HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

14 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Dreptul la apărare – Prezumția de nevinovăție – Obligația de motivare – Egalitate de tratament – Principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor – Principiul legalității incriminării și a pedepsei – Principiul bunei administrări – Securitate juridică – Abuz de putere – Amenzi”

În cauza T‑190/06,

Total SA, cu sediul în Courbevoie (Franța),

Elf Aquitaine SA, cu sediul în Courbevoie,

reprezentate de É. Morgan de Rivery, de A. Noël‑Baron și de E. Lagathu, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnul F. Arbault și de doamna O. Beynet și ulterior de domnii V. Bottka, P. J. Van Nuffel și B. Gencarelli, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2006) 1766 final a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) și, în subsidiar, o cerere de modificare a articolului 2 litera (i) din decizia menționată,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),

compus din domnii V. Vadapalas (raportor), îndeplinind funcția de președinte, M. Prek, A. Dittrich, L. Truchot și K. O’Higgins, judecători,

grefier: doamna C. Kristensen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 septembrie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Reclamantele, Total SA și Elf Aquitaine SA, sunt societăți de drept francez, cele mai importante societăți din cadrul grupului din care făcea parte Arkema France SA (fostă Atofina SA, denumită în continuare „Arkema”), care comercializau, între altele, la data faptelor, peroxid de hidrogen (denumit în continuare „PH”) și perborat de sodiu (denumit în continuare „PBS”).

2        Între data de început a încălcării și luna aprilie 2000, Elf Aquitaine era acționarul principal, în proporție de 97,5 %, al Arkema. Începând de la această dată, Arkema a fost deținută în proporție de 96,48 % de Elf Aquitaine, aceasta din urmă fiind ea însăși deținută în proporție de 99,43 % de Total.

3        În noiembrie 2002, Degussa AG a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la existența unei înțelegeri pe piețele PH și PBS și a solicitat aplicarea Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

4        Degussa a prezentat Comisiei probe materiale care i‑au permis să realizeze inspecții, la 25 și la 26 martie 2003, la sediile a trei întreprinderi, inclusiv la sediul Arkema.

5        În urma acestor inspecții, mai multe întreprinderi, între care în special EKA Chemicals AB, Arkema și Solvay SA, au solicitat aplicarea Comunicării privind cooperarea și au transmis Comisiei elemente de probă privind înțelegerea în cauză.

6        La 26 ianuarie 2005, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile reclamantei și celorlalte întreprinderi vizate.

7        Ca urmare a audierii întreprinderilor în cauză, care s‑a desfășurat la 28 și la 29 iunie 2005, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 1766 final din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel NV, a Akzo Nobel Chemicals Holding AB, a EKA Chemicals, a Degussa, a Edison SPA, a FMC Corp., a FMC Foret SA, a Kemira Oyj, a L’Air liquide SA, a Chemoxal SA, a SNIA SpA, a Caffaro Srl, a Solvay SA, a Solvay Solexis SpA, a reclamantelor și a Arkema (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 13 decembrie 2006 (JO L 353, p. 54). Aceasta a fost notificată reclamantelor printr‑o scrisoare din 8 mai 2006.

 Decizia atacată

8        Comisia a precizat în decizia atacată că destinatarii acesteia au participat la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) referitoare la PH și la produsul din aval, PBS [considerentul (2) al deciziei atacate].

9        Încălcarea constatată a constat în principal în realizarea, între concurenți, a unui schimb de informații importante din punct de vedere comercial și de informații confidențiale privind piețele și întreprinderile, în limitarea și în controlul producției și al capacităților potențiale și reale ale acesteia, în împărțirea cotelor de piață și a clienților, precum și în stabilirea și în supravegherea respectării obiectivelor privind prețurile.

10      Reclamantele au fost ținute responsabile de încălcare „în comun și în solidar” cu Arkema [considerentul (441) al deciziei atacate].

11      În scopul calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat metodologia prezentată în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”).

12      Comisia a stabilit cuantumurile de bază ale amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării [considerentul (452) al deciziei atacate], aceasta fiind calificată drept foarte gravă [considerentul (457) al deciziei atacate].

13      Prin aplicarea unui tratament diferențiat, reclamantele și Arkema au fost clasate în cea de a treia categorie, care corespunde unui cuantum de plecare de 20 de milioane de euro [considerentele (460)-(462) ale deciziei atacate].

14      În scopul asigurării unui efect suficient de descurajator, s‑a aplicat la acest cuantum de plecare un coeficient de multiplicare de 3, având în vedere cifra de afaceri semnificativă a reclamantelor [considerentul (463) al deciziei atacate].

15      Întrucât, potrivit Comisiei, Arkema și Elf Aquitaine au luat parte la încălcare între 12 mai 1995 și 31 decembrie 2000, și anume pentru o perioadă de cinci ani și șapte luni, cuantumul amenzii acestora a fost majorat cu 55 % în considerarea duratei [considerentul (467) al deciziei atacate]. Această majorare nu a fost efectuată asupra cuantumului amenzii imputabile Total, a cărei răspundere pentru încălcarea în cauză a fost reținută pentru perioada 30 aprilie-31 decembrie 2000 [considerentul (468) al deciziei atacate].

16      Comisia a reținut o circumstanță agravantă în privința Arkema, având în vedere încălcările repetate în raport cu încălcările constatate în Decizia 85/74/CEE a Comisiei din 23 noiembrie 1984 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CEE (cazul IV/30.907 – Peroxigen) (JO 1985, L 35, p. 1) și în Decizia 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (cazul IV/31.865 – PVC) (JO L 239, p. 14). În consecință, aceasta a aplicat la cuantumul de bază al amenzii imputabile Arkema o majorare de 50 % din cuantumul de bază care i‑ar fi fost aplicat dacă reclamantele, cele mai importante societăți din cadrul grupului, nu ar fi fost destinatari ai deciziei atacate [considerentele (469)-(471) și nota de subsol nr. 409 din decizia atacată].

17      Comisia a considerat că Arkema era a doua întreprindere care a îndeplinit condiția prevăzută la punctul 21 din Comunicarea privind cooperarea și i‑a acordat în acest temei o reducere a cuantumului amenzii de 30 %, această reducere fiind aplicată la cuantumul total al amenzii impuse Arkema și reclamantelor [considerentele (509)-(514) și (529) ale deciziei atacate].

18      Articolul 1 literele (o)-(q) din decizia atacată prevede că cele trei societăți au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea la încălcarea în cauză, în privința Total, în perioada 30 aprilie-31 decembrie 2000, iar în privința Arkema și a Elf Aquitaine, în perioada 12 mai 1995-31 decembrie 2000.

19      Articolul 2 litera (i) din decizia atacată impune reclamantei o amendă de 78,663 milioane de euro, la care Total și Elf Aquitaine sunt ținute responsabile „în comun și în solidar” în limita a 42 de milioane de euro și, respectiv, a 65,1 milioane de euro.

 Procedura și concluziile părților

20      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 iulie 2006, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

21      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea și, după ascultarea părților, prezenta cauză a fost atribuită Camerei a șasea extinse.

22      Întrucât doi membri ai camerei extinse au fost împiedicați să participe la ședință, președintele Tribunalului, în temeiul articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a desemnat alți doi judecători pentru a completa camera.

23      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii dispuse de Tribunal la 28 aprilie 2010, Comisia a prezentat, prin scrisoarea din 4 mai 2010, anumite elemente ale dosarului administrativ invocate de reclamante în cererea formulată.

24      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința care a avut loc la 3 septembrie 2010.

25      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, anularea articolului 1 literele (o) și (p), a articolului 2 litera (i), a articolului 3 și a articolului (4) din decizia atacată;

–        cu titlu subsidiar, anularea articolului 2 litera (i) din decizia atacată, în măsura în care Comisia le‑a obligat la plata unei amenzi în solidar cu Arkema, și reducerea cuantumului acestei amenzi;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

26      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

27      În susținerea cererii de anulare în parte a deciziei atacate, reclamantele invocă zece motive, întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului lor la apărare, al doilea, pe încălcarea obligației de motivare, al treilea, pe încălcarea caracterului unitar al noțiunii de întreprindere, al patrulea, pe încălcarea normelor privind atribuirea în sarcina societăților‑mamă a răspunderii pentru încălcările săvârșite de filialele acestora, al cincilea, pe anumite erori de apreciere cu privire la Total, al șaselea, pe încălcarea mai multor principii fundamentale recunoscute de toate statele membre și care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii, al șaptelea, pe încălcarea principiului bunei administrări, al optulea, pe încălcarea principiului securității juridice, al nouălea, pe încălcarea anumitor principii fundamentale care guvernează stabilirea amenzilor, și al zecelea, pe un abuz de putere.

28      Cu titlu subsidiar, prin intermediul unui al unsprezecelea motiv, reclamantele solicită reducerea cuantumului amenzii aplicate în temeiul articolului 2 litera (i) din decizia atacată.

29      Tribunalul consideră adecvat să examineze, mai întâi, argumentația prezentată în cadrul celui de al patrulea motiv.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor privind imputabilitatea în sarcina societăților‑mamă a încălcărilor săvârșite de filialele acestora

30      Al patrulea motiv se împarte în trei aspecte. Se impune analizarea, mai întâi, a celui de al doilea aspect al motivului menționat.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o eroare de drept privind interpretarea jurisprudenței referitoare la imputabilitate și privind respectarea de către Comisie a practicii sale decizionale

–       Observații introductive

31      Trebuie amintit că dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor și că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (a se vedea Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 54 și jurisprudența citată).

32      Curtea a precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 55 și jurisprudența citată).

33      În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 56 și jurisprudența citată).

34      Răspunderea pentru încălcarea dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie stabilită fără echivoc în sarcina unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi și comunicarea privind obiecțiunile trebuie să fie adresată acesteia din urmă. De asemenea, este important ca în comunicarea privind obiecțiunile să fie indicată calitatea în care unei persoane juridice îi sunt reproșate faptele invocate (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 57 și jurisprudența citată).

35      Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că răspunderea pentru comportamentul unei filiale poate fi stabilită în sarcina societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 58 și jurisprudența citată).

36      Astfel, situația este aceasta deoarece, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul menționat mai sus. Prin urmare, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 59).

37      Curtea a hotărât de asemenea că, în cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 60 și jurisprudența citată).

38      Curtea a precizat, așadar, că, în aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Comisia va fi în măsură, prin urmare, să considere societatea‑mamă responsabilă în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine sarcina de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

39      În speță, în considerentele (370)-(379) ale deciziei atacate, Comisia a rezumat, făcând trimitere la jurisprudența Curții și a Tribunalului, principiile pe care intenționa să le aplice pentru a identifica destinatarii deciziei atacate.

40      Aceasta a amintit că se poate considera că o societate‑mamă răspunde pentru comportamentul ilegal al unei filiale în măsura în care aceasta din urmă nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care i‑au fost date de societatea‑mamă. Comisia a precizat că putea, în fapt, să prezume că o filială deținută în proporție de 100 % aplică, în esență, instrucțiunile date de societatea sa mamă, aceasta din urmă putând să răstoarne prezumția aducând proba contrară [considerentul (374) al deciziei atacate].

41      În ceea ce privește răspunderea Elf Aquitaine, Comisia a arătat că aceasta deținea 98 % din capitalul reclamantei și că a numit întotdeauna membrii consiliului de administrație al acesteia din urmă. Astfel, Comisia a prezumat că Elf Aquitaine a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale [considerentul (427) al deciziei atacate].

