedere comercial și de informații confidențiale privind piețele și întreprinderile, în limitarea și în controlul producției și al capacităților potențiale și reale ale acesteia, în împărțirea cotelor de piață și a clienților, precum și în stabilirea și în supravegherea respectării obiectivelor privind prețurile.

12      În scopul calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat metodologia prezentată în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”).

13      Comisia a stabilit cuantumurile de bază ale amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării [considerentul (452) al deciziei atacate], aceasta fiind calificată drept foarte gravă [considerentul (457) al deciziei atacate].

14      Prin aplicarea unui tratament diferențiat, reclamanta, în calitate de cel mai important operator pe piețele relevante din SEE, a fost clasată în prima categorie, care corespunde unui cuantum de plecare de 50 de milioane de euro [considerentul (460) al deciziei atacate].

15      În scopul asigurării unui efect suficient de descurajator, s‑a aplicat la acest cuantum de plecare un coeficient de multiplicare de 1,5, având în vedere cifra de afaceri semnificativă a reclamantei [considerentul (463) al deciziei atacate].

16      Întrucât, potrivit Comisiei, reclamanta a luat parte la încălcare între 31 ianuarie 1994 și 31 decembrie 2000, și anume pentru o perioadă de șase ani și unsprezece luni, cuantumul de plecare al amenzii sale a fost majorat cu 65 % [considerentul (467) al deciziei atacate].

17      Având în vedere circumstanțele agravante, cuantumul de bază al amenzii a fost majorat cu 50 % pentru recidivă [considerentul (469) al deciziei atacate].

18      Comisia a considerat că reclamanta era a treia întreprindere care a îndeplinit condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea și i‑a acordat în acest temei o reducere a cuantumului amenzii de 10 % [considerentele (501)-(524) ale deciziei atacate].

19      Articolul 1 litera (m) din decizia atacată prevede că reclamanta a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea la încălcare între 31 ianuarie 1994 și 31 decembrie 2000.

20      Cuantumul final al amenzii aplicate reclamantei în temeiul articolului 2 litera (h) din decizia atacată se ridică la 167,062 milioane de euro.

 Procedura și concluziile părților

21      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 iulie 2006, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

22      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea și, după ascultarea părților, prezenta cauză a fost atribuită Camerei a șasea extinse.

23      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 22 iulie 2009 și din 6 ianuarie 2010, Tribunalul a adresat părților întrebări scrise la care acestea au răspuns la 15 septembrie 2009 și la 29 ianuarie 2010.

24      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința care a avut loc la 3 martie 2010.

25      Potrivit articolului 32 din Regulamentul de procedură, deoarece doi membri ai camerei au fost împiedicați să asiste la deliberări, în consecință, la deliberările Tribunalului au participat cei trei judecători care au semnat prezenta hotărâre.

26      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în tot sau în parte, în special în măsura în care Comisia a constatat prin aceasta participarea sa la încălcare în perioada 31 ianuarie 1994-august 1997, precum și în perioada 18 mai-31 decembrie 2000;

–        anularea sau reducerea substanțială a amenzii care i‑a fost aplicată, precum și a amenzii aplicate Solvay Solexis;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente constituirii unei garanții bancare referitoare la plata amenzii.

27      Comisia solicită Tribunalului:

–         respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

28      Prin înscrisul din 15 septembrie 2009, reclamanta a renunțat în parte la cel de al doilea capăt de cerere din concluziile sale, în măsura în care prin acesta se urmărea anularea sau reducerea amenzii aplicate Solvay Solexis. Această renunțare a fost confirmată în ședință și a fost consemnată în procesul‑verbal de ședință.

 În drept

29      În susținerea acțiunii, reclamanta invocă cinci motive, întemeiate pe erori de drept și de apreciere a faptelor în ceea ce privește, în primul rând, constatarea participării sale la încălcare în perioada 31 ianuarie 1994-august 1997, în al doilea rând, constatarea participării sale la încălcare în perioada 18 mai-31 decembrie 2000, în al treilea rând, aplicarea Comunicării privind cooperarea, în al patrulea rând, stabilirea cuantumului amenzii și, în al cincilea rând, respingerea cererii sale de acces la anumite elemente din dosar.

30      Din argumentarea reclamantei reiese că motivele referitoare la durata participării sale la încălcare (primul și al doilea motiv) și la accesul la dosar (al cincilea motiv) sunt prezentate în susținerea cererii sale de anulare a deciziei atacate, în timp ce motivele privind stabilirea cuantumului amenzii (al patrulea motiv) și reducerea acesteia în temeiul Comunicării privind cooperarea (al treilea motiv) sunt invocate în susținerea cererii sale de anulare a amenzii sau de reducere a cuantumului acesteia.

31      Astfel, este necesară examinarea acestora în această ordine.

 Cu privire la durata participării reclamantei la încălcare

 Argumentele părților

32      Prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv, reclamanta contestă constatarea participării sale la încălcare în perioada inițială și în perioada finală a înțelegerii, și anume în perioada 31 ianuarie 1994-august 1997 și, respectiv, în perioada 18 mai-31 decembrie 2000.

–       Cu privire la perioada 31 ianuarie 1994-august 1997

33      Reclamanta pune în discuție concluzia Comisiei referitoare la participarea sa la încălcare în perioada 31 ianuarie 1994-august 1997. Aceasta face distincție între perioada anterioară lunii mai 1995 și perioada mai 1995-august 1997.

34      În ceea ce privește perioada 31 ianuarie 1994-mai 1995, potrivit reclamantei, Comisia nu a demonstrat participarea sa la niciun fel de discuții sau de schimburi de informații cu concurenții.

35      În primul rând, în privința întâlnirii de la Stockholm dintre EKA Chemicals și Kemira din 31 ianuarie 1994, reținute ca dată de început a încălcării, nu s‑ar fi stabilit în mod clar că aceasta ar fi avut efectiv loc, deoarece nu ar fi fost confirmată de Kemira.

36      În plus, însemnările EKA Chemicals din cursul acestei reuniuni, care fac referire la discuții purtate de Kemira cu alte întreprinderi, între care reclamanta, nu ar demonstra că discuțiile respective ar fi prezentat un caracter ilegal. Acest element nu ar fi susținut de nicio altă probă care să permită stabilirea unei legături între înțelegerea bilaterală dintre EKA Chemicals și Kemira pe piața scandinavă și pretinsa înțelegere pusă în aplicare la nivel european.

37      Întrucât însemnările EKA Chemicals arată că rezultatele discuțiilor cu Air Liquide „nu erau foarte bune”, iar discuțiile cu reclamanta „progresau, în ce le privește, în mod mai satisfăcător”, acestea ar demonstra că Kemira nu ajunsese la niciun acord nici cu Air Liquide, nici cu reclamanta. Având în vedere constatarea Comisiei potrivit căreia Air Liquide nu participase la încălcare la această dată, ea ar fi trebuit să ajungă la aceeași concluzie cu privire la reclamantă.

38      În al doilea rând, în ceea ce privește reuniunea de la Göteborg din 2 noiembrie 1994, aceasta nu ar fi avut un obiectiv anticoncurențial. Teza Comisiei referitoare la schimbul de informații comerciale care ar fi avut loc în cursul acestei reuniuni nu ar fi confirmată de probele prezentate de EKA Chemicals și ar fi contrazisă de informațiile furnizate de reclamantă.

39      În al treilea rând, referitor la contactele care ar fi avut loc cu ocazia reuniunilor European Chemical Industry Council (CEFIC) desfășurate la 29 aprilie 1994, la Roma, și la 25 noiembrie 1994, la Zaventem, doar declarațiile Degussa cu privire la schimbul de „informații sensibile privind concurența” nu ar fi suficiente pentru a demonstra caracterul ilicit al acestora.

40      În ceea ce privește perioada mai 1995-august 1997, reclamanta admite că a făcut schimb de informații cu concurenții săi, dar susține că aceste schimburi de informații nu pot fi calificate drept acord sau practică concertată.

41      Simplul fapt că a dorit să restrângă concurența nu ar constitui o încălcare a articolului 81 CE. Comisia ar fi trebuit să dovedească existența unui acord care să rezulte dintr‑o voință comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod. Or, fiecare dintre reuniunile prezentate în decizia atacată, care au avut loc până în luna august 1997, s‑ar fi încheiat fără ca întreprinderile să se fi pus de acord cu privire la adoptarea vreunui comportament ilicit.

42      Astfel, contrar cerințelor care rezultă din jurisprudența invocată în considerentul (305) al deciziei atacate, Comisia nu ar fi demonstrat că întreprinderile în cauză s‑au pus de acord cu privire la vreo linie de conduită specifică de natură să restrângă concurența.

43      Comisia nu ar fi stabilit nici faptul că schimburile de informații din perioada în cauză constituiau o practică concertată.

44      Potrivit reclamantei, o practică concertată presupune acordul concurenților cu privire la adoptarea unui anumit comportament, existența unor contacte între întreprinderi care să le permită acestora să înlăture orice incertitudine referitoare la conduita reciprocă și la existența unor repercusiuni asupra comportamentului pe piață.

45      În opinia reclamantei, jurisprudența invocată în considerentul (298) al deciziei atacate, potrivit căreia schimbul de informații în vederea pregătirii unui cartel poate fi considerat drept practică concertată, nu este aplicabilă decât în cazul în care un acord a fost deja încheiat, iar schimbul se desfășoară pentru a permite punerea sa în aplicare. Or, în speță, nu ar fi existat un acord sau o practică concertată anterioare schimbului de informații în cauză.

46      Astfel, disensiunile dintre participanții la reuniunile menționate ar fi fost atât de importante încât nu putea exista o cooperare practică între aceștia și, în consecință, nu putea exista o practică concertată.

47      În plus, informațiile schimbate nu ar fi fost de natură să influențeze comportamentul concurenților, nici să reducă în mod substanțial incertitudinea cu privire la comportamentul celorlalte întreprinderi pe piață.

48      În perioada în cauză, discuțiile ar fi vizat în special capacitățile și volumele diferiților furnizori, soluționarea problemei noilor capacități și modul de repartizare a cererii suplimentare. Schimbul de informații ar fi privit volumele de producție și ar fi fost destinat elaborării unor modele referitoare la modul de repartizare a volumelor menționate în vederea asigurării unui nivel rezonabil de utilizare a capacităților, iar nu împărțirea pieței. Aceste informații nu ar fi putut permite întreprinderilor să își adapteze comportamentul comercial.

49      Întrucât Comisia ar fi omis să examineze dacă informațiile schimbate ar fi putut fi utilizate în scopuri anticoncurențiale, aceasta nu ar fi putut să stabilească legătura de cauzalitate dintre pretinsele practici concertate și comportamentul pe piață.

50      Precizarea Degussa privind schimbul de „informații sensibile privind concurența” nu ar fi suficientă pentru a demonstra caracterul ilicit al acestuia.

51      Degussa s‑ar fi referit, în cererea de clemență și în răspunsul din 5 septembrie 2003 la solicitarea de informații adresată de Comisie, la pretinse contacte cu concurenți care ar fi avut loc timp de mai mulți ani, fără a aduce nicio precizare cu privire la conținutul informațiilor schimbate. Aceste referiri din cuprinsul unei cereri de clemență ar trebui tratate cu prudență. Declarațiile Degussa ar fi ambigue și ar avea o forță probantă îndoielnică, în măsura în care nu ar data din perioada faptelor și nu ar permite identificarea unor martori individuali. Întrucât nu ar fi confirmate de alte elemente din dosar, acestea nu ar fi suficiente pentru a stabili încălcarea.

52      Degussa însăși nu ar fi admis că a săvârșit o încălcare înainte de „jumătatea anului 1997”. Degussa ar fi precizat că „expresia «schimburi de informații sensibile privind piața» caracteriz[a] conținutul tipic al unei discuții între echipele comerciale ale unor întreprinderi concurente” și că aceasta „nu [implica] o concertare activă între întreprinderi cu privire la linia lor de conduită”. Degussa ar fi adăugat că asemenea schimburi „erau destinate numai să extindă sfera informațiilor necesare pentru viitoarele decizii ale întreprinderilor”. Acestea nu ar fi avut, așadar, alt scop decât să creeze un „climat” care să permită adoptarea unor decizii în viitor.

53      Declarațiile Degussa nu ar fi fost confirmate de celelalte întreprinderi. Documentele furnizate de EKA Chemicals ar confirma numai schimbul de informații dintre aceasta și Kemira. Arkema s‑ar fi referit numai la anumite discuții privind un model susceptibil de a fi utilizat pentru repartizarea „capacităților” de producție, discuții care s‑ar fi soldat cu un eșec. Ar rezulta din cele de mai sus că, nici la începutul anului 1997, producătorii nu ar fi ajuns la niciun acord sau înțelegere cu privire la o „organizare a pieței la scară europeană”, în pofida anumitor tentative în acest sens.

54      Inexistența unui acord sau a unei practici concertate ar fi confirmată, pe de o parte, de comportamentul adoptat de Degussa la data faptelor, în special prin planul său „WAR” vizând creșterea vânzărilor sale indiferent de preț și, pe de altă parte, de eșecul discuțiilor din cadrul reuniunii de la Sevilla din mai 1997, descrise de Degussa și de Arkema ca fiind „în impas” din cauza lipsei de încredere dintre producători. Comisia însăși ar fi admis, în considerentul (164) al deciziei atacate, că niciun acord nu fusese încă încheiat în cursul acestei reuniuni de la care reprezentantul reclamantei a „plecat trântind ușa”.

55      În absența stabilirii existenței unei concertări, Comisia nu ar fi putut prezuma că întreprinderile au ținut seama de informațiile care le fuseseră comunicate de alte întreprinderi. Spre deosebire de cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia (C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 161 și 162), în speță, întreprinderile în cauză nu ar fi fost în măsură să ajungă la un acord cu privire la niciun aspect al politicii lor comerciale și, în orice caz, informațiile schimbate nu ar fi putut fi luate în considerare în vederea punerii în aplicare a vreunei practici concertate.

56      Inexistența unei practici concertate ar fi confirmată și de faptul că piața PH avea un nivel concurențial foarte ridicat până în luna august 1997. În special, prețurile pentru PH ar fi scăzut considerabil la sfârșitul anului 1996 și la începutul anului 1997, ajungând sub nivelul costurilor variabile.

57      Probele aduse de mai multe întreprinderi în cursul procedurii administrative ar demonstra că piața avea un nivel concurențial foarte ridicat în perioada în cauză. Având în vedere această probă, Comisia ar fi trebuit să stabilească faptul că schimbul de informații a avut efectiv o influență asupra comportamentului întreprinderilor pe piață.

58      În sfârșit, în ceea ce privește PBS, niciun element de probă nu ar arăta că reclamanta ar fi participat la o încălcare anterior reuniunii de la Evian‑les‑Bains din 14 mai 1998. Înainte de această dată, nu s‑ar fi încheiat niciun acord și nu ar fi avut loc niciun schimb de informații comerciale sensibile între producători.

59      Comisia susține că a stabilit corespunzător cerințelor legale că, începând cu data de 31 ianuarie 1994, comportamentul reclamantei intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE.

60      Aceasta ar fi stabilit că, în perioada 31 ianuarie 1994-august 1997, întreprinderile în cauză au făcut schimb de informații sensibile în scopul specific de a‑și anticipa reciproc comportamentul pe piață în ceea ce privește volumele de producție, eventuala reducere a acestora și posibilitatea de a împiedica introducerea unor noi capacități pe piață [considerentele (104)-(170) și (304) ale deciziei atacate].

61      Declarațiile Degussa ar demonstra că, în cursul anilor ’90, întreprinderile au realizat schimburi de „informații sensibile privind concurența”. Ar rezulta din descrierea furnizată de Degussa că informațiile divulgate priveau comportamentul preconizat pe piață, și anume „evoluția volumelor și a prețurilor” și „intrarea sau ieșirea concurenților” [considerentul (104) al deciziei atacate].

62      Aceste elemente ar fi confirmate de anumite probe scrise furnizate de EKA Chemicals, care ar fi menționat că „furnizorii se înțeleseseră să nu pătrundă unii pe piețele celorlalți”. EKA Chemicals ar fi stabilit lista reuniunilor caracterizate, în opinia sa, printr‑un comportament coluziv. Însemnările EKA Chemicals cu ocazia unei reuniuni bilaterale cu Kemira la Stockholm, la 31 ianuarie 1994, ar menționa anumite discuții desfășurate, între altele, cu reclamanta. Din cuprinsul acestor informații ar reieși în mod clar că producătorii controlau reciproc comportamentul concurenților lor și că, în acest context, Air Liquide nu era disciplinat, în timp ce reclamanta răspundea așteptărilor celorlalți. EKA Chemicals s‑ar fi referit de asemenea la o reuniune bilaterală cu reclamanta desfășurată la Göteborg, la 2 noiembrie 1994 [considerentele (106)-(108) și (111) ale deciziei atacate].

63      Spre deosebire de susținerile reclamantei, Kemira nu ar fi contestat că a participat la întâlnirea cu EKA Chemicals din 31 ianuarie 1994, ci, dimpotrivă, ar fi admis participarea sa la încălcare începând cu această dată. Având în vedere că reuniunea bilaterală a avut un obiect ilicit, ar fi fost evident că negocierile cu alți concurenți, între care reclamanta, relatate în însemnările EKA Chemicals, erau de asemenea ilegale.

64      Reclamanta ar susține, în mod greșit, că nu există nicio probă a caracterului ilegal al întâlnirii sale cu EKA Chemicals care a avut loc la 2 noiembrie 1994 la Göteborg. Astfel, din elementele furnizate de EKA Chemicals ar reieși că în cursul acestei reuniuni au avut loc schimburi de informații comerciale [considerentul (113) al deciziei atacate].

65      Degussa ar fi precizat că schimbul de „informații sensibile privind concurența” a avut de asemenea loc cu ocazia reuniunilor CEFIC desfășurate la 29 aprilie 1994 la Roma și la 25 noiembrie 1994 la Zaventem [considerentul (114) al deciziei atacate].

66      Aceste fapte ar fi confirmate de declarațiile Arkema potrivit cărora, în aprilie sau în iunie 1995, reclamanta ar fi participat la discuții cu privire la „tendințele pieței și ale noilor sosiți”, în cadrul cărora „Degussa și [reclamanta] susțineau că piața și pozițiile lor respective existente rămân cât se poate de stabile”, iar „un model de împărțire între producători [era] în discuție fără îndoială începând din 1994-1995” [considerentele (115) și (116) ale deciziei atacate].

67      Pe de altă parte, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta ar fi admis că a stabilit contacte cu anumiți concurenți și că a pus la dispoziție informații privind piața începând din mai 1995.

68      Aceste contacte, care ar fi avut loc în perioada inițială a înțelegerii, ar fi avut drept scop restrângerea concurenței și ar fi condus la încheierea unui acord cu privire la prețuri și la împărțirea piețelor, ar intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE [considerentul (305) al deciziei atacate]. S‑ar putea aprecia că acestea fac parte din același proiect de coluziune.

69      Comisia admite că nu s‑a încheiat niciun acord „ferm” cu privire la modelul de împărțire a pieței, discutat la Milano la 31 octombrie 1995 și la Sevilla în mai 1997, dar susține că faptul că un asemenea model a fost propus și a fost discutat este suficient pentru a justifica stabilirea existenței unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE.

70      Simplul fapt că, în perioada în cauză, au avut loc discuții cu privire la volume, la prețuri și la modelele de împărțire a clienților ar demonstra o voință comună de a restrânge concurența. Spre deosebire de cele susținute de reclamantă, nu ar fi existat numai o „simplă intenție”, ci un proiect comun al cărui obiectiv era stabilirea unui acord care să influențeze comportamentul lor pe piață.

