Cauza T‑423/07
Ryanair Ltd
împotriva
Comisiei Europene
„Ajutoare de stat – Concurență – Abuz de poziție dominantă – Sectorul aerian – Utilizarea exclusivă a terminalului 2 al Aeroportului din München – Acțiune în constatarea abținerii de a acționa – Luare de poziție a Comisiei – Nepronunțare asupra fondului – Obligația de a acționa – Inexistență”
Sumarul hotărârii
1. Acțiune în constatarea abținerii de a acționa – Eliminarea abținerii de a acționa după introducerea acțiunii – Acțiune rămasă fără obiect – Nepronunțare asupra fondului
(art. 232 CE și 233 CE)
2. Acțiune în constatarea abținerii de a acționa – Persoane fizice sau juridice – Plângere privind o încălcare a normelor de concurență – Punere în întârziere a Comisiei – Condiții
[art. 81 CE, 82 CE și 232 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 7; Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei, considerentele (6) și (7) și art. 5 alin. (1)]
1. Calea de atac prevăzută la articolul 232 CE, care urmărește obiective distincte de cele ale căii de atac prevăzute la articolul 226 CE, se bazează pe ideea că inacțiunea ilegală a instituției pusă sub semnul întrebării permite sesizarea Curții pentru ca aceasta să declare că abținerea de a acționa este contrară tratatului, în cazul în care instituția în cauză nu a remediat această abținere. Această declarație are ca efect, potrivit articolului 233 CE, faptul că instituția pârâtă este obligată să adopte măsurile pe care le implică executarea hotărârii Curții, fără a aduce atingere acțiunilor în răspundere extracontractuală care pot fi introduse ca urmare a aceleiași declarații.
În cazul în care actul a cărui omisiune face obiectul litigiului a fost adoptat după introducerea acțiunii, dar înainte de pronunțarea hotărârii, o declarație a Curții prin care se constată nelegalitatea abținerii inițiale nu mai poate conduce la consecințele prevăzute la articolul 233 CE. De aici rezultă că, într‑un asemenea caz, precum și în cel în care instituția pârâtă a reacționat la invitația de a acționa în termenul de două luni, obiectul acțiunii a dispărut, astfel încât nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului cauzei. Împrejurarea că această precizare a poziției instituției nu o mulțumește pe reclamantă este indiferentă în această privință, întrucât articolul 232 CE are ca obiect abținerea de a acționa prin abținerea de a statua sau de a‑și preciza poziția, iar nu adoptarea unui act diferit de cel pe care această parte l‑ar fi dorit sau l‑ar fi considerat necesar.
(a se vedea punctul 26)
2. Pentru a aprecia dacă Comisia s‑a abținut în mod ilegal să acționeze în ceea ce privește un pretins abuz de poziție dominantă, trebuie să se examineze dacă, la momentul punerii în întârziere în sensul articolului 232 CE, această instituție avea o obligație de a acționa.
Atunci când Comisia este sesizată cu o plângere, conform dispozițiilor Regulamentului nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 CE și 82 CE și ale Regulamentului nr. 773/2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 CE și 82 CE, pentru încălcarea acestor articole, aceasta are obligația de a examina cu atenție elementele de fapt și de drept aduse la cunoștința sa de autorul plângerii pentru a decide, într‑un termen rezonabil, daca trebuie să inițieze procedura de constatare a încălcării sau să respingă plângerea fără să inițieze procedura sau să procedeze la clasarea plângerii. Dacă Comisia decide că examinarea unei plângeri, în temeiul articolului 82 CE, este nejustificată sau superfluă, aceasta trebuie să informeze reclamanta cu privire la decizia sa, prezentându‑și motivele, astfel încât să permită controlul legalității acesteia.
Totuși, în temeiul considerentelor (6) și (7) ale Regulamentului nr. 773/2004, pentru a putea fi calificată drept plângere prin care se denunță o încălcare a normelor privind concurența prevăzute la articolele 81 CE și 82 CE, o plângere trebuie să fie în mod obligatoriu conformă articolului 5 din Regulamentul nr. 773/2004 privind admisibilitatea plângerilor, care prevede în mod expres, pe de o parte, că persoanele fizice sau juridice trebuie să demonstreze un interes legitim pentru a fi abilitate să depună o plângere în sensul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003 și, pe de altă parte, că plângerea trebuie să conțină informațiile prevăzute în formularul C din anexa la Regulamentul nr. 773/2004.
(a se vedea punctele 52, 53 și 55)