Cauza T‑190/06

Total SA și Elf Aquitaine SA

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Dreptul la apărare – Prezumția de nevinovăție – Obligația de motivare – Egalitate de tratament – Principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor – Principiul legalității incriminării și a pedepsei – Principiul bunei administrări – Securitate juridică – Abuz de putere – Amenzi”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere

(art. 81 CE și 82 CE)

2.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere

(art. 81 CE și 82 CE)

3.      Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Conținut necesar – Respectarea dreptului la apărare – Întindere

(art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27)

4.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie de aplicare a normelor de concurență – Decizie care privește mai mulți destinatari

(art. 81 CE, 82 CE și 253 CE)

5.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

6.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Circumstanțe atenuante – Imputarea comportamentului ilicit al unei filiale întreprinderii unice formate din aceasta și societatea sa mamă – Necunoașterea de către societatea‑mamă a comportamentului ilicit al filialei sale – Excludere

(art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23)

7.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Circumstanțe atenuante – Obligație de a lua în considerare amenzile deja aplicate pentru alte activități anticoncurențiale – Inexistență

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

1.      Răspunderea pentru comportamentul unei filiale poate fi stabilită în sarcina societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice. Astfel, situația este aceasta deoarece, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul articolului 81 CE, ceea ce permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital social al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Comisia va fi în măsură, prin urmare, să considere societatea‑mamă responsabilă în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine sarcina de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

Structura deținerii capitalului unei filiale constituie un criteriu suficient pentru aplicarea prezumției menționate, fără a exista o obligație a Comisiei de a prezenta indicii suplimentare privind exercitarea efectivă a unei influențe de către societatea‑mamă. Această concluzie nu este readusă în discuție de faptul că asemenea indicii suplimentare au putut fi prezentate în alte cauze. Astfel, aplicarea prezumției în cauză nu este condiționată de existența unor astfel de indicii. De asemenea, nu este necesară stabilirea de către Comisie, în acest scop, a faptului că societatea‑mamă a cunoscut, la data faptelor, comportamentul ilicit al filialei sale.

În condițiile în care Comisia a considerat că, în raport cu toți destinatarii unei decizii prin care se aplica o amendă pentru încălcarea dreptului concurenței, controlul totalității sau al cvasi‑totalității capitalului filialei era suficient, în lipsa unui argument care să răstoarne prezumția care rezultă din acesta, pentru stabilirea răspunderii în sarcina unei societăți‑mamă, indicii suplimentare privind influența exercitată de anumite societăți‑mamă în cauză asupra filialelor lor fiind prezentate, atunci când erau disponibile, fie pentru a întări concluzia care reiese deja în mod valabil din controlul total asupra capitalului filialei, fie pentru a răspunde argumentelor dezvoltate de întreprinderile în cauză, faptul că, în privința anumitor destinatari ai deciziei atacate, Comisia a invocat, pe lângă prezumția amintită, anumite indicii suplimentare privind influența decisivă exercitată de societățile‑mamă nu poate însemna că principiile aplicate nu au fost aceleași pentru toți destinatarii și că principiul egalității de tratament ar fi fost încălcat.

(a se vedea punctele 35-38, 49, 50, 190 și 196)

2.      În cazul în care Comisia aplică prezumția exercitării unei influențe determinante în scopul de a imputa societății‑mamă comportamentul ilicit al filialei sale, revine societății‑mamă sarcina de a prezenta elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață. În această privință, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor pertinente referitoare la legăturile economice, organizaționale și juridice care unesc această filială de societatea‑mamă, care pot varia în funcție de fiecare caz în parte. Între altele, această apreciere nu trebuie să se limiteze la elementele care se raportează la politica comercială stricto sensu a filialei, precum strategia de distribuție sau de prețuri. În special, prezumția în cauză nu poate fi răsturnată prin simpla demonstrare a faptului că filiala este cea care gestionează aceste aspecte specifice ale politicii sale comerciale fără a primi instrucțiuni în această privință. De asemenea, deși suprapunerea dintre membrii conducerii societății‑mamă și cei ai conducerii filialei constituie un indiciu privind exercitarea unei influențe decisive, lipsa unei asemenea suprapuneri nu poate constitui un indiciu suficient în sensul autonomiei filialei.

Simpla circumstanță că societatea‑mamă este un holding neoperațional nu poate fi suficientă pentru a exclude că aceasta a exercitat o influență decisivă asupra filialei sale, în special prin coordonarea investițiilor financiare în cadrul grupului. Astfel, în cadrul unui grup de societăți, un holding este o societate destinată să grupeze participații în diverse societăți și are rolul să asigure o conducere unitară.

