HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

16 iunie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Amenzi – Prescripție – Tratament diferențiat – Durata încălcării – Circumstanțe atenuante”

În cauza T‑192/06,

Caffaro Srl, cu sediul în Milano (Italia), reprezentată de A. Santa Maria și de C. Biscaretti di Ruffia, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnii V. Di Bucci și F. Amato și ulterior de domnii V. Di Bucci și V. Bottka, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a Deciziei C(2006) 1766 final a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat), în măsura în care Comisia impune prin aceasta o amendă în solidar reclamantei și SNIA SpA, și, în subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii menționate,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),

compus din domnii V. Vadapalas (raportor), îndeplinind funcția de președinte, A. Dittrich și L. Truchot, judecători,

grefier: doamna K. Pocheć, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 martie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Reclamanta, Caffaro Srl, fostă Industrie Chimiche Caffaro SpA, devenită ulterior Caffaro SpA, este o societate de drept italian care comercializa, până în anul 1999, perborat de sodiu (denumit în continuare „PBS”). La data faptelor, aceasta era o filială deținută în proporție de 100 % de Caffaro SpA, devenită, în 2000, SNIA SpA.

2        În noiembrie 2002, Degussa AG a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la existența unei înțelegeri pe piețele peroxidului de hidrogen (denumit în continuare „PH”) și PBS și a solicitat aplicarea Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3).

3        Degussa a prezentat Comisiei probe materiale care au permis acesteia să realizeze inspecții, la 25 și la 26 martie 2003, la sediile a trei întreprinderi.

4        La 26 ianuarie 2005, Comisia a transmis reclamantei și celorlalte întreprinderi vizate o comunicare privind obiecțiunile.

5        Ca urmare a audierii întreprinderilor în cauză, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 1766 final din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel NV, a Akzo Nobel Chemicals Holding AB, a EKA Chemicals AB, a Degussa, a Edison, a FMC Corp., a FMC Foret SA, a Kemira Oyj, a L’Air liquide SA, a Chemoxal SA, a SNIA, a reclamantei, a Solvay SA, a Solvay Solexis SpA, a Total SA, a Elf Aquitaine SA și a Arkema SA (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 13 decembrie 2006 (JO L 353, p. 54). Aceasta a fost notificată reclamantei printr‑o scrisoare din 8 mai 2006.

 Decizia atacată

6        Comisia a precizat în decizia atacată că destinatarii acesteia au participat la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) referitoare la PH și la produsul din aval, PBS [considerentul (2) al deciziei atacate].

7        Încălcarea, care a fost constatată pentru perioada 31 ianuarie 1994-31 decembrie 2000, a constat în principal în realizarea, între concurenți, a unui schimb de informații importante din punct de vedere comercial și de informații confidențiale privind piețele și întreprinderile, în limitarea și în controlul producției și al capacităților potențiale și reale ale acesteia, în împărțirea cotelor de piață și a clienților, precum și în stabilirea și în supravegherea respectării obiectivelor privind prețurile.

8        Reclamanta a fost ținută responsabilă de încălcare „în comun și în solidar” cu SNIA [considerentele (407)-(412) ale deciziei atacate].

9        În scopul calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat metodologia prezentată în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”).

10      Comisia a stabilit cuantumurile de bază ale amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării [considerentul (452) al deciziei atacate], aceasta fiind calificată drept foarte gravă [considerentul (457) al deciziei atacate].

11      Prin aplicarea unui tratament diferențiat, reclamanta a fost clasată în cea de a patra și ultima categorie, care corespunde unui cuantum de plecare al amenzii de 1,875 milioane de euro. La stabilirea acestui cuantum, Comisia a aplicat de asemenea o reducere de 25 %, având în vedere că nu s‑a stabilit că reclamanta cunoștea sau ar fi trebuit în mod necesar să cunoască proiectul global de acorduri anticoncurențiale [considerentele (460)-(462) ale deciziei atacate].

12      Întrucât, potrivit Comisiei, reclamanta a luat parte la încălcare în perioada 29 mai 1997-31 decembrie 1998, și anume timp de un an și șapte luni, cuantumul de plecare al amenzii aplicate acesteia a fost majorat cu 15 % [considerentul (467) al deciziei atacate].

13      Comisia a constatat că reclamanta a avut un rol pasiv și minor în cadrul încălcării și, având în vedere această circumstanță atenuantă, a redus cuantumul amenzii cu 50 % [considerentele (476) și (477) ale deciziei atacate].

