HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)
17 septembrie 2015(*)
„Trimitere preliminară – Rețele și servicii de telecomunicații – Directivele 2002/19/CE, 2002/20/CE, 2002/21/CE, 2002/22/CE – Libera circulație a echipamentelor terminale de telecomunicații mobile terestre – Directiva 1999/5/CE – Taxă pe utilizarea echipamentelor – Autorizație generală sau licență de utilizare – Contract de abonament care ține loc de autorizație generală sau de licență – Tratament diferențiat al utilizatorilor cu sau fără contract de abonament”
În cauza C‑416/14,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Commissione tributaria regionale di Mestre‑Venezia (Italia), prin decizia din 8 august 2014, primită de Curte la 3 septembrie 2014, în procedura
Fratelli De Pra SpA
SAIV SpA
împotriva
Agenzia Entrate – Direzione Provinciale Ufficio Controlli Belluno,
Agenzia Entrate – Direzione Provinciale Ufficio Controlli Vicenza,
CURTEA (Camera a opta),
compusă din domnul A. Ó Caoimh, președinte de cameră, doamna C. Toader și domnul C. G. Fernlund (raportor), judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Fratelli De Pra SpA și SAIV SpA, de C. Toniolo, de C. Basso și de G. Toniolo, avvocati;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Varone, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de G. Braga da Cruz, de L. Nicolae și de D. Recchia, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 1999/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 1999 privind echipamentele hertziene și echipamentele terminale de telecomunicații și recunoașterea reciprocă a conformității acestora (JO L 91, p. 10, Ediție specială, 13/vol. 26, p. 73), în special a articolului 8 din aceasta, a Directivei 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) (JO L 108, p. 7, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 169), a Directivei 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO L 337, p. 37, denumită în continuare „Directiva 2002/20”), a Directivei 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195) și a Directivei 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva privind serviciul universal) (JO L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO L 337, p. 11, denumită în continuare „Directiva 2002/22”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul a două litigii, primul, între Fratelli De Pra SpA (denumită în continuare „De Pra”), pe de o parte, și Agenzia Entrate –Direzione Provinciale Ufficio Controlli Belluno (Administrația Fiscală – Direcția Provincială Belluno), pe de altă parte, și al doilea, între SAIV SpA (denumită în continuare „SAIV”), pe de o parte, și Agenzia Entrate – Direzione Provinciale Ufficio Controlli Vicenza (Administrația Fiscală – Direcția Provincială Vicenza), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către aceste servicii fiscale a cererilor de rambursare a taxei de concesiune guvernamentală (denumită în continuare „TCG”) plătite de De Pra și de SAIV în temeiul contractelor de abonament la un serviciu de telefonie mobilă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 1999/5
3 În considerentul (32) al Directivei 1999/5 se arată că „echipamentele hertziene și echipamentele terminale de telecomunicații care sunt conforme cerințelor principale relevante trebuie să poată circula liber; [că] aceste echipamente trebuie să poată fi puse în funcțiune în conformitate cu destinația lor; [că] punerea în funcțiune poate fi subordonată autorizațiilor privind utilizarea spectrului radio și prestarea serviciului respectiv”.
4 Articolul 1 alineatele (1) și (4) din această directivă prevede:
„(1) Prezenta directivă stabilește un cadru de reglementare pentru introducerea pe piață, libera circulație și punerea în funcțiune în Comunitate a echipamentelor hertziene și a echipamentelor terminale de telecomunicații.
[…]
(4) Prezenta directivă nu se aplică echipamentelor enumerate în anexa I.”
5 Articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată prevede:
„Statele membre nu interzic, [nu] limitează sau [nu] împiedică introducerea pe piață sau punerea în funcțiune pe teritoriul lor a aparatelor care poartă marcajul CE […].”
Directiva 2002/19
6 Potrivit articolului 1, Directiva 2002/19 armonizează modul în care statele membre reglementează accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora. Aceasta se referă la relațiile dintre furnizorii de rețele și servicii. Directiva stabilește drepturi și obligații pentru operatorii și întreprinderile care doresc să obțină interconectarea și/sau accesul la rețelele lor sau la infrastructura asociată.