În plus, în cadrul unui grup de societăți, împărțirea sarcinilor constituie un fenomen normal care nu este suficient pentru a răsturna prezumția că societățile‑mamă și filialele lor constituie o singură întreprindere, în sensul articolului 81 CE. Situația este aceeași în ceea ce privește faptul că o filială intervine pe piață în nume și pe cont propriu, iar nu ca reprezentant al societății‑mamă. Nu se poate trage nicio concluzie nici din faptul că o societate‑mamă nu a avut niciodată clienți comuni cu filiala, că a fost absentă de pe piețele pe care acționa aceasta și de pe piețele conexe, că activitatea aferentă produselor în cauză nu reprezenta decât o parte foarte redusă din cifra de afaceri globală a societății‑mamă și că aceste produse nu erau decât câteva dintre numeroasele produse ale activității filialei.

Pe de altă parte, având în vedere că autonomia filialei nu se apreciază numai în raport cu aspectele gestiunii operaționale a întreprinderii, faptul că filiala nu a aplicat niciodată, în favoarea societății‑mamă, o politică specifică de informare pe piața relevantă nu poate fi suficient pentru a se demonstra autonomia acesteia. De asemenea, faptul că o întreprindere nu se prezintă ca un singur interlocutor, nici în cursul procedurii administrative, nici în etapa contencioasă, nu permite să se concluzioneze că filiala în cauză este autonomă în raport cu societatea sau cu societățile sale mamă.

În plus, nu implicarea directă a societății‑mamă în încălcarea săvârșită de filiala sa, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere permite Comisiei să stabilească răspunderea pentru încălcarea de către filiala sa a normelor de concurență în sarcina celei dintâi. O astfel de stabilire a răspunderii nu poate fi, așadar, readusă în discuție prin faptul că o societate‑mamă nu a fost informată de filiala sa și nu a luat cunoștință despre existența înțelegerii în cauză decât ca urmare a inspecțiilor efectuate de Comisie la sediul filialei.

În cele din urmă, percepția terților asupra imaginii unei societăți nu poate fi suficientă în sine pentru a demonstra că o filială este autonomă față de societatea sau de societățile sale mamă.

(a se vedea punctele 55-57, 65, 68, 71-73, 75, 76 și 78)

3.      Respectarea dreptului la apărare impune în special ca o comunicare privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi căreia intenționează să îi aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor de concurență să conțină elementele esențiale reținute în privința sa, precum faptele reproșate, calificarea acestora și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia, pentru ca respectiva întreprindere să fie în măsură să își invoce în mod eficient argumentele în cadrul procedurii administrative inițiate împotriva sa. În special, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să precizeze fără echivoc persoana juridică căreia i se vor putea aplica amenzi, trebuie să îi fie adresată acesteia din urmă și trebuie să indice calitatea în care acestei persoane i se vor imputa faptele invocate. Astfel, principiul egalității armelor este respectat în cazul în care societatea împotriva căreia prezumția în cauză este invocată poate să prezinte, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și în cursul audierii în fața consilierului‑auditor, toate elementele de fapt și de drept în vederea contestării acestei prezumții, iar Comisia trebuie să țină seama de aceste elemente pentru a renunța, dacă este cazul, la obiecțiunile care se dovedesc neîntemeiate.

În plus, Comisia nu are obligația să adopte măsuri de investigare în privința unei întreprinderi înainte de trimiterea unei comunicări privind obiecțiunile atunci când consideră că aceasta dispune, în plus, de informații care să justifice trimiterea unei asemenea comunicări. Nu reiese nici din Codul de bune practici al Comisiei că aceasta ar fi obligată să adreseze măsuri de investigare tuturor entităților juridice care constituie întreprinderea în cauză înainte de adoptarea comunicării privind obiecțiunile.

În cele din urmă, în cazul în care Comisia recurge la prezumția potrivit căreia o societate‑mamă exercită o influență decisivă asupra unei filiale, în cazul deținerii totalității sau a cvasi‑totalității capitalului acesteia din urmă, pentru a o ține responsabilă în solidar la plata amenzii aplicate filialei, nu se poate considera că aceasta este considerată a priori „vinovată” de către Comisie, având în vedere că avea posibilitatea să răstoarne prezumția menționată, cuprinsă în comunicarea privind obiecțiunile, demonstrând autonomia filialei sale. Adoptarea unei comunicări privind obiecțiunile de către Comisie nu poate în niciun caz să fie considerată o probă a vinovăției întreprinderii în cauză. În caz contrar, inițierea oricărei proceduri în materie ar fi potențial susceptibilă să aducă atingere prezumției de nevinovăție

(a se vedea punctele 105-107, 118, 120 și 125-127)

4.      Motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

Atunci când o decizie de aplicare a articolului 81 CE privește o pluralitate de destinatari și ridică problema imputabilității încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu aceia dintre destinatari care, potrivit deciziei respective, trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare. Astfel, în privința societății‑mamă ținute responsabilă în solidar pentru încălcare, o asemenea decizie trebuie să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării în sarcina acestei societăți.

În orice caz, atunci când ia, în cadrul practicii sale decizionale, o decizie care depășește în mod semnificativ deciziile anterioare, Comisia trebuie să își prezinte raționamentul în mod explicit. Într‑un asemenea caz, nu este suficient, așadar, ca aceasta să furnizeze o motivare sumară, în special prin referire la o practică decizională constantă.