71      Cu titlu subsidiar, Comisia arată că respectivul comportament al concurenților în perioada în cauză constituie o practică concertată în sensul articolului 81 alineatul (1) CE. În consecință, acesta ar putea fi caracterizat ca intrând sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE, chiar dacă nu a ajuns în etapa în care „se poate spune că un acord [propriu‑zis] a fost încheiat” [considerentul (309) al deciziei atacate].

72      Astfel, în această perioadă, concurenții ar fi făcut schimb de informații referitoare la volumul vânzărilor, la prețuri și la clienți, care ar fi fost de natură să le permită adaptarea comportamentului lor pe piață [considerentul (308) al deciziei atacate, precum și considerentele (120), (127) și (144) ale acesteia].

73      Informațiile schimbate ar fi fost suficiente pentru a reduce incertitudinea cu privire la comportamentul concurenților pe piață. Reclamanta însăși ar fi admis că a făcut schimb de informații confidențiale cu concurenții săi, începând din luna mai 1995, și ar fi declarat că „[p]articipanții au examinat opțiunile potențiale de ameliorare a situației pieței și de anticipare a creșterii capacităților pe piață”, problema fiind „dacă era posibil să se ajungă la un acord” [punctele 130 și 133 din răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile și considerentele (317)-(319) ale deciziei atacate]. Această declarație ar confirma că schimburile de informații în cauză au avut ca efect să ofere concurenților posibilitatea de a‑și adapta comportamentul pe piață. În plus, aceste schimburi ar fi servit la „pregătirea terenului” pentru creșterile de prețuri și pentru practicile de împărțire a pieței.

74      În consecință, apreciată în ansamblu, seria de indicii invocate în decizia atacată ar fi îndeplinit cerințele de precizie și de coerență pentru a sta la baza convingerii ferme că reclamanta a săvârșit încălcarea începând de la 31 ianuarie 1994.

–       Cu privire la perioada 18 mai-31 decembrie 2000

75      Reclamanta susține că, prin faptul că a stabilit că înțelegerea a continuat după data de 18 mai 2000, Comisia a săvârșit erori de drept și de apreciere a faptelor.

76      Pe de o parte, Comisia nu ar fi dovedit că, în cursul reuniunii desfășurate la Turku la 18 mai 2000, participanții ar fi decis să continue aplicarea unui acord sau a unei practici concertate.

77      Comisia s‑ar fi întemeiat numai pe o probă prezentată de Arkema, neconcludentă și neconfirmată de alte probe. Informațiile furnizate de Arkema ar fi contradictorii, deoarece aceasta ar fi afirmat de asemenea că reuniunea în cauză era „pentru anumiți producători, ocazia de a arăta că timpurile se schimbaseră” și „de a semnala întreruperea cooperării”. Afirmația sa cu privire la „consensul” la care s‑ar fi ajuns în cursul reuniunii în cauză ar fi contrazisă de alte întreprinderi.

78      Înainte de reuniunea din 18 mai 2000, cu ocazia unei întruniri bilaterale desfășurate la Krefeld, reclamanta ar fi informat Degussa că nu mai era interesată de înțelegere. Comisia ar fi afirmat în mod greșit că întrunirea de la Krefeld era posterioară celei de la Turku.

79      În ceea ce privește contactul bilateral dintre reclamantă și FMC Foret stabilit la sfârșitul anului 2000, acest contact izolat, referitor la PBS, nu ar putea dovedi continuarea înțelegerii cu privire la PH. Înțelegerea ar fi încetat deja în ceea ce privește PBS, iar FMC Foret ar fi încetat participarea la înțelegere la sfârșitul anului 1999 în ceea ce privește PH.

80      Pe de altă parte, Comisia s‑ar fi bazat, în mod greșit, pe o prezumție de continuare a efectelor înțelegerii ulterior lunii mai 2000. Pentru a stabili că un acord care nu mai era în vigoare continua să producă efecte, Comisia ar fi trebuit să demonstreze efectele acestuia asupra prețurilor.

81      Comisia nu ar fi ținut cont, între altele, de elementele de probă care indicau că piața era concurențială după luna mai 2000. În ceea ce privește evoluția prețurilor, Comisia s‑ar fi întemeiat numai pe un document al Arkema, din care ar fi reieșit că prețurile sale medii au rămas relativ stabile pe parcursul întregului an 2000. Or, alte documente ale Arkema ar arăta că prețurile acesteia au scăzut în 2000 în Uniunea Europeană și că prețul mediu nu era calculat numai pe baza vânzărilor realizate în SEE. În plus, chiar dacă s‑ar presupune că prețurile au rămas stabile, acest fapt s‑ar putea explica prin creșterea puternică a cererii și prin creșterea costurilor.

82      În măsura în care a afirmat că reclamanta nu s‑a distanțat în mod clar de cartel după data de 18 mai 2000, Comisia nu ar fi ținut seama de faptul că înțelegerea se „prăbușise” la această dată și ar fi răsturnat, astfel, sarcina probei, cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție.

83      Comisia contestă argumentele reclamantei referindu‑se, în special, la motivele expuse în considerentele (355)-(360) ale deciziei atacate.

 Aprecierea Tribunalului

84      Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, sunt incompatibile cu piața comună și sunt interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

85      Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 256, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB Holding și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 199).

86      Se poate considera că s‑a încheiat un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE în cazul în care există un concurs de voințe cu privire la însuși principiul unei restrângeri a concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restricției avute în vedere fac încă obiectul negocierilor (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB Holding și alții/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctele 151-157 și 206).

87      Noțiunea de practică concertată vizează o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 115, și Hotărârea Curții Hüls/Comisia, punctul 55 de mai sus, punctul 158).

88      În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care o întreprindere a decis să îl adopte ea însăși pe piață sau pe care intenționează să îl adopte pe piață, atunci când aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 87 de mai sus, punctele 116 și 117).

89      Faptul de a comunica informații concurenților săi în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia, T‑148/89, Rec., p. II‑1063, punctul 82, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 178).

90      Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunile de acord și de practică concertată, în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, cuprind forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele în care se manifestă (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 87 de mai sus, punctele 131 și 132, și Hotărârea HFB Holding și alții/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctul 190).

91      În cadrul unei încălcări complexe, care a implicat timp de mai mulți ani mai mulți producători care urmăreau un obiectiv de control în comun al pieței, nu se poate cere Comisiei să încadreze cu precizie încălcarea ca fiind acord sau practică concertată, în condițiile în care, în orice caz, ambele forme de încălcare sunt prevăzute la articolul 81 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 87 de mai sus, punctele 111-114, și Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 696).

92      Dubla calificare a încălcării drept acord „și/sau” practică concertată trebuie interpretată în sensul că desemnează un ansamblu complex de elemente de fapt, dintre care unele au fost calificate drept acord, iar altele drept practică concertată în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, care nu prevede o calificare specifică pentru acest tip de încălcare complexă (Hotărârea Hercules Chemicals/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctul 264, și Hotărârea HFB Holdings și alții/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctul 187).

93      În ceea ce privește administrarea probei încălcării, trebuie amintit că revine Comisiei obligația de a stabili elementele de probă de natură a demonstra, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor care constituie o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58).

94      Comisia trebuie să prezinte probe precise și concordante în această privință (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 43 și jurisprudența citată).

95      Cu toate acestea, nu este obligatoriu ca fiecare dintre dovezile prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să îndeplinească această cerință (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 180 și jurisprudența citată).

96      Indiciile invocate de Comisie în decizie cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea Hotărârea BPB/Comisia, punctul 89 de mai sus, punctul 185 și jurisprudența citată).

97      Trebuie să se ia de asemenea în considerare faptul că activitățile anticoncurențiale se desfășoară în mod clandestin și, în consecință, în majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57).

98      Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este sesizat cu o acțiune în anulare a unei decizii privind aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul trebuie să exercite în general un control deplin în ceea ce privește chestiunea dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T‑41/96, Rec., p. II‑3383, punctul 62 și jurisprudența citată).

99      Orice dubiu al instanței Uniunii Europene trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a încălcării, în conformitate cu principiul prezumției de nevinovăție, care, ca principiu general al dreptului Uniunii, se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și susceptibile să se finalizeze cu aplicarea unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 55 de mai sus, punctele 149 și 150, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP și T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctele 60 și 61).

100    În lumina acestor considerații, trebuie să se analizeze dacă, în speță, Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale faptul că, în perioadele în litigiu, comportamentul reclamantei constituia o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.

–       Cu privire la perioada 31 ianuarie 1994-mai 1995

101    Reclamanta susține în esență că, prin faptul că a situat începutul încălcării la 31 ianuarie 1994, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere a faptelor. Aceasta afirmă că nu s‑a stabilit că, anterior lunii mai 1995, ar fi participat la vreun contact cu concurenții care ar fi putut reprezenta o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.

102    Reiese din considerentele (104)-(114) și (351) ale deciziei atacate că data de 31 ianuarie 1994 a fost reținută de Comisie drept data de început a participării reclamantei la încălcare pe baza declarațiilor făcute de Degussa în cererea sa de imunitate, confirmate de proba scrisă furnizată de EKA Chemicals, precum și de declarațiile Arkema.

103    Mai întâi, Comisia a arătat că, potrivit declarațiilor Degussa, în cursul anilor ’90, concurenții au făcut din ce în ce mai frecvent schimburi de „informații sensibile privind concurența” sau chiar de „informații privind piața”. Potrivit acestor declarații, „[expresia] «schimb de informații privind piața» caracteriz[a] conținutul tipic al unei discuții între echipele comerciale ale întreprinderilor concurente”. Comisia a adăugat că, potrivit acelorași declarații, „[i]nformațiile comunicate oral se refereau la evoluția volumelor și a prețurilor, la comportamentul concurenților și al clienților pe piață, la intrarea sau la ieșirea concurenților, la evoluția capacităților de producție, la inovația în termeni de produse din perspectiva cererii și a ofertei, precum și la alte aspecte de aceeași natură” [considerentul (104) al deciziei atacate]. În opinia Degussa, concurenții au întreprins asemenea discuții în special pentru a determina și pentru a controla cotele de piață ale concurenților și pentru a furniza informații cu privire la comportamentul clienților [considerentul (105) al deciziei atacate].

104    În continuare, în ceea ce privește data precisă a începutului încălcării, Comisia a precizat că prima probă care confirmă declarațiile Degussa, implicând‑o între altele pe reclamantă, se referă la întâlnirea dintre EKA Chemicals și Kemira desfășurată la 31 ianuarie 1994 la Stockholm, precum și la întâlnirea care a avut loc la aceeași dată între Degussa și EKA Chemicals. Potrivit Comisiei, această probă demonstrează că „EKA [Chemicals], Kemira, Degussa și [reclamanta luaseră] parte la comportamente coluzive cel puțin de la începutul anului 1994” [considerentele (106)-(108) și (351) ale deciziei atacate].

105    În sfârșit, Comisia a indicat existența altor contacte ilicite în 1994 și în 1995, semnalată de EKA Chemicals [considerentele (110) și (111) ale deciziei atacate], de Degussa [considerentul (114)] și de Arkema [considerentul (115) al deciziei atacate].

106    În această privință, trebuie arătat, mai întâi, că declarațiile Degussa, al căror conținut este contestat de reclamantă, nu pot constitui în sine o probă suficientă privind participarea acesteia din urmă la încălcare.

107    Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, nu se poate considera că declarația unei întreprinderi acuzate că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de alte întreprinderi acuzate, reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă (Hotărârea Tribunalului JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 219, și Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Grup Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 285).

108    Această considerație este cu atât mai mult aplicabilă în speță, având în vedere caracterul general al termenilor utilizați de Degussa, care se referă la ansamblul reuniunilor care au avut loc în perioada inițială a înțelegerii, între 1994 și 1996. Prin urmare, aceste declarații nu pot fi suficiente, în sine, pentru a situa data începutului participării reclamantei la încălcare la debutul anului 1994.

109    În măsura în care Comisia se referă la declarațiile Degussa, potrivit cărora „informații sensibile privind concurența” au fost schimbate în cursul contactelor multilaterale stabilite cu ocazia reuniunilor CEFIC din 29 aprilie și din 25 noiembrie 1994 [considerentul (114) al deciziei atacate], trebuie arătat că această precizare, care nu menționează în mod explicit reclamanta, face parte dintre declarațiile citate anterior de Degussa și nu poate fi considerată, așadar, un element de natură să le confirme.

110    În continuare, în ceea ce privește proba adusă de Comisie în susținerea declarațiilor Degussa referitoare la perioada în cauză, este clar că reclamanta nu a participat la reuniunile invocate în considerentul (351) al deciziei atacate, și anume întâlnirile care au avut loc între EKA Chemicals și Kemira la 31 ianuarie 1994 la Stockholm și întâlnirea care a avut loc la aceeași dată între EKA Chemicals și Degussa.

111    În contextul acestor reuniuni, Comisia s‑a referit numai la un document al EKA Chemicals, datând din perioada respectivă, potrivit căruia, în cadrul reuniunii din 31 ianuarie 1994, EKA Chemicals și Kemira au făcut schimb de informații privind piața scandinavă, iar aceasta din urmă „[a] anunțat că [purtase] negocieri cu [Air Liquide], dar că rezultatele acestor discuții nu erau foarte bune”. În opinia Comisiei, potrivit aceluiași document, „[d]iscuțiile cu [Degussa] și [reclamanta] progres[au], în ce le privește, în mod mai satisfăcător” [considerentul (106) al deciziei atacate].

112    Or, cu toate că acest document face referire, pe de o parte, la anumite schimburi de informații între producătorii scandinavi, Kemira și EKA Chemicals și, pe de altă parte, la anumite discuții între acestea din urmă și anumiți producători de pe „piața continentală”, menționarea reclamantei în acest context nu constituie o probă suficientă privind participarea sa la contactele ilicite care au fost stabilite cu ocazia reuniunii respective.

113    Astfel, este vorba despre o probă indirectă, care provine de la întreprinderea care nu a participat la pretinsele discuții cu reclamanta și care nu a fost confirmată de Kemira. În plus, referirile conținute în documentul respectiv nu permit identificarea obiectului discuțiilor în cauză.

114    În această privință, Comisia a considerat în mod greșit că nu are „niciun motiv să se îndoiască de faptul că informațiile conținute în acest document sunt reflectarea fidelă a discuțiilor purtate la acel moment” și care sunt elemente constitutive ale înțelegerii la care ar fi participat reclamanta [considerentul (317) al deciziei atacate].

115    Cu privire la alte contacte bilaterale din anul 1994, prezentate de EKA Chemicals, Comisia face referire la întâlnirea care a avut loc între EKA Chemicals și reclamantă la 2 noiembrie 1994 la Göteborg; potrivit EKA Chemicals, participanții la această întâlnire au „discutat despre piața PH în Europa” [considerentul (111) al deciziei atacate].

116    Or, trebuie arătat că această simplă referire, formulată în termeni generali, nu este suficientă pentru a stabili caracterul ilegal al reuniunii respective, pe care reclamanta îl contestă. Obiectul ilicit al acestei reuniuni nu poate fi demonstrat nici de trimiterea pe care Comisia a făcut‑o la alte declarații ale EKA Chemicals, întrucât acestea din urmă nu se raportează în mod explicit la respectiva reuniune, ci menționează doar că, „începând din anii ’90, întâlnirile dintre EKA [Chemicals] și [reclamantă] au vizat în principal aspecte generale privind piața precum informațiile privind prețurile, previziunile privind piața etc.” [considerentul (113) și nota de subsol 84 ale deciziei atacate].

117    În sfârșit, deși Comisia a considerat că declarațiile Degussa erau susținute de declarațiile Arkema referitoare la reuniunile care au avut loc în cursul anului 1995 și potrivit cărora, între altele, „un model de împărțire între producători [fusese] în discuție fără îndoială începând din 1994-1995” [considerentele (104) și (115) ale deciziei atacate], trebuie totuși să se observe că aceste din urmă declarații se raportează la reuniunea multilaterală din „aprilie sau [din] mai 1995” [considerentul (115) al deciziei atacate], precum și la contactele subsecvente și, prin urmare, nu puteau constitui probe care să confirme declarațiile Degussa în ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare în perioadele anterioare.

118    Rezultă din toate cele de mai sus că elementele prezentate în considerentele (104)-(115) și (351) ale deciziei atacate, privite în ansamblu, nu constituie o serie de indicii suficientă pentru a constitui temeiul constatării de către Comisie a participării reclamantei la încălcare în perioada 31 ianuarie 1994-mai 1995.

119    Astfel, pe de o parte, declarațiile Degussa invocate în considerentele (104) și (105) ale deciziei atacate nu sunt suficiente, în sine, pentru a stabili că reclamanta a participat la acțiuni coluzive începând din anul 1994 și, pe de altă parte, celelalte elemente invocate în considerentele (106)-(115) și (351) ale deciziei atacate nu aduc o probă suficientă în susținerea acestor declarații în ceea ce privește participarea reclamantei la contacte ilicite anterior lunii mai 1995.

120    Prin urmare, trebuie admisă critica reclamantei întemeiată pe o eroare de apreciere a faptelor în ceea ce privește participarea sa la încălcare în perioada 31 ianuarie 1994-mai 1995.

–       Cu privire la perioada mai 1995-august 1997

121    În decizia atacată, Comisia a constatat că întreprinderile destinatare, între care reclamanta, au participat la o înțelegere complexă care a constat într‑o serie de acorduri și de practici concertate având ca obiect restrângerea concurenței în sensul articolului 81 alineatul (1) CE. Principalele aspecte ale acesteia ar fi inclus schimbul de informații privind piețele, limitarea producției și a capacităților de producție, împărțirea piețelor și stabilirea prețurilor [considerentul (337) al deciziei atacate].

122    În ceea ce privește în special perioada inițială a înțelegerii, Comisia a precizat între altele că participanții la înțelegere s‑au întâlnit în mod regulat, cel puțin începând din 31 ianuarie 1994, pentru a face schimb de informații sensibile privind piața și pentru a discuta despre volumele de producție, despre eventuala reducere a acestora sau despre posibilitatea de a împiedica introducerea unor noi capacități pe piață [considerentul (304) al deciziei atacate], și că aceste contacte coluzive, care au condus la încheierea unor acorduri ferme privind prețurile și împărțirea pieței, puteau fi considerate ca făcând parte din același proiect de coluziune [considerentul (305) al deciziei atacate].

123    În plus, Comisia a apreciat că schimbul de informații cu privire la volumele de vânzări, la prețuri și la clienți, în perioada inițială a înțelegerii, era de natură să permită întreprinderilor în cauză să țină seama de aceste informații pentru a‑și stabili propriul comportament pe piață și că, prin urmare, se putea prezuma că întreprinderile respective au ținut seama de informațiile schimbate cu concurenții lor pentru a‑și stabili propriul comportament pe piață [considerentul (308) al deciziei atacate].

124    Astfel, Comisia a constatat că, „deși nu [atinsese] de la începutul încălcării faza în care se poate spune că a fost încheiat un acord [propriu‑zis], [comportamentul în cauză] p[utea] fi caracterizat cel puțin […] ca intrând sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) [CE] […,] [întrucât] ansamblul comportamentelor coluzive în diferite forme [prezintă] toate caracteristicile unui acord și/sau ale unei practici concertate” [considerentul (309) al deciziei atacate].