Directiva 2002/20
7 Articolul 2 din Directiva 2002/20 definește „autorizați[a] generală” ca fiind „un cadru juridic instituit de un stat membru care asigură drepturi privind furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice și stabilește obligații specifice sectorului, care se pot aplica tuturor sau anumitor tipuri de rețele și servicii de comunicații electronice, în conformitate cu prezenta directivă”.
8 Articolul 12 din această directivă, intitulat „Taxe administrative”, prevede la alineatul (1) litera (a):
„Orice taxă administrativă impusă întreprinderilor care furnizează un serviciu sau o rețea în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare:
(a) acoperă, în total, numai costurile administrative aferente gestionării, controlării și aplicării sistemului de autorizare generală, a drepturilor de utilizare și a obligațiilor specifice menționate la articolul 6 alineatul (2), care pot include costuri pentru cooperare, armonizare și standardizare internațională, analize de piață, monitorizarea conformității și alte controale de piață, precum și cheltuieli aferente lucrărilor de reglementare ce implică elaborarea și aplicarea legislației secundare și a deciziilor administrative, precum deciziile privind accesul și interconectarea […]”
Directiva 2002/22
9 Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2002/22, aceasta se referă la furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice utilizatorilor finali. Scopul său este în special asigurarea de servicii de bună calitate accesibile publicului în toată Uniunea Europeană.
10 În temeiul articolului 1 alineatul (2), în ceea ce privește furnizarea de servicii universale pe o piață deschisă și concurențială, Directiva 2002/22 definește setul minim de servicii de o calitate specificată accesibile tuturor utilizatorilor finali, la un preț convenabil ținând seama de condițiile specifice naționale, fără a denatura concurența.
11 Articolul 20 din această directivă, intitulat „Contractele”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre se asigură că, în cazul abonării la servicii care furnizează conectarea la o rețea publică de comunicații și/sau la servicii de comunicații electronice destinate publicului, consumatorii și alți utilizatori finali care solicită acest lucru au dreptul la un contract încheiat cu una sau mai multe întreprinderi care furnizează asemenea conectare și/sau servicii. Contractul precizează într‑o formă clară, inteligibilă și ușor accesibilă, cel puțin:
[…]”
12 Printre elementele enumerate la articolul 20 alineatul (1) figurează: datele de identitate și adresa întreprinderii, serviciile furnizate, informații despre prețurile și tarifele practicate, durata contractului și condițiile de reînnoire și de încetare a serviciilor și a contractului.
Dreptul italian
13 Articolul 1 din Decretul nr. 641 al Președintelui Republicii de reglementare a taxelor de concesiune guvernamentală (decreto del Presidente della Repubblica n. 641, disciplina delle tasse sulle concessioni governative) din 26 octombrie 1972 (supliment ordinar la GURI nr. 292 din 11 noiembrie 1972, denumit în continuare „Decretul prezidențial nr. 641/1972”) prevede:
„Actele administrative și celelalte acte enumerate în tariful anexat sunt supuse [TCG] în măsura și în modurile indicate în acest tarif.”
14 Articolul 21 din tariful anexat la Decretul prezidențial nr. 641/1972, în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „tariful anexat”), prevede că sunt supuse TCG orice „licență sau [orice] document care o înlocuiește, emis în vederea utilizării echipamentelor terminale pentru serviciul public de radiocomunicații mobile terestre, pentru fiecare lună de utilizare”.
15 Potrivit notei de subsol nr. 1 referitoare la acest articol 21:
„Taxa este datorată în funcție de numărul de luni de utilizare indicate în fiecare factură, împreună cu taxa de abonament.”
16 Articolul 3 din Decretul ministerial nr. 33/90 privind serviciul public de radiocomunicații mobile terestre prevede:
„Abonatul este liber să achiziționeze și să asigure personal întreținerea echipamentelor terminale ale utilizatorilor sau să se adreseze SIP (Società italiana per lʼesercizio telefonico) în acest scop. Societății concesionare SIP îi revine sarcina de a elibera utilizatorului documentul care atestă calitatea acestuia de abonat al serviciului. Acest document, care înlocuiește cu efecte depline licența de stație radio, trebuie să conțină elementele care indică tipul de echipament terminal utilizat și omologarea aferentă acestuia și trebuie să fie prezentat de abonat autorității publice la cererea acesteia.”