14      Articolul 1 litera (l) din decizia atacată prevede că, prin participarea la încălcarea în cauză în perioada 29 mai 1997-31 decembrie 1998, reclamanta a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind SEE.

15      La articolul 2 litera (g) din decizia atacată, Comisia a aplicat reclamantei, „în comun și în solidar” cu SNIA, o amendă în cuantum de 1,078 milioane de euro.

 Procedura și concluziile părților

16      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 iulie 2006, reclamanta a formulat prezenta acțiune.

17      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea și, după ascultarea părților, prezenta cauză a fost atribuită Camerei a șasea extinse.

18      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 22 decembrie 2009, Tribunalul a adresat reclamantei o întrebare scrisă la care aceasta a răspuns în termenul stabilit.

19      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința care a avut loc la 4 martie 2010.

20      Conform articolului 32 din Regulamentul de procedură, ca urmare a unui caz de împiedicare a doi membri ai camerei de a participa la deliberări, deliberările Tribunalului au fost continuate de către cei trei judecători care au semnat prezenta hotărâre.

21      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate, în măsura în care Comisia i‑a aplicat o amendă în solidar cu SNIA;

–        cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii la un cuantum simbolic;

–        cu titlu mai subsidiar, reducerea acestui cuantum „în mod substanțial”, având în vedere durata scurtă a participării sale la încălcare și existența unor circumstanțe atenuante;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

22      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

23      În susținerea acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei atacate, în măsura în care Comisia a impus reclamantei o amendă în solidar cu SNIA, sau reducerea cuantumului amenzii, reclamanta invocă cinci motive întemeiate pe erori de drept și de apreciere a faptelor referitoare, în primul rând, la pretenția acesteia că ar fi „victimă, iar nu membru al înțelegerii privind [PH]”, în al doilea rând, la alegerea, pretins greșită, a anului de referință în cadrul tratamentului diferențiat, în al treilea rând, la aprecierea duratei participării sale la încălcare, în al patrulea rând, la aplicarea prescripției prevăzute la articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1 p. 167) și, în al cincilea rând, la aprecierea circumstanțelor atenuante.

 Cu privire la pretinsul statut de „victimă, iar nu [de] membru al înțelegerii privind PH” invocat de reclamantă

 Argumentele părților

24      Reclamanta arată că este „victimă a înțelegerii”, deoarece a ieșit de pe piața PBS în 1999 tocmai ca urmare a acordurilor ilicite intervenite pe piața PH. Astfel, aceasta ar fi fost constrânsă să se aprovizioneze cu PH, unica materie primă necesară pentru fabricarea PBS, de la producătorii implicați în înțelegere, concurenții săi direcți pe piața PBS. Creșterea prețurilor PH, decisă de părțile la înțelegere, ar fi obligat reclamanta să iasă de pe piață.

25      Reclamanta ar fi fost într‑o situație de dependență economică absolută față de producătorii de PH, întrucât nu a putut să își adapteze propria strategie comercială pe piața PBS în funcție de creșterile de prețuri programate pe piața PH. Comisia însăși ar fi afirmat că „nu s‑a stabilit că [reclamanta] cunoștea sau [ar fi trebuit] în mod necesar să cunoască proiectul global de acorduri anticoncurențiale” [considerentul (461) al deciziei atacate].

26      Reclamanta arată că, în mai multe decizii anterioare, Comisia a decis să nu impună amenzi participanților la aceste acorduri ilicite, în măsura în care aceștia au acționat împotriva intereselor lor sau au fost dependenți din punct de vedere economic de alte întreprinderi, părți la acordul respectiv. În alte cazuri similare, Comisia ar fi aplicat numai o amendă simbolică. În plus, posibilitatea Comisiei de a impune o amendă simbolică ar fi prevăzută explicit la punctul 5 litera (d) din liniile directoare.

27      Comisia ar fi ținută de deciziile anterioare menționate, acestea fiind numeroase, iar cazurile respective, asemănătoare cu prezenta cauză. Numitorul lor comun ar consta în faptul că, în mod similar reclamantei, întreprinderile vizate ar fi fost implicate într‑un acord încheiat împotriva intereselor lor sau, în orice caz, ar fi fost dependente din punct de vedere economic de alte părți la acord. Situația reclamantei ar putea fi asimilată cu cea a unui distribuitor în cazul unui acord vertical încheiat cu un producător, fiind vorba, în ambele cazuri, de o întreprindere dependentă din punct de vedere economic.