42      Referitor la Total, Comisia a precizat că a preluat controlul asupra a 99,43 % din capitalul Elf Aquitaine în luna aprilie 2000, că aceasta controla direct sau indirect capitalul societăților din cadrul grupului care au jucat un rol direct în comportamentele ilicite și că, având în vedere aceste circumstanțe, a prezumat exercitarea unei influențe decisive de către Total asupra comportamentului filialelor sale, Elf Aquitaine și Arkema [considerentele (428) și (429) ale deciziei atacate].

43      În considerentele (430)-(432) ale deciziei atacate, Comisia a prezentat argumentele invocate de reclamante împotriva stabilirii răspunderii pentru încălcare în sarcina lor și le‑a examinat în considerentele (433)-(440) din decizie.

44      În considerentul (441) al deciziei atacate, Comisia a confirmat concluzia sa că Arkema și reclamantele constituiau o întreprindere unică și a reținut răspunderea acestora pentru încălcarea în cauză, precizând că Total răspundea pentru încălcare numai începând de la data la care a preluat controlul asupra capitalului ELF Aquitaine, și anume pentru perioada 30 aprilie-31 decembrie 2000.

45      Contestând această apreciere, reclamanta invocă, în esență, două critici, întemeiate, pe de o parte, pe validitatea prezumției în cauză și, pe de altă parte, pe respingerea elementelor prezentate în vederea stabilirii autonomiei Arkema.

–       Cu privire la validitatea prezumției în cauză

46      Reclamantele susțin, în primul rând, că Comisia nu putea, fără a încălca jurisprudența și propria practică decizională în materie, să le atribuie răspunderea pentru comportamentul Arkema numai pe baza prezumției legate de controlul cvasi‑total exercitat de ele asupra capitalului acestei filiale.

47      Trebuie să se constate că metoda urmată de Comisie pentru a stabili răspunderea pentru încălcarea în litigiu în sarcina reclamantelor, în măsura în care se întemeiază pe prezumția în cauză, este conformă cu jurisprudența citată la punctele 31-38 de mai sus.

48      Pe de o parte, spre deosebire de ceea ce par să sugereze reclamantele, această stabilire a răspunderii nu s‑a bazat numai pe structura deținerii capitalului, ci și pe constatarea că prezumția de exercitare a unei influențe decisive asupra filialelor lor nu a fost răsturnată [a se vedea în special considerentele (437) și (441) ale deciziei atacate].

49      Pe de altă parte, reiese din această jurisprudență (a se vedea în special punctele 37 și 38 de mai sus) că structura deținerii capitalului unei filiale constituie un criteriu suficient pentru aplicarea prezumției menționate, fără a exista o obligație a Comisiei de a prezenta indicii suplimentare privind exercitarea efectivă a unei influențe de către societatea‑mamă, astfel cum solicită reclamantele.

50      Această concluzie nu este readusă în discuție de faptul că asemenea indicii suplimentare au putut fi prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia (T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctele 13 și 54). Reiese astfel fără nicio ambiguitate, atât din Hotărârea din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior (punctele 61 și 62), cât și din Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus (punctele 61 și 62), că aplicarea prezumției în cauză nu este condiționată de existența unor astfel de indicii. De asemenea, nu este necesară stabilirea de către Comisie, în acest scop, a faptului că societatea‑mamă a cunoscut, la data faptelor, comportamentul ilicit al filialei sale.

51      Trebuie arătat, în plus, că jurisprudența avută în vedere mai sus vizează în mod specific cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale (Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 60). Or, în speță, reclamantele nu dețineau totalitatea capitalului filialei în cauză (a se vedea punctul 2 de mai sus).

52      Totuși, trebuie subliniat că reclamantele nu invocă niciun argument întemeiat pe faptul că participațiile lor nu erau de 100 %. Dimpotrivă, argumentarea acestora referitoare la posibilitatea Comisiei de a recurge la prezumția în cauză vizează fără distincție situația deținerii a „100 % sau aproape 100 %” din capitalul filialei, confirmând astfel că nu se opun aplicării aceluiași regim probatoriu în cele două situații.

53      În sfârșit, chiar dacă s‑ar presupune că, astfel cum susțin reclamantele, în practica sa decizională anterioară în materie de stabilire a răspunderii pentru o încălcare, Comisia ar fi prezentat indicii suplimentare privind exercitarea efectivă a unei influențe de către societatea‑mamă, acest simplu fapt nu ar fi de natură să readucă în discuție validitatea metodei de stabilire a răspunderii aplicate în speță.

54      În consecință, prezenta critică trebuie respinsă.

–       Cu privire la seria de indicii prezentată de reclamante în vederea stabilirii autonomiei Arkema pe piață

55      Potrivit jurisprudenței citate la punctul 38 de mai sus, pentru a răsturna prezumția în cauză, revine societății‑mamă sarcina de a prezenta elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

56      În această privință, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor pertinente referitoare la legăturile economice, organizaționale și juridice care unesc această filială de societatea‑mamă, care pot varia în funcție de fiecare caz în parte (Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctele 61 și 74).

57      Între altele, această apreciere nu trebuie să se limiteze la elementele care se raportează la politica comercială stricto sensu a filialei, precum strategia de distribuție sau de prețuri. În special, prezumția în cauză nu poate fi răsturnată prin simpla demonstrare a faptului că filiala este cea care gestionează aceste aspecte specifice ale politicii sale comerciale fără a primi instrucțiuni în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctele 65 și 75).

58      În speță, reiese din dosar că, în cadrul procedurii administrative, reclamantele au invocat o argumentare întemeiată pe autonomia Arkema, arătând în special că grupul lor era caracterizat printr‑o administrare descentralizată a filialelor, că Arkema își definea în mod autonom orientările strategice privind activitățile pe care le desfășura, că gestiunea activității sale pe piață nu era subordonată instrucțiunilor date de societățile‑mamă, că nu dădea socoteală acestora din urmă decât în termeni generali, că dispunea de autonomie financiară și de dreptul de a încheia contracte fără autorizarea prealabilă a acestora și că își definea strategia juridică în mod autonom. Autonomia Arkema ar fi fost confirmată, de altfel, de percepția terților.

59      În susținerea argumentației lor, reclamantele s‑au limitat să prezinte trei broșuri provenind de la Arkema și de la una dintre reclamante, Elf Aquitaine, intitulate „Piețe și meserii”, pentru anii 1995, 2000 și, respectiv, 2003. Or, independent de problema forței probante care trebuie atribuită respectivelor documente, trebuie să se constate că acestea cuprind numai câteva informații fragmentare cu privire la relațiile dintre reclamante și filiala lor. Astfel, aceste documente ar putea atesta, cel mult, că Arkema constituia o unitate descentralizată, „ramura chimie”, din cadrul grupului, că trebuia să devină o entitate independentă în 2006 și că fabrica un număr important de produse în diferite domenii. Cu excepția broșurii „Piețe și meserii” aferente anului 2000, aceste documente se referă la ani care nu sunt cuprinși în perioada încălcării.

60      În plus, într‑o notă de subsol la răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, reclamantele s‑au referit la anumite elemente care rezultă din răspunsul Arkema la solicitarea de informații adresată de Comisie.

61      Elementele în cauză prezentate de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 4 mai 2010 cuprind un document intitulat „Competențe interne și angajamente de cheltuieli” și o listă cu membrii conducerii societăților din cadrul grupului aferentă anilor 1991-2003.

62      În ceea ce privește primul document, din răspunsul Arkema la solicitarea de informații prezentat de Comisie reiese că documentul menționat conține regulile privind dreptul de a angaja grupul aplicabile „din 2001”. Potrivit acestui document, comitetul executiv al Total nu intervenea decât în cazul deciziilor filialelor referitoare la investiții de mai mult de 10 milioane de euro pentru a aprecia nivelul de risc și rentabilitatea.

63      Pe de o parte, trebuie arătat că documentul în cauză, în măsura în care conține reguli privind repartizarea competențelor în cadrul grupului începând din anul 2001, nu poate servi drept indiciu pertinent în ceea ce privește relațiile dintre societățile în cauză în perioada încălcării, care a încetat la 31 decembrie 2000.

64      Pe de altă parte, din răspunsul reclamantelor la comunicarea privind obiecțiunile reiese că respectivul document este invocat în susținerea tezei acestora potrivit căreia nu au intervenit niciodată în gestiunea activității Arkema referitoare la PH și la PBS, intervenția lor limitându‑se la cele mai importante investiții ale filialei. Or, în orice caz, autonomia filialei, în sensul jurisprudenței citate la punctul 57 de mai sus, nu poate fi stabilită prin simpla demonstrare a faptului că aceasta gestionează în mod autonom aspecte specifice ale politicii sale referitoare la comercializarea produselor vizate de încălcare.

65      În ceea ce privește cel de al doilea document, care cuprinde o listă cu membrii conducerii societăților în cauză, trebuie arătat că, deși suprapunerea dintre membrii conducerii societății‑mamă și cei ai conducerii filialei constituie un indiciu privind exercitarea unei influențe decisive, lipsa unei asemenea suprapuneri nu poate constitui un indiciu suficient în sensul autonomiei filialei.

66      Reiese din cele de mai sus că argumentația prezentată de reclamante în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile nu era susținută de elemente de probă concrete privind autonomia filialei lor și consta, așadar, în esență, în simple afirmații care în mod vădit nu pot constitui o serie de indicii suficiente pentru a răsturna prezumția în cauză.

67      În plus, trebuie arătat că argumentația în cauză nu era de natură să demonstreze autonomia filialei.

68      În primul rând, în ceea ce privește afirmația reclamantelor potrivit căreia Elf Aquitaine nu era decât un holding neoperațional, comparabil cu o simplă „direcție financiară”, iar această situație nu s‑a schimbat după preluarea controlului de către Total, trebuie observat că, chiar dacă se presupune că reclamantele nu au fost decât holdinguri neoperaționale, această simplă circumstanță nu poate fi suficientă pentru a exclude că acestea din urmă au exercitat o influență decisivă asupra Arkema, în special prin coordonarea investițiilor financiare în cadrul grupului. Astfel, în cadrul unui grup de societăți, un holding este o societate destinată să grupeze participații în diverse societăți și are rolul să asigure o conducere unitară (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 63).

69      Or, reclamantele însele afirmă că Elf Aquitaine intervenea în cele mai importante decizii care puteau avea un impact la nivelul întregului grup și că aceasta impunea o politică foarte generală referitoare la compatibilitatea activităților diferitelor ramuri între ele, la schimbarea activităților și la implantarea geografică a activităților pe plan internațional. În loc să infirme teza existenței unei entități economice compuse din reclamante și din filialele acestora, aceste afirmații confirmă mai curând că rolul Elf Aquitaine era acela de a asigura o conducere unitară și o coordonare de natură să influențeze comportamentul Arkema pe piață.

70      În al doilea rând, în măsura în care reclamantele precizează că, la data faptelor în litigiu, acestea nu au intervenit niciodată în definirea strategiei privind un anumit produs din cadrul „ramurii chimie”, trebuie arătat că această afirmație nu este susținută de elemente de probă suficiente. În ceea ce privește dimensiunea grupului, pretinsele particularități ale activității din domeniul chimic în cadrul unei companii petroliere, dimensiunea Arkema și numărul important de produse vândute de aceasta pe diferite piețe, trebuie arătat că aceste elemente nu sunt de natură să dovedească, în sine, că reclamantele nu au intervenit niciodată în definirea strategiei comerciale referitoare la unul dintre produsele din „ramura chimie”.