17 Articolul 8 din Decretul legislativ nr. 269/2001 de transpunere a Directivei 1999/5 are următorul cuprins:
„Nu sunt interzise, limitate sau împiedicate în alt fel introducerea pe piață și punerea în funcțiune a aparatelor care poartă marcajul CE, care dovedește conformitatea acestora cu dispozițiile prezentului decret.”
18 Articolul 160 din Decretul legislativ nr. 259 privind adoptarea Codului comunicațiilor electronice (decreto legislativo n. 259 – Codice delle comunicazioni elettroniche) din 1 august 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 214 din 15 septembrie 2003) are următorul cuprins:
„1. Pentru fiecare stație radioelectrică pentru care a fost acordată o autorizație de funcționare trebuie să fie păstrată licența corespunzătoare eliberată de minister.
2. Pentru stațiile de recepție a serviciului de radiodifuziune dovada abonamentului ține loc de licență.”
19 Articolul 2 alineatul 4 din Decretul‑lege nr. 4/2014, transformat în Legea nr. 50/2014, prevede:
„În vederea aplicării articolului 21 din tariful anexat la [Decretul prezidențial nr. 641/1972], dispozițiile articolului 160 din Decretul legislativ [nr. 259/2003] se interpretează în sensul că prin stații radioelectrice se înțeleg și echipamentele terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre.”
Litigiile principale și întrebările preliminare
20 De Pra și SAIV au solicitat Administrației Fiscale – Direcția Provincială Belluno și, respectiv, Administrației Fiscale – Direcția Provincială Vicenza rambursarea sumelor pe care le‑au plătit cu titlu de TCG. În urma refuzului acestor servicii fiscale, De Pra și SAIV au formulat câte o acțiune la Commissione tributaria regionale di Mestre‑Venezia (Comisia Fiscală Regională din Mestre‑Veneția).
21 În susținerea acestor acțiuni, ele invocă faptul că principiul liberei circulații și al punerii în funcțiune a echipamentelor terminale consacrat prin Directiva 1999/5 este incompatibil cu o măsură administrativă precum autorizația generală sau licența prevăzută de reglementarea italiană. Având în vedere că TCG trebuie privită ca un impozit, ele consideră că, în lipsa faptului generator al acesteia, au dreptul la rambursarea sumelor plătite în temeiul acestei taxe.
22 Deși instanța de trimitere citează în decizia de trimitere Ordonanțele Agricola Esposito (C‑492/09, EU:C:2010:766) și Umbra Packaging (C‑355/13, EU:C:2013:867), care se referă la o taxă similară TCG, consideră totuși că au apărut elemente noi de la pronunțarea acestor ordonanțe și că acestea nu îi permit să soluționeze litigiile cu care a fost sesizată. În această privință, instanța de trimitere menționează trei elemente, redate în continuare.
23 În primul rând, Curtea nu s‑ar fi pronunțat în aceste ordonanțe cu privire la compatibilitatea cu Directiva 1999/5 a unei taxe precum TCG.
24 În al doilea rând, statul italian ar fi adoptat articolul 2 alineatul 4 din Decretul‑lege nr. 4/2014, transformat în Legea nr. 50/2014, ulterior ordonanțelor menționate.
25 În al treilea rând, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) ar fi statuat, în Secțiile Unite, prin decizia din 2 mai 2014, așadar, tot ulterior acestor ordonanțe, că Directiva 1999/5 nu prevala față de Directivele 2002/19, 2002/20, 2002/21 și 2002/22 (denumite în continuare, împreună, „directivele privind rețelele”) menționate de De Pra și de SAIV și că o autorizație generală sau o licență în sensul Directivei 2002/20 era, în consecință, necesară pentru utilizarea echipamentelor terminale în discuție.