În plus, atunci când, precum în speță, Comisia se întemeiază pe prezumția că o societate‑mamă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, iar societățile vizate au invocat, în cadrul procedurii administrative, elemente prin care se urmărește răsturnarea acestei prezumții, decizia trebuie să conțină o expunere suficientă a motivelor de natură să justifice poziția Comisiei potrivit căreia aceste elemente nu erau suficiente pentru a răsturna respectiva prezumție. Întrucât Comisia nu este însă obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, nu i se poate imputa că nu a adus un răspuns precis cu privire la fiecare argument invocat de o întreprindere. Caracterul succint al unei motivări poate fi de altfel justificat prin faptul că argumentarea invocată de societatea‑mamă vizată consta în simple afirmații și nu era susținută de elemente de probă concrete referitoare la legăturile dintre societățile‑mamă și filialele în cauză în perioada încălcării.

(a se vedea punctele 130, 131, 137, 148, 149, 153 și 154)

5.      Trebuie amintit de asemenea că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. În special, noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice. În cazul în care o astfel de entitate încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale.

Cu toate acestea, răspunderea pentru încălcarea dreptului concurenței al Uniunii trebuie să fie stabilită fără echivoc în sarcina unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi. Prin urmare, în cazul în care se stabilește existența unei asemenea încălcări, este necesar să se stabilească persoana fizică sau juridică responsabilă de funcționarea întreprinderii la momentul săvârșirii încălcării, astfel încât această persoană să fie trasă la răspundere. Pe de altă parte, practica Comisiei constând în a ține o societate responsabilă în solidar la plata unei părți din amenda aplicată unei alte societăți, în cazul în care poate fi stabilită în sarcina primeia răspunderea pentru comportamentul anticoncurențial al celei din urmă, este conformă cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Într‑o asemenea ipoteză, societatea în discuție este obligată la plata unei amenzi pentru o încălcare pe care se presupune că a săvârșit‑o chiar ea ca urmare a acestei imputări.

În consecință, faptul că o decizie a Comisiei identifică diferite persoane juridice care trebuie să fie ținute responsabile în solidar la plata amenzii nu este incompatibil cu noțiunea de întreprindere. Dimpotrivă, este vorba despre o aplicare exactă a acestei noțiuni, având în vedere că s‑a stabilit că întreprinderea în discuție este constituită, din punct de vedere juridic, din mai multe persoane fizice sau juridice.

De asemenea, nu se poate deduce nicio încălcare a noțiunii de întreprindere din simplul fapt că aceste diferite persoane juridice sunt responsabile de plata amenzii în limita unor cuantumuri diferite. Astfel, constatarea că mai multe persoane juridice formează o singură întreprindere responsabilă de săvârșirea încălcării nu implică în mod necesar faptul că toate elementele pertinente pentru calculul amenzii le sunt imputabile în același mod, în special în cazul în care compunerea din punct de vedere juridic a întreprinderii în discuție a evoluat în timp.

(a se vedea punctele 162-166)

6.      În cazul în care o încălcare a regulilor de concurență este imputată unei societăți‑mamă deoarece constituia o singură întreprindere împreună cu filiala ei, iar nu pentru motivul implicării sale directe în încălcare, faptul că nu avea cunoștință despre înțelegere nu are incidență asupra acestei imputări.

În această privință, din moment ce o astfel de societate‑mamă nu susține că filiala ei, care a participat direct la încălcare, nu a cunoscut proiectul global de acorduri anticoncurențiale, faptul că nu aveau cunoștință despre înțelegere nu constituie un indiciu în sensul că gravitatea încălcării săvârșite de întreprinderea pe care o constituia împreună cu filiala ar fi fost mai redusă și nu poate constitui, așadar, un motiv care să justifice o reducere a cuantumului amenzii.

(a se vedea punctele 217 și 218)

7.      Atunci când Comisia constată că o întreprindere a săvârșit mai multe încălcări distincte ale articolului 81 alineatul (1) CE, întrucât a participat la mai multe înțelegeri diferite în aceeași perioadă, aceasta are posibilitatea să îi impună mai multe amenzi distincte, fiecare respectând limitele stabilite la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Fiecare dintre aceste amenzi trebuie să se bazeze în mod necesar pe aprecierea duratei și a gravității proprii încălcării pe care o sancționează. Din moment ce impunerea unei amenzi unei întreprinderi pentru diverse activități anticoncurențiale care vizează alte produse nu are nicio incidență asupra realității unei încălcări anume constatate de Comisie, având în vedere obiectivul de descurajare urmărit de amenzi, simplul fapt că o întreprindere a fost obligată recent la plata altor amenzi pentru încălcări parțial simultane nu poate justifica reducerea amenzii aplicate de Comisie pentru încălcarea vizată.

(a se vedea punctele 246 și 247)