71      În al treilea rând, în măsura în care reclamantele arată că nu au definit niciodată politica comercială a Arkema și nu au intervenit niciodată în gestiunea activității aferente PH și PBS a filialei lor, trebuie să se constate că, în cadrul unui grup de societăți, împărțirea sarcinilor constituie un fenomen normal care nu este suficient pentru a răsturna prezumția că reclamantele și Arkema constituiau o singură întreprindere, în sensul articolului 81 CE. Situația este aceeași în ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că Arkema intervenea pe piață în nume și pe cont propriu, iar nu ca reprezentant al societăților‑mamă Total și Elf Aquitaine.

72      Nu se poate trage nicio concluzie nici din faptul că reclamantele nu au avut niciodată clienți comuni cu filiala, că au fost absente de pe piețele pe care acționa aceasta și de pe piețele conexe, că activitatea aferentă produselor în cauză nu reprezenta decât o parte foarte redusă din cifra de afaceri globală a fiecărei reclamante și că aceste produse nu erau decât câteva dintre numeroasele produse ale „activității în domeniul chimiei” desfășurate de Arkema.

73      În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantelor întemeiat pe inexistența unui sistem de informare și de raportare între ele însele și Arkema, cu excepția unei informări care rezultă din obligațiile legale în materie de contabilitate și de regularizare financiară, trebuie observat că, având în vedere că autonomia filialei nu se apreciază numai în raport cu aspectele gestiunii operaționale a întreprinderii, faptul că filiala nu a aplicat niciodată, în favoarea societății‑mamă, o politică specifică de informare pe piața relevantă nu poate fi suficient pentru a se demonstra autonomia acesteia.

74      În al cincilea rând, deși reclamantele afirmă că Arkema avea dreptul de a încheia contracte fără autorizare prealabilă și dispunea de o autonomie financiară importantă, trebuie să se constate că reclamantele recunosc că au controlat proiectele de investiții industriale și de achiziții majore, precum și cele mai importante angajamente ale filialei lor, această circumstanță neputând decât să confirme concluzia Comisiei că filiala menționată nu era autonomă.

75      În al șaselea rând, situația este aceeași în ceea ce privește pretinsa împrejurare că Arkema și‑a definit strategia juridică în mod autonom în speță, încă din stadiul investigației, la care aceasta ar fi decis să colaboreze fără să consulte în prealabil societățile sale mamă. Astfel, faptul că o întreprindere nu se prezintă ca un singur interlocutor, nici în cursul procedurii administrative, nici în etapa contencioasă, nu permite să se concluzioneze că filiala în cauză este autonomă în raport cu societatea sau cu societățile sale mamă.

76      În plus, trebuie amintit că nu implicarea directă a societății‑mamă în încălcarea săvârșită de filiala sa, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere permite Comisiei să stabilească răspunderea pentru încălcarea în discuție în sarcina celei dintâi. În consecință, concluzia reținută de Comisie nu poate fi readusă în discuție de faptul că reclamantele nu au fost informate de Arkema și nu au luat cunoștință despre existența înțelegerii în cauză decât ca urmare a inspecțiilor efectuate de Comisie la sediul filialei.

77      În al șaptelea rând, argumentul că autonomia Arkema ar fi confirmată de percepția pe care o pot avea terții cu privire la aceasta, în special în măsura în care nu exista o marcă comună a societăților în cauză și în măsura în care aceste societăți nu se confundau în percepția furnizorilor, a clienților și a consumatorilor, nu este susținut de elemente de probă.

78      În plus, broșurile „Piețe și meserii”, anexate la răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, destinate în mod vădit terților, desemnează Arkema ca desfășurând activitatea în domeniul chimiei sau ca reprezentând „ramura din domeniul chimiei” a grupurilor Total și Elf Aquitaine. Acest fapt contrazice argumentul reclamantelor potrivit căruia Arkema era percepută de terți ca un operator complet distinct de societățile sale mamă. În orice caz, percepția terților asupra imaginii unei societăți nu poate fi suficientă în sine pentru a demonstra că o filială este autonomă față de societatea sau de societățile sale mamă.

79      În al optulea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia autonomia Arkema ar fi fost confirmată de Decizia C (2003) 4570 din 10 decembrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-2/37.857 – Peroxizi organici), trebuie arătat că respectiva decizie nu cuprinde nicio apreciere în acest sens, întrucât Comisia a decis să nu verifice dacă răspunderea pentru încălcare ar fi trebuit să fie atribuită uneia dintre societățile principale din cadrul grupului (a se vedea punctul 212 de mai jos).

80      În al nouălea rând, în ceea ce privește elementul invocat de reclamante pentru prima dată în fața Tribunalului, întemeiat pe faptul că Arkema s‑a separat din punctul de vedere al capitalului de reclamante la 18 mai 2006, trebuie arătat că această separare, ulterioară încălcării și adoptării deciziei atacate, nu poate servi drept indiciu pertinent în vederea aprecierii legăturilor dintre societățile în cauză în perioada încălcării.

81      Având în vedere cele de mai sus, trebuie considerat că s‑a stabilit în mod întemeiat de către Comisie că elementele prezentate de reclamante, chiar dacă sunt privite în ansamblu, nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumția în cauză.

82      În sfârșit, în ședință, reclamantele au precizat că, respingând indiciile pe care i le‑au prezentat, Comisia a transformat prezumția în cauză în prezumție irefragabilă.

83      În această privință, trebuie arătat că, în considerentul (374) al deciziei atacate, Comisia a amintit jurisprudența constantă potrivit căreia societatea‑mamă poate răsturna prezumția în cauză prezentând elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață. În speță, astfel cum rezultă din analiza de mai sus, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că elementele furnizate de reclamante, chiar dacă sunt privite în ansamblu, nu sunt suficiente pentru a răsturna această prezumție. În consecință, reclamantele susțin în mod greșit o pretinsă transformare a prezumției simple în cauză în prezumție irefragabilă.

84      În consecință, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește caracterul obiectiv al criteriului imputabilității

85      Reclamantele susțin, în esență, că, în contextul respingerii argumentului lor întemeiat pe faptul că răspunderea societății‑mamă Arkema nu a fost reținută în Decizia C(2003) 4570, Comisia nu a ținut seama de caracterul obiectiv al criteriilor de stabilire a răspunderii, invocând marja sa de apreciere în această privință [considerentul (434) al deciziei atacate].

86      Trebuie observat că, în considerentul (434) al deciziei atacate, răspunzând la argumentul reclamantelor, Comisia a precizat următoarele:

„[F]aptul că […] Comisia a adresat Decizia [C(2003) 4570] exclusiv [Arkema] nu o împiedică, în speță, să adreseze decizia sa atât [Arkema], cât și [reclamantelor]. Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a stabili răspunderea unei societăți‑mamă în asemenea circumstanțe și faptul că nu a utilizat această prerogativă într‑o decizie anterioară nu o împiedică să procedeze astfel în speță.”

87      Trebuie să se constate că, spre deosebire de ceea ce pretind reclamantele, Comisia nu a pretins, în speță, că dispune de o „competență discreționară pentru a stabili criteriul pertinent de stabilire a răspunderii” și, prin urmare, de competența de a stabili în sarcina unei societăți răspunderea pentru încălcările săvârșite de o altă societate cu încălcarea regulilor consacrate de jurisprudență. Afirmația Comisiei vizează pur și simplu înlăturarea argumentului reclamantelor întemeiat pe lipsa stabilirii răspunderii, în Decizia C(2003) 4570, adresată Arkema, pentru comportamentul acesteia din urmă în sarcina societății sale mamă. Pe de altă parte, reiese din cele de mai sus că, pentru a stabili încălcarea în litigiu în sarcina reclamantelor, Comisia a utilizat o metodă exactă, în conformitate cu regulile consacrate de jurisprudență și, în special, cu noțiunea de întreprindere din dreptul concurenței.

88      În consecință, argumentația reclamantelor este inoperantă. Astfel, chiar dacă se presupune că, spre deosebire de ceea ce susține, Comisia ar fi ținută în orice situație să stabilească răspunderea pentru comportamentul ilicit al unei filiale în sarcina societății sale mamă, în cazul în care aceste două societăți formează o singură întreprindere în sensul dreptului concurenței, faptul că nu a procedat astfel în cadrul unor decizii anterioare nu ar avea nicio incidență asupra legalității deciziei atacate. Se amintește, în această privință, că, în speță, Comisia a procedat la o asemenea stabilire a răspunderii.

89      În orice caz, reiese din jurisprudență că Comisia nu este obligată să verifice în mod sistematic dacă răspunderea pentru comportamentul ilicit al unei filiale poate fi stabilită în sarcina societății sale mamă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctele 330 și 331). Prin urmare, simplul fapt că Comisia nu a avut în vedere posibilitatea de a adresa Decizia C(2003) 4570 societății‑mamă a Arkema nu o împiedica să procedeze astfel în speță, în conformitate cu principiile rezultate din jurisprudența în materie de imputabilitate.

90      În consecință, acest aspect al prezentului motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea unui „principiu al autonomiei economice a persoanei juridice”

91      Reclamantele arată că, în temeiul unui pretins „principiu al autonomiei economice a persoanei juridice”, situația în care societatea‑mamă și filiala sa, chiar dacă este controlată în proporție de 100 %, formează o singură întreprindere constituie o excepție. În opinia acestora, Comisia a încălcat acest „principiu” prin faptul că a stabilit în mod „automat” răspunderea pentru încălcarea în cauză în sarcina lor.

92      Trebuie amintit că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Aceasta trebuie înțeleasă, așadar, în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea punctele 31 și 32 de mai sus).

93      În consecință, faptul că o filială are o personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura posibilitatea ca aceasta să constituie o singură întreprindere împreună cu societatea sa mamă.

94      Trebuie amintit că răspunderea pentru încălcarea în litigiu a fost stabilită în sarcina reclamantelor pentru motivul că prezumția de exercitare a unei influențe decisive asupra filialei lor nu a fost răsturnată, întrucât acestea nu au prezentat elemente de probă suficiente privind autonomia filialei lor. Prin urmare, reclamantele califică în mod greșit metoda utilizată în speță drept „automată”, deoarece aceasta a permis luarea în considerare pe deplin a situației proprii reclamantelor și în special a legăturilor dintre acestea și Arkema la data faptelor în litigiu.

95      Această metodă este compatibilă, așadar, cu noțiunea de întreprindere în dreptul concurenței, în măsura în care a permis să se stabilească dacă reclamantele și Arkema formau o singură unitate economică. Pe de altă parte, astfel cum reiese din cele de mai sus, faptul că metoda menționată se bazează pe o prezumție și că revine persoanei care o contestă sarcina de a aduce proba contrară este conform cu jurisprudența.

96      În plus, reclamantele nu dovedesc existența unui principiu general de drept care s‑ar opune aplicării unei asemenea prezumții în speță. În ceea ce privește argumentele întemeiate pe normele de drept civil și de drept comercial francez și american, precum și pe practica decizională a autorității franceze de concurență, trebuie arătat că nu este vorba despre elemente în raport cu care trebuie examinată legalitatea deciziilor Comisiei în materie de concurență.

97      În sfârșit, trebuie subliniat că prezumția în discuție constituie un simplu mijloc de probă aflat la dispoziția Comisiei în cadrul investigațiilor sale în materie de concurență și nu prejudecă în niciun mod raporturile dintre societățile‑mamă și filialele lor și în special gradul de autonomie juridică sau economică pe care îl poate avea o filială, în conformitate cu legislația aplicabilă și cu opțiunile societăților în cauză.