26 În aceste condiții, Commissione tributaria regionale di Mestre‑Venezia a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În ceea ce privește echipamentele terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre, legislația națională, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor:
– articolului 2 alineatul 4 din Decretul‑lege nr. 4/2014, transformat în Legea nr. 50/2014;
– ale articolului 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003 și
– ale articolului 21 din [tariful anexat],
care, asimilând echipamentele terminale unor stații radioelectrice, prevăd obligația utilizatorului de a obține o autorizație generală, precum și eliberarea unei licențe speciale de stație radioelectrică, care determină plata unei taxe, este compatibilă cu dreptul comunitar (Directiva 1999/5, precum și [directivele privind rețelele])?
Prin urmare, în ceea ce privește în special utilizarea echipamentelor terminale, este compatibilă cu dreptul comunitar intenția statului italian de a impune utilizatorului obținerea unei autorizații generale și a unei licențe de stație radio, în condițiile în care introducerea pe piață, libera circulație și punerea în funcțiune a echipamentelor terminale sunt deja reglementate în mod exhaustiv de dreptul comunitar (Directiva 1999/5), care nu impune nicio autorizație generală și/sau nicio licență?
În condițiile în care, pe de altă parte, legislația națională impune o autorizație generală și o licență, deși:
– autorizația generală este o măsură care nu îl privește pe utilizatorul echipamentelor terminale, ci numai întreprinderile interesate să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice (articolele 1-3 din Directiva 2002/20);
– concesiunea este prevăzută pentru drepturile individuale de utilizare a frecvențelor radio și pentru drepturile de utilizare a numerelor, situații care cu siguranță nu privesc utilizarea echipamentelor terminale;
– legislația comunitară nu prevede nicio obligație de obținere a unei autorizații generale sau eliberarea unei licențe pentru echipamentele terminale;
– articolul 8 din Directiva 1999/5 prevede că statele membre «nu interzic, [nu] limitează sau [nu] împiedică introducerea pe piață sau punerea în funcțiune pe teritoriul lor a aparatelor care poartă marcajul CE» și
– există o diferență de substanță și de regim juridic între o stație radioelectrică și echipamentele terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre, care nu sunt asimilabile?
2) Este compatibilă cu dreptul comunitar (Directiva 1999/5 și Directiva 2002/22, în special articolul 20 din aceasta) legislația națională, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor:
– articolului 2 alineatul 4 din Decretul‑lege nr. 4/2014, transformat în Legea nr. 50/2014;
– ale articolului 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003;
– ale articolului 21 din [tariful anexat] și
– ale articolului 3 din Decretul ministerial nr. 33/90,
în temeiul căreia
– contractul prevăzut la articolul 20 [din Directiva 2002/22] – încheiat între operator și utilizator, care guvernează raporturile comerciale dintre consumatori și utilizatorii finali, pe de o parte, și una sau mai multe întreprinderi care furnizează conectarea și serviciile aferente, pe de altă parte – poate constitui «prin el însuși» un document care ține loc de autorizație generală și/sau de licență pentru stația radio, fără nicio intervenție, nicio activitate sau niciun control din partea administrației publice;
– contractul trebuie să conțină și elementele care indică tipul de echipament terminal și omologarea aferentă acestuia (care nu este prevăzută la articolul 8 [din Directiva 1999/5])?
3) Sunt compatibile cu dispozițiile dreptului comunitar amintite mai sus dispozițiile articolului 2 alineatul 4 din Decretul‑lege nr. 4/2014, transformat în Legea nr. 50/2014, coroborate cu cele ale articolului 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003 și cu cele ale articolului 21 din [tariful anexat], care prevăd obligația de a obține o autorizație generală și ulterior licența de stație radioelectrică aferentă numai pentru o anumită categorie de utilizatori, mai precis, pentru cei care au încheiat un contract denumit formal abonament, deși nicio autorizație generală sau licență nu este prevăzută în sarcina utilizatorilor de servicii de comunicații electronice pe baza unui contract încheiat, pentru simplul motiv că acesta poartă o denumire diferită (serviciu preplătit sau de reîncărcare)?
4) Articolul 8 din Directiva 1999/5 se opune unei legislații naționale, astfel cum rezultă aceasta din coroborarea dispozițiilor articolului 2 alineatul 4 din Decretul‑lege nr. 4/2014, transformat în Legea nr. 50/2014, ale articolului 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003 și ale articolului 21 din [tariful anexat], care prevede:
– o intervenție administrativă de eliberare a autorizației generale și a licenței de stație radioelectrică,
– plata unei taxe [de concesiune guvernamentală] în legătură cu această intervenție,
întrucât aceste dispoziții pot constitui o limitare a punerii în funcțiune, a utilizării și a liberei circulații a echipamentelor terminale?”