125    În susținerea acestor constatări, în ceea ce privește perioada mai 1995-august 1997, Comisia a menționat în special următoarele fapte:

–        reuniunea multilaterală desfășurată în aprilie sau în mai 1995 la Paris a fost organizată în scopul de a stabili contacte permanente între concurenți, Degussa și reclamanta exprimându‑și dorința de a stabiliza, în măsura posibilului, pozițiile existente pe piață [considerentele (115)-(117) ale deciziei atacate];

–        contactele bilaterale stabilite cu ocazia reuniunii CEFIC desfășurate la 11 sau la 12 mai 1995 la Dresda au vizat problema scăderii prețurilor, preconizată din cauza finalizării noilor instalații de producție [considerentele (118) și (119) ale deciziei atacate];

–        reuniunile bilaterale care au avut loc în iunie 1995 între Atofina și Air Liquide [considerentul (120) al deciziei atacate], între Atofina și Degussa [considerentul (121) al deciziei atacate], precum și între Degussa și EKA Chemicals [considerentul (122) al deciziei atacate] au fost consacrate unor discuții referitoare la supracapacitatea pe piața PH și la posibilitățile de cooperare între producători, pe baza unui tabel cu date detaliate pe client și pe producător, care includea datele reclamantei;

–        în general, în jurul anului 1995, mai multe propuneri referitoare la cotele de vânzări și la controlul supracapacității au „circulat” timp de mai mult de un an și au făcut obiectul unor discuții între Atofina, Degussa și reclamantă [considerentele (123) și (124) ale deciziei atacate];

–        reuniunea care a avut loc între Atofina, Degussa și Chemoxal la Paris, la 23 octombrie 1995, a vizat în special o propunere exprimată în cifre de limitare a noilor capacități, între care cea provenind de la o nouă uzină a reclamantei, precum și o propunere de acord privind prețurile [considerentele (126) și (127) ale deciziei atacate];

–        producătorii au fost împărțiți în două grupuri, „A” și „B”, coordonate de reclamantă și, respectiv, de Degussa, grupul „B” având rolul de a împărți cotele de piață definite de grupul „A”, care reunea „liderii pieței”, și anume Degussa și reclamanta, precum și întreprinderile scandinave, EKA Chemicals și Kemira [considerentele (130) și (131) ale deciziei atacate];

–        reuniunea grupului „B”, desfășurată la 31 octombrie 1995 la Milano, a vizat „bazele unui model care să permită repartizarea creșterii”, iar însemnările luate cu această ocazie fac referire, în special, la informații cu privire la reclamantă [considerentele (132) și (133) ale deciziei atacate];

–        anumite contacte bilaterale, care o includ de asemenea pe reclamantă, stabilite cu ocazia reuniunii CEFIC desfășurate la 21 și la 22 noiembrie 1995 la Bruxelles, precum și reuniunea din Italia au implicat schimbul de informații privind piața și definirea nivelului prețurilor PH pentru anul următor, care, totuși, nu a fost respectat [considerentele (134)-(136) ale deciziei atacate];

–        reuniunea bilaterală care a avut loc între Atofina și reclamantă la începutul anului 1996 la Paris a avut drept obiectiv compararea pozițiilor grupurilor „A” și „B” [considerentul (139) al deciziei atacate];

–        întâlnirile desfășurate cu ocazia reuniunilor CEFIC, cu participarea reclamantei, la 24 mai 1996 la Göteborg și la 27 noiembrie 1996 la Bruxelles, au vizat propuneri exprimate în cifre de împărțire a pieței și privind prețurile, fără a se finaliza însă printr‑un acord concret [considerentele (141)-(145) ale deciziei atacate];

–        numeroase contacte bilaterale stabilite în 1996 și în 1997, între care întâlnirea desfășurată între EKA Chemicals și reclamantă, în aprilie sau în mai 1997 la Copenhaga, în cadrul cărora reclamanta a întrebat dacă EKA Chemicals era pregătită să se alăture efortului coordonat al celorlalți producători de reducere a capacităților, indică planuri de reducere a capacităților [considerentele (154) și (155) ale deciziei atacate];

–        întrunirile desfășurate la 28 sau la 29 mai 1997, cu ocazia întâlnirii CEFIC de la Sevilla, au reunit grupurile „A” și „B” și au vizat un model structurat de împărțire a pieței PH, însă nu s‑a ajuns la niciun acord final și discuțiile au fost amânate pentru luna august 1997 [considerentele (156)-(167) ale deciziei atacate];

–        anumite contacte bilaterale între reclamantă, EKA Chemicals și Degussa au urmat reuniunilor menționate în vara anului 1997 [considerentele (168)-(170) ale deciziei atacate].

126    Reclamanta nu contestă nici materialitatea contactelor respective, nici conținutul discuțiilor prezentat în considerentele deciziei atacate, citate anterior.

127    Aceasta susține totuși că faptele menționate nu permit să se stabilească existența unui acord sau a unei practici concertate anterior datei reuniunii multilaterale desfășurate în luna august 1997 la Bruxelles, care a condus la un acord ferm referitor la o creștere a prețului PH [considerentele (171)-(174) ale deciziei atacate] și pe care reclamanta o recunoaște ca marcând începutul participării sale la încălcare.

128    În primul rând, reclamanta arată, referindu‑se la elementele prezentate în considerentele (115)-(170) ale deciziei atacate, că, până la reuniunea din luna august 1997, participanții la discuțiile în cauză nu au putut încheia un acord privind împărțirea piețelor sau prețurile și nu s‑au angajat în practici concertate.

129    În această privință, în opinia reclamantei, Comisia s‑a întemeiat pe o interpretare eronată a noțiunilor de acord și de practică concertată în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și a săvârșit o eroare de apreciere a faptelor.

130    Referitor la pretinsa eroare de drept, trebuie amintit că, în cadrul unei încălcări complexe, Comisia nu este ținută să califice fiecare dintre comportamentele constatate drept acord sau practică concertată în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, în ceea ce privește formele de coluziune care au aceeași natură. În plus, nu se poate cere Comisiei să încadreze cu precizie încălcarea ca fiind acord sau practică concertată în condițiile în care, în orice caz, ambele forme de încălcare sunt prevăzute de dispoziția citată anterior (a se vedea punctele 90 și 91 de mai sus).

131    În speță, nu se poate invoca, așadar, împotriva Comisiei un motiv de drept întemeiat pe faptul că a definit ansamblul comportamentelor în cauză ca prezentând toate elementele constitutive „ale unui acord și/sau ale unei practici concertate”, în măsura în care acestea puteau fi considerate ca intrând sub incidența uneia sau a alteia dintre aceste forme de coluziune prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE.

132    În ceea ce privește pretinsa eroare de apreciere a faptelor, reclamanta susține în esență că, anterior lunii august 1997, concurenții, pe de o parte, nu au ajuns la un acord privind comportamentul specific pe piață și, pe de altă parte, nu au adoptat o formă de coordonare care să poată fi calificată drept practică concertată.

133    Reclamanta se referă, în special, la informațiile prezentate în decizia atacată potrivit cărora, în 1996, discuțiile „se învârteau în cerc de un an” și păreau „în impas”. Aceasta subliniază că, încă în mai 1997, „[o] lipsă de încredere era motiv suplimentar pentru lipsa unui acord privind menținerea unui statu quo în termeni de cote de piață”, „producătorii cei mai puțin importanți […] [votând] împotriva stabilirii unor cote de piață” [considerentele (140), (142) și (164) ale deciziei atacate].

134    Or, cu toate că elementele invocate de reclamantă indică faptul că producătorii care au participat la reuniunile din perioada mai 1995-august 1997 nu au reușit să încheie un acord „propriu‑zis” cu privire la împărțirea pieței, ceea ce Comisia însăși a constatat în considerentul (309) al deciziei atacate, nu este mai puțin adevărat că aceștia au purtat, pentru o lungă perioadă, discuții regulate cu privire la proiectul unui asemenea acord.

135    Astfel, reiese din faptele necontestate de reclamantă că în cursul lunii mai 1995 au avut loc întâlniri în scopul de a stabili contacte permanente între concurenți, ca urmare a invitațiilor recurente ale Degussa și ale reclamantei adresate concurenților lor pe piața PH. Participanții au discutat despre tendințele pieței și despre noii‑sosiți pe piața europeană a PH, Degussa și reclamanta dorind ca pozițiile existente pe piață să rămână cât mai stabile posibil [considerentele (115)-(117) ale deciziei atacate].

136    În perioada mai 1995-august 1997 au avut loc discuții regulate, acestea având ca obiect propuneri referitoare la cotele de vânzări și la controlul supracapacității [considerentele (123) și (124) ale deciziei atacate], o propunere exprimată în cifre de limitare a noilor capacități, între care cele aparținând reclamantei, precum și o propunere de acord privind prețurile [considerentele (126) și (127) ale deciziei atacate], „bazele unui model care să permită repartizarea creșterii” [considerentele (132) și (133) ale deciziei atacate], propuneri exprimate în cifre de împărțire a pieței și un acord privind prețurile [considerentele (143)-(145) ale deciziei atacate], un efort coordonat de reducere a capacităților [considerentele (154) și (155) ale deciziei atacate] sau un model structurat de împărțire a pieței PH [considerentele (159)-(167) ale deciziei atacate].

137    Conținutul convorbirilor, care nu este repus în discuție de reclamantă, evidențiază existența unei voințe comune de a restrânge concurența.

138    Astfel, această succesiune de reuniuni regulate, în cursul cărora întreprinderile s‑au întâlnit pentru a discuta despre proiecte de limitare a noilor capacități, despre împărțirea cotelor de piață și despre un acord privind prețurile, nu ar fi fost posibilă dacă nu exista, la acel moment, o voință comună a participanților la aceste reuniuni de a stabiliza piața prin măsuri de restrângere a concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Dansk Rørindustri/Comisia, T‑21/99, Rec., p. II‑1681, punctul 46).

139    Întrucât discuțiile în cauză au fost clar ghidate de o voință comună a participanților de a se pune de acord cu privire la însuși principiul unei restrângeri a concurenței, această considerație nu poate fi infirmată de faptul că elementele specifice ale restricției avute în vedere au făcut obiectul unor negocieri între participanți până în luna august 1997 și că modalitățile de încheiere a acordului ferm din luna august 1997 privind o creștere coordonată a prețurilor PH au fost diferite de cele discutate în cursul reuniunilor anterioare.

140    Implicarea reclamantei în aceste contacte coluzive rezultă de altfel în mod clar din participarea sa activă la discuții. Aceasta a participat la majoritatea reuniunilor în perioada în cauză, „făcând sinteza” propunerilor [considerentele (123) și (124) ale deciziei atacate] și coordonând grupul compus din „liderii pieței” [considerentele (130) și (131) ale deciziei atacate].

141    În această privință, menționarea de către reclamantă a faptului că, în cursul reuniunii care a avut loc în mai 1997 [considerentul (162) al deciziei atacate], reprezentantul său a „plecat trântind ușa, […] iritat de cererile micilor producători”, nu constituie un indiciu de natură să demonstreze că participarea sa la reuniunea vizată și – a fortiori – la ansamblul contactelor în cauză era lipsită de orice spirit anticoncurențial.

142    Având în vedere aceste considerații, Comisia a putut constata în mod întemeiat că respectivele comportamente care țineau de faza inițială a înțelegerii, la care reclamanta a participat, se înscriau în același proiect anticoncurențial și, prin urmare, intrau sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE.

143    Astfel, pe de o parte, trebuie amintit că se poate considera că s‑a încheiat un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE în cazul în care există un concurs de voințe cu privire la însuși principiul unei restrângeri a concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restricției avute în vedere fac încă obiectul negocierilor (a se vedea punctul 86 de mai sus).

144    În speță, reclamanta nu poate susține, așadar, în mod valabil că, în măsura în care întreprinderile nu au convenit să adopte linii de conduită specifice pe piață, comportamentele în cauză constituie, cel mult, o simplă intenție de a restrânge concurența, care nu intră sub incidența formelor de coluziune prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE.

145    În măsura în care elementele prezentate mai sus demonstrează că respectivii concurenți dispuneau deja de un proiect comun al cărui obiectiv era realizarea unui acord anticoncurențial, trebuie să se considere că aceste discuții depășesc nivelul unei simple intenții sau tentative de realizare a unui acord.

146    Pe de altă parte, trebuie arătat că respectivele contacte din perioada în cauză puteau fi calificate, în orice caz, ca intrând sub incidența articolului 81 alineatul (1) CE, cu titlu de practică concertată.

147    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, faptul de a comunica informații concurenților săi în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (a se vedea punctul 89 de mai sus).

148    În această privință, chiar dacă Comisia nu reușește să demonstreze că întreprinderile au încheiat un acord în sensul strict al termenului, este suficient, pentru a se constata o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, concurenții să fi stabilit contacte directe în scopul de a „stabiliza piața” (a se vedea în acest sens Hotărârea BPB/Comisia, punctul 89 de mai sus, punctul 170).

149    Având în vedere aceste considerații, trebuie respinsă teza susținută de reclamantă, potrivit căreia comunicarea de informații concurenților nu poate fi considerată drept practică concertată decât în cazul în care un acord anticoncurențial a fost deja încheiat și se poartă negocieri numai pentru a permite punerea sa în aplicare.

150    În speță, Comisia a stabilit că reclamanta a participat la anumite reuniuni cu concurenții săi și că, în cursul acestora, s‑au schimbat informații privind condițiile pieței, s‑a discutat nivelul prețurilor, iar participanții și‑au prezentat strategia comercială pe care intenționau să o adopte pe piață. În plus, este cert că schimbul de informații în cauză a avut loc în scopul pregătirii unui acord privind împărțirea pieței sau prețurile, obiectul acestuia fiind, așadar, în mod vădit anticoncurențial.

151    Prin urmare, Comisia a putut constata în mod întemeiat că reclamanta a participat la o practică concertată care a avut drept obiect restrângerea concurenței.

152    Această considerație nu este repusă în discuție de argumentul reclamantei potrivit căruia, având în vedere lipsa de încredere reciprocă între concurenți, era de neconceput ca aceștia să se fi putut angaja în practici concertate.

153    Astfel, diferențele de poziție dintre participanți sau chiar lipsa de încredere dintre aceștia nu sunt, în sine, suficiente pentru a exclude existența unei concertări susceptibile de a fi calificată drept practică concertată. Or, argumentele reclamantei nu infirmă faptele stabilite de Comisie, din care reiese că, în pofida unei anumite lipse de încredere între ei, concurenții s‑au întâlnit în mod regulat în perioada în cauză și au făcut schimb de informații privind condițiile pieței și privind strategia lor comercială în scopul de a pregăti un acord anticoncurențial.

154    Spre deosebire de cele afirmate de reclamantă, nu se poate reproșa Comisiei că nu a stabilit faptul că informațiile schimbate, având în vedere conținutul lor, erau susceptibile de a fi utilizate în scopuri anticoncurențiale.

155    Astfel, obiectul anticoncurențial al comportamentului în cauză rezultă în mod clar din natura informațiilor schimbate cu ocazia reuniunilor din perioada în cauză, acestea conținând cifre de vânzări aferente anilor anteriori și previziuni pentru viitor [considerentul (120) al deciziei atacate], precum și din conținutul propunerilor discutate, care au vizat menținerea unui statu quo pe piață, împărțirea noilor capacități de producție și definirea nivelului prețurilor pentru PH (a se vedea, de exemplu, considerentele (115), (127), (133), (136) și (144) ale deciziei atacate].

156    Prin urmare, Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale că schimbul de informații în cauză, care a servit la „pregătirea terenului” în vederea creșterilor de prețuri și a practicilor de împărțire a piețelor care au rezultat din acest schimb, constituia o formă de coluziune prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE.

157    Din aceste considerații reiese că, în mod întemeiat, Comisia a constatat că se poate considera că respectivele comportamente în litigiu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE, în măsura în care fac parte dintr‑un ansamblu care prezintă elementele constitutive ale unui acord „și/sau” ale unei practici concertate [considerentele (308) și (309) ale deciziei atacate].

158    În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că piața PH a rămas concurențială până în luna august sau până în luna septembrie 1997, având în vedere că prețurile PH au scăzut considerabil la începutul anului 1997, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord sau ale unei practici concertate este superfluă în cazul în care rezultă că încălcarea a avut ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (Hotărârea Curții din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 140, și Hotărârea Curții din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctul 29).

159    În speță, în măsura în care Comisia a constatat că reclamanta a participat la un acord anticoncurențial și/sau la o practică concertată având ca obiect restrângerea concurenței pe piața PH, aceasta nu era ținută să ia în considerare efectele concrete ale comportamentelor în cauză.

160    În orice caz, în ceea ce privește în special o practică concertată, potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie să se prezume, sub rezerva dovezii contrare care este în sarcina operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la concertare și rămân active pe piață țin seama de informațiile transmise reciproc cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe această piață (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 87 de mai sus, punctele 118 și 121, și Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 55 de mai sus, punctele 161 și 162).

161    În această privință, chiar dacă se presupune că este cert că respectivele comportamente nu au avut influență asupra prețurilor în perioada în cauză, aceasta nu ar conduce la repunerea în discuție a legalității aprecierilor Comisiei.

162    În special, faptul că o practică concertată nu are o incidență directă asupra nivelului prețurilor nu se opune constatării că aceasta a limitat concurența dintre întreprinderile în cauză, în special prin eliminarea presiunilor concurențiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri/Comisia, punctul 138 de mai sus, punctele 139 și 140).

163    În consecință, argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu ar fi luat în considerare proba faptului că piața a rămas concurențială în perioada în cauză nu poate fi primit.

164    Referitor la argumentul reclamantei potrivit căruia faptele invocate în decizia atacată în ceea ce privește perioada în cauză vizează în principal piața PH, iar nu piața PBS, trebuie amintit că decizia atacată se întemeiază pe constatarea unei încălcări unice care se raportează la ambele piețe relevante [considerentul 328 și următoarele ale deciziei atacate], calificare pe care reclamanta nu o contestă în speță.

165    Or, în măsura în care Comisia a calificat înțelegerea în cauză drept încălcare unică, aceasta nu era ținută să indice, în contextul acestei calificări, durata diferită a actelor care au vizat numai piața PBS. În măsura în care nu este vorba despre încălcări distincte, ea nu avea nici obligația de a ține seama de această diferență la stabilirea duratei încălcării, privită în ansamblu.

166    Astfel, ar fi artificial să se subdivizeze un comportament continuu, caracterizat printr‑o singură finalitate, în mai multe încălcări distincte pentru motivul că practicile coluzive au variat în intensitate în funcție de piața relevantă. Aceste elemente nu trebuie luate în considerare decât la aprecierea gravității încălcării și, dacă este cazul, la stabilirea cuantumului amenzii (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 87 de mai sus, punctul 90).

167    În speță, în lumina acestor considerații, Comisia a precizat că, la stabilirea cuantumului amenzii, a ținut seama de faptul că, în ceea ce privește PBS, înțelegerea a început mai târziu decât în ceea ce privește PH și a luat sfârșit mai devreme [considerentul (331) al deciziei atacate].

168    Prin urmare, argumentul reclamantei întemeiat pe insuficiența probelor referitoare la actele anticoncurențiale de pe piața PBS în ceea ce privește perioada în cauză nu poate fi primit.

169    În sfârșit, întrucât reclamanta nu a demonstrat că decizia atacată era afectată de o eroare de drept în aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE, se impune de asemenea respingerea argumentului său, întemeiat în esență pe aceeași premisă, potrivit căruia Comisia a interpretat această dispoziție în mod prea extensiv, cu încălcarea principiului legalității sancțiunilor.

170    Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, critica referitoare la constatarea încălcării pentru perioada mai 1995-august 1997 nu poate fi primită.

–       Cu privire la perioada 18 mai-31 decembrie 2000

171    În ceea ce privește perioada finală a încălcării, Comisia a arătat, în considerentul (356) al deciziei atacate, că articolul 81 alineatul (1) CE se aplică unei înțelegeri care continuă să producă efecte după încetarea sa formală și că situația este aceasta în special în cazul în care anumite întreprinderi nu renunță la aplicarea prețurilor de referință convenite în cadrul reuniunilor cartelului.

172    Aplicând în speță aceste considerații, Comisia a precizat că, potrivit declarațiilor Arkema, care sunt concordante cu alte probe, în cursul reuniunii multilaterale care a avut loc la Turku la 18 mai 2000 s‑a ajuns la un consens general în favoarea menținerii nivelului prețurilor pentru întregul an 2000 și că, în consecință, se putea estima că efectul asupra prețurilor a persistat cel puțin în cel de al doilea semestru al anului 2000 [considerentul (357) al deciziei atacate]. Data de 31 decembrie 2000 a fost reținută, astfel, ca dată a încetării încălcării, în special cu privire la reclamantă [considerentul (360) al deciziei atacate].