98      Având în vedere cele de mai sus, se impune respingerea celui de al treilea aspect al prezentului motiv și, în consecință, a celui de al patrulea motiv în întregime.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului lor la apărare

99      Primul motiv se împarte în două aspecte.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe imposibilitatea reclamantelor de a se apăra în mod eficient

100    În primul rând, reclamantele arată că Comisia avea obligația să înlăture cu claritate explicațiile aduse în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile prezentându-le o serie distinctă de probe în vederea stabilirii răspunderii lor. Întrucât nu și‑a asumat această sarcină a probei, Comisia ar fi încălcat principiul egalității armelor.

101    Trebuie observat că din jurisprudența citată la punctul 38 de mai sus reiese că revine societății‑mamă sarcina de a răsturna prezumția în cauză, prezentând elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă pe piață în mod autonom. Astfel, atunci când Comisia constată că prezumția nu a fost răsturnată, aceasta poate în mod întemeiat să stabilească răspunderea pentru încălcare în sarcina societății‑mamă, fără a trebui să aducă o „serie distinctă de probe” pentru a stabili răspunderea sa, astfel cum susțin reclamantele.

102    Având în vedere aceste considerații, este lipsită de pertinență jurisprudența la care reclamantele fac referire prin analogie și potrivit căreia, în ipoteza în care Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor pe piață pentru a stabili existența unei încălcări, acestea pot contesta încălcarea invocând circumstanțele care pun într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permit astfel înlocuirea explicației reținute de Comisie cu o altă explicație plauzibilă a faptelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctele 186 și 187). Ipoteza avută în vedere de această jurisprudență nu este cea din speță.

103    În definitiv, trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii interesate să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod eficient punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și al circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 10, și Hotărârea Curții din 6 aprilie 1995, BPB Industries și British Gypsum/Comisia, C‑310/93 P, Rec., p. I‑865, punctul 21).

104    În această privință, Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) prevede că este trimisă părților o comunicare privind obiecțiunile care trebuie să cuprindă, cu claritate, toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii. O astfel de comunicare privind obiecțiunile constituie garanția procedurală că este aplicat principiul fundamental de drept comunitar care impune respectarea dreptului la apărare în orice procedură (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctul 35).

105    Acest principiu impune în special ca o comunicare privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi căreia intenționează să îi aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor de concurență să conțină elementele esențiale reținute în privința sa, precum faptele reproșate, calificarea acestora și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia, pentru ca respectiva întreprindere să fie în măsură să își invoce în mod eficient argumentele în cadrul procedurii administrative inițiate împotriva sa (a se vedea Hotărârea Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, punctul 104 de mai sus, punctul 36 și jurisprudența citată).

106    În special, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să precizeze fără echivoc persoana juridică căreia i se vor putea aplica amenzi, trebuie să îi fie adresată acesteia din urmă și trebuie să indice calitatea în care acestei persoane i se vor imputa faptele invocate (a se vedea în acest sens Hotărârea Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, punctul 104 de mai sus, punctele 37 și 38).

107    Astfel, principiul egalității armelor este respectat în cazul în care societatea împotriva căreia prezumția în cauză este invocată poate să prezinte, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și în cursul audierii în fața consilierului‑auditor, toate elementele de fapt și de drept în vederea contestării acestei prezumții, iar Comisia trebuie să țină seama de aceste elemente pentru a renunța, dacă este cazul, la obiecțiunile care se dovedesc neîntemeiate.

108    În speță, reclamantele nu contestă că respectiva comunicare privind obiecțiunile le‑a permis să ia cunoștință despre faptul că implicarea lor în prezenta cauză se baza pe prezumția legată de controlul cvasi‑total asupra Arkema. Întrucât prezumția menționată are caracter refragabil, acestea și‑au putut asigura apărarea, în cursul procedurii administrative, cu privire la acest aspect, încercând să o răstoarne. Mai mult, chiar au procedat astfel, după cum reiese din decizia atacată și din cererea introductivă, fără a reuși însă să convingă Comisia.

109    În consecință, prezenta critică trebuie respinsă.

110    În al doilea rând, în opinia reclamantelor, Comisia nu și‑a respectat obligația de a examina cu atenție și cu imparțialitate proba contrară adusă în vederea răsturnării prezumției în cauză, împiedicându‑le astfel să își concentreze apărarea pe elemente concrete.

111    Trebuie să se observe că reclamantele nu precizează care sunt elementele specifice pertinente care nu au fost examinate de Comisie.

112    Or, presupunând că prin prezenta critică se urmărește contestarea examinării efectuate de Comisie cu privire la totalitatea elementelor aduse de reclamante pentru a răsturna prezumția în cauză, trebuie arătat că aprecierea acestor elemente de către Comisie a fost confirmată în cadrul analizei celui de al patrulea motiv prezentat de mai sus.

113    În plus, astfel cum rezultă din analiza celui al treilea aspect al celui de al doilea motiv de mai jos, caracterul succint al motivării deciziei atacate cu privire la acest aspect nu permite, în sine, constatarea unei încălcări a obligației de a examina cu atenție și cu imparțialitate elementele pertinente care reies din procedura administrativă.

114    Astfel, lectura considerentelor (434)-(441) ale deciziei atacate permite să se constate că argumentele reclamantelor rezumate în considerentul (431) al deciziei atacate, prin care se urmărește susținerea tezei potrivit căreia numai Arkema trebuie să fie destinatarul deciziei menționate, au fost examinate de Comisie. Analiza răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile nu permite identificarea altor elemente pertinente care ar fi fost ignorate de Comisie.

115    Rezultă că prezenta critică nu este fondată.

116    În al treilea rând, în ședință, reclamantele au susținut că, omițând să le informeze cu privire la investigația în cauză înainte de notificarea comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu a respectat cerințele referitoare la dreptul la un proces echitabil, astfel cum sunt recunoscute la articolul 6 alineatul (3) litera (a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, reafirmate de Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, AC‑Treuhand/Comisia (T‑99/04, Rep., p. II‑1501), precum și în Codul de bune practici al Comisiei privind articolele 101 TFUE și 102 TFUE.

117    Trebuie observat că, în Hotărârea AC‑Treuhand/Comisia, punctul 110 de mai sus (punctul 56), Tribunalul a considerat că, având în vedere principiul respectării dreptului la apărare, Comisia avea obligația să informeze întreprinderea în cauză, în etapa primei măsuri adoptate în privința sa, inclusiv în solicitările de informații pe care i le adresează în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17, în special cu privire la obiectul și la scopul investigației. La punctul 58 din hotărârea menționată, Tribunalul a amintit de asemenea că din jurisprudență reiese că numai dacă neregularitatea săvârșită de Comisie a fost de natură să afecteze în mod concret dreptul la apărare al întreprinderii în cauză în procedura administrativă, o asemenea neregularitate poate determina anularea deciziei finale a Comisiei.

118    Or, în speță, în afară de faptul că din hotărârea menționată nu se poate deduce că, după cum susțin reclamantele, Comisia avea obligația să adopte măsuri de investigare în privința unei întreprinderi înainte de trimiterea unei comunicări privind obiecțiunile atunci când consideră că aceasta dispune, în plus, de informații care să justifice trimiterea unei asemenea comunicări, trebuie arătat că reclamantele nu invocă niciun element concret care să demonstreze că, în urma acestui fapt, ar fi fost lipsite de posibilitatea de a furniza dovada că nu exercitau nicio influență decisivă asupra Arkema.

119    În ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia a încălcat Codul de bune practici prin faptul că nu le‑a adresat nicio măsură de investigare înainte de adoptarea comunicării privind obiecțiunile, trebuie să se constate, pe de o parte, că acest cod, care trebuie aplicat, în conformitate cu punctul 5 din cuprinsul său, numai cauzelor în curs și viitoare de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, a fost adoptat ulterior deciziei atacate și, prin urmare, nu este aplicabil faptelor din speță.

120    Pe de altă parte, trebuie arătat că punctul 14 din codul menționat prevede, făcând trimitere la Hotărârea AC‑Treuhand/Comisia, punctul 110 de mai sus (punctul 56) că, „la momentul primei măsuri de investigare (în mod normal, o solicitare de informații sau o inspecție), întreprinderile sunt informate cu privire la faptul că fac obiectul unei investigații preliminare, precum și cu privire la obiectul și la scopul unei asemenea investigații”. Prin urmare, fără a fi necesară pronunțarea asupra conținutului juridic al codului menționat, se impune constatarea, în orice ipoteză, că acesta nu creează nicio obligație în sarcina Comisiei de a adresa măsuri de investigare tuturor entităților juridice care constituie întreprinderea în cauză înainte de adoptarea comunicării privind obiecțiunile.

121    Prin urmare, prezenta critică și, așadar, primul aspect al motivului în ansamblu trebuie respinse.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție

122    Reclamantele susțin că principiul prezumției de nevinovăție a fost încălcat de Comisie, în primul rând, prin faptul că le‑a declarat a priori „vinovate” de încălcare în temeiul unei simple prezumții nesusținute de elemente concrete și, în al doilea rând, prin faptul că a reținut răspunderea lor, deși nu au putut beneficia pe deplin de dreptul la apărare.

123    Trebuie amintit că principiul prezumției de nevinovăție, ca principiu general al dreptului Uniunii, se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și susceptibile să se finalizeze cu aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150).

124    Argumentele reclamantelor nu permit să se constate că acest principiu ar fi fost încălcat în speță.

125    În primul rând, trebuie amintit că Comisia poate recurge la prezumția potrivit căreia o societate‑mamă exercită o influență decisivă asupra unei filiale, în cazul deținerii totalității sau a cvasi‑totalității capitalului acesteia din urmă, pentru a o ține responsabilă în solidar la plata amenzii aplicate filialei. Într‑un asemenea caz, se prezumă că societatea‑mamă formează împreună cu filiala sa o singură întreprindere căreia, potrivit principiului răspunderii personale, îi revine răspunderea pentru această încălcare. Or, în speță, încălcarea a fost recunoscută de Arkema în cererea prezentată în temeiul Comunicării privind cooperarea [a se vedea considerentul (69) al deciziei atacate]. Pe de altă parte, reclamantele nu contestă participarea acesteia la înțelegerea în cauză.

126    Spre deosebire de cele susținute de reclamante, nu se poate aprecia că acestea au fost considerate a priori „vinovate” de către Comisie, având în vedere că aveau posibilitatea să răstoarne prezumția menționată, cuprinsă în comunicarea privind obiecțiunile, demonstrând autonomia filialei lor.

127    Trebuie amintit că adoptarea unei comunicări a obiecțiunilor de către Comisie nu poate în niciun caz să fie considerată o probă a vinovăției întreprinderii în cauză. În caz contrar, inițierea oricărei proceduri în materie ar fi potențial susceptibilă să aducă atingere prezumției de nevinovăție (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctul 99).

128    Pe de altă parte, în măsura în care reclamantele au susținut în ședință, în esență, că prezumția de nevinovăție a fost încălcată în speță prin „concentrarea în mâinile Comisiei a prerogativelor de poliție, de investigare, de urmărire, de judecată”, trebuie să se constate că această critică a fost invocată tardiv, având în vedere că a fost formulată pentru prima dată în etapa ședinței și că nu poate fi considerată o dezvoltare a prezentului motiv, astfel cum a fost invocat în cererea introductivă, motiv potrivit căruia Comisia a încălcat principiul prezumției de nevinovăție prin faptul că s‑a prevalat, în privința reclamantelor, de prezumția care rezultă din controlul cvasi‑total asupra capitalului filialei lor. Prin urmare, această critică trebuie respinsă ca inadmisibilă, conform articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

129    Având în vedere cele de mai sus, se impune respingerea celui de al doilea aspect și, în consecință, a prezentului motiv în ansamblu.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

130    Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63 și jurisprudența citată).