Cu privire la întrebările preliminare
Observații introductive
27 Prin intermediul primelor trei întrebări adresate, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea legislației italiene cu normele de drept al Uniunii. Trebuie amintit însă că nu este de competența Curții, în cadrul procedurii preliminare, să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unor dispoziții ale dreptului național cu aceste norme. În schimb, Curtea este competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care îi pot permite acesteia din urmă să aprecieze o asemenea conformitate în vederea soluționării cauzei cu care este sesizată (a se vedea Hotărârea Transportes Urbanos y Servicios Generales, C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 23 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța Agricola Esposito, C‑492/09, EU:C:2010:766, punctul 19).
Cu privire la prima și la a patra întrebare
28 Prin intermediul primei și al celei de a patra întrebări formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 1999/5, în special articolul 8 din aceasta, și directivele privind rețelele trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale privind aplicarea unei taxe, cum este TCG, în temeiul căreia utilizarea echipamentelor terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre în cadrul unui contract de abonament este supusă unei autorizații generale sau unei licențe, precum și plății unei asemenea taxe.
29 Curtea a apreciat deja, în Ordonanța Agricola Esposito (C‑492/09, EU:C:2010:766), că două dintre directivele privind rețelele, mai precis Directivele 2002/20 și 2002/21, nu se opun unei taxe precum TCG. Curtea a confirmat această apreciere în ceea ce privește Directiva 2002/20 în Ordonanța Umbra Packaging (C‑355/13, EU:C:2013:867).
30 În prezenta cauză, instanța de trimitere urmărește să afle dacă Directiva 1999/5 și directivele privind rețelele se opun unei reglementări naționale precum cea care stabilește TCG, subliniind în această privință că reglementarea respectivă prevede nu numai obligația de a achita TCG, ci mai ales pe aceea de a obține o autorizație din partea administrației. Ea invocă totodată pretinse schimbări în dreptul italian în raport cu situația existentă la data pronunțării acestor ordonanțe.
31 În ceea ce privește aceste schimbări, expuse la punctele 24 și 25 din prezenta hotărâre, referitoare la adoptarea articolului 2 alineatul 4 din Decretul‑lege nr. 4/2014, transformat în Legea nr. 50/2014, precum și la pronunțarea unei decizii a Corte suprema di cassazione, trebuie să se constate însă că nu sunt relevante pentru interpretarea Directivelor 2002/20 și 2002/21 realizată de Curte în ordonanțele menționate.
32 Astfel, din informațiile comunicate de instanța de trimitere reiese că modificările aduse dreptului italian la care face referire privesc interpretarea reglementării existente și nu adaugă nicio obligație nouă.
Cu privire la Directiva 1999/5
33 Potrivit considerentului (32) al Directivei 1999/5, aceasta urmărește să asigure libera circulație, printre altele, a echipamentelor terminale de telecomunicații care sunt conforme anumitor cerințe principale definite în această directivă. În temeiul articolului 1, directiva menționată stabilește astfel un cadru de reglementare pentru introducerea pe piață, libera circulație și punerea în funcțiune în Uniune în special a acestor echipamente. Articolul 8 din directiva amintită, intitulat „Libera circulație a aparatelor”, precizează că statele membre nu interzic, nu limitează sau nu împiedică introducerea pe piață și punerea în funcțiune pe teritoriul lor a aparatelor care poartă marcajul CE vizat în anexa VII și care dovedește conformitatea acestora cu toate dispozițiile Directivei 1999/5.
34 Instanța de trimitere ridică problema dacă cerința unei autorizații și a plății unei taxe precum cea prevăzută de reglementarea în discuție în litigiile principale nu creează obstacole contrare acestei directive, în special articolului 8 din aceasta.