173    Reclamanta susține în esență că, prin constatarea faptului că înțelegerea a continuat după data reuniunii din 18 mai 2000, Comisia a săvârșit o eroare de drept și o eroare de apreciere a faptelor.

174    În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 81 CE este de asemenea aplicabil acordurilor care continuă să producă efecte după încetarea lor formală (Hotărârea Curții din 3 iulie 1985, Binon, 243/83, Rec., p. 2015, punctul 17, și Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Montedipe/Comisia, T‑14/89, Rec., p. II‑1155, punctul 231).

175    În special, Comisia poate constata în mod legal că înțelegerea continuă să producă efecte după încetarea formală a reuniunilor coluzive, în măsura în care creșterile de prețuri prevăzute cu ocazia acestor reuniuni se aplică într‑o perioadă ulterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 186).

176    În speță, în măsura în care Comisia a stabilit că reuniunea din 18 mai 2000 a ajuns la un consens general în ceea ce privește menținerea nivelului prețurilor pentru cel de al doilea semestru al anului 2000, aceasta a putut stabili în mod întemeiat că efectele înțelegerii au persistat până la 31 decembrie 2000.

177    Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentele reclamantei întemeiate, în primul rând, pe insuficiența probelor prezentate de Comisie.

178    Trebuie arătat că reclamanta nu contestă existența reuniunii informale în cauză, nici participarea sa la reuniunea respectivă. În această privință, reclamanta susține în mod greșit că declarațiile Arkema, care fac referire la un „consens”, nu implică existența unei voințe comune a participanților în ceea ce privește continuarea efectelor acordului. Un asemenea argument este astfel contrazis de termenii acestei declarații, care relatează existența unor „discuții finale” privind prețurile pentru 1 ianuarie 2001 și a unui „consens general” cu privire la menținerea nivelului acestora [considerentul (282) al deciziei atacate].

179    Reclamanta invocă de asemenea în mod greșit o pretinsă contradicție între afirmația Arkema referitoare la consensul privind prețurile și celelalte declarații ale acesteia, potrivit cărora reuniunea de la Turku a reprezentat „pentru anumiți producători ocazia de a arăta că timpurile se schimbaseră” și „de a semnala întreruperea cooperării și de a pune astfel capăt organizării controlate a pieței”. Aceste din urmă declarații, referitoare la intenția de a înceta comportamentul anticoncurențial și care atestă astfel încetarea formală a înțelegerii, nu contrazic existența unui consens cu privire la menținerea efectelor acesteia până la sfârșitul anului.

180    În plus, spre deosebire de cele susținute de reclamantă, declarațiile Arkema concordă cu alte elemente din dosar, în special cu informația, confirmată de mai multe întreprinderi și necontestată de reclamantă, potrivit căreia, în cadrul reuniunilor care au avut loc cu ocazia reuniunilor bianuale ale CEFIC, prețurile erau de regulă stabilite pentru următoarele șase luni [considerentul (357) al deciziei atacate].

181    Trebuie arătat, în această privință, că, în fața unei serii de indicii concordante care demonstrează existența înțelegerii, este necesară o explicație cu adevărat temeinică pentru a demonstra că, în cursul unei anumite reuniuni, s‑au produs fapte total diferite de cele întâmplate în cursul reuniunilor anterioare, deși toate aceste întruniri reuneau același cerc de participanți, aveau loc în cadrul unor circumstanțe exterioare omogene și aveau în mod incontestabil același obiectiv (Concluziile prezentate de judecătorul Vesterdorf, îndeplinind funcția de avocat general, în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., p. II‑867, II‑954).

182    În orice caz, afirmația potrivit căreia mai mulți concurenți au continuat coluziunea cel puțin până la sfârșitul anului 2000, în pofida încetării sale formale, a fost confirmată de existența anumitor contacte bilaterale ulterioare reuniunii din 18 mai 2000 [considerentul (357) al deciziei atacate].

183    Argumentul reclamantei prin care se urmărește stabilirea caracterului legal al unuia dintre aceste contacte, și anume întâlnirea sa cu FMC Foret, nu este în această privință de natură să repună în discuție constatarea Comisiei referitoare la continuarea efectelor înțelegerii, întrucât constatarea menționată nu se bazează pe acest fapt izolat, care constituie numai un element secundar în seria de indicii invocată de Comisie.

184    Reclamanta nu poate susține în mod valabil nici că a precizat, în cursul unei reuniuni bilaterale cu Degussa din mai sau din iunie 2000 [considerentele (283)-(285) ale deciziei atacate], că „nu mai era posibil să se procedeze, pe baza discuțiilor dintre producătorii de pe piață, la împărțirea capacităților și la realocarea acestora”.

185    Este suficient să se constate, în această privință, că poziția exprimată de reclamantă cu ocazia unui contact bilateral, care poate fi interpretată de altfel în sensul că rezuma dificultățile în menținerea înțelegerii, nu demonstrează că reclamanta s‑a distanțat în mod public de încălcare, punând astfel capăt participării sale la înțelegere.

186    Din aceste considerații reiese că s‑a stabilit de către Comisie corespunzător cerințelor legale că reuniunea din 18 mai 2000 a ajuns la un consens general privind menținerea nivelului prețurilor și, în consecință, că înțelegerea a continuat să producă efecte în cursul celui de al doilea semestru al anului 2000.

187    Această concluzie nu este infirmată de argumentarea reclamantei întemeiată, în al doilea rând, pe lipsa unei analize a prețurilor efective practicate pe piață în perioada în cauză, precum și pe existența în dosar a unor indicații cu privire la caracterul concurențial al pieței.

188    Astfel, în măsura în care Comisia a stabilit că nivelul prețurilor care a făcut obiectul unui consens general în cursul reuniunii în cauză urma să se aplice în al doilea semestru al anului 2000, ea a putut constata continuarea efectelor înțelegerii în această perioadă, fără a fi obligată să stabilească faptul că înțelegerea a avut un efect concret asupra prețurilor practicate (a se vedea în acest sens Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 175 de mai sus, punctul 186).

189    Spre deosebire de cele susținute de reclamantă, având în vedere că această constatare este întemeiată pe aprecierea, efectuată corespunzător cerințelor legale, referitoare la existența unei voințe comune a părților de a prelungi efectele înțelegerii în pofida încetării sale formale, prin aceasta nu se realizează o răsturnare a sarcinii probei și, din acest motiv, nu poate fi contrară principiului prezumției de nevinovăție.

190    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că argumentele formulate de reclamantă nu au repus în discuție constatarea Comisiei potrivit căreia încălcarea a continuat până la 31 decembrie 2000.

191    Prin urmare, nici această critică nu poate fi primită.

192    În urma examinării primului și a celui de al doilea motiv, trebuie să se constate că nu s‑a stabilit de către Comisie corespunzător cerințelor legale că reclamanta a participat la încălcare în perioada 31 ianuarie 1994-mai 1995.

193    Se impune respingerea primului și a celui de al doilea motiv cu privire la restul aspectelor.

194    Prin urmare, este necesară anularea articolului 1 litera (m) din decizia atacată, în măsura în care Comisia a constatat prin acesta participarea reclamantei la încălcare în perioada anterioară lunii mai 1995, și modificarea cuantumului amenzii care a fost aplicată acesteia la articolul 2 litera (h) din decizia atacată pentru a lua în considerare durata redusă a participării sale la încălcare. Consecințele concrete ale acestei modificări sunt precizate la punctele 440 și 441 de mai jos.

 Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare

 Argumentele părților

195    În cadrul celui de al cincilea motiv, reclamanta arată că cererea sa de acces, pe de o parte, la unele dintre documentele din dosar furnizate de Degussa și, pe de altă parte, la răspunsurile date de celelalte întreprinderi în cauză la comunicarea privind obiecțiunile a fost respinsă de Comisie. Această respingere ar constitui o încălcare a dreptului la apărare al reclamantei, precum și a articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [81 CE] și [82 CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).

196    În primul rând, reclamanta precizează că a avut un acces limitat la documentele furnizate de Degussa conținând rapoartele sale lunare interne privind piața PH pentru anul 2000. Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept și o eroare de apreciere prin faptul că a refuzat accesul integral al reclamantei la aceste documente.

197    Informațiile în cauză nu ar fi putut fi considerate în mod obiectiv confidențiale, deoarece era vorba despre rapoarte care ilustrează strategii pe termen scurt, datând de cel puțin cinci ani. În ceea ce privește informațiile similare furnizate de reclamantă, Comisia ar fi apreciat că acestea nu mai puteau fi considerate confidențiale după trei ani.

198    Pe de altă parte, caracterul confidențial al unui document nu ar constitui un impediment absolut pentru divulgarea sa. Dreptul la apărare al reclamantei ar fi trebuit să prevaleze asupra confidențialității datelor. Ar fi fost posibil să se dispună măsuri adecvate pentru protejarea confidențialității informațiilor.

199    Documentul Degussa ar fi fost pertinent pentru a stabili dacă o încălcare a fost săvârșită după reuniunea de la Turku din 18 mai 2000 și, în consecință, ar fi fost indispensabil pentru asigurarea apărării reclamantei. Extrasele din documentele Degussa referitoare la anul 2000 ar arăta că piața era concurențială, ceea ce ar fi permis să se respingă existența încălcării pentru această perioadă.

200    În al doilea rând, reclamanta susține că articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și dreptul său la apărare au fost încălcate de Comisie prin faptul că aceasta a refuzat accesul său la răspunsurile date de celelalte întreprinderi în cauză la comunicarea privind obiecțiunile.

201    Comisia ar susține în mod greșit că un asemenea acces nu era impus de dreptul comunitar. Aceasta ar fi divulgat răspunsurile la o comunicare privind obiecțiunile în proceduri anterioare. Punctul (27) din Comunicarea Comisiei privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE], al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul privind SEE și al Regulamentului (CE) nr. 139/2004 (JO 2005, C 325, p. 7, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 220) ar fi ilegal, în măsura în care acesta exclude, în principiu, accesul la răspunsurile respective.

202    Reclamanta susține că răspunsurile date de celelalte întreprinderi în cauză la comunicarea privind obiecțiunile ar fi putut confirma poziția sa cu privire la durata încălcării, întrucât celelalte întreprinderi au contestat de asemenea datele de început și de sfârșit ale înțelegerii și, în special, continuarea încălcării între 18 mai și 31 decembrie 2000.

203    Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

204    Potrivit articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003:

„Drepturile la apărare ale părților în cauză sunt pe deplin garantate în cadrul procedurilor. Acestea au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor de a‑și proteja secretele de afaceri […]”

205    Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de acces la dosar, corolar al principiului respectării dreptului la apărare, presupune ca întreprinderii în cauză să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare și care ar putea fi pertinente pentru apărarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec., p. I‑11177, punctele 125-128, și Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia, T‑30/91, Rec., p. II‑1775, punctul 81).

206    Din această categorie fac parte atât probele incriminatoare, cât și cele dezincriminatoare, cu excepția secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctul 68).

207    În ceea ce privește probele incriminatoare, lipsa comunicării unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea vizată demonstrează că, pe de o parte, Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării și că, pe de altă parte, această obiecțiune putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv. Astfel, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia sa ar fi fost diferit dacă acest document care nu a fost comunicat ar fi trebuit să fie îndepărtat ca mijloc de probă (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctele 71-73).

208    În schimb, în ceea ce privește lipsa comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentele dezincriminatoare respective în apărare (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 318, și Hotărârea Hercules Chemicals/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctul 81), dovedind în special că ar fi putut invoca elemente care nu concordau cu aprecierile efectuate de Comisie în etapa comunicării privind obiecțiunile și ar fi putut influența, așadar, într‑un fel sau altul, aprecierile din decizie (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctul 75).

209    În cadrul prezentului motiv, reclamanta pretinde că nu a avut acces, pe de o parte, la anumite documente din dosarul Comisiei furnizate de Degussa și, pe de altă parte, la răspunsurile date de celelalte întreprinderi în cauză la comunicarea privind obiecțiunile.

–       Cu privire la accesul la documentele furnizate de Degussa

210    Reiese din dosar că, în cursul procedurii administrative, reclamanta a solicitat accesul la rapoartele realizate de serviciul de vânzări al Degussa privind perioada încălcării.

211    Comisia a acordat accesul complet la documentele referitoare la anii 1996-1999, dar a divulgat numai extrase din documentele referitoare la anii 2000 și 2001, considerate confidențiale la cererea Degussa.

212    În cadrul prezentului motiv, reclamanta critică respingerea cererii sale de acces la versiunea completă a documentelor privind anul 2000, invocând, pe de o parte, încălcarea articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și, pe de altă parte, încălcarea dreptului său la apărare.

213    Trebuie amintit că dreptul de acces la dosar prevăzut la articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 face parte dintre garanțiile procedurale prin care se urmărește protecția dreptului la apărare și asigurarea, în special, a exercitării efective a dreptului de a fi audiat.

214    Astfel, accesul la dosar nu reprezintă un scop în sine, ci urmărește protecția dreptului la apărare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 156).

215    Rezultă că reclamanta nu se poate prevala de încălcarea articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, invocând respingerea cererii sale de acces complet la documentele în cauză, decât în măsura în care aceste documente erau susceptibile de a fi pertinente pentru apărarea sa, ceea ce ea trebuie să demonstreze.

216    În această privință, reclamanta arată că documentele în cauză puteau conține indicii cu privire la caracterul concurențial al pieței PH în cursul celui de al doilea semestru al anului 2000, indicii de natură să constituie elemente dezincriminatoare în ceea ce privește continuarea încălcării în această perioadă. Reclamanta precizează că extrasele divulgate din aceste documente demonstrează deja că piața PH era concurențială în 2000, având în vedere creșterea costurilor de producție și faptul că prețurile au rămas neschimbate.

217    Or, astfel cum s‑a constatat la punctul 188 de mai sus, în măsura în care Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale că, la reuniunea desfășurată la Turku, exista un consens general cu privire la menținerea nivelului prețurilor în cursul celui de al doilea semestru al anului 2000, aceasta a putut concluziona în mod întemeiat că efectele înțelegerii au persistat până la sfârșitul acestei perioade, fără a avea obligația de a lua în considerare eventuale indicii în sensul că obiectivele consensului respectiv nu au putut fi atinse.

218    În consecință, indiciile referitoare la situația pieței în cursul celui de al doilea semestru al anului 2000 și în special cele referitoare la nivelul prețurilor practicate de întreprinderile în cauză, nu erau de natură să influențeze, în vreun mod, aprecierea Comisiei cu privire la continuarea încălcării până la sfârșitul anului 2000. Aceste indicii nu pot constitui, așadar, elemente dezincriminatoare în ceea ce privește continuarea înțelegerii în această perioadă.

219    Prin urmare, întrucât reclamanta nu a demonstrat că ar fi putut invoca în apărarea sa elemente întemeiate pe documentele în cauză, prezenta obiecție trebuie respinsă, fără a fi necesară examinarea argumentației sale întemeiate pe o pretinsă eroare a Comisiei în aprecierea caracterului confidențial al acestor documente.

–       Cu privire la accesul la răspunsurile date de celelalte întreprinderi în cauză la comunicarea privind obiecțiunile

220    Reiese din dosar că, în cursul procedurii administrative, Comisia a respins cererea reclamantei privind accesul la versiunile neconfidențiale ale răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile date de celelalte întreprinderi destinatare ale acestei comunicări.

221    Reclamanta susține că respingerea cererii sale de acces la aceste documente a încălcat dreptul său la apărare, întrucât răspunsurile în cauză ar fi putut conține elemente dezincriminatoare.

222    Trebuie amintit că comunicarea privind obiecțiunile este un act prin care se vizează stabilirea obiectului procedurii inițiate împotriva unei întreprinderi și asigurarea exercitării eficiente a dreptului la apărare (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 80 și jurisprudența citată).

223    În această perspectivă, destinatarii comunicării privind obiecțiunile beneficiază de garanții procedurale în temeiul principiului respectării dreptului la apărare, care include dreptul de acces la documentele din dosarul Comisiei.

224    Răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile nu fac parte din dosarul de investigare propriu‑zis (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 214 de mai sus, punctul 380).

225    În ceea ce privește documentele care nu fac parte din dosarul constituit la momentul notificării comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu are obligația de a divulga răspunsurile respective altor părți în cauză decât dacă rezultă că acestea conțin noi elemente incriminatoare sau dezincriminatoare.

226    În această privință, referitor, pe de o parte, la noile elemente incriminatoare, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un element extras dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile pentru a stabili existența unei încălcări, celorlalte întreprinderi implicate în această procedură trebuie să li se ofere posibilitatea de a se pronunța cu privire la un asemenea nou element de probă (Hotărârea Tribunalului Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 214 de mai sus, punctul 386, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 50).

227    În ceea ce privește, pe de altă parte, noile elemente dezincriminatoare, potrivit aceleiași jurisprudențe, Comisia nu este obligată să asigure accesul la acestea din proprie inițiativă. În cazul în care Comisia a respins în cursul procedurii administrative o cerere a unui reclamant vizând accesul la documente care nu figurează în dosarul de investigare, nu se poate constata o încălcare a dreptului la apărare decât dacă se stabilește că procedura administrativă ar fi putut conduce la un rezultat diferit în ipoteza în care reclamantul ar fi avut acces la documentele în discuție în cursul acestei proceduri (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 214 de mai sus, punctul 383).

228    În plus, reclamanta nu se poate prevala de aprecierea care rezultă din Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus (punctul 126), potrivit căreia nu poate reveni numai Comisiei obligația de a stabili înscrisurile utile pentru apărarea întreprinderii în cauză. Această apreciere, referitoare la înscrisurile din dosarul Comisiei, nu se poate aplica răspunsurilor date de celelalte întreprinderi în cauză la obiecțiunile comunicate de Comisie.

229    În consecință, spre deosebire de cele susținute de reclamantă, considerațiile întemeiate pe respectarea principiului egalității armelor și pe respectarea dreptului la apărare nu pot conduce, în principiu, la o obligație a Comisiei de a divulga răspunsurile în cauză altor părți pentru ca acestea să poată verifica lipsa unor eventuale elemente dezincriminatoare.

230    În măsura în care reclamanta invocă existența pretinselor elemente dezincriminatoare în răspunsuri care nu au fost divulgate, revine acesteia obligația de a furniza un prim indiciu privind utilitatea acestor documente pentru apărarea sa.

231    Reclamanta trebuie să indice în special eventualele elemente dezincriminatoare în discuție sau să furnizeze un indiciu care să ateste existența acestora și, în consecință, utilitatea lor pentru necesitățile procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 351-359).

232    În speță, reclamanta arată că răspunsurile date de celelalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile ar fi putut confirma argumentele sale prin care se urmărește demonstrarea duratei reduse a încălcării. Aceasta afirmă, în special, că anumite alte întreprinderi au contestat data începutului și data încetării înțelegerii, punând în discuție între altele analiza efectuată de Comisie cu privire la continuarea înțelegerii până la sfârșitul anului 2000. Reclamanta pretinde, în plus, că răspunsurile în cauză puteau conține elemente de natură să pună în altă lumină existența încălcării în cursul celui de al doilea semestru al anului 2000, având în vedere în special inexistența unor probe privind efectul asupra prețurilor în această perioadă.

233    Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, simplul fapt că celelalte întreprinderi în cauză au invocat, în esență, aceleași argumente ca și reclamanta în ceea ce privește durata încălcării nu este suficient pentru a considera aceste argumente drept elemente dezincriminatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 231 de mai sus, punctele 353 și 355).