131    Atunci când, precum în speță, o decizie de aplicare a articolului 81 CE privește o pluralitate de destinatari și ridică problema imputabilității încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu aceia dintre destinatari care, potrivit deciziei respective, trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare. Astfel, în privința societății‑mamă ținute responsabilă în solidar pentru încălcare, o asemenea decizie trebuie să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării în sarcina acestei societăți (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctele 78-80).

132    Reclamantele structurează prezentul motiv în trei aspecte.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare mai importante având în vedere caracterul de noutate al poziției Comisiei

133    Reclamantele susțin că obligația de motivare a deciziei atacate este mai importantă în speță, având în vedere poziția nouă adoptată de Comisie în raport cu practica sa decizională. În opinia lor, Comisia a încălcat această obligație, făcând pur și simplu să prevaleze interpretarea sa cu privire la jurisprudența referitoare la imputabilitatea încălcării în sarcina unei societăți‑mamă.

134    Trebuie amintit că în considerentul (434) al deciziei atacate, răspunzând la argumentul reclamantelor, Comisia a arătat următoarele:

„[F]aptul că […] Comisia a adresat Decizia [C(2003) 4570] exclusiv [Arkema] nu o împiedică, în speță, să adreseze decizia sa atât [Arkema], cât și [reclamantelor]. Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a stabili răspunderea unei societăți‑mamă în asemenea circumstanțe și faptul că nu a utilizat această prerogativă într‑o decizie anterioară nu o împiedică să procedeze astfel în speță.”

135    Trebuie să se constate că prin acest pasaj nu se admite în niciun mod că, în speță, Comisia ar fi adoptat o poziție cu totul nouă și substanțial diferită de practica sa anterioară, astfel cum pretind reclamantele.

136    Pe de altă parte, trebuie arătat că prezumția privind exercitarea unei influențe decisive de către o societate‑mamă asupra filialei sale, întemeiată numai pe legătura la nivelul capitalului, a fost aplicată deja de Comisie în special în Decizia C(2004) 4876 din 19 ianuarie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel, a Akzo Nobel Nederland BV, a Akzo Nobel Chemicals BV, a Akzo Nobel Functional Chemicals BV, a Akzo Nobel Base Chemicals AB, a EKA Chemicals, a Akzo Nobel AB, a Atofina, a Elf Aquitaine, a Hoechst AG, a Clariant GmbH, a Clariant AG (cazul E-1/37.773 – AMCA), în care aceasta a stabilit răspunderea pentru încălcarea săvârșită de reclamantă în sarcina Elf Aquitaine. Prin urmare, reclamantele nu pot susține că, în speță, Comisia a aplicat o poziție radical diferită în privința lor. Reiese de altfel din decizia atacată că, în cadrul procedurii administrative, reclamantele au susținut că tocmai Decizia C(2004) 4876 este cea care reprezintă un „viraj îndrăzneț” în practica decizională a Comisiei și i‑au cerut acesteia din urmă să aștepte soluționarea procedurii jurisdicționale pe care o inițiaseră împotriva acestei decizii [a se vedea considerentele (430) și (433) ale deciziei atacate].

137    În orice caz, jurisprudența invocată de reclamante impune numai ca, atunci când ia, în cadrul practicii sale decizionale, o decizie care depășește în mod semnificativ deciziile anterioare, Comisia să își prezinte raționamentul în mod explicit. Într‑un asemenea caz, nu este suficient, așadar, ca aceasta să furnizeze o motivare sumară, în special prin referire la o practică decizională constantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 26 noiembrie 1975, Groupement des fabricants de papiers peints de Belgique și alții/Comisia, 73/74, Rec., p. 1491, punctul 3).

138    Or, în decizia atacată, Comisia a prezentat în mod explicit, făcând referire la jurisprudența Curții și a Tribunalului, atât principiile pe care intenționa să le aplice pentru a‑i identifica pe destinatarii deciziei [considerentele (370)-(379) ale deciziei atacate], cât și aplicarea acestor principii în privința reclamantelor [considerentele (427)-(441)]. Motivarea deciziei atacate, în ceea ce privește rațiunile pentru care Comisia a decis să atribuie răspunderea pentru încălcare în sarcina reclamantelor, îndeplinește, astfel, condițiile consacrate de jurisprudența citată la punctul 137 de mai sus.

139    În consecință, primul aspect al motivului nu poate fi primit.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe existența unei contradicții între motive

140    Reclamantele susțin că motivarea prezentată în considerentele (370)-(372), (435)-(442) și (458)-(529) ale deciziei atacate cuprinde o contradicție, în măsura în care Comisia ar fi făcut o confuzie între două noțiuni, și anume, pe de o parte, noțiunea de întreprindere în sensul articolului 81 CE, și anume entitatea economică responsabilă de încălcare și care trebuie să fie sancționată în această calitate, și, pe de altă parte, entitatea juridică destinatară a deciziei.

141    În ceea ce privește, mai întâi, terminologia utilizată de Comisie în decizia atacată, fără a fi necesară examinarea fiecăruia dintre considerentele acesteia invocate de reclamante, trebuie să se constate că reiese fără echivoc din considerentul (441) al deciziei atacate că decizia Comisiei de a stabili răspunderea pentru încălcarea în cauză în sarcina acestora și de a le impune amenzi s‑a bazat pe constatarea că reclamantele și Arkema constituiau o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE. Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că textul deciziei atacate se îndepărtează uneori de terminologia curentă și utilizează termenul „întreprindere” pentru a califica una sau alta dintre societățile care fac parte din grupul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 62).

142    În continuare, în ceea ce privește faptul că Comisia, pe de o parte, afirmă în decizia atacată că diferitele societăți din cadrul grupului Total constituie o unică întreprindere care a săvârșit încălcarea în litigiu și, pe de altă parte, identifică fiecare dintre aceste societăți ca destinatar al deciziei atacate căruia îi este aplicată amenda, este important să se arate că este vorba despre o simplă consecință a faptului că destinatarii normelor de concurență și destinatarii deciziilor autorităților de concurență nu sunt în mod necesar aceiași.

143    Astfel, în timp ce normele de concurență se adresează întreprinderilor și se aplică direct acestora, independent, între altele, de statutul lor juridic, răspunderea pentru o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie stabilită fără echivoc în sarcina unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctele 54-57, și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Curții din 11 decembrie 2007, ETI și alții, C‑280/06, Rep., p. I‑10893, punctele 68 și 69).

144    În ceea ce privește identificarea diferitelor societăți din cadrul grupului Total în motivele deciziei atacate consacrate calculului amenzii, este suficient să se constate că respectiva decizie menționează în mod clar și neechivoc raționamentul urmat de Comisie în vederea stabilirii cuantumului amenzii, precum și a cuantumurilor în limita cărora reclamantele au fost ținute responsabile la plata acesteia.

145    În sfârșit, în măsura în care reclamantele invocă o eroare de fond, și anume faptul că aplicarea unui calcul al amenzii specific pentru fiecare dintre societățile în cauză este incompatibil cu noțiunea de întreprindere unică, este necesar să se facă trimitere la cel de al treilea motiv, prezentat în continuare.

146    Prin urmare, se impune respingerea celui de al doilea aspect al motivului.

 Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe lipsa unui răspuns al Comisiei referitor la respingerea prezumției de exercitare a unei influențe decisive

147    Reclamantele invocă un pretins caracter insuficient al motivelor de respingere, de către Comisie, a elementelor prezentate în cadrul procedurii administrative în vederea răsturnării prezumției legate de controlul cvasi‑total al capitalului Arkema.

148    În ceea ce privește obligația de motivare care revine Comisiei, este necesar să se facă trimitere la jurisprudența menționată la punctele 130 și 131 de mai sus. Trebuie amintit în special că, pentru a fi suficient de motivată în privința reclamantelor, decizia atacată trebuia să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării în sarcina acestor societăți (a se vedea în acest sens Hotărârea SCA Holding/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 80).

149    Rezultă că atunci când, precum în speță, Comisia se întemeiază pe prezumția că o societate‑mamă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, iar societățile vizate au invocat, în cadrul procedurii administrative, elemente prin care se urmărește răsturnarea acestei prezumții, decizia trebuie să conțină o expunere suficientă a motivelor de natură să justifice poziția Comisiei potrivit căreia aceste elemente nu erau suficiente pentru a răsturna respectiva prezumție.

150    Trebuie arătat în această privință că, potrivit considerentelor (430)-(441) ale deciziei atacate, Comisia a adoptat o poziție motivată cu privire la elementele invocate de reclamante în cadrul procedurii administrative.

151    Astfel, după ce a descris, în considerentele (430)-(432) ale deciziei atacate, argumentarea prezentată de reclamante în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a răspuns la argumentele invocate de acestea din urmă, întemeiate în principal pe caracterul nelegal al imputării comportamentului în cauză pe baza prezumției, în special în lumina principiilor autonomiei unei entități juridice, al personalității pedepselor, al răspunderii personale, al prezumției de nevinovăție și al egalității armelor.

152    În plus, în considerentele (433)-(441) ale deciziei atacate, aceasta a constatat că prezumția legată de deținerea de către reclamante a cvasi‑totalității capitalului Arkema nu a fost răsturnată, iar concluzia privind răspunderea acestora pentru încălcarea în cauză trebuie menținută pe baza acestei prezumții.

153    Trebuie să se considere că, pentru aceste motive, Comisia a răspuns cu privire la aspectele esențiale ale argumentelor invocate de reclamante. În plus, întrucât Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, Rec., p. II‑2197, punctul 64; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink’s France, punctul 130 de mai sus, punctul 64), nu i se poate imputa că nu a adus un răspuns precis cu privire la fiecare argument invocat de reclamante.

154    Caracterul succint al motivării deciziei atacate cu privire la acest aspect este de altfel justificat prin faptul că argumentarea invocată de reclamantă consta, în esență, în simple afirmații și nu era susținută de elemente de probă concrete referitoare la legăturile dintre societățile în cauză în perioada încălcării.

155    Pe de altă parte, în măsura în care reclamantele pun în discuție temeinicia aprecierii Comisiei care a condus la respingerea elementelor în cauză, argumentarea acestora ține de problema legalității pe fond a deciziei atacate, examinată în cadrul celui de al patrulea motiv de mai sus.

156    Având în vedere cele de mai sus, se impune respingerea celui de al treilea aspect al prezentului motiv, precum și a celui de al doilea motiv în totalitate.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea caracterului unitar al noțiunii de întreprindere

157    Reclamantele arată că Comisia a încălcat caracterul unitar al noțiunii de întreprindere prin lipsa de coerență în utilizarea noțiunii „întreprindere” în diversele etape ale stabilirii cuantumurilor amenzilor. În opinia reclamantelor, această stabilire ar fi trebuit să fie realizată în mod omogen în raport cu unitatea economică în cauză, iar împărțirea răspunderii în vederea plății amenzii între diferitele entități juridice care compun întreprinderea ar fi trebuit să constituie o etapă distinctă a raționamentului.

158    Trebuie arătat că această argumentație, care vizează exclusiv metoda aplicată de Comisie pentru stabilirea cuantumului amenzilor și a împărțirii răspunderii în vederea plății acesteia între diferitele societăți din cadrul grupului, nu poate readuce în discuție legalitatea aprecierii care a condus la stabilirea răspunderii pentru încălcare în sarcina reclamantelor.

159    În măsura în care argumentația reclamantelor ar putea fi înțeleasă în sensul că pune în discuție cuantumul amenzii sau împărțirea răspunderii respective a fiecărei societăți din cadrul grupului în vederea plății acestei amenzi, trebuie arătat că reclamantele nu contestă rezultatele concrete ale calculelor efectuate de Comisie. În special, acestea nu susțin că o metodă diferită ar fi avut ca rezultat ca ele să fie ținute responsabile pentru plata unei părți mai puțin importante a amenzii.