35 În ceea ce privește existența unei obligații în sarcina consumatorului final de a obține o autorizație, este necesar să se arate că, potrivit instanței de trimitere, Corte suprema di cassazione a statuat că contractul de abonament propus de operatorul rețelei de telefonie este titlul juridic care permite acestui consumator să utilizeze echipamentul terminal și înlocuiește cu efecte depline licența denumită „licență de stație radio”. Din cea de a doua întrebare preliminară reiese că acest contract poate reprezenta, prin el însuși, un document care ține loc de autorizație generală și/sau de licență de stație radio, fără nicio intervenție, nicio activitate sau niciun control din partea administrației.
36 În același sens, în observațiile lor scrise, De Pra și SAIV au arătat că legiuitorul național a creat o ficțiune juridică, cu singurul scop de a menține un fapt generator pentru perceperea TCG cu ocazia încheierii unor contracte de abonament la un serviciu de telefonie mobilă. Ele au subliniat că nu a fost întreprinsă în acest scop nicio acțiune specială de către administrație.
37 Astfel, s‑ar părea că nu sunt necesare din partea administrației nicio aprobare și niciun document, întrucât contractul de abonament ține loc de autorizație sau de licență de stație radioelectrică și servește drept fapt generator al TCG.
38 Dacă aceasta este situația, instanței de trimitere revenindu‑i sarcina verificării acestui aspect, o astfel de reglementare nu impune nicio intervenție a administrației susceptibilă să creeze un obstacol în calea liberei circulații a acestor echipamente și să încalce Directiva 1999/5.
39 În continuare, în ceea ce privește aplicarea unei taxe precum TCG, aceasta nu se aplică echipamentelor terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre, ci contractelor de abonament încheiate pentru utilizarea acestor echipamente. Este necesar să se constate că o astfel de impunere nu împiedică vânzarea echipamentelor terminale menționate, care pot fi vândute fără obligația de a încheia un contract de abonament în Italia și, în orice caz, nu se aplică mai degrabă echipamentelor terminale provenite din alte state membre, așa încât ea nu constituie nici un obstacol în calea liberei circulații a acestor aparate.
Cu privire la directivele privind rețelele
40 În ceea ce privește, în primul rând, Directivele 2002/20 și 2002/21, trebuie amintit, mai întâi, că Curtea a statuat deja că ele nu se aplică unei taxe precum TCG, care se referă la utilizarea echipamentelor terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre. Astfel, Curtea a apreciat că o asemenea taxă nu are ca bază impozabilă furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice și că utilizarea privată a unui serviciu de telefonie mobilă de către un abonat nu presupune furnizarea unei rețele sau a unui serviciu de comunicații electronice în sensul Directivei 2002/20 (Ordonanța Agricola Esposito, C‑492/09, EU:C:2010:766, punctul 35). Pe de altă parte, Curtea a statuat că Directiva 2002/21 nu se aplică echipamentelor care fac parte din domeniul de aplicare al Directivei 1999/5, care privește utilizarea echipamentelor terminale de telecomunicații destinate unei utilizări private, printre care și telefoanele mobile (Ordonanța Agricola Esposito, C‑492/09, EU:C:2010:766, punctul 42).
41 În continuare, trebuie adăugat că nu poate fi admis argumentul De Pra și al SAIV potrivit căruia o taxă precum TCG ar fi contrară articolului 12 din Directiva 2002/20 prin aceea că nu ar fi o taxă administrativă cu caracter remuneratoriu prin care se urmărește acoperirea numai a cheltuielilor administrative aferente eliberării, gestionării, controlului și aplicării sistemului de autorizare generală aplicabil. Astfel, Curtea s‑a pronunțat anterior în sensul că o taxă al cărei fapt generator nu este legat de procedura de autorizare generală care permite accesul la piața serviciilor de comunicații electronice, ci de utilizarea serviciilor de telefonie mobilă furnizate de operatori, și care este suportată în cele din urmă de utilizatorul acestora nu intră în domeniul de aplicare al acestui articol 12 (a se vedea Hotărârea Vodafone Malta și Mobisle Communications, C‑71/12, EU:C:2013:431, punctele 25 și 29).