234    De asemenea, împrejurarea că anumite întreprinderi au reușit să demonstreze, în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile, că participarea lor la încălcările invocate nu era dovedită în suficientă măsură nu implică în niciun mod faptul că aceste răspunsuri conțineau elemente de natură să conducă la o interpretare diferită a probelor scrise directe pe care Comisia s‑a întemeiat cu privire la alte întreprinderi (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 214 de mai sus, punctul 405).

235    În speță, situația este cu atât mai mult aceeași cu cât argumentele invocate de celelalte întreprinderi în cauză în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile au fost respinse de Comisie în decizia atacată. Astfel, în aceste condiții, eventualele comentarii pe care reclamanta le‑ar fi putut formula în temeiul acestor răspunsuri nu ar fi putut conține decât elemente luate deja în considerare pe deplin de Comisie, fără a putea conduce procedura la un rezultat diferit.

236    Pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat deja la punctele 188, 217 și 218 de mai sus, eventualele precizări privind caracterul concurențial al pieței și nivelul prețurilor practicate între 18 mai și 31 decembrie 2000, în perioada finală a înțelegerii, nu erau de natură să influențeze constatarea Comisiei potrivit căreia înțelegerea a continuat în această perioadă și, din acest motiv, nu puteau fi considerate elemente dezincriminatoare.

237    Rezultă din aceste considerații că argumentele invocate de reclamantă nu furnizează un prim indiciu privind utilitatea, pentru apărarea sa, a răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile date de celelalte întreprinderi în cauză.

238    Prin urmare, trebuie să se constate că reclamanta nu a stabilit că faptul că nu a avut acces la aceste răspunsuri a fost de natură să aducă atingere apărării sale.

239    În măsura în care reclamanta invocă o aplicare eronată a punctului (27) din Comunicarea Comisiei privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor 81 CE și 82 CE, al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul privind SEE și al Regulamentului nr. 139/2004 sau, cu titlu subsidiar, ilegalitatea acestuia, este suficient să se amintească faptul că respectiva comunicare, care nu este de altfel invocată în decizia atacată, a făcut obiectul unei publicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 22 decembrie 2005 și, prin urmare, nu putea fi aplicată, ratione temporis, în privința respingerii cererii de acces în litigiu, care a intervenit la 4 mai 2005.

240    Argumentarea reclamantei referitoare la comunicarea menționată este, din acest motiv, inoperantă.

241    Având în vedere cele de mai sus, se impune respingerea ca nefondată a criticii întemeiate pe respingerea cererii de acces la răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile date de celelalte întreprinderi în cauză, precum și a prezentul motiv în întregime.

 Cu privire la pretinsele erori în stabilirea cuantumului de bază al amenzii

 Argumentele părților

242    Cel de al patrulea motiv este structurat pe patru aspecte, referitoare la aprecierile realizate de Comisie în cadrul stabilirii cuantumului amenzii, în ceea ce privește, în primul rând, gravitatea încălcării, în al doilea rând, durata acesteia, în al treilea rând, efectul descurajator al amenzii și, în al patrulea rând, neluarea în considerare a cooperării reclamantei ca circumstanță atenuantă.

243    În primul rând, reclamanta susține că, în aprecierea gravității încălcării, Comisia a săvârșit erori de drept și de apreciere a faptelor. Cuantumul de bază al amenzii ar fi, în consecință, excesiv și disproporționat.

244    Pe de o parte, la stabilirea cuantumului de plecare, Comisia nu ar fi ținut seama de faptul că durata înțelegerii a fost mai scurtă în ceea ce privește PBS decât în ceea ce privește PH. Cuantumul de plecare ar fi fost stabilit pe baza dimensiunii piețelor PH și PBS combinate în SEE în 1999, fără a ține seama de împrejurarea că durata înțelegerii a fost mai scurtă în ceea ce privește PBS. Având în vedere că piața PH reprezintă între 60 % și 65 % din piețele ambelor produse combinate, Comisia ar fi trebuit să reducă cuantumul de plecare pentru a ține seama de perioadele încălcării în care piața PH era singura piață afectată.

245    Pe de altă parte, Comisia nu ar fi examinat impactul înțelegerii pe piață. O asemenea analiză ar fi fost necesară pentru toate perioadele în afară de cele în care acordurile privind prețurile au fost aplicate efectiv, și anume perioada august 1997-18 mai 2000 pentru PH și perioada 14 mai 1998-19 decembrie 1999 pentru PBS. Or, în decizia atacată, Comisia ar fi precizat că nu era posibilă cuantificarea efectelor reale ale încălcării [considerentul (455) al deciziei atacate], fără a prezenta însă motivele acestei aprecieri.

246    În măsura în care Comisia nu ar fi stabilit că încălcarea a avut un efect asupra prețurilor în perioadele inițială și finală ale înțelegerii, aceasta ar fi trebuit să reducă cuantumul amenzii în consecință. Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a verificat dacă practicile anticoncurențiale au fost aplicate și nici nu a încercat să cuantifice efectele acestora pe piață.

247    Pe de altă parte, decizia atacată ar fi viciată de o lipsă de motivare în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare de 50 de milioane de euro, întrucât Comisia s‑a limitat să precizeze că acesta era cuantumul „care trebuie aplicat”. Acest cuantum ar fi disproporționat în raport cu liniile directoare și cu practica decizională a Comisiei.

248    În al doilea rând, potrivit reclamantei, la stabilirea cuantumului amenzii care i‑a fost impusă, Comisia nu putea să ia în considerare decât perioada februarie 1998-mai 2000.

249    Astfel, pe de o parte, Comisia ar fi adus numai proba încălcării săvârșite de reclamantă în perioada august 1997-18 mai 2000. Pe de altă parte, reclamanta ar fi fost prima întreprindere care a furnizat probe privind existența unei înțelegeri în perioada august 1997-februarie 1998. Așadar, această perioadă nu ar fi putut fi reținută în vederea stabilirii cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

250    În al treilea rând, Comisia nu ar fi motivat în niciun mod aplicarea majorării cuantumului amenzii în scop de descurajare. Aceasta nu ar fi explicat de ce era necesară această majorare și, în special, nu ar fi explicat de ce o recidivă era probabilă în lipsa unei asemenea majorări.

251    Majorarea în cauză ar fi excesivă și disproporționată în raport cu obiectivul prevenirii recidivei. Cuantumul amenzii anterior acestei majorări ar fi fost în mod vădit suficient în vederea obținerii unui efect descurajator, indiferent de cifra de afaceri și de resursele reclamantei.

252    În al patrulea rând, în opinia reclamantei, Comisia nu a luat pe deplin în considerare cooperarea sa în cadrul procedurii, în temeiul Comunicării privind cooperarea. Astfel, Comisia ar fi trebuit să țină seama de aceasta în afara cadrului comunicării menționate, în caz contrar încălcând liniile directoare, precum și principiile proporționalității și egalității de tratament.

253    Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

–       Cu privire la aprecierea gravității încălcării și a nivelului cuantumului de plecare al amenzii

254    În temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, la stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare gravitatea încălcării și durata acesteia.

255    Potrivit unei jurisprudențe constante, gravitatea unei încălcări se stabilește ținând seama de numeroase elemente, cum ar fi circumstanțele particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajator al amenzilor, cu privire la care Comisia dispune de o marjă de apreciere (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 241, și Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 43).

256    Potrivit punctului 1 A primul paragraf din liniile directoare, „[l]a evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante”.

257    În speță, pentru a califica încălcarea drept foarte gravă, Comisia a luat în considerare natura încălcării săvârșite, care a constat în comportamente care se numără printre cele mai grave încălcări ale articolului 81 CE, faptul că aceasta a vizat întregul teritoriu al SEE, în care piețele PH și PBS combinate reprezentau o valoare totală considerabilă, și faptul că încălcarea menționată trebuie să fi avut un efect asupra pieței, chiar dacă acesta nu putea fi măsurat [considerentele (453)-(457) ale deciziei atacate].

258    În continuare, cuantumul de plecare general al amenzii a fost individualizat pentru fiecare participant în special în funcție de importanța sa specifică pe piață. Reclamantei, cel mai important producător pe piețele PH și PBS combinate, i s‑a atribuit un cuantum de plecare de 50 de milioane de euro [considerentele (460)-(462) ale deciziei atacate].

259    În primul rând, reclamanta contestă aceste aprecieri, pretinzând că ar fi trebuit să se ia în considerare de către Comisie faptul că durata înțelegerii era mai mică în ceea ce privește PBS decât în ceea ce privește PH și că piața PH reprezenta între 60 % și 65 % din piețele celor două produse combinate.

260    Trebuie să se observe că, deși cuantumul de plecare este stabilit în funcție de gravitatea încălcării în ansamblu, în cazul unei încălcări unice și continue se poate dovedi adecvat să se reflecte, în acest stadiu al stabilirii cuantumului amenzii, intensitatea variabilă a comportamentelor ilicite (a se vedea în acest sens Hotărârea BPB/Comisia, punctul 89 de mai sus, punctul 364).

261    În speță, în considerentul (331) al deciziei atacate, Comisia a precizat că, „rămânând convinsă că [era] vorba despre o încălcare unică vizând în mod simultan PH și PBS”, urma să țină cont, pentru stabilirea cuantumului amenzii, „de faptul că înțelegerea privind PBS a început mai târziu decât cea privind [PH] și a încetat înaintea acesteia”.

262    Astfel, spre deosebire de cele susținute de reclamantă, Comisia a luat în considerare, la stabilirea cuantumului amenzii, faptul că respectivele comportamente referitoare la PBS au avut o durată mai mică în raport cu ansamblul încălcării.

263    Reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că, în realitate, Comisia nu a procedat astfel pentru simplul motiv că în considerentele (457)-(462) ale deciziei atacate se face referire la dimensiunea piețelor PH și PBS combinate și că nu se prezintă modul exact în care durata comportamentelor coluzive referitoare la unul sau la altul dintre aceste produse a fost reflectată la stabilirea cuantumului de plecare.

264    Astfel, pe de o parte, în motivele deciziei sale, Comisia nu este ținută să includă elemente exprimate în cifre sau o prezentare mai detaliată cu privire la modul de calcul al amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctul 50).

265    Pe de altă parte, în răspunsul la întrebarea scrisă adresată de Tribunal, Comisia a precizat că într‑adevăr a ales să țină seama de durata diferită a comportamentelor referitoare la PBS nu în cadrul majorării cuantumului amenzii în considerarea duratei, ci chiar la stabilirea cuantumului de plecare, precizând că nu era vorba decât despre unul dintre factorii luați în considerare pentru stabilirea cuantumul de plecare la un nivel adecvat.

266    În această privință, susținând că luarea în considerare a duratei limitate a comportamentelor pe piața PBS ar fi trebuit să aibă ca rezultat o reducere proporțională a cuantumului de plecare al amenzii, reclamanta nu ține seama de jurisprudența potrivit căreia stabilirea unui cuantum de plecare adecvat nu poate fi rezultatul unui simplu calcul matematic, întrucât dimensiunea pieței afectate nu constituie de altfel decât unul dintre elementele care pot fi luate în considerare la stabilirea acestui cuantum (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 255 de mai sus, punctul 243).

267    Aspectul întemeiat pe neluarea în considerare a duratei limitate a comportamentelor referitoare la PBS nu este, așadar, fondat.

268    În al doilea rând, în opinia reclamantei, cuantumul de plecare al amenzii, stabilit la 50 de milioane de euro, este disproporționat în raport cu liniile directoare și cu practica anterioară a Comisiei, iar decizia atacată este insuficient motivată cu privire la acest aspect.

269    În această privință, referitor la practica anterioară invocată de reclamantă, trebuie amintit că Comisia dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență. Faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate priva, așadar, de posibilitatea de a ridica, în orice moment, acest nivel pentru a asigura punerea în aplicare a politicii privind concurența și pentru a întări efectul descurajator al amenzilor (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia, T‑68/04, Rep., p. II‑2511, punctul 49 și jurisprudența citată).

270    Referitor la liniile directoare, trebuie arătat că, în ceea ce privește, în speță, o încălcare calificată drept foarte gravă, calificare pe care reclamanta nu a repus‑o în discuție, un cuantum de plecare de 50 de milioane de euro nu poate fi considerat ca fiind în mod vădit disproporționat în raport cu scara prevăzută de liniile directoare.

271    Referitor la pretinsa insuficiență a motivării deciziei atacate în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al amenzii aplicate reclamantei, potrivit unei jurisprudențe constante, cerințele acestei norme fundamentale de procedură sunt îndeplinite în cazul în care Comisia arată, în decizia sa, elementele de apreciere care i‑au permis să evalueze gravitatea și durata încălcării (a se vedea Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 208 de mai sus, punctul 463 și jurisprudența citată).

272    În speță, Comisia a îndeplinit aceste cerințe, având în vedere că a precizat, în considerentele (453)-(462) ale deciziei atacate, elementele care i‑au permis să evalueze gravitatea încălcării în cauză, și anume elementele legate de natura sa, de întinderea și de dimensiunea piețelor relevante, și a explicat aplicarea acestora în speță.

273    În plus, în ceea ce privește motivarea cuantumului de plecare în termeni absoluți, este necesar să se amintească faptul că amenzile constituie un instrument al politicii de concurență a Comisiei, care trebuie să poată dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului acestora pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență. Prin urmare, nu se poate impune Comisiei să furnizeze în această privință alte motive decât cele referitoare la gravitatea și la durata încălcării (Hotărârea din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia, punctul 269 de mai sus, punctul 32).

274    În consecință, cea de a doua critică este lipsită de temei.

275    În al treilea rând, reclamanta pretinde că, în mod greșit, Comisia nu a examinat impactul real al înțelegerii pe piață în ceea ce privește celelalte perioade în afară de cele în care acordurile privind prețurile au fost, potrivit reclamantei, efectiv aplicate, și anume perioada august 1997-18 mai 2000 pentru PH și perioada 14 mai 1998-19 decembrie 1999 pentru PBS.

276    În opinia reclamantei, Comisia avea obligația de a examina măsura în care prețurile au fost afectate sau, cel puțin, de a aprecia probabilitatea unui efect real pe piață în perioadele în cauză.

277    În această privință, trebuie amintit că, deși existența unui impact real al încălcării asupra pieței este un element care trebuie luat în considerare pentru evaluarea gravității încălcării, este vorba despre un criteriu între numeroase alte criterii, precum natura specifică a încălcării și întinderea pieței geografice. De asemenea, din cuprinsul punctului 1 A primul paragraf din liniile directoare reiese că acest impact trebuie luat în considerare numai atunci când poate fi măsurat.

278    Trebuie arătat de asemenea că înțelegerile orizontale cu privire la prețuri sau la repartizări de piețe precum încălcarea în discuție în speță pot fi calificate drept încălcări foarte grave numai pe baza naturii lor, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței. Impactul real al încălcării nu constituie decât un element printre altele care, dacă poate fi măsurat, poate permite Comisiei să majoreze cuantumul de plecare al amenzii dincolo de cuantumul minim posibil de 20 de milioane de euro (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctele 74 și 75).

279    În speță, din considerentul (455) al deciziei atacate reiese că, potrivit aprecierii Comisiei, nu era posibilă cuantificarea efectului real pe piața SEE a ansamblului de acorduri ilicite în cauză și că, prin urmare, aceasta nu s‑a întemeiat în mod specific pe un asemenea efect, în special, în temeiul aprecierii potrivit căreia efectul real trebuie luat în considerare numai atunci când poate fi măsurat.

280    În același considerent, Comisia a afirmat că acordurile coluzive au fost puse în aplicare de producătorii europeni și că această punere în aplicare a avut efectiv efecte asupra pieței, chiar dacă efectele reale erau „dificil de măsurat ex hypothesi”.

281    În plus, în considerentul (457) al deciziei atacate, care cuprinde concluzia referitoare la calificarea încălcării drept foarte gravă, Comisia s‑a referit nu numai la natura încălcării, la întinderea geografică și la dimensiunea pieței, ci și la faptul că încălcarea „[trebuie] să fi avut un efect”.

282    În această privință, trebuie să se constate că, întrucât înțelegerea în cauză a fost pusă în aplicare pe întregul teritoriu al SEE și a avut ca obiect împărțirea cotelor de piață și a clienților, precum și stabilirea unor obiective privind prețurile, Comisia a putut să o califice în mod întemeiat drept încălcare foarte gravă, având în vedere natura sa, fără a avea obligația de a demonstra un impact real al acesteia asupra pieței.

283    Astfel, constatarea Comisiei referitoare la faptul că încălcarea, privită în ansamblu, „[trebuie] să fi avut un efect” asupra pieței nu poate fi considerată decât ca un indiciu subsidiar luat în considerare la stabilirea gravității acesteia.

284    Pe de altă parte, reclamanta nu contestă constatarea menționată în sine, ci se limitează să susțină că ar fi trebuit să se admită de către Comisie faptul că încălcarea nu a avut efecte reale în anumite perioade ale încălcării și să le ia în considerare la stabilirea cuantumului de plecare.

285    Această argumentare nu este, așadar, în realitate, îndreptată împotriva calificării încălcării drept foarte gravă, ci urmărește repunerea în discuție a cuantumului amenzii aplicate de Comisie în funcție de gravitatea încălcării.

286    În această privință, trebuie arătat că, deși impactul real al încălcării, în cazul în care poate fi măsurat, constituie unul dintre elementele care pot conduce la o creștere a cuantumului de plecare al amenzii dincolo de cuantumul minim posibil, în speță reiese cu claritate din considerentul (455) al deciziei atacate că, potrivit aprecierii Comisiei, impactul în cauză nu putea fi măsurat și, în consecință, nu putea fi luat în considerare la stabilirea cuantumului amenzii.

287    În măsura în care reclamanta se referă la Hotărârea din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia (T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctele 241-254), în care Tribunalul a redus cuantumul amenzii stabilit în funcție de gravitatea încălcării, după ce a constatat că Comisia stabilise acest cuantum în considerarea impactului real asupra pieței, deși această circumstanță nu fusese dovedită pentru toată durata încălcării, trebuie arătat că, spre deosebire de circumstanțele cauzei în care a fost pronunțată hotărârea menționată, în speță, Comisia nu s‑a întemeiat pe impactul real al încălcării asupra pieței pentru a stabili cuantumul amenzii.

288    Pe de altă parte, întrucât este vorba despre un element facultativ în cadrul stabilirii cuantumului amenzii, reclamanta nu poate reproșa în mod valabil Comisiei faptul că nu a explicitat motivele constatării sale în ceea ce privește caracterul nemăsurabil al impactului real al încălcării.

289    Astfel, stabilind cuantumul de plecare al amenzii aplicate reclamantei, Comisia a putut, în mod întemeiat, să înlăture factorul în cauză și să se bazeze pe alte elemente, precum natura încălcării, întinderea geografică și dimensiunea pieței, fără a fi ținută să justifice această alegere.

290    Prin urmare, reclamanta susține în mod greșit că revenea Comisiei obligația de a stabili impactul real al înțelegerii asupra pieței și de a lua în considerare inexistența unui asemenea impact în anumite perioade ale încălcării sau de a prezenta motivele specifice pe care s‑a bazat aprecierea sa potrivit căreia impactul menționat nu putea fi măsurat.

291    Având în vedere ansamblul acestor considerații, aspectele referitoare la aprecierea gravității încălcării și la stabilirea cuantumului de plecare al amenzii nu pot fi primite.

–       Cu privire la efectul descurajator

292    Reclamanta susține că aplicarea majorării cuantumului amenzii în scop de descurajare nu a fost motivată de Comisie, aceasta omițând să explice necesitatea majorării respective în raport cu situația sa particulară și să evalueze probabilitatea de recidivă. În plus, potrivit reclamantei, majorarea în cauză, cu 50 %, este excesivă în raport cu obiectivul prevenirii recidivei și este disproporționată, indiferent de dimensiunea întreprinderii sale.

293    În ceea ce privește motivarea deciziei atacate, trebuie arătat că, potrivit Comisiei, era necesară stabilirea cuantumului amenzilor la un nivel care să garanteze un efect suficient de descurajator, având în vedere dimensiunea fiecărei întreprinderi [considerentul (463) al deciziei atacate].