160    În orice caz, trebuie să se constate că abordarea Comisiei nu a fost incompatibilă cu noțiunea de întreprindere.

161    În această privință, trebuie observat că reclamantele arată în mod întemeiat că, în temeiul articolelor 81 CE și 82 CE, întreprinderile sau asocierile de întreprinderi sunt cele care pot fi recunoscute ca autori ai încălcărilor dreptului concurenței. În plus, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, întreprinderilor sau asocierilor de întreprinderi amenzi atunci când, între altele, acestea încalcă articolul 81 sau articolul 82 din tratat.

162    Trebuie amintit de asemenea că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. În special, noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctele 54 și 55 și jurisprudența citată).

163    În cazul în care o astfel de entitate încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea Hotărârea ETI și alții, punctul 143 de mai sus, punctul 39 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, răspunderea pentru încălcarea dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie stabilită fără echivoc în sarcina unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi (Hotărârea Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, punctul 104 de mai sus, punctul 38, și Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 57). Prin urmare, în cazul în care se stabilește existența unei asemenea încălcări, este necesar să se stabilească persoana fizică sau juridică responsabilă de funcționarea întreprinderii la momentul săvârșirii încălcării, astfel încât această persoană să fie trasă la răspundere (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Enichem Anic/Comisia, T‑6/89, Rec., p. II‑1623, punctul 236; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctul 78).

164    Pe de altă parte, Curtea a apreciat deja că practica Comisiei constând în a ține o societate responsabilă în solidar la plata unei părți din amenda aplicată unei alte societăți, în cazul în care poate fi stabilită în sarcina primeia răspunderea pentru comportamentul anticoncurențial al celei din urmă, este conformă cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 [înlocuit prin articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003]. Într‑o asemenea ipoteză, societatea în discuție este obligată la plata unei amenzi pentru o încălcare pe care se presupune că a săvârșit‑o chiar ea ca urmare a acestei imputări (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctele 26-28).

165    În consecință, faptul că decizia atacată identifică diferite persoane juridice care trebuie să fie ținute responsabile în solidar la plata amenzii nu este incompatibil cu noțiunea de întreprindere. Dimpotrivă, este vorba despre o aplicare exactă a acestei noțiuni, având în vedere că s‑a stabilit că întreprinderea în discuție este constituită, din punct de vedere juridic, din mai multe persoane fizice sau juridice.

166    De asemenea, nu se poate deduce nicio încălcare a noțiunii de întreprindere din simplul fapt că aceste diferite persoane juridice sunt responsabile de plata amenzii în limita unor cuantumuri diferite. Astfel, constatarea că mai multe persoane juridice formează o singură întreprindere responsabilă de săvârșirea încălcării nu implică în mod necesar faptul că toate elementele pertinente pentru calculul amenzii le sunt imputabile în același mod, în special în cazul în care compunerea din punct de vedere juridic a întreprinderii în discuție a evoluat în timp. Astfel, în speță, Total a fost ținută responsabilă numai pentru o parte din perioada încălcării [considerentul (441) al deciziei atacate] și nu s‑a considerat cu privire la niciuna dintre reclamante că a săvârșit încălcări repetate [considerentul (469) al deciziei atacate].

167    În această privință, trebuie amintit că, în Hotărârea Cascades/Comisia, punctul 163 de mai sus, Curtea a considerat nevalidă abordarea constând în imputarea în sarcina societății‑mamă a comportamentului ilicit al filialelor sale în cazul în care acest comportament este anterior achiziționării lor. Curtea a precizat că, în principiu, răspunderea pentru încălcare revine persoanei fizice sau juridice care conduce întreprinderea în cauză la momentul săvârșirii încălcării, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii a fost plasată sub răspunderea unei alte persoane. După ce a subliniat că societățile în discuție nu au fost pur și simplu absorbite de achizitor, ci și‑au continuat activitățile ca filiale ale acestuia din urmă, Curtea a hotărât că trebuiau, în consecință, să răspundă ele însele pentru comportamentul ilicit anterior achiziționării lor de către societatea‑mamă, fără ca societatea‑mamă să poată fi ținută responsabilă pentru acesta (punctele 77-80 din hotărâre).

168    În consecință, având în vedere că Total a dobândit controlul asupra Elf Aquitaine în aprilie 2000, în mod întemeiat Comisia a ținut‑o responsabilă de încălcarea în litigiu numai începând de la 30 aprilie 2000 [considerentul (441) al deciziei atacate], iar cuantumul de plecare al amenzii care i‑a fost aplicată nu a fost majorat în considerarea duratei [considerentele (467) și (468) ale deciziei atacate].

169    Având în vedere cele de mai sus, reclamantele nu pot critica în mod valabil Comisia pentru că a identificat diferite societăți din cadrul grupului Total în motivele consacrate calculului amenzii.

170    În sfârșit, trebuie subliniat că, în afară de majorările în funcție de durata încălcării și de încălcările repetate, pentru determinarea cărora Comisia a ținut seama de modificările în timp ale compunerii întreprinderii în cauză, amenda a fost calculată în mod omogen pentru toate societățile din grupul Total vizate. În special, Comisia le‑a aplicat același cuantum de plecare al amenzii și aceeași reducere în temeiul Comunicării privind cooperarea. Prin urmare, criticile reclamantelor cu privire la aceste două etape ale calculului amenzii nu sunt fondate.

171    În consecință, se impune respingerea celui de al treilea motiv.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe erori de apreciere referitoare la Total

172    Reclamantele invocă două critici care pun în discuție numai răspunderea Total. În primul rând, acestea contestă că Total, care a preluat controlul grupului în aprilie 2000, ar fi putut să dea Arkema „instrucțiuni privind cartelul” în legătură cu înțelegerea care exista de mai mulți ani și a cărei ultimă reuniune multilaterală a avut loc la 18 mai 2000. Reclamantele arată că durata încălcării imputabile Total este de maximum opt luni, chiar dacă, în realitate, aceasta nu a fost decât de o lună, având în vedere că ultima reuniune multilaterală a înțelegerii s‑a desfășurat la 18 mai 2000.

173    Trebuie observat, mai întâi, că afirmația reclamantelor potrivit căreia perioada încălcării imputabile Total se limita la o singură lună se bazează pe premisa că înțelegerea a încetat la data ultimei reuniuni multilaterale, la 18 mai 2000.

174    Or, reclamantele nu dezvoltă nicio argumentare în susținerea acestei teze și, în special, nu pun în discuție, cu argumente, constatarea Comisiei potrivit căreia reuniunea din 18 mai 2000 a condus la un consens general cu privire la menținerea nivelurilor prețurilor și, prin urmare, înțelegerea a produs efecte până la 31 decembrie 2000 [considerentele (357)-(360) ale deciziei atacate].

175    În continuare, trebuie amintit că răspunderea Total se bazează pe aprecierea că, începând de la 30 aprilie 2000, data achiziționării de către aceasta a grupului în cauză, Total constituia, împreună cu Arkema și cu Elf Aquitaine, o singură întreprindere responsabilă de încălcarea în cauză [considerentul (441) al deciziei atacate].

176    În această privință, trebuie arătat că simplul fapt că Total a preluat controlul grupului în etapa finală a încălcării nu este suficient pentru a exclude exercitarea de către aceasta, în perioada în cauză, a unei influențe decisive asupra comportamentului pe piață al filialei sale implicate în încălcare.

177    Or, în afară de data preluării controlului asupra grupului de către Total, reclamantele nu arată nicio circumstanță specifică de natură să demonstreze că, în perioada mai‑decembrie 2000, Arkema își stabilea comportamentul pe piață în mod autonom față de Total.

178    În aceste condiții, Comisia a putut să prezume în mod valabil că, întrucât a preluat controlul asupra cvasi‑totalității capitalului grupului începând de la 30 aprilie 2000, Total a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului Arkema pe piață și, prin urmare, a putut să stabilească răspunderea pentru încălcare în sarcina acesteia pentru perioada în cauză pe baza acestei prezumții care nu a fost răsturnată.

179    Pe de altă parte, trebuie respins ca inoperant argumentul reclamantelor potrivit căruia, având în vedere data preluării controlului asupra grupului, Total nu era în măsură să se informeze cu privire la practicile ilicite ale filialei sale și să ia deciziile necesare pentru încetarea acestora.

180    Astfel, după cum reiese din considerațiile de mai sus, stabilirea răspunderii în sarcina Total rezultă din faptul că era una dintre entitățile juridice care compun întreprinderea care a încălcat dreptul concurenței, independent de problema dacă aceasta cunoștea sau nu cunoștea existența încălcării.

181    Așadar, prima critică nu poate fi primită.

182    În al doilea rând, reclamantele arată că, în considerentul (471) al deciziei atacate, Comisia a afirmat în mod greșit că destinatarii Deciziei 85/74/CEE din 23 noiembrie 1984 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CEE (cazul IV/30.907 – Peroxigen) (JO 1985, L 35, p. 1) și ai Deciziei 94/599, luate în considerare în contextul încălcărilor repetate, au făcut parte din grupul Total la momentul adoptării acestor decizii anterioare.

183    Trebuie observat că, astfel cum ea însăși a admis în memoriul în apărare, Comisia a afirmat din eroare, în considerentul (471) al deciziei atacate, că „persoanele juridice care sunt destinatari [ai D]eciziilor [85/74 și 94/599] erau și sunt încă membri ai grupului Total”.

184    Această constatare nu este totuși relevantă în ceea ce privește legalitatea deciziei atacate. Astfel, pe de o parte, reiese din considerentul (441) al deciziei atacate că Total a fost ținută responsabilă pentru încălcare numai începând de la data la care a preluat controlul grupului, și anume 30 aprilie 2000.

185    Pe de altă parte, astfel cum reiese din considerentul (469) al deciziei atacate, Comisia a ținut seama de faptul că Arkema nu făcea parte din grupul Total la data la care au fost aplicate sancțiunile anterioare atunci când a aplicat majorarea în considerarea încălcărilor repetate numai la cuantumul amenzii imputabile Arkema.

186    Având în vedere cele de mai sus, cea de a doua critică și, în consecință, al cincilea motiv în întregime trebuie să fie respinse.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea mai multor principii fundamentale recunoscute de toate statele membre și care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii

187    Reclamantele susțin că, prin faptul că a stabilit în sarcina lor răspunderea pentru încălcarea în cauză și le‑a aplicat amenda, Comisia a încălcat principiile egalității de tratament, răspunderii personale și personalității pedepselor, precum și principiul legalității incriminării și a pedepsei.

 Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament

188    Reclamantele susțin că principiul egalității de tratament a fost încălcat de Comisie prin faptul că a reținut răspunderea lor numai pe baza prezumției în cauză, în timp ce aceasta s‑ar fi întemeiat, în ceea ce privește răspunderea celorlalte societăți destinatare ale deciziei atacate, pe prezumția confirmată de elemente suplimentare [considerentele (385), (391), (394), (405), (411) și (423)-(427) ale deciziei atacate].

189    Trebuie observat în această privință că, potrivit considerentelor (370)-(379) ale deciziei atacate, Comisia a reținut, în raport cu toți destinatarii, aceeași regulă conform căreia controlul totalității sau al cvasi‑totalității capitalului filialei este suficient pentru aplicarea unei prezumții relative care să permită stabilirea răspunderii în sarcina societății‑mamă. Prezumția în cauză a fost astfel aplicată atât grupului din care face parte Total, cât și celorlalte grupuri de societăți vizate în decizia atacată.