28      În special, situația reclamantei ar prezenta similitudini importante cu cea a Compagnie maritime zaïroise (CMZ) vizată în Decizia 93/82/CEE din 23 decembrie 1992 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (IV/32.448 și IV/32.450 – Cewal, Cowac, Ukwal) și a articolului [82 CE] (IV/32.448 și IV/32.450 – Cewal) (JO 1993, L 34, p. 20), societate căreia Comisia ar fi decis să nu îi impună o amendă, deoarece aceasta nu ar fi obținut niciun avantaj în urma încălcării constatate.

29      Prin faptul că nu a luat în considerare aceleași circumstanțe în privința reclamantei, Comisia ar fi încălcat articolul 81 alineatul (1) CE, articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, liniile directoare, precum și obligația sa de motivare. Aprecierea în cauză ar fi afectată de o eroare vădită de apreciere și de un abuz de putere. Pe de altă parte, Comisia ar fi confundat, în mod greșit, statutul reclamantei cu cel al Atochem SA, al Kemira și al Chemoxal, producători de PH [considerentul (332) litera (b) al deciziei atacate].

30      În special, Comisia nu ar fi ținut seama de faptul că producătorii de PH au instituit un sistem care a condus la dublarea prețurilor în mai puțin de un an și jumătate, că reclamanta nu producea PH și era într‑o situație de totală dependență economică față de aceste întreprinderi, că ea nu avea cunoștință de proiectul global al înțelegerii, că a trebuit să suporte o creștere substanțială a prețului PH, aspect care a determinat ieșirea sa de pe piața PBS în cursul înțelegerii, că nu a obținut niciun profit nici măcar prin schimbarea furnizorului, având în vedere că alinierea prețurilor privea toți producătorii de PH, și că nu a fost în măsură să își adapteze propria strategie comercială pe piața PBS, având în vedere că nu a participat niciodată la reuniunile privind PH. Întrucât Comisia nu a ținut seama de aceste considerații și nu a motivat această alegere, impunerea unei amenzi reclamantei ar fi ilegală.

31      În sfârșit, amenda aplicată reclamantei ar fi lipsită de efect util, atât în ceea ce privește obiectivul de represiune, cât și obiectivul de descurajare, având în vedere că reclamanta ar fi ieșit deja de pe piața relevantă tocmai ca urmare a înțelegerii în cauză, că aceasta ar fi fost, așadar, deja sancționată și că nu ar mai fi în măsură să săvârșească din nou încălcarea.

32      Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

33      Trebuie observat, cu titlu introductiv, că, astfel cum reiese din argumentația dezvoltată în cererea introductivă, reclamanta, deși invocă pretinsul statut de „victimă, iar nu [de] membru al înțelegerii privind [PH]”, nu contestă, în realitate, nici participarea sa la încălcarea în cauză, nici caracterul unic al acesteia.

34      În special, reclamanta nu pune în discuție participarea sa la reuniunile înțelegerii care au avut loc la 28 sau la 29 mai 1997 la Sevilla și la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains, nici nu contestă conținutul ilicit al acestor reuniuni, astfel cum a fost constatat de Comisie, în special în considerentele (162)-(164) și (226)-(229) ale deciziei atacate, ci se limitează să conteste, în cadrul celui de al treilea motiv examinat în continuare, durata participării sale la încălcarea în cauză.

35      În aceste condiții, prezentul motiv, întemeiat pe faptul că reclamanta „este victimă, iar nu membru al înțelegerii privind [PH]”, trebuie înțeles în sensul că vizează, în realitate, să readucă în discuție legalitatea și nivelul amenzii în raport cu situația particulară a reclamantei în cadrul înțelegerii.

36      Astfel, reclamanta se limitează să invoce anumite circumstanțe care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la neaplicarea unei amenzi sau, cel mult, la impunerea unei amenzi simbolice de 1 000 de euro prevăzute la punctul 5 litera (d) din liniile directoare. Aceasta se prevalează în special de situația sa unică de fabricant de PBS, produs în aval față de PH, susținând că era dependentă din punct de vedere economic de alte părți la acord, fabricanți de PH sau fabricanți ai ambelor produse în cauză, precum și de faptul că a participat la acordurile coluzive împotriva propriilor interese, neobținând din acestea niciun avantaj, întrucât a fost constrânsă să iasă de pe piața PBS la mijlocul anului 1999.

37      Trebuie amintit că, în această privință, competența Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor care, cu intenție sau din neglijență, săvârșesc o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE constituie unul dintre mijloacele puse la dispoziția Comisiei pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere conferită de dreptul Uniunii. Această misiune cuprinde obligația de a desfășura o politică generală care urmărește aplicarea, în materie de concurență, a principiilor stabilite de tratat și orientarea în acest sens a comportamentului întreprinderilor (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80 à 103/80, Rec., p. 1825, punctul 105).