294    În același considerent, Comisia a reținut aplicarea unui coeficient de multiplicare de 1,5 din cuantumul de plecare al amenzii aplicate reclamantei, având în vedere dimensiunea importantă a acesteia, care rezultă din cifra sa de afaceri mondială considerabilă obținută în cursul celui mai recent exercițiu financiar care precedă decizia atacată.

295    Trebuie constatat că, prin intermediul acestor considerații, Comisia a prezentat corespunzător cerințelor legale elementele luate în considerare în vederea majorării, în scopuri de descurajare, a cuantumului amenzii aplicate reclamantei, care permit astfel acesteia să cunoască justificarea majorării respective, efectuate în raport cu situația sa particulară, și să își valorifice drepturile, precum și instanței Uniunii, să își exercite controlul.

296    Astfel, în cadrul expunerii motivelor care justifică nivelul amenzii, Comisia nu este ținută să indice elementele exprimate în cifre care au ghidat exercitarea puterii sale de apreciere, în special în ceea ce privește efectul descurajator urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea Cascades/Comisia, punctul 264 de mai sus, punctele 39-48, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Rec., p. II‑3389, punctul 125).

297    Referitor la temeinicia deciziei atacate, trebuie amintit mai întâi că, la stabilirea cuantumului amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acesteia (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 106, și Hotărârea Curții Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 63).

298    În această privință, Comisia poate lua în considerare în special dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârile Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 297 de mai sus, punctul 120, și Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 255 de mai sus, punctul 243).

299    De asemenea, punctul 1 A al patrulea paragraf din liniile directoare prevede că este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se stabilească amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator.

300    În speță, în ceea ce privește susținerea reclamantei întemeiată pe pretinsul caracter disproporționat al majorării în cauză, trebuie arătat că, având în vedere că încălcarea sancționată corespunde unor comportamente a căror ilegalitate a fost afirmată de Comisie în mai multe rânduri de la primele sale intervenții în materie, Comisia a putut stabili cuantumul amenzii la un nivel suficient de descurajator, fără a avea obligația de a evalua probabilitatea de recidivă din partea reclamantei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctele 46 și 47).

301    Trebuie arătat, în continuare, că Comisia dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență. În această privință, având în vedere dimensiunea reclamantei atestată de cifra sa de afaceri la nivel mondial deosebit de importantă, majorarea în cauză, cu 50 %, nu poate fi considerată disproporționată în raport cu obiectivul de descurajare.

302    Pe de altă parte, întrucât majorarea în cauză se bazează pe elementul de care s‑a făcut abstracție la stabilirea cuantumului de plecare, și anume necesitatea de a asigura caracterul descurajator al amenzii ținând seama de resursele globale considerabile ale reclamantei, aceasta nu poate susține în mod valabil că obiectivul de descurajare a fost luat în considerare în suficientă măsură prin cuantumul de plecare.

303    Având în vedere cele de mai sus, prezenta critică nu poate fi primită.

–       Cu privire la durata încălcării

304    În considerentul (467) al deciziei atacate, Comisia a constatat că reclamanta a participat la o încălcare de lungă durată, care a avut loc între 31 ianuarie 1994 și 31 decembrie 2000, și anume o perioadă de șase ani și unsprezece luni. Prin urmare, cuantumul de plecare al amenzii sale a fost majorat cu 65 %, respectiv cu 10 % pentru fiecare an complet de participare la încălcare și cu 5 % pentru perioada restantă.

305    Pe de o parte, reclamanta contestă această apreciere afirmând că participarea sa la încălcare nu a fost demonstrată de Comisie pentru perioada anterioară lunii august 1997 și nici pentru perioada ulterioară datei de 18 mai 2000.

306    Or, având în vedere că această critică se confundă în întregime cu argumentarea dezvoltată de reclamantă în cadrul primelor două motive analizate mai sus, referitoare la durata încălcării, nu este necesară examinarea acesteia în mod autonom.

307    Pe de altă parte, reclamanta susține că a fost prima întreprindere care a furnizat, în cadrul cooperării sale cu Comisia, probe privind existența unei înțelegeri în perioada august 1997-februarie 1998. Potrivit reclamantei, Comisia nu ar fi putut lua în considerare, așadar, această perioadă la stabilirea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

308    Conform punctului 23 litera (b) ultimul paragraf din Comunicarea privind cooperarea, „în cazul în care o întreprindere furnizează elemente de probă cu privire la fapte necunoscute până atunci Comisiei, care au un impact direct asupra gravității sau a duratei presupusului cartel, Comisia nu le va lua în considerare atunci când va stabili cuantumul amenzii aplicate întreprinderii care le‑a furnizat” [traducere neoficială].

309    În speță, reclamanta susține, în esență, că probele încălcării pe care le‑a furnizat în cadrul cooperării au avut o incidență directă asupra stabilirii duratei înțelegerii, în măsura în care au permis Comisiei să situeze data începutului încălcării în luna august 1997.

310    Trebuie să se observe că acest argument se întemeiază pe aprecierea potrivit căreia Comisia nu a stabilit corespunzător cerințelor legale existența încălcării în perioada anterioară lunii august 1997.

311    Or, întrucât această apreciere a fost respinsă ca urmare a examinării primului motiv (a se vedea punctul 170 de mai sus), nici prezentul argument nu poate fi primit. Astfel, în măsura în care Comisia a stabilit în mod întemeiat că înțelegerea a vizat perioade anterioare lunii august 1997, proba adusă de reclamantă cu privire la perioada subsecventă nu a putut avea o incidență directă asupra stabilirii duratei înțelegerii.

312    Având în vedere ansamblul celor prezentate mai sus, prezenta critică, în măsura în care se referă la durata încălcării, nu necesită o examinare autonomă în raport cu cea efectuată cu privire la primul și la al doilea motiv de mai sus și nu este fondată în ceea ce privește restul aspectelor.

–       Cu privire la neluarea în considerare a cooperării reclamantei în afara Comunicării privind cooperarea

313    Cu titlu subsidiar în raport cu al treilea motiv, întemeiat pe aplicarea eronată a Comunicării privind cooperarea, care este examinat în continuare, reclamanta susține că nu a fost luată în considerare pe deplin de către Comisie cooperarea sa în afara domeniului de aplicare al acestei comunicări, drept circumstanță atenuantă.

314    Este suficient să se amintească, în această privință, că, în ceea ce privește încălcările care țin de domeniul de aplicare al Comunicării privind cooperarea, în principiu, persoana interesată nu poate reproșa în mod valabil Comisiei că nu a luat în considerare drept circumstanță atenuantă gradul cooperării sale în afara cadrului juridic al Comunicării privind cooperarea (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 586 și jurisprudența citată).

315    În speță, această apreciere este aplicabilă cu atât mai mult cu cât Comisia a luat în considerare cooperarea reclamantei, reducând cuantumul amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea. În aceste condiții, nu se poate reproșa în mod valabil Comisiei că nu a aplicat o reducere suplimentară a cuantumului amenzii impuse reclamantei, în afara domeniului de aplicare al comunicării menționate.

316    Prin urmare, prezenta critică și, în consecință, cel de al patrulea motiv în întregime nu pot fi primite.

 Cu privire la aplicarea Comunicării privind cooperarea

 Argumentele părților

317    Prezentul motiv cuprinde trei critici referitoare, în primul rând, la aprecierea datei cererii de clemență a reclamantei, în al doilea rând, la clasarea acesteia în raport cu celelalte două întreprinderi în cauză și, în al treilea rând, la nivelul reducerii cuantumului amenzii acordate.

–       Cu privire la aprecierea datei cererii reclamantei

318    Reclamanta susține că, în mod greșit, Comisia a considerat că cererea sa de clemență a fost introdusă la 4 aprilie 2003 în loc de 3 aprilie 2003 la ora 9.30, dată la care aceasta ar fi contactat Comisia pe cale telefonică, recunoscând participarea sa la încălcare și solicitând o întâlnire urgentă pentru a da o declarație orală.

319    Cererile de clemență ar trebui să fie examinate în ordinea primirii lor, indiferent dacă solicitantul este pregătit să furnizeze informațiile în scris sau oral. În speță, reclamanta ar fi introdus cererea în cursul conversației telefonice din 3 aprilie, care ar fi fost urmată de faxul, transmis la aceeași dată la ora 13.24, în care reclamanta ar fi solicitat o întâlnire urgentă în vederea depunerii unei declarații orale.

320    Refuzul Comisiei de a considera o asemenea cerere drept o cerere de clemență ar defavoriza întreprinderea care dorește să facă o declarație orală, care ar necesita timp în termeni de organizare. Potrivit reclamantei, în cazul în care o întreprindere recunoaște o încălcare și dorește să coopereze prin depunerea unei declarații, de îndată și la un moment convenit cu Comisia, trebuie să se prezume că cererea sa a fost prezentată la momentul la care aceasta a solicitat o întâlnire cu Comisia în vederea depunerii declarației.

321    Declarațiile orale ale întreprinderilor ar fi un mijloc recunoscut de a prezenta cereri de clemență. Or, abordarea urmată de Comisie în decizia atacată ar descuraja întreprinderile să furnizeze declarații orale și ar fi contrară obiectivelor Comunicării privind cooperarea. În speță, reclamanta ar fi fost singura întreprindere al cărei personal de conducere, martor direct al înțelegerii, s‑ar fi prezentat pentru a face declarații orale și pentru a răspunde întrebărilor Comisiei.

322    Potrivit reclamantei, apelul telefonic și faxul din 3 aprilie ar confirma cererea sa de a obține o întâlnire pentru a introduce o cerere de clemență, în care indica natura informațiilor pe care intenționa să le comunice Comisiei cât mai curând posibil. Într‑un al doilea fax, transmis la aceeași dată la ora 17.24, reclamanta ar fi afirmat că era pregătită să furnizeze imediat informații și s‑ar fi pus la dispoziția Comisiei în vederea unei reuniuni comune la aceeași dată sau în ziua următoare.

323    Astfel, comunicările în cauză ar fi indicat în mod clar obiectivul reuniunii și natura informațiilor pe care reclamanta intenționa să le prezinte Comisiei. Faptul că acestea nu conțineau ele însele informații referitoare la încălcare ar fi lipsit de pertinență.

324    Refuzând să considere că reclamanta a introdus cererea de clemență la 3 aprilie 2003 la ora 9.30 sau, cu titlu subsidiar, la ora 13.24, Comisia nu ar fi luat în considerare particularitățile inerente unei cereri orale, cu încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și a punctelor 21-23 din Comunicarea privind cooperarea.

325    În plus, Comisia ar fi încălcat principiul protecției încrederii legitime și principiul bunei administrări. Reclamanta ar fi putut crede în mod legitim că cererea sa ar fi considerată ca fiind introdusă la momentul apelului său telefonic. În aceste condiții, ar fi revenit Comisiei sarcina de a informa reclamanta cu privire la modul în care intenționa să aplice Comunicarea privind cooperarea, ceea ce ar fi permis reclamantei să formuleze imediat o cerere scrisă prin fax.

326    Prin faptul că a acordat un tratament preferențial întreprinderii care a transmis documentele prin fax, Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament în detrimentul reclamantei, care dorea să furnizeze o probă orală.

327    Comisia contestă argumentele reclamantei.

–       Cu privire la clasarea reclamantei în raport cu celelalte două întreprinderi în cauză

328    Reclamanta susține că, în mod greșit, Comisia a constatat că EKA Chemicals și Arkema îndeplineau, la momentul introducerii cererilor de clemență respective, condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea.

329    Comisia ar fi luat în considerare numai momentul introducerii cererilor de clemență de către EKA Chemicals și Arkema și nu ar fi analizat dacă acestea au adus o probă de o valoare adăugată semnificativă, cu încălcarea punctelor 21-23 din Comunicarea privind cooperarea, a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și a obligației sale de motivare.

330    Or, elementele furnizate de EKA Chemicals și de Arkema nu ar fi constituit o probă de o valoare adăugată semnificativă și, în consecință, nu ar fi îndeplinit condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea.

331    În ceea ce privește EKA Chemicals, majoritatea elementelor furnizate în faxul său din 29 martie 2003 și în declarația sa orală din 31 martie 2003 ar fi vizat acordurile dintre cei doi producători scandinavi și nu ar fi pertinente, așadar, în vederea dovedirii înțelegerii în cadrul SEE. O mare parte din informații ar fi vizat fapte anterioare începutului înțelegerii.

332    În decizia atacată, Comisia nu s‑ar fi întemeiat pe elementele prezentate de EKA Chemicals decât în șase rânduri și numai în ceea ce privește perioada anterioară lunii august 1997. Aceste elemente de probă ar fi avut o valoare limitată, deoarece nu au fost confirmate, ci vagi și neconvingătoare. În realitate, Comisia ar fi utilizat elementele furnizate de EKA Chemicals numai la 8 octombrie 2004. Având în vedere că EKA Chemicals a participat la înțelegere numai până la intrarea sa pe „piața continentală” [considerentul (364) al deciziei atacate], aceasta nu ar fi putut furniza informații privind această piață.

333    În ceea ce privește Arkema, consilierii săi juridici ar fi transmis Comisiei, la 3 aprilie 2003, un fax cu treisprezece anexe, precizând că acestea conțineau documente referitoare la încălcare.

334    Ar fi vorba despre însemnări și de fișe manuscrise, nedatate, fără titluri, unele dintre acestea fiind dificil lizibile și de proastă calitate sau chiar incomplete, iar altele cuprinzând simboluri sau abrevieri, neinteligibile în lipsa altor explicații. Comisia însăși ar fi admis, în scrisoarea adresată reclamantei la 1 aprilie 2005, că îi era dificil să citească aceste documente. Arkema nu ar fi furnizat explicații sau comentarii cu privire la aceste documente decât la 26 mai 2003.

335    Documentele în cauză nu ar putea fi considerate elemente de probă, deoarece nu ar permite stabilirea faptelor în lipsa unor explicații suplimentare. Acestea nu ar conține indicații privind datele, locurile, obiectul discuțiilor și participanții și nu ar permite să se deducă faptul că se referă la PH.

336    Numai explicațiile ulterioare, furnizate la 26 mai 2003, ar fi conferit forță probantă documentelor în cauză. Astfel, pentru fiecare dintre documentele din 3 aprilie 2003, o explicație detaliată, dată la 26 mai 2003, ar fi fost necesară pentru înțelegerea conținutului și pentru aprecierea semnificației acestuia.

337    Arkema ar fi furnizat elemente de probă abia la 26 mai 2003, la apoximativ șapte săptămâni după faxul inițial. Timpul necesar pentru prezentarea elementelor respective ar demonstra caracterul neadecvat și incomplet al comunicării din 3 aprilie 2003, care ar fi fost rezultatul unei „tentative precipitate și deplasate” a Arkema prin care se urmărea obținerea simultană a clemenței în mai multe cauze. Această precipitare ar fi ilustrată prin faptul că anexele comunicate la 3 aprilie 2003 ar fi fost prezentate într‑o ordine greșită sau chiar sub o formă incompletă și era necesar să fie completate prin documente furnizate la 26 mai 2003.

338    În decizia atacată, Comisia s‑ar fi întemeiat în același timp pe documentele furnizate la 3 aprilie 2003, pe cele prezentate la 26 mai 2003 și pe explicațiile furnizate la aceeași dată. Atunci când Comisia face trimitere la un document furnizat la 3 aprilie 2003, aceasta s‑ar întemeia în mod explicit pe explicațiile din 26 mai 2003 [a se vedea, de exemplu, considerentul (185) al deciziei atacate]. Documentele comunicate la 3 aprilie 2003 nu ar fi utilizate decât în legătură cu o singură reuniune [considerentul (192) al deciziei atacate] și această trimitere ar fi necesitat de asemenea referirea la explicațiile din 26 mai 2003.

339    Pe de altă parte, Arkema nu ar fi solicitat clemența cu privire la PBS și nu ar fi adus niciun element referitor la PBS anterior datei de 15 iulie 2003. Comisia nu ar putea concluziona, așadar, în mod întemeiat că documentele furnizate la 3 aprilie 2003 se refereau la ambele produse vizate de investigație.

340    Comisia contestă argumentele reclamantei.

–       Cu privire la nivelul reducerii acordate reclamantei

341    Cu titlu subsidiar, reclamanta afirmă că, prin faptul că a refuzat să îi acorde, în temeiul cooperării sale, reducerea maximă de 20 % aplicată pentru cea de a treia întreprindere care îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea, Comisia a săvârșit o eroare de drept și o eroare vădită de apreciere.

342    Nivelul reducerii ar fi stabilit în considerarea momentului în care au fost furnizate probele și a valorii adăugate semnificative a respectivelor probe. Or, Comisia nu ar fi examinat în ce măsură informațiile prezentate de reclamantă reprezentau o valoare adăugată semnificativă.

343    În plus, Comisia nu ar fi apreciat în mod corect semnificația informațiilor prezentate de reclamantă. Spre deosebire de informațiile prezentate de EKA Chemicals și de Arkema, cele furnizate de reclamantă ar fi vizat în același timp PH și PBS. Reclamanta ar fi furnizat informații detaliate și precise cu privire la toate reuniunile importante menționate în decizia atacată, organizate în perioada august 1997-sfârșitul anului 1998 pentru PH și în perioada mai 1998-decembrie 1999 pentru PBS. Pentru a demonstra încălcarea, Comisia s‑ar fi întemeiat practic pe toate reuniunile menționate de reclamantă.

344    În această privință, Comisia ar fi trebuit să considere că reclamanta a fost prima întreprindere care a furnizat informații detaliate și, așadar, noi cu privire la toate reuniunile care au constituit esența înțelegerii. Comisia ar fi declarat în mod greșit că alte întreprinderi o informaseră deja în legătură cu aceste reuniuni. Ea nu ar fi putut să se limiteze la aprecierea probei furnizate de reclamantă „în ansamblu”, ci ar fi trebuit să evalueze fiecare dintre elemente.

345    Comisia nu ar fi luat în considerare natura informațiilor furnizate de reclamantă prin faptul că a constatat că acestea confirmau numai informațiile deja furnizate de Degussa. Reclamanta ar fi furnizat probe suplimentare substanțiale, inclusiv mărturii directe. Comisia s‑ar fi întemeiat numai de zece ori pe informațiile furnizate de Degussa, care, între altele, nu s‑ar fi referit la reuniunile din 1997 privind PH, dezvăluite de reclamantă.

346    Comisia ar fi trebuit să ia în considerare faptul că numai reclamanta a pus la dispoziția sa personalul său de conducere, care a adus proba directă a încălcării, că aceasta nu s‑a limitat să facă declarații scrise prin intermediul avocaților săi și că a cooperat în mod continuu după depunerea cererii sale de clemență, răspunzând la cererile de informații și furnizând în mod spontan informații suplimentare. Comisia ar fi considerat în mod greșit că mărturiile orale ale participanților la o reuniune au o forță probantă inferioară celei a mijloacelor de probă scrise.

347    Decizia atacată s‑ar fi întemeiat în foarte mare măsură pe informațiile furnizate de reclamantă. Prin faptul că nu a luat în considerare importanța acestei cooperări, Comisia nu ar fi aplicat în mod corect punctul 23 din Comunicarea privind cooperarea.

348    Reducerea acordată reclamantei ar fi deosebit de scăzută și disproporționată atât în raport cu reducerea maximă prevăzută de Comunicarea privind cooperarea, cât și în raport cu reducerile acordate celorlalte întreprinderi în cauză, în special întreprinderii Arkema, ceea ce ar fi condus la o încălcare a principiului egalității de tratament. Reclamanta ar fi contribuit la stabilirea încălcării într‑o măsură mai mare decât Arkema. Reducerea cuantumului amenzii acordate reclamantei ar fi, așadar, „în mod vădit ilegală și nerezonabil de scăzută”.