42 În sfârșit, în ceea ce privește obligația de a obține o autorizație generală, care nu ar fi prevăzută de Directiva 2002/20 și care ar putea fi contrară acesteia, este necesar să se constate, astfel cum reiese din punctele 35-37 din prezenta hotărâre, că o autorizație generală precum cea în discuție în litigiile principale, căreia îi este asimilat contactul de abonament, nu urmărește decât să servească drept fapt generator al TCG. Prin urmare, ea nu are ca scop autorizarea furnizării serviciilor de rețea și nu contravine obligațiilor care decurg din această directivă.
43 În ceea ce privește, în al doilea rând, Directivele 2002/19 și 2002/22, este necesar să se constate că, în temeiul articolului 1 din Directiva 2002/19, aceasta armonizează accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora. Ea se referă la relațiile dintre furnizorii de rețele, iar nu la utilizarea unor aparate de telefonie mobilă de către utilizatorii finali.
44 Potrivit articolului 1 din Directiva 2002/22, aceasta se referă la furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice utilizatorilor finali. Scopul este asigurarea de servicii de bună calitate accesibile publicului în toată Uniunea. În ceea ce privește furnizarea de servicii universale, ea definește setul minim de servicii de o calitate specificată accesibile tuturor utilizatorilor finali, la un preț convenabil ținând seama de condițiile specifice naționale, fără a denatura concurența.
45 Astfel, această directivă prevede standarde minime și nu interzice aplicarea altor măsuri, în special de natură fiscală, fără impact asupra acestor standarde.
46 În consecință, este necesar să se răspundă la prima și la a patra întrebare că Directiva 1999/5, în special articolul 8 din aceasta, și directivele privind rețelele trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale privind aplicarea unei taxe, precum TCG, în temeiul căreia utilizarea echipamentelor terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre în cadrul unui contract de abonament este supusă unei autorizații generale sau unei licențe, precum și plății unei asemenea taxe, din moment ce contractul de abonament, prin el însuși, ține loc de licență sau de autorizație generală și, prin urmare, nu este necesară nicio intervenție a administrației în această privință.
Cu privire la a doua întrebare
47 Prin intermediul celei de a doua întrebări adresate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 20 din Directiva 2002/22 și articolul 8 din Directiva 1999/5 trebuie interpretate în sensul că se opun ca un contract de abonament la un serviciu de telefonie mobilă, care trebuie de altfel să precizeze tipul de echipament terminal în cauză și omologarea aferentă acestuia, să fie asimilat, în scopul aplicării unei taxe precum TCG, unei autorizații generale sau unei licențe de stație radioelectrică.
48 În ceea ce privește, mai întâi, asimilarea unui astfel de contract de abonament unei autorizații generale sau unei licențe de stație radioelectrică în scopul aplicării unei taxe precum TCG, este suficient să se amintească faptul că Directiva 2002/22 se referă la furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice utilizatorilor finali și că aceasta nu reglementează impunerea unei taxe precum cea în discuție în litigiile principale. Rezultă că această directivă nu se opune ca legiuitorul național să decidă ca faptul generator al acestei taxe să fie contractul de abonament încheiat între furnizorul de servicii de telefonie mobilă și utilizatorul echipamentului terminal și ca acest contract să fie asimilat autorizației generale vizate de taxa menționată.
49 În ceea ce privește, în continuare, conținutul acestui contract de abonament, articolul 20 din Directiva 2002/22 precizează elementele pe care acesta trebuie „cel puțin” să le includă.
50 Din modul de redactare a articolului 20 rezultă că acesta nu se opune ca o reglementare națională să conțină prevederi potrivit cărora contractele de abonament la servicii de telefonie mobilă trebuie să conțină, în afara elementelor impuse de Directiva 2002/22, alte elemente, cum ar fi tipul de echipament terminal în cauză și omologarea aferentă acestuia. De aici reiese de asemenea că aceste elemente suplimentare nu constituie un obstacol pentru libera de circulație a echipamentelor în cauză contrar articolului 8 din Directiva 1999/5.
51 În consecință, este necesar să se răspundă la cea de a doua întrebare că articolul 20 din Directiva 2002/22 și articolul 8 din Directiva 1999/5 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un contract de abonament la un serviciu de telefonie mobilă, care trebuie de altfel să precizeze tipul de echipament terminal în cauză și omologarea aferentă acestuia, să fie asimilat, în scopul aplicării unei taxe precum TCG, unei autorizații generale sau unei licențe de stație radioelectrică.