190    Faptul că, în privința anumitor destinatari ai deciziei atacate, și anume Akzo Nobel, FMC, L’Air liquide, SNIA și Edison, Comisia a invocat, pe lângă prezumția amintită, anumite indicii suplimentare privind influența decisivă exercitată de societățile‑mamă nu poate însemna că principiile aplicate nu au fost aceleași pentru toți destinatarii.

191    Astfel, în ceea ce privește Akzo Nobel, din considerentul (384) al deciziei atacate reiese că, „având în vedere că [ea] controlează EKA [Chemicals] în proporție de 100 %, Comisia consideră că [aceasta] a exercitat o influență decisivă asupra EKA [Chemicals], întrucât nu s‑a prezentat niciun element de natură să răstoarne această prezumție”. Această apreciere nu este contrazisă de faptul că, în considerentul (385) din aceeași decizie, Comisia s‑a referit la anumite indicii suplimentare prin care se urmărește confirmarea sa.

192    În ceea ce privește FMC, Comisia a precizat că și‑a întemeiat concluzia în sensul stabilirii răspunderii acesteia „pe faptul că FMC Foret [era] o filială controlată (indirect) în proporție de 100 % de FMC” [considerentul (390) al deciziei atacate]. Această apreciere nu aduce atingere faptului că, în considerentul (391) al deciziei atacate, Comisia a invocat un indiciu suplimentar privind influența decisivă exercitată de FMC asupra filialei sale.

193    În ceea ce privește L’Air liquide, Comisia a arătat, în considerentul (403) al deciziei atacate, că, „având în vedere că [aceasta] deținea 100 % din capitalul Chemoxal la data încălcării și avea puterea de a desemna membrii consiliului de administrație al Chemoxal, a prezumat că [aceasta] exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale”. Comisia a detaliat această apreciere arătând, în considerentul (405) al deciziei atacate, că „participația de 100 % la capital dă[dea] naștere unei prezumții care [putea] fi răsturnată prin proba că […] filiala [beneficia] de […] autonomie”.

194    În ceea ce privește SNIA, din considerentul (411) al deciziei atacate rezultă că răspunderea acesteia a fost reținută având în vedere fuziunea sa cu societatea care era societatea‑mamă în proporție de 100 % a entității direct implicate în încălcare, situația invocată nefiind comparabilă, așadar, cu cea a reclamantelor.

195    În sfârșit, în ceea ce privește Edison, Comisia a arătat, în considerentul (418) al deciziei atacate, că, „în lipsa unui argument care să răstoarne prezumția, deținerea capitalului în proporție de 100 % a fost considerată [de jurisprudență] drept un element suficient”. În plus, în considerentele (419)-(421) ale deciziei atacate, Comisia a invocat anumite elemente suplimentare, precizând că acestea contrazic argumentul invocat de Edison, întemeiat pe autonomia filialei sale.

196    Astfel, potrivit considerentelor deciziei atacate, invocate de reclamante, Comisia a considerat că, în raport cu toți destinatarii deciziei atacate, controlul totalității sau al cvasi‑totalității capitalului filialei era suficient, în lipsa unui argument care să răstoarne prezumția care rezultă din acesta, pentru stabilirea răspunderii în sarcina unei societăți‑mamă, indicii suplimentare privind influența exercitată de anumite societăți‑mamă în cauză asupra filialelor lor fiind prezentate, atunci când erau disponibile, fie pentru a întări concluzia care reiese deja în mod valabil din controlul total asupra capitalului filialei, fie pentru a răspunde argumentelor dezvoltate de întreprinderile în cauză.

197    Pe de altă parte, în ceea ce le privește pe reclamante, Comisia a arătat de asemenea, pe lângă legătura la nivelul capitalului, că membrii consiliului de administrație al reclamantei au fost numiți de Elf Aquitaine [considerentul (427) al deciziei atacate], fără să condiționeze însă de existența unor elemente suplimentare stabilirea în sarcina societății‑mamă a răspunderii pentru comportamentul ilicit al unei filiale deținute în proporție de 100 % sau de aproape 100 %.

198    Așadar, prezenta critică nu este fondată.

 Cu privire la pretinsa încălcare a principiilor răspunderii personale și personalității pedepselor, precum și a principiului legalității incriminării și a pedepselor

199    Reclamantele susțin, în esență, că principiile de drept invocate au fost încălcate de Comisie prin faptul că aceasta nu a recunoscut că Arkema constituia o entitate economică autonomă în raport cu ele și, prin urmare, în mod greșit a reținut răspunderea lor și le‑a obligat la plata amenzilor.

200    Trebuie amintit că, având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, răspunderea pentru săvârșirea acestor încălcări are un caracter personal (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 78). În plus, în temeiul principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, o persoană fizică sau juridică trebuie să fie sancționată numai pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 63), acest principiu fiind aplicabil în orice procedură administrativă susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni în temeiul normelor de concurență ale Uniunii (Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia, T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctul 118).

201    În speță, este suficient să se constate că argumentația reclamantelor se bazează pe o premisă greșită, potrivit căreia în privința lor nu s‑a constatat nicio încălcare și nu le‑a fost aplicată nicio amendă personală. Dimpotrivă, din cele de mai sus reiese că reclamantele au fost sancționate cu titlu personal pentru o încălcare a articolului 81 CE, pe care se consideră că au săvârșit‑o ele însele având în vedere legăturile economice, organizatorice și juridice care le uneau cu filialele lor și lipsa autonomiei acestora pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea Metsä-Serla și alții/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctele 27 și 34).

202    În plus, spre deosebire de cele susținute de reclamante, reiese din examinarea celui de al patrulea motiv prezentat mai sus că a fost dovedită o încălcare a articolului 81 CE în ceea ce le privește. Or, sancțiunile aferente unei asemenea încălcări sunt în mod clar prevăzute la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Prin urmare, principiul nullum crimen, nulla poena sine lege a fost respectat.

203    În consecință, se impune respingerea prezentei critici, precum și a celui de al șaselea motiv în totalitate.

 Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări

204    În primul rând, reclamantele susțin că elementele aduse în scopul de a demonstra autonomia Arkema nu au fost examinate de Comisie cu atenție și cu imparțialitate.

205    Având în vedere că reclamantele se limitează să reitereze argumentul întemeiat pe lipsa examinării elementelor în cauză, analizat și respins la punctele 111-115 de mai sus, acesta trebuie respins pentru aceleași motive.

206    În al doilea rând, reclamantele susțin că, în interesul economiei procedurii, Comisia ar fi trebuit să admită cererea lor de suspendare a adoptării deciziei atacate până la soluționarea de către Tribunal a acțiunilor formulate de ele împotriva Deciziei C(2004) 4876.

207    Or, în ceea ce privește argumentația prin care se invocă o simplă economie a procedurii și care, așadar, în mod vădit nu este de natură să readucă în discuție legalitatea deciziei atacate, aceasta trebuie respinsă de la bun început.

208    În consecință, cel de al șaptelea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice

209    În opinia reclamantelor, caracterul nou al criteriului imputabilității aplicat în speță în raport cu practica decizională anterioară a Comisiei și, în special, în raport cu Decizia C(2003) 4570 a condus la încălcarea principiului securității juridice.

210    Este suficient să se amintească faptul că decizia atacată nu este prima decizie prin care Comisia a stabilit răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Arkema în sarcina societății‑mamă a acesteia pe baza prezumției de exercitare a unei influențe decisive. Astfel, în Decizia C(2004) 4876, Comisia a procedat deja la o astfel de imputare în sarcina Elf Aquitaine. Prin urmare, spre deosebire de cele sugerate de reclamante, decizia atacată nu constituie un reviriment în practica Comisiei în materie de imputabilitate, inclusiv în ceea ce privește grupul în discuție. În plus, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile în speță, reclamantele făceau deja referire la criteriul de imputabilitate aplicat de Comisie în Decizia C(2004) 4876, astfel cum reiese, pe de altă parte, din argumentele acestora prezentate în cadrul celui de al șaselea motiv. Prin urmare, premisa prezentului motiv, potrivit căreia Comisia ar fi aplicat în privința reclamantelor un nou criteriu de imputabilitate, este, în speță, incorectă.

211    În orice caz, trebuie amintit că Comisia nu este obligată să aibă în vedere în mod sistematic stabilirea răspunderii pentru comportamentul ilicit al unei filiale în sarcina societății sale mamă (a se vedea punctul 89 de mai sus). În consecință, faptul că aceasta hotărăște să stabilească răspunderea pentru încălcarea constatată în sarcina întreprinderii compuse din societatea‑mamă și din filiala sa, deși, potrivit practicii anterioare, nu ar fi procedat astfel, nu constituie o încălcare a principiului securității juridice.

212    În rest, trebuie constatat că din Decizia C(2003) 4570 [considerentele (373)-(391)], invocată de reclamante, reiese că problematica răspunderii societății‑mamă a Arkema nu a fost analizată în niciun mod de Comisie și în special că aceasta nu s‑a pronunțat cu privire la autonomia sa în raport cu societatea‑mamă. Prin urmare, presupunând chiar că situația de fapt din acest caz ar fi fost asemănătoare cu cea din speță, nu se poate susține că această decizie ar constitui vreo garanție în ceea ce privește modul în care Comisia percepea raporturile dintre Arkema și societățile‑mamă ale acesteia și nici în ceea ce privește criteriul de imputabilitate aplicabil acestui grup de societăți.

213    Prin urmare, prezentul motiv nu poate fi primit.

 Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor fondamentale care guvernează stabilirea amenzilor

214    Reclamantele contestă, pentru diverse motive, cuantumul amenzii care le‑a fost impusă.

215    În primul rând, acestea susțin că ar fi trebuit că beneficieze de o reducere a cuantumului amenzii pentru motivul necunoașterii încălcării săvârșite de filiala lor. Reclamantele arată, invocând principiul egalității de tratament, că a fost acordată de către Comisie o reducere pentru acest motiv unui alt destinatar al deciziei atacate, și anume Caffaro.

216    Trebuie observat că Comisia a acordat o reducere a cuantumului de plecare al amenzii în favoarea întreprinderii constituite din societățile SNIA și Caffaro, având în vedere că nu s‑a stabilit că aceasta din urmă, care a participat la un număr redus de reuniuni ale înțelegerii referitoare numai la unul dintre produsele în cauză, cunoștea sau ar fi trebuit în mod necesar să cunoască proiectul global de acorduri anticoncurențiale [considerentele (332) și (461) ale deciziei atacate].

217    Referitor la reclamante, trebuie amintit că încălcarea în cauză le‑a fost imputată deoarece constituiau o singură întreprindere împreună cu filiala lor, iar nu pentru motivul implicării lor directe în încălcare, faptul că nu aveau cunoștință despre înțelegere neavând incidență asupra acestei imputări.

218    Or, întrucât reclamantele nu susțin că filiala lor, care a participat direct la încălcare, nu a cunoscut proiectul global de acorduri anticoncurențiale, faptul că nu aveau cunoștință despre înțelegere nu constituie un indiciu în sensul că gravitatea încălcării săvârșite de întreprinderea pe care o constituiau împreună cu filiala ar fi fost mai redusă și nu poate constitui, așadar, un motiv care să justifice o reducere a cuantumului amenzii.

219    În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament, trebuie arătat că reclamantele, în calitate de entități juridice responsabile de funcționarea întreprinderii care a comercializat cele două produse în cauză și care a participat direct la toate elementele înțelegerii, nu se găsește într‑o situație comparabilă cu cea a Caffaro, exploatant al întreprinderii a cărei participare la înțelegere nu viza ansamblul proiectului global anticoncurențial.