349    Comisia susține că a prezentat corespunzător cerințelor legale, în considerentul (523) al deciziei atacate, motivele pentru care a acordat reclamantei o reducere a cuantumului amenzii cu 10 % în temeiul cooperării.

350    În ceea ce privește semnificația și întinderea valorii adăugate a probelor aduse de reclamantă, Comisia ar fi luat efectiv în considerare faptul că probele în cauză vizau în același timp PH și PBS. Nu ar fi mai puțin adevărat că reclamanta a furnizat în principal elemente de probă care au permis confirmarea anumitor informații furnizate de Degussa și de Arkema.

351    Potrivit Comisiei, deși este adevărat că probele furnizate de reclamantă sunt menționate în decizia atacată cu privire la toate reuniunile multilaterale din perioada 1997-2000, la momentul introducerii cererii de clemență a reclamantei, aceste reuniuni fuseseră deja semnalate de alte întreprinderi. Comisia ar fi putut să aprecieze, așadar, că probele furnizate de reclamantă nu făceau decât să confirme ceea ce cunoștea deja cu privire la ansamblul încălcării.

352    În ceea ce privește conținutul și continuitatea cooperării reclamantei după introducerea cererii sale de clemență, ar rezulta din cuprinsul punctului 23 litera (b) al doilea paragraf ultima teză din Comunicarea privind cooperarea că Comisia nu este obligată să ia în considerare aceste elemente. Cooperarea continuă ar trebui să fie prezumată, iar dispoziția în cauză ar permite mai curând penalizarea unei cooperări inconsistente după introducerea cererii de clemență.

353    Referitor la pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament, situația reclamantei și situația Arkema nu ar fi fost comparabile, pentru motivele prezentate în considerentele (510) și (513) ale deciziei atacate, această diferență justificând acordarea reducerii maxime întreprinderii Arkema, iar nu reclamantei. În plus, Comisia ar fi luat în considerare în mod explicit data la care reclamanta a furnizat probele, în considerentul (515) al deciziei atacate.

 Aprecierea Tribunalului

354    Comunicarea privind cooperarea prevede, la punctele 21-23:

„21.      Pentru a putea îndeplini condițiile necesare pentru o [reducere a cuantumului amenzii], o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elementele cu privire la presupusa încălcare care reprezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei și trebuie să înceteze participarea la presupusa activitate ilicită cel mai târziu la momentul la care furnizează elementele de probă.

22.      Noțiunea «valoare adăugată» se referă la măsura în care probele furnizate întăresc, prin natura și/sau prin nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența faptelor în cauză. În această evaluare, Comisia consideră în general că probele scrise care datează din perioada la care se raportează faptele au o valoare mai mare decât [cea a] probe[lor] stabilite ulterior. De asemenea, se consideră în general că probele care sunt direct relevante pentru faptele în cauză au o valoare mai mare decât cele care au o relevanță indirectă.

23.      Comisia stabilește în cazul oricărei decizii finale adoptate la finalul procedurii administrative:

a)      dacă probele furnizate de o întreprindere reprezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu probele aflate în posesia Comisiei la acea dată;

b)      nivelul reducerii de care va beneficia întreprinderea, care se va stabili după cum urmează, în funcție de cuantumul amenzii care i‑ar fi fost aplicată în mod normal de Comisie:

–        prima întreprindere care îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de 30-50 %;

–        a doua întreprindere care îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de 20-30 %;

–        alte întreprinderi care îndeplinesc condiția prevăzută la punctul 21: o reducere de maximum 20 %.

Pentru a stabili nivelul reducerii în cadrul fiecăreia dintre aceste marje, Comisia ia în considerare data la care probele care îndeplinesc condițiile prevăzute la punctul 21 au fost prezentate și măsura în care acestea reprezintă valoare adăugată. De asemenea, Comisia poate lua în considerare întinderea și continuitatea cooperării oferite de întreprindere ulterior datei contribuției sale.

În plus, în cazul în care o întreprindere furnizează elemente de probă cu privire la fapte necunoscute până atunci Comisiei, care au un impact direct asupra gravității sau duratei presupusului cartel, Comisia nu le va lua în considerare atunci când va stabili cuantumul amenzii aplicate întreprinderii care le‑a furnizat.”

355    În speță, în temeiul Comunicării privind cooperarea, Comisia a constatat că Degussa îndeplinea condițiile pentru a beneficia de o imunitate totală la amendă. EKA Chemicals și Arkema, fiind considerate drept prima și, respectiv, a doua întreprindere care a îndeplinit condiția prevăzută la punctul 21 din comunicarea menționată, au obținut reduceri ale cuantumului amenzii de 40 % și, respectiv, de 30 %. Reclamanta, considerată a treia întreprindere care a îndeplinit această condiție, a beneficiat de o reducere de 10 % [considerentele (501)-(524) ale deciziei atacate].

–       Cu privire la aprecierea datei cererii formulate de reclamantă

356    Reiese din decizia atacată că EKA Chemicals a introdus cererea de clemență la 29 martie 2003, a dat o declarație orală la 31 martie 2003 și a furnizat elemente de probă privind încălcarea în cursul aceleiași săptămâni [considerentele (67), (503) și (505) ale deciziei atacate].

357    Prin faxul din 3 aprilie 2003, la ora 15.50, Arkema a transmis Comisiei cererea sa de clemență, însoțită de treisprezece anexe care indicau că includ documente privind înțelegerea în cauză. La 26 mai 2003, Arkema a prezentat Comisiei noi elemente referitoare la cererea sa de clemență, între care figurau explicațiile cu privire la documentele transmise la 3 aprilie 2003 [considerentele (69), (510) și (516) ale deciziei atacate].

358    Reiese din dosar, precum și din considerentele (68)-(71) ale deciziei atacate că reclamanta a stabilit un prim contact cu Comisia pe cale telefonică la data de 3 aprilie 2003, în cursul dimineții.

359    Prin faxul transmis la aceeași dată la ora 13.15, reclamanta a informat Comisia că dorea să introducă „prin prezenta” o cerere în temeiul Comunicării privind cooperarea și că, având în vedere natura orală a probei, dorea să „întâlnească Comisia cât mai curând posibil pentru a‑i face cunoscute aceste elemente, urmând procedura [care permite] depunerea acestui tip de declarații orale”. În sfârșit, reclamanta a solicitat Comisiei o confirmare a „disponibilității [sale] pentru o reuniune [în cursul zilei următoare]”.

360    Prin faxul transmis la aceeași dată la ora 17.24, reclamanta a confirmat că era „pregătită să furnizeze imediat informațiile suplimentare și se [punea], prin urmare, în întregime la dispoziția Comisiei în vederea unei reuniuni [la aceeași dată sau în ziua următoare]”. Prin faxul transmis la aceeași dată la ora 17.28, reclamanta a confirmat participarea la o reuniune cu Comisia, prevăzută pentru a doua zi, 4 aprilie 2003, la ora 14.15.

361    La 4 aprilie 2003, reclamanta a dat o declarație orală la sediul Comisiei, însoțită de mărturiile responsabililor săi. La 9 aprilie 2003, aceasta a dat o declarație orală privind în mod specific PBS. Reclamanta a confirmat respectivele declarații în scris, adăugând anumite elemente suplimentare, la 11 și la 16 aprilie 2003.

362    Având în vedere aceste fapte, care nu sunt contestate de reclamantă, Comisia a apreciat, în decizia atacată, că „la 4 aprilie 2003 […] [reclamanta a] introdus o cerere de aplicare a Comunicării privind [cooperarea] constând într‑o o declarație orală” [considerentul (515) al deciziei atacate].

363    În cadrul prezentei critici, reclamanta susține că, în aplicarea punctelor 21-23 din Comunicarea privind cooperarea, Comisia a săvârșit o eroare de drept. Potrivit reclamantei, în cazul în care o întreprindere dorește să coopereze dând o declarație de îndată și la un moment convenit cu Comisia, trebuie să se considere că cererea sa fost efectuată la momentul la care aceasta a contactat Comisia în scopul de a da această declarație.

364    Trebuie constatat, în această privință, că din cuprinsul punctelor 21 și 23 din Comunicarea privind cooperarea reiese că, pentru a putea îndeplini condițiile necesare pentru o reducere a cuantumului amenzii, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă care să reprezinte o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia acesteia. În plus, în vederea aplicării marjelor de reducere a cuantumului amenzii prevăzute la punctul 23 litera (b) din comunicarea menționată, Comisia trebuie să stabilească momentul la care întreprinderea a îndeplinit această condiție.

365    Rezultă astfel în mod clar din termenii dispozițiilor în cauză că, în vederea aplicării marjelor de reducere prevăzute la punctul 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea, Comisia trebuie să stabilească momentul la care întreprinderea i‑a furnizat efectiv elemente de probă care au o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia sa.

366    Această interpretare este confirmată de considerații inerente regimului prevăzut de comunicarea menționată, în temeiul cărora Comisia are obligația de a stabili momentul exact la care condițiile de reducere a cuantumului amenzii sunt îndeplinite de întreprinderea în cauză, prin compararea elementelor de probă furnizate cu cele aflate deja în posesia sa la data cererii, și trebuie, astfel, să dispună efectiv de elementele respective.

367    În măsura în care reclamanta pretinde că această abordare, întemeiată pe stabilirea momentului prezentării efective a elementelor de probă furnizate de întreprinderea care depune o cerere de clemență, restrânge încurajarea întreprinderilor în cauză de a prezenta o probă orală, care poate totuși să includă mărturii ale unor persoane direct implicate în comportamentele ilicite, trebuie să se observe că această apreciere, chiar dacă s‑ar presupune că este dovedită, nu poate repune în discuție interpretarea care decurge din însăși formularea Comunicării privind cooperarea.

368    În orice caz, reclamanta susține în mod greșit că abordarea în cauză este de natură să conducă la o inegalitate de tratament în detrimentul întreprinderilor care doresc să dea o declarație orală.

369    Astfel, dispozițiile în cauză din Comunicarea privind cooperarea, care impun stabilirea momentului exact al depunerii elementelor de probă care au o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia Comisiei, sunt aplicabile fără distincție oricărei întreprinderi care formulează o cerere de clemență.

370    În ceea ce privește stabilirea datei cererii, trebuie să se considere că întreprinderile care formulează o cerere de clemență în temeiul comunicării menționate se află în situații similare, indiferent de modalitățile de prezentare a elementelor de probă, care țin de alegerea autorului cererii. În consecință, aceste situații trebuie să fie tratate în același mod.

371    Având în vedere aceste considerații, teza reclamantei potrivit căreia, în vederea aplicării marjelor de reducere a cuantumului amenzii, trebuie să se ia în considerare momentul în care întreprinderea contactează Comisia în scopul de a da o declarație orală nu poate fi primită.

372    În speță, este clar că reclamanta nu a prezentat Comisiei niciun element de probă privind încălcarea în cauză anterior declarației sale orale din 4 aprilie 2003. În consecință, Comisia a constatat, în mod întemeiat, că aceasta era data la care reclamanta a îndeplinit condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea.

373    În această privință, reclamanta nu poate să se prevaleze în mod valabil nici de constrângeri de timp referitoare la depunerea declarației sale orale.

374    Astfel, tocmai pentru că transmiterea orală de informații se dovedește a fi o modalitate de cooperare în principiu mai puțin rapidă decât cea constând în transmiterea informațiilor în scris, întreprinderea în cauză, atunci când decide să transmită informații pe cale orală, trebuie să țină seama de riscul ca o altă întreprindere să transmită Comisiei, în scris și înaintea sa, elemente determinante pentru dovedirea existenței înțelegerii (a se vedea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 314 de mai sus, punctul 505).

375    În plus, reclamanta nu pretinde că momentul în care a depus cererea de clemență ar fi fost condiționat, în vreun mod, de disponibilitatea resurselor Comisiei. Pe de altă parte, reiese din circumstanțele speței că Comisia a luat pe deplin în considerare urgența invocată de reclamantă și a organizat o reuniune la data propusă pentru a primi cererea acesteia.

376    În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului protecției încrederii legitime, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că dreptul de a invoca acest principiu aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația Uniunii l‑a determinat să nutrească speranțe legitime (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 7 iunie 2006, Österreichische Postsparkasse și Bank für Arbeit und Wirtschaft/Comisia, T‑213/01 și T‑214/01, Rec., p. II‑1601, punctul 210 și jurisprudența citată).

377    În speță, reclamanta se limitează să susțină că ar fi trebuit să fie informată de Comisie cu privire la modul în care aceasta intenționa să aplice Comunicarea privind cooperarea.

378    Or, având în vedere termenii clari ai dispozițiilor citate anterior din comunicarea menționată, care impun ca elementele de probă să constituie o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia Comisiei, reclamanta nu a putut crede în mod legitim că ordinea cooperării sale ar fi stabilită, în vederea aplicării marjelor de reducere a cuantumului amenzii, în raport cu data comunicărilor sale din 3 aprilie 2003, întrucât niciun element de probă nu a fost prezentat în cadrul acestor comunicări.

379    Pe de altă parte, reclamanta nu afirmă că i‑ar fi fost dată de Comisie vreo asigurare că cererea sa ar fi tratată ca și cum ar fi fost prezentată la 3 aprilie 2003 și aceasta nu reproșează Comisiei că nu ar fi acționat cu celeritatea impusă de circumstanțe.

380    În consecință, trebuie să se constate că Comisia nu a luat nicio măsură și nu a adoptat niciun comportament care ar fi putut determina reclamanta să nutrească vreo speranță legitimă în legătură cu faptul că s‑ar considera că cererea sa de clemență îndeplinește condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea la momentul la care aceasta a contactat Comisia, la 3 aprilie 2003.

381    Prin urmare, este necesară respingerea argumentării reclamantei întemeiate pe o încălcare a principiului încrederii legitime, precum și a argumentării întemeiate pe o încălcare a principiului bunei administrări, care se bazează pe aceleași argumente.

382    Având în vedere ansamblul celor prezentate mai sus, critica referitoare la aprecierea datei cererii de clemență a reclamantei nu este fondată.

–       Cu privire la aprecierea informațiilor furnizate de alte două întreprinderi în cauză

383    Reclamanta afirmă că nici EKA Chemicals, nici Arkema nu au furnizat elemente de probă care să reprezinte o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia Comisiei, la data cererilor respective ale acestora.

384    În primul rând, reclamanta susține că, pentru a clasa fiecare întreprindere, în vederea aplicării marjelor de reducere a cuantumului amenzii prevăzute la punctul 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea, Comisia a luat în considerare numai momentul introducerii cererilor de clemență respective ale acestora, fără a ține seama de valoarea adăugată a elementelor furnizate. Aceasta pretinde, în plus, că aprecierile în cauză nu sunt motivate suficient.

385    Trebuie observat că, mai întâi, în considerentele (503) și (509) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că EKA Chemicals și Arkema au prezentat, fiecare, elemente de probă care au adus o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia sa la data contribuțiilor lor respective.

386    În ceea ce privește EKA Chemicals, Comisia a arătat în special că aceasta i‑a prezentat elemente de probă privind perioada 31 ianuarie 1994-14 octombrie 1997, referitoare la fapte necunoscute de ea până atunci și care au avut, așadar, o incidență directă asupra stabilirii duratei înțelegerii. În plus, Comisia a precizat că EKA Chemicals a furnizat elemente care confirmă și completează elementele furnizate de Degussa, referitoare la perioada 14 octombrie 1997-31 decembrie 1999 [considerentul (506) al deciziei atacate].

387    Cu toate că aceste considerații au fost formulate în cadrul aprecierii nivelului reducerii amenzii în marja aplicabilă, Comisia s‑a întemeiat pe asemenea considerații și pentru a stabili marja aplicabilă EKA Chemicals, în ceea ce privește elementele furnizate de aceasta din urmă între 29 și 31 martie 2003, având în vedere că nicio altă cerere de clemență nu a intervenit între aceste două date.

388    În ceea ce privește Arkema, Comisia a arătat că comunicarea din 3 aprilie 2003 cuprindea documente manuscrite care atestă existența unor comportamente anticoncurențiale referitoare la cele două produse vizate de investigație și că aceste documente, în sine, erau suficient de clare pentru a fi înțelese, deși au fost completate ulterior [considerentul (510) al deciziei atacate]. Comisia a considerat astfel că prima comunicare a Arkema care a avut o valoare adăugată semnificativă data din 3 aprilie 2003 [considerentul (513) al deciziei atacate].

389    Reiese cu claritate din aceste motive că, spre deosebire de cele pretinse de reclamantă, în vederea stabilirii marjei de reducere a amenzii aplicabile, Comisia a examinat și a constatat existența valorii adăugate semnificative a contribuțiilor aduse de EKA Chemicals și de Arkema în raport cu elementele care se aflau deja în posesia sa la momentul fiecăreia dintre cererile acestora.

390    Argumentarea reclamantei întemeiată pe o pretinsă eroare de drept în aprecierea cererilor în cauză trebuie, așadar, respinsă.

391    În plus, din considerentele citate anterior din decizia atacată reies, în mod clar și neechivoc, principalele elemente ale raționamentului pe baza căruia Comisia a constatat că fiecare dintre contribuțiile în cauză avea, la momentul la care aceasta a fost adusă, o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea, fapt care a fost luat în considerare în vederea stabilirii marjei de reducere a amenzii aplicabile fiecăreia dintre cele două întreprinderi în cauză în temeiul punctului 23 litera (b) din comunicarea menționată.

392    Prin urmare, nici argumentarea reclamantei întemeiată pe pretinsa încălcare a obligației de motivare nu poate fi primită.

393    În al doilea rând, reclamanta susține că aprecierile respective ale Comisiei sunt afectate de erori vădite.

394    Trebuie amintit în această privință că, deși, în cadrul aprecierii cooperării furnizate de membrii unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament, totuși aceasta beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru evaluarea calității și a utilității cooperării unei anumite întreprinderi. În consecință, numai o eroare vădită de apreciere din partea Comisiei este susceptibilă de a fi cenzurată (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, Wieland‑Werke/Comisia, T‑116/04, Rep., p. II‑1087, punctul 124 și jurisprudența citată).

395    În consecință, reclamanta nu se poate limita să propună în anexa la cererea introductivă propria apreciere a contribuțiilor aduse de EKA Chemicals și de Arkema, ci trebuie să demonstreze, printr‑o argumentare concretă, în ce mod aprecierea Comisiei este afectată de o eroare vădită.

396    În această privință, în ceea ce privește contribuția EKA Chemicals, trebuie amintit, mai întâi, că din considerentul (506) al deciziei atacate rezultă că aceasta a furnizat documente de la data faptelor, care se raportează la anumite reuniuni și la alte contacte cu caracter coluziv, referitoare la fapte necunoscute până atunci de Comisie și care au avut o incidență directă asupra stabilirii duratei înțelegerii pentru perioada 31 ianuarie 1994-14 octombrie 1997, precum și elemente care confirmă și completează elementele furnizate de Degussa pentru perioada ulterioară.

397    În ceea ce privește constatarea potrivit căreia încălcarea viza întregul teritoriu al SEE, exactitatea acestei aprecieri nu este infirmată de faptul, invocat de reclamantă, că informațiile EKA Chemicals au avut în vedere în principal piața scandinavă. Trebuie amintit că EKA Chemicals a transmis informații privind anumite contacte cu producătorii de pe „continent” și că, în plus, anumite comportamente ilicite au vizat, fără distincție, piețele scandinavă și „continentală” [a se vedea în special considerentele (106) și (144) ale deciziei atacate].

398    În continuare, în măsura în care reclamanta contestă forța probantă a elementelor furnizate de EKA Chemicals, trebuie să se observe că acestea au permis Comisiei, între altele, să stabilească începutul înțelegerii la 31 ianuarie 1994 și să confirme declarațiile Degussa referitoare la perioada inițială a înțelegerii. Faptul că, în cadrul examinării primului motiv, aceste elemente au fost considerate insuficiente pentru stabilirea participării reclamantei la încălcare începând cu această dată nu repune în discuție forța lor probantă în ceea ce privește stabilirea existenței înțelegerii în sine.