Cu privire la a treia întrebare
52 Prin intermediul celei de a treia întrebări adresate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii, astfel cum rezultă din Directiva 1999/5, din directivele privind rețelele și din articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), trebuie interpretat în sensul că se opune unui tratament diferențiat al utilizatorilor de echipamente terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre, după cum aceștia încheie un contract de abonament la servicii de telefonie mobilă sau cumpără aceste servicii sub forma unor cartele preplătite, eventual reîncărcabile, în temeiul căruia numai primii sunt supuși unei reglementări precum cea care stabilește TCG.
53 În această privință, trebuie amintit că articolul 20 din cartă prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii. Conform articolului 51 din cartă, dispozițiile acesteia nu se adresează însă statelor membre decât în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Or, în speță, după cum reiese din răspunsul la prima și la a patra întrebare, din moment ce directivele privind rețelele și Directiva 1999/5 nu reglementează aplicarea unei taxe precum cea în discuție în litigiile principale, iar din dosarul prezentat Curții nu reiese că reglementarea menționată ar pune în aplicare dreptul Uniunii, nu este necesar ca această dispoziție să fie aplicată unei asemenea reglementări.
54 În plus, în măsura în care această întrebare privește aplicarea numai în privința abonaților la un serviciu de telefonie mobilă a unei norme care prevede o autorizație din partea administrației, trebuie amintit, după cum reiese din cuprinsul punctului 38 din prezenta hotărâre, că, în practică, nu pare să fie necesară nicio intervenție a administrației, din moment ce contractul de abonament, prin el însuși, ține loc de autorizație.
55 În consecință, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare că, într‑o situație precum cea din cauzele principale, dreptul Uniunii, astfel cum rezultă din Directiva 1999/5, din directivele privind rețelele și din articolul 20 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unui tratament diferențiat al utilizatorilor de echipamente terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre, după cum aceștia încheie un contract de abonament la servicii de telefonie mobilă sau cumpără aceste servicii sub forma unor cartele preplătite, eventual reîncărcabile, în temeiul căruia numai primii sunt supuși unei reglementări naționale precum cea care instituie TCG.
Cu privire la cheltuielile de judecată
56 Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:
1) Directivele:
– 1999/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 1999 privind echipamentele hertziene și echipamentele terminale de telecomunicații și recunoașterea reciprocă a conformității acestora, în special articolul 8 din aceasta;
– 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul);
– 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009;
– 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) și
– 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva privind serviciul universal), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009,
trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale privind aplicarea unei taxe, precum taxa de concesiune guvernamentală, în temeiul căreia utilizarea echipamentelor terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre în cadrul unui contract de abonament este supusă unei autorizații generale sau unei licențe, precum și plății unei asemenea taxe, din moment ce contractul de abonament, prin el însuși, ține loc de licență sau de autorizație generală și, prin urmare, nu este necesară nicio intervenție a administrației în această privință.
2) Articolul 20 din Directiva 2002/22, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136, și articolul 8 din Directiva 1999/5 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un contract de abonament la un serviciu de telefonie mobilă, care trebuie de altfel să precizeze tipul de echipament terminal în cauză și omologarea aferentă acestuia, să fie asimilat, în scopul aplicării unei taxe precum taxa de concesiune guvernamentală, unei autorizații generale sau unei licențe de stație radioelectrică.
3) Într‑o situație precum cea din cauzele principale, dreptul Uniunii, astfel cum rezultă din Directiva 1999/5, din Directiva 2002/19, din Directiva 2002/20, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140, din Directiva 2002/21 și din Directiva 2002/22, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136, precum și din articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unui tratament diferențiat al utilizatorilor de echipamente terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre, după cum aceștia încheie un contract de abonament la servicii de telefonie mobilă sau cumpără aceste servicii sub forma unor cartele preplătite, eventual reîncărcabile, în temeiul căruia numai primii sunt supuși unei reglementări naționale precum cea care instituie taxa de concesiune guvernamentală.
Semnături