220    În consecință, prezenta critică trebuie respinsă.

221    În al doilea rând, reclamantele invocă o încălcare a principiilor prezumției de nevinovăție și securității juridice în ceea ce privește majorarea cuantumului amenzii în scop de descurajare.

222    În primul rând, argumentul acestora întemeiat pe încălcarea prezumției de nevinovăție se bazează pe o premisă potrivit căreia „niciun element […] nu permitea reținerea răspunderii [lor] pentru cartel”. Or, având în vedere că din analiza celui de al patrulea motiv, prezentat mai sus, rezultă că răspunderea reclamantelor a fost reținută în mod întemeiat, prezentul argument trebuie înlăturat.

223    În al doilea rând, reclamantele susțin, referindu‑se la considerentul (465) al deciziei atacate, că, întrucât a afirmat că, prin crearea unei filiale distincte din punct de vedere juridic, o societate‑mamă putea urmări scopul de a asocia această filială unui comportament ilicit, evitând în același timp o sancțiune, Comisia a încălcat principiul prezumției de nevinovăție.

224    În considerentul (465) al deciziei atacate, Comisia a arătat, răspunzând la argumentul prin care reclamantele critică majorarea cuantumului în cauză, că, „dacă [ea] ar trebui să decidă, pe baza acestui argument, că amenda aplicată Atofina [trebuia] să fie mai puțin importantă decât ceea ce [era] justificat de dimensiunea întreprinderii din care aceasta [făcea] parte, o întreprindere foarte mare care participă la una sau la mai multe înțelegeri ar putea evita amenzi importante prin crearea unor mici filiale cu o cifră de afaceri redusă pentru a le asocia unui comportament ilicit”.

225    Astfel cum rezultă din acest considerent, atunci când a aplicat majorarea cuantumului amenzii în cauză, Comisia a apreciat, în esență, că această majorare permitea să se țină seama de capacitatea economică reală a ansamblului entităților juridice care constituie întreprinderea unică în cauză în scopul stabilirii cuantumului amenzii la un nivel suficient de descurajator.

226    Or, această apreciere de ordin general nu poate fi considerată în niciun caz ca reprezentând o încălcare a prezumției de nevinovăție în ceea ce le privește pe reclamante.

227    În al treilea rând, reclamantele invocă o încălcare a principiului securității juridice, reiterând argumentarea prezentată în cadrul celui de al optulea motiv, întemeiat pe un pretins reviriment al practicii Comisiei. Această critică trebuie respinsă, așadar, pentru motivele prezentate la punctele 210-212 de mai sus.

228    În al patrulea rând, reclamantele contestă legalitatea majorării cuantumului amenzii în scop de descurajare, susținând că o asemenea majorare nu este prevăzută nici la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, nici de Liniile directoare.

229    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când stabilește cuantumul amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acesteia și, în această privință, poate lua în considerare în special dimensiunea și puterea economică ale întreprinderii în cauză (Hotărârea Curții Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 103 de mai sus, punctele 106 și 120, și Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 243).

230    Astfel, în speță, Comisia a putut majora în mod legal cuantumul de plecare al amenzii în cauză, având în vedere dimensiunea întreprinderii exploatate de reclamante, atestată de cifra de afaceri mondială deosebit de importantă a acestora [considerentul (463) al deciziei atacate].

231    Prin urmare, criticile îndreptate împotriva majorării cuantumului amenzii în scop de descurajare nu sunt fondate.

232    În al treilea rând, reclamantele susțin în ședință că plafonul de 10 % al cifrei de afaceri, prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, este ilegal în raport cu principiile legalității și securității juridice, în măsura în care se referă la cifra de afaceri a întreprinderii realizată în cursul exercițiului social care precedă adoptarea deciziei, iar nu a celui referitor la perioada în care a fost săvârșită încălcarea.

233    Trebuie arătat că această critică a fost invocată tardiv, având în vedere că a fost formulată pentru prima dată în etapa ședinței și că nu poate fi considerată o dezvoltare a prezentului motiv, astfel cum a fost invocat în cererea introductivă, prin care se solicită, pe de o parte, o reducere a cuantumului amenzii în considerarea necunoașterii încălcării și se critică, pe de altă parte, majorarea cuantumului amenzii în scop de descurajare.

234    Prin urmare, această critică trebuie respinsă ca inadmisibilă, conform articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

235    Critica menționată este, în orice caz, inoperantă, în măsura în care reclamantele nu afirmă că luarea în considerare a unui exercițiu social cuprins în perioada încălcării ar fi putut avea vreo incidență în ceea ce privește aplicarea, în speță, a normei prevăzute la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, al cărei caracter nelegal este invocat.

236    În lumina acestor considerații, prezentul motiv nu este fondat.

 Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe existența unui abuz de putere

237    Reclamantele susțin că s‑a săvârșit de către Comisie un abuz de putere în măsura în care, atunci când a stabilit în sarcina lor răspunderea pentru încălcare, aceasta nu ar fi urmărit să sancționeze întreprinderea responsabilă, ci să crească cuantumul amenzii aplicate, luând în considerare dimensiunea lor importantă.

238    Potrivit unei jurisprudențe constante, o decizie reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptată în scopul de a atinge alte obiective decât cele declarate (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 1998, IECC/Comisia, T‑133/95 și T‑204/95, Rec., p. II‑3645, punctul 188 și jurisprudența citată).

239    De asemenea, trebuie amintit că, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor care încalcă articolul 81 CE. Este constant că sancțiunile prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 au ca obiect reprimarea actelor nelegale ale întreprinderilor în cauză, precum și descurajarea, atât a întreprinderilor în discuție, cât și a altor operatori economici, să încalce, în viitor, normele dreptului concurenței al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia, C‑289/04 P, Rec., p. I‑5859, punctul 16).

240    Or, având în vedere că reclamantele și Arkema formau o întreprindere în sensul articolului 81 CE și că respectiva întreprindere a participat la încălcarea în litigiu, sancțiunea care le‑a fost aplicată nu a fost deturnată în niciun mod de la finalitatea sa, inclusiv în măsura în care, prin adoptarea acesteia, Comisia urmărea un obiectiv de descurajare.

241    În consecință, al zecelea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al unsprezecelea motiv, prezentat cu titlu subsidiar, întemeiat pe o reducere a cuantumului amenzii la un nivel adecvat

242    În cadrul celui de al unsprezecelea motiv, reclamantele solicită o reducere a cuantumului amenzii la un nivel adecvat, având în vedere două aspecte.

243    Pe de o parte, acestea susțin că, întrucât nu au avut cunoștință despre încălcare, cuantumul de plecare al amenzii care le‑a fost impusă ar trebui să fie redus cu 25 %, în mod similar reducerii acordate în considerentul (461) al deciziei atacate.

244    Trebuie amintit, în această privință, că situația avută în vedere în considerentul (461) al deciziei atacate nu este similară cu cea a reclamantelor (a se vedea punctul 219 de mai sus). Tribunalul consideră, prin urmare, că reclamantele nu pot beneficia de o reducere în acest temei.

245    Pe de altă parte, reclamantele solicită acordarea unei circumstanțe atenuante, prelevându‑se de faptul că au fost obligate la plata unor amenzi importante pentru participarea la alte înțelegeri desfășurate în aceeași perioadă precum cea vizată în decizia atacată, prin Decizia C(2004) 4876 și prin Decizia C(2006) 2098 din 31 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.645 – Metacrilați).

246    Trebuie arătat, în această privință, că, întrucât Comisia a constatat că reclamantele au săvârșit trei încălcări distincte ale articolului 81 alineatul (1) CE, aceasta avea posibilitatea să le impună trei amenzi distincte, fiecare respectând limitele stabilite la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 56). Fiecare dintre aceste amenzi trebuia să se bazeze în mod necesar pe aprecierea duratei și a gravității proprii încălcării pe care o sancționa. Or, trebuie constatat că impunerea unei amenzi reclamantelor pentru diverse activități anticoncurențiale care vizează alte produse nu are nicio incidență asupra realității încălcării în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctul 52).

247    Prin urmare, având în vedere obiectivul de descurajare urmărit de amenzi, simplul fapt că reclamantele au fost obligate recent la plata altor două amenzi pentru încălcări parțial simultane nu poate justifica reducerea amenzii aplicate în speță.

248    Or, reclamantele nu prezintă niciun element de natură să demonstreze că prin aplicarea unei amenzi în speță, asociată cu alte amenzi recente, ar fi fost puse într‑o situație financiară deosebit de dificilă care poate fi luată în considerare, în mod excepțional, în cadrul stabilirii cuantumului amenzii lor.

249    În sfârșit, în ceea ce privește invocarea de către reclamante a Deciziei 94/599, din care rezultă că, la stabilirea cuantumului amenzilor în cadrul înțelegerii vizate în această decizie, Comisia a ținut seama de faptul că majoritatea întreprinderilor fuseseră deja obligate la plata unor amenzi importante pentru participarea la o altă înțelegere pe piața vecină, practic în aceeași perioadă [considerentul (52) al Deciziei 94/599], trebuie subliniat, pe de o parte, că Decizia 94/599 este anterioară liniilor directoare aplicate în speță și, pe de altă parte, că situația vizată în această decizie presupune diferențe în raport cu cele în discuție în speță. Astfel, în speță, pe de o parte, încălcările de pe piețele PH și PBS au făcut obiectul unei singure aplicări a unor sancțiuni din partea Comisiei în decizia atacată și, pe de altă parte, reclamantele nu invocă existența unei legături între aceste piețe și cele vizate de aplicarea recentă a celorlalte sancțiuni.

250    Prin urmare, întrucât niciun element invocat în speță nu este de natură să justifice o reducere a cuantumului amenzii, nu se admite cererea, prezentată cu titlu subsidiar, prin care se urmărește modificarea cuantumului amenzii impuse reclamantelor.

251    Rezultă din toate cele de mai sus că acțiunea trebuie respinsă în ansamblul său.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

252    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Total SA și Elf Aquitaine SA la plata cheltuielilor de judecată.

Vadapalas Prek Dittrich

Truchot        O’Higgins

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 14 iulie 2011.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor privind imputabilitatea în sarcina societăților‑mamă a încălcărilor săvârșite de filialele acestora

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o eroare de drept privind interpretarea jurisprudenței referitoare la imputabilitate și privind respectarea de către Comisie a practicii sale decizionale

– Observații introductive

– Cu privire la validitatea prezumției în cauză

– Cu privire la seria de indicii prezentată de reclamante în vederea stabilirii autonomiei Arkema pe piață

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește caracterul obiectiv al criteriului imputabilității

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea unui „principiu al autonomiei economice a persoanei juridice”

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului lor la apărare

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe imposibilitatea reclamantelor de a se apăra în mod eficient

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului prezumției de nevinovăție

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare mai importante având în vedere caracterul de noutate al poziției Comisiei

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe existența unei contradicții între motive

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe lipsa unui răspuns al Comisiei referitor la respingerea prezumției de exercitare a unei influențe decisive

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea caracterului unitar al noțiunii de întreprindere

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe erori de apreciere referitoare la Total

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea mai multor principii fundamentale recunoscute de toate statele membre și care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament

Cu privire la pretinsa încălcare a principiilor răspunderii personale și personalității pedepselor, precum și a principiului legalității incriminării și a pedepselor

Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări

Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice

Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor fondamentale care guvernează stabilirea amenzilor

Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe existența unui abuz de putere

Cu privire la al unsprezecelea motiv, prezentat cu titlu subsidiar, întemeiat pe o reducere a cuantumului amenzii la un nivel adecvat

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: franceza.