399    Pe de altă parte, teza reclamantei potrivit căreia contribuția EKA Chemicals era în mare măsură limitată la faptele anterioare începutului înțelegerii se bazează pe critica acesteia potrivit căreia înțelegerea a început în luna august 1997, care a fost respinsă ca nefondată ca urmare a examinării primului motiv (a se vedea punctul 170 de mai sus).

400    În sfârșit, numărul pretins redus al considerentelor deciziei atacate în care au fost reținute elementele prezentate de EKA Chemicals nu repune în discuție forța probantă a acestor elemente. În plus, simplul fapt că unele dintre aceste considerente fac referire la elemente prezentate ulterior introducerii cererii inițiale a EKA Chemicals nu este suficient pentru a justifica teza reclamantei potrivit căreia Comisia s‑a bazat, în realitate, pe informații furnizate de EKA Chemicals ulterior introducerii cererii sale de clemență.

401    Având în vedere aceste considerații, trebuie să se constate că argumentele invocate de reclamantă nu demonstrează că, prin faptul că a stabilit că EKA Chemicals a prezentat elemente de probă având o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea înainte de data cererii de clemență formulate de reclamantă, Comisia ar fi săvârșit o eroare vădită.

402    În ceea ce privește elementele prezentate de Arkema, Comisia a constatat între altele, în decizia atacată, că „prima sa comunicare cuprindea [treisprezece] documente manuscrise care atestă existența unor comportamente anticoncurențiale între concurenți referitoare la cele două produse vizate de investigație” și că, „chiar dacă aceste documente erau, în sine, suficient de clare pentru a fi înțelese de [ea] în contextul informațiilor aflate deja în posesia sa, [Arkema] completa[se] comunicarea inițială, abia la data de 26 mai 2003, cu o declarație scrisă care aduce precizări cu privire la fiecare dintre documentele transmise la 3 aprilie 2003 și adaugă noi documente, precum și explicații referitoare la acestea” [considerentul (510) al deciziei atacate].

403    Aceasta a precizat, în general, că elementele prezentate de Arkema „[se refereau] la o înțelegere la scară europeană cu privire la cele două produse, [Arkema] furnizând în principal documente de la data faptelor, care [i‑]au permis […] să confirme informațiile comunicate deja de Degussa și care sunt utilizate în mod exhaustiv în prezenta decizie” [considerentul (513) al deciziei atacate].

404    Referitor la aceste aprecieri, reclamanta susține că elementele furnizate de Arkema la 3 aprilie 2003 nu aveau nicio forță probantă, întrucât era vorba despre pretinse însemnări și fișe manuscrise, nedatate și fără titluri, care ar fi fost dificil lizibile și/sau incomplete, deoarece cuprindeau simboluri sau abrevieri și care ar fi fost, așadar, neinteligibile în lipsa unor explicații suplimentare. Potrivit reclamantei, explicațiile suplimentare ale Arkema din 26 mai 2003 sunt cele care au conferit forță probantă contribuției sale.

405    Trebuie amintit, în această privință, că elementele în cauză se referă la comportamente clandestine care implică reuniuni secrete și o documentație redusă la minimum.

406    Având în vedere dificultățile de obținere a probelor directe privind asemenea comportamente precum însemnările sau procesele‑verbale ale reuniunilor din perioada încălcării, forța probantă a acestora nu poate fi repusă în cauză pentru simplul motiv că sunt manuscrise sau fragmentare, că includ abrevieri și simboluri și că pot astfel necesita precizări suplimentare sau trebuie să fie examinate în contextul altor informații aflate în posesia Comisiei.

407    În special, faptul că înțelegerea corectă a unor asemenea documente necesită clarificarea anumitor detalii precum utilizarea unor abrevieri nu împiedică aprecierea că acestea sunt suficient de clare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881, punctul 561).

408    În speță, documentele în cauză, comunicate de Arkema la 3 aprilie 2003, cuprind însemnări și tabele conținând cifre, redactate în perioada încălcării, care conțin o probă scrisă directă privind conținutul anticoncurențial al discuțiilor purtate în perioada respectivă. Forța probantă a acestor documente nu este infirmată de faptul că nu puteau fi înțelese pe deplin decât cu condiția plasării lor în context, a comparării cu alte informații sau a explicitării simbolurilor și a acronimelor care sunt utilizate în cadrul acestora.

409    În plus, trebuie observat că cel puțin o parte din documentele în cauză, și anume însemnările de la data faptelor, care cuprind nume de persoane și denumiri de întreprinderi, date și propuneri exprimate în cifre referitoare la obiective privind prețurile și cotele de piață, puteau servi drept probe autonome privind încălcarea. Unele dintre aceste documente au fost utilizate de Comisie ca atare în decizia atacată pentru a dovedi desfășurarea și rezultatele concrete ale reuniunilor din cadrul înțelegerii, în special în considerentele (176) și (181) ale deciziei.

410    Trebuie amintit de asemenea că, la momentul cererii formulate de Arkema, Comisia dispunea deja de un număr important de elemente privind desfășurarea înțelegerii, conținute în contribuțiile aduse de Degussa și de EKA Chemicals, și că elementele de probă prezentate de Arkema au putut fi utilizate în contextul acestor informații care erau deja în posesia Comisiei.

411    Pe de altă parte, faptul că, atunci când a invocat aceste elemente în anumite motive din decizia atacată, Comisia s‑a referit în același timp la un document furnizat la 3 aprilie 2003 și la explicațiile date de Arkema la 26 mai 2003 nu înseamnă că aceasta a admis că documentele furnizate inițial erau, în sine, lipsite de forță probantă. Astfel, deși elementele prezentate la 26 mai 2003 cuprindeau efectiv anumite explicații sau transcrieri ale documentelor din 3 aprilie 2003, cele mai multe dintre aceste informații se limitau să aducă o precizare la documentele deja prezentate.

412    În consecință, argumentul reclamantei întemeiat pe pretinsa lipsă de forță probantă a documentelor prezentate de Arkema la 3 aprilie 2003 nu poate fi primit.

413    Referitor la valoarea adăugată semnificativă a elementelor în cauză, trebuie amintit că este vorba despre documente de la data faptelor, referitoare la reuniunile coluzive din anii 1997 și 1998, invocate în mare măsură în decizia atacată cu privire la această perioadă, iar unele dintre acestea sunt citate direct în cuprinsul deciziei menționate.

414    În această privință, în măsura în care reclamanta susține că, în mod greșit, Comisia a constatat că cererea inițială a Arkema viza ambele produse în cauză, este suficient să se observe că, deși documentele prezentate de Arkema la 3 aprilie 2003 se referă numai la comportamentele ilicite referitoare la PH, având în vedere că, în speță, este vorba despre o încălcare unică vizând ambele piețe, acest fapt nu poate repune în discuție concluzia privind valoarea adăugată semnificativă a cooperării sale.

415    Având în vedere ansamblul acestor considerații, rezultă că nu s‑a dovedit că, prin faptul că a stabilit că Arkema a prezentat, prin faxul din 3 aprilie 2003, elemente de probă având o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea privind cooperarea, Comisia ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere.

416    În ședință, reclamanta a invocat, pentru prima dată, o diferență între aprecierea în discuție în speță și cea efectuată de Comisie cu privire la cooperarea Arkema, în cazul în care a fost adoptată Decizia C(2006) 2098 din 31 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.645 – Metacrilați).

417    Întrebată cu privire la acest aspect, Comisia nu s‑a opus invocării acestei noi argumentări.

418    Trebuie amintit că, în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care aceste motive se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii.

419    În speță, chiar dacă s‑ar presupune că argumentarea în cauză poate fi considerată un motiv nou, ea nu intră sub incidența acestei interdicții, având în vedere că se întemeiază pe aprecierea situației de fapt realizată în Decizia C(2006) 2098, care, astfel cum a admis Comisia în ședință, nu a fost publicată decât după încheierea procedurii scrise în prezenta cauză.

420    În ceea ce privește fondul acestei argumentații, trebuie să se observe că din faxul din 3 aprilie 2003, anexat la cererea introductivă, reiese că, prin intermediul acestuia, Arkema a solicitat aplicarea Comunicării privind cooperarea prezentând documente referitoare la trei produse, între care PH, vizat în decizia atacată, și metacrilați, vizați în Decizia C(2006) 2098.

421    În considerentul (405) al Deciziei C(2006) 2098, invocat de reclamantă, Comisia a arătat, în cadrul stabilirii nivelului reducerii amenzii care trebuie acordată Arkema, că, „deși [aceasta] a prezentat o cerere de clemență într‑un stadiu relativ precoce al procedurii, și anume la 3 aprilie 2003, cu alte cuvinte în cursul lunii care a urmat inspecțiilor”, abia „după primirea declarațiilor sale ulterioare” a ajuns la concluzia că „această întreprindere îndeplinea condițiile pentru a beneficia de o măsură de clemență, având în vedere însăși natura și nivelul de precizie ale elementelor de probă furnizate, care întăreau capacitatea sa de a stabili faptele în discuție”. Comisia a precizat, în același considerent, că, „deși [Arkema] a furnizat elemente care au adus o valoare adăugată semnificativă încă de la prima sa comunicare […], valoarea adăugată pe care [a] adus‑o argumentelor [sale] [a] rămas limitată în cursul întregii proceduri”.

422    Reiese din această apreciere că, în cazul în care a fost adoptată Decizia C(2006) 2098, Comisia a considerat că, deși Arkema a prezentat cererea de clemență la 3 aprilie 2003, numai după primirea declarațiilor sale ulterioare a ajuns la concluzia că această întreprindere a furnizat elemente de probă care aduc o valoare adăugată semnificativă.

423    Totuși, spre deosebire de cele susținute de reclamantă, considerația în cauză nu permite să se demonstreze că, la aprecierea contribuției în discuție în speță, Comisia ar fi luat în considerare și declarațiile Arkema ulterioare faxului său din 3 aprilie 2003.

424    Pe de o parte, aprecierea efectuată în Decizia C(2006) 2098, referitoare la documentele cuprinse în anexele A 14 și A 15 la faxul din 3 aprilie 2003, nu privea aceleași elemente precum cele în discuție în speță, cuprinse în anexele A 1-A 13 la aceeași comunicare. Pe de altă parte, aprecierea invocată viza stabilirea nivelului reducerii amenzii în cadrul marjei aplicabile, în temeiul punctului 23 litera (b) al doilea paragraf din Comunicarea privind cooperarea, iar nu stabilirea marjei aplicabile înseși, în sensul punctului 23 litera (b) primul paragraf din comunicare, care este în discuție în speță.

425    Pe de altă parte, din Decizia C(2006) 2098 reiese că nicio cerere de clemență nu a fost formulată, în cazul în care a fost adoptată decizia menționată, între 3 aprilie 2003 și data primirii de către Comisie a declarațiilor ulterioare ale Arkema. Astfel, spre deosebire de situația în speță, în cazul în care a fost adoptată Decizia C(2006) 2098, Comisia a putut lua în considerare în mod întemeiat declarațiile ulterioare respective pentru a determina dacă Arkema îndeplinea condițiile de reducere a amenzii prevăzute în Comunicarea privind cooperarea.

426    Având în vedere aceste considerații, aprecierea realizată în Decizia C(2006) 2098 nu poate permite repunerea în discuție a legalității aprecierii efectuate în speță.

427    În lumina celor de mai sus, se impune respingerea ca nefondată a criticii reclamantei referitoare la aprecierea contribuțiilor aduse de EKA Chemicals și de Arkema.

–       Cu privire la nivelul reducerii amenzii acordate reclamantei

428    În considerentele (523) și (524) ale deciziei atacate, Comisia a precizat că reclamanta era a treia întreprindere care a îndeplinit condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea, având în vedere că aceasta a prezentat, la 4 aprilie și la 17 mai 2003, documente referitoare la o înțelegere la scară europeană privind cele două produse în cauză. În ceea ce privește valoarea adăugată a acestei cooperări, Comisia a arătat că reclamanta a „furnizat în principal elemente de probă care [i‑]au permis […] să confirme anumite informații comunicate deja de Degussa și [de Arkema] și care sunt utilizate în mare măsură în [decizia atacată]”. În lumina acestor considerații, Comisia a aplicat o reducere de 10 % cuantumului amenzii impuse reclamantei.

429    Reclamanta susține, cu titlu subsidiar, că în mod greșit Comisia a refuzat să îi acorde reducerea maximă, de 20 %, în cadrul marjei aplicabile celei de a treia întreprinderi în sensul punctului 23 litera (b) primul paragraf din Comunicarea privind cooperarea.

430    Trebuie amintit că, în temeiul punctului 23 litera (b) al doilea paragraf din Comunicarea privind cooperarea, pentru a stabili nivelul reducerii amenzii în cadrul marjei aplicabile, Comisia poate lua în considerare data prezentării probelor, măsura în care elementele furnizate reprezintă o valoare adăugată, precum și întinderea și continuitatea cooperării.

431    În speță, Comisia a constatat, în considerentul (515) al deciziei atacate, că reclamanta a intervenit într‑un stadiu precoce al procedurii, la puțin timp după data inspecțiilor, iar contribuția acesteia a reprezentat o valoare adăugată semnificativă și a fost furnizată în mod continuu, elementele de probă fiind prezentate în special la 4, la 9, la 11 și la 16 aprilie, precum și la 17 mai 2003. Este clar că elementele furnizate de reclamantă au fost utilizate în mare măsură în decizia atacată în vederea stabilirii încălcării, în special în ceea ce privește perioada 1997-2000.

432    În plus, astfel cum reiese din răspunsul Comisiei din 15 septembrie 2009 la o întrebarea scrisă adresată de Tribunalul, reclamanta a fost prima care a prezentat elemente de probă cu privire la anumite reuniuni care au avut loc în perioada august‑noiembrie 1997 la Bruxelles. Trebuie observat de asemenea că informațiile referitoare la aceste reuniuni au permis Comisiei să stabilească anumite aspecte importante ale înțelegerii în cauză, și anume existența unor acorduri ferme privind creșterile coordonate ale prețurilor PH, precum și a unor inițiative de coluziune privind PBS.

433    Prin urmare, trebuie să se constate că în mod greșit Comisia a considerat, în considerentul (523) al deciziei atacate, că, pe de o parte, elementele furnizate de reclamantă au confirmat în esență anumite informații deja comunicate de Degussa și de Arkema și că, pe de altă parte, elementele prezentate în considerentul menționat nu justificau în niciun mod, în raport cu criteriile prevăzute la punctul 23 litera (b) al doilea paragraf din Comunicarea privind cooperarea, aplicarea nivelului de reducere în cauză în cadrul marjei aplicabile.

434    În consecință, trebuie să se constate că în mod vădit greșit Comisia, întemeindu‑se pe considerațiile amintite, a stabilit la 10 % nivelul reducerii amenzii care trebuie acordată reclamantei în temeiul cooperării sale.

435    Pe de altă parte, aprecierea în cauză, care a condus la acordarea unei reduceri nesemnificative a amenzii impuse reclamantei, este în contradicție cu cea efectuată cu privire la cooperarea Arkema, situație în care Comisia a constatat că Arkema a comunicat elemente suplimentare abia la 26 mai 2003, la mai multe săptămâni după formularea cererii sale inițiale, dar i‑a acordat totuși reducerea maximă în cadrul marjei aplicabile [considerentele (510) și (513) ale deciziei atacate].

436    Mai mult, spre deosebire de declarațiile Arkema, declarațiile date de reclamantă cuprindeau proba încălcării în raport cu ambele produse în cauză, întrucât aceste declarațiile conțin, în plus, o prezentare detaliată și susținută de mărturii ale participanților direcți la înțelegere referitoare la conținutul acordurilor ilegale. Acest fapt este, de altfel, dovedit prin utilizarea în mare măsură a declarațiilor menționate în decizia atacată.

437    Având în vedere considerațiile de mai sus, această din urmă critică invocată de reclamantă trebuie să fie primită.

438    Prezentul motiv trebuie respins cu privire la restul aspectelor.

439    În exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul apreciază că, având în vedere considerațiile prezentate la punctele 430-437 de mai sus, reducerea amenzii acordată reclamantei în temeiul cooperării sale trebuie stabilită la 20 %. Așadar, cuantumul amenzii impuse reclamantei trebuie redus în consecință.

 Cu privire la stabilirea cuantumului final al amenzii

440    Ca urmare a examinării motivelor invocate de reclamantă și în cadrul exercitării de către Tribunal a competenței sale de fond, se impune reformarea cuantumului amenzii aplicate reclamantei prin reducerea majorării cuantumului de plecare al amenzii aplicate de Comisie, având în vedere durata participării reclamantei la încălcare, la 55 %, precum și prin creșterea la 20 % a nivelului reducerii amenzii aplicate în temeiul Comunicării privind cooperarea.

441    Ca urmare a acestei reformări, cuantumul final al amenzii aplicate reclamantei este stabilit la 139,5 milioane de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

442    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

443    În speță, concluziile formulate de reclamantă fiind declarate parțial fondate, Tribunalul consideră că se va face o apreciere corectă a circumstanțelor prin luarea deciziei că reclamanta va suporta 80 % din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie și că aceasta din urmă va suporta 20 % din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.

444    Pe de altă parte, se impune respingerea cererii formulate de reclamantă în cadrul concluziile sale cu privire la cheltuielile de judecată prin care se urmărește obligarea Comisiei la plata cheltuielilor aferente constituirii și menținerii garanției bancare în vederea evitării executării forțate a deciziei atacate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, asemenea cheltuieli nu constituie cheltuieli de judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 214 de mai sus, punctul 5133 și jurisprudența citată).

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 1 litera (m) din Decizia C(2006) 1766 final a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul C.38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) în măsura în care Comisia Europeană a constatat în cuprinsul acestora că Solvay SA a participat la încălcare în perioada anterioară lunii mai 1995.

2)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate Solvay la articolul 2 litera (h) din Decizia C(2006) 1766 final la 139,5 milioane de euro.

3)      Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.

4)      Obligă Solvay la suportarea a 80 % din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

5)      Obligă Comisia la suportarea a 20 % din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cheltuielile de judecată efectuate de Solvay.

Vadapalas Dittrich Truchot

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 2011.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la durata participării reclamantei la încălcare

Argumentele părților

– Cu privire la perioada 31 ianuarie 1994-august 1997

– Cu privire la perioada 18 mai-31 decembrie 2000

Aprecierea Tribunalului

– Cu privire la perioada 31 ianuarie 1994-mai 1995

– Cu privire la perioada mai 1995-august 1997

– Cu privire la perioada 18 mai-31 decembrie 2000

Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– Cu privire la accesul la documentele furnizate de Degussa

– Cu privire la accesul la răspunsurile date de celelalte întreprinderi în cauză la comunicarea privind obiecțiunile

Cu privire la pretinsele erori în stabilirea cuantumului de bază al amenzii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– Cu privire la aprecierea gravității încălcării și a nivelului cuantumului de plecare al amenzii

– Cu privire la efectul descurajator

– Cu privire la durata încălcării

– Cu privire la neluarea în considerare a cooperării reclamantei în afara Comunicării privind cooperarea

Cu privire la aplicarea Comunicării privind cooperarea

Argumentele părților

– Cu privire la aprecierea datei cererii reclamantei

– Cu privire la clasarea reclamantei în raport cu celelalte două întreprinderi în cauză

– Cu privire la nivelul reducerii acordate reclamantei

Aprecierea Tribunalului

– Cu privire la aprecierea datei cererii formulate de reclamantă

– Cu privire la aprecierea informațiilor furnizate de alte două întreprinderi în cauză

– Cu privire la nivelul reducerii amenzii acordate reclamantei

Cu privire la stabilirea cuantumului final al amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.