38      Comisia dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență. În special, faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate priva, așadar, de posibilitatea de a ridica, în orice moment, acest nivel pentru a asigura punerea în aplicare a politicii privind concurența a Uniunii (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 37 de mai sus, punctul 109).

39      Această marjă de apreciere există, cu atât mai mult, în contextul posibilității, în anumite cazuri, de a aplica o amendă denumită „simbolică”, pe care Comisia și‑a rezervat‑o la punctul 5 litera (d) din liniile directoare, sau de a nu aplica o amendă.

40      În speță, pentru a contesta legalitatea amenzii care i‑a fost aplicată, în primul rând, reclamanta invocă situația sa de dependență față de alte părți la înțelegere.

41      Trebuie arătat că faptul că a acționat într‑o situație de dependență economică nu constituie, în sine, o circumstanță de natură să excludă răspunderea unei părți la înțelegere. O asemenea circumstanță nu trebuie în mod necesar să fie luată în considerare nici la stabilirea cuantumului amenzii.

42      Potrivit unei jurisprudențe consacrate, o întreprindere care participă la reuniuni care au un obiect anticoncurențial, chiar și sub constrângerea altor participanți cu o putere economică superioară, dispune întotdeauna de posibilitatea de a introduce o plângere la Comisie pentru a denunța activitățile anticoncurențiale în cauză mai curând decât să continue participarea la reuniunile menționate (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 178, și Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 423). Astfel, chiar dacă se presupune că o întreprindere a fost supusă unor presiuni pentru a adera la înțelegere, ea ar fi putut totuși să informeze autoritățile competente cu privire la aceasta în loc să se ralieze la înțelegere (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 344).

43      Având în vedere aceste considerații, nici pretinsa situație de dependență față de o altă parte la înțelegere, nici pretinsa poziție amenințătoare adoptată de aceasta din urmă nu pot caracteriza o situație care poate fi luată în considerare de Comisie cu titlu de circumstanță atenuantă (Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 424).

44      În consecință, a fortiori, Comisia nu poate fi obligată să ia în considerare aceste elemente pentru a decide să nu impună o amendă sau să impună numai o amendă simbolică.

45      Având în vedere cele prezentate mai sus, argumentul reclamantei întemeiat pe neluarea în considerare a situației sale de dependență economică față de alte părți la înțelegere nu poate fi primit.

46      În ceea ce privește în continuare trimiterea făcută de reclamantă la deciziile anterioare ale Comisiei, în care aceasta nu a impus o amendă sau a aplicat numai o amendă simbolică, trebuie amintit că o practică decizională a Comisiei nu poate servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență și că deciziile referitoare la alte cauze nu prezintă decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența unei eventuale încălcări a principiului egalității de tratament, având în vedere că este puțin verosimil ca circumstanțele proprii acestora, precum piețele, produsele, întreprinderile și perioadele avute în vedere, să fie identice (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 201 și 205, și Hotărârea din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 60).

47      Totuși, în acest context, Comisia este de asemenea obligată să respecte principiul egalității de tratament și nu poate trata situații comparabile în mod diferit sau situații diferite în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

48      Or, trebuie arătat că situațiile vizate în cazurile în care au fost adoptate deciziile anterioare ale Comisiei invocate de reclamantă presupun diferențe semnificative în raport cu situația vizată în prezenta cauză.

49      Pe de o parte, reclamanta invocă numeroase decizii privind acorduri și practici concertate între un producător și distribuitori, care cuprind măsuri care împiedică importurile sau exporturile paralele.

50      Din aceste decizii reiese că, în cadrul anumitor cazuri privind restricții verticale, Comisia a luat în considerare faptul că distribuitorii, întreprinderi semnificativ mai slabe din punct de vedere economic, acționau sub constrângerea unui producător și împotriva propriilor interese economice, temându‑se că li s‑ar retrage dreptul de distribuție exclusivă. Comisia a decis astfel, de la caz la caz, să nu stabilească răspunderea distribuitorilor, să nu le aplice amenzi sau să le aplice o amendă în cuantum foarte moderat.

51      Or, trebuie arătat că aceste considerații nu sunt direct transpozabile în cazuri privind restricții orizontale precum cartelurile privind prețurile și împărțirea piețelor relevante în speță, încălcări foarte grave prin natura lor, care au loc în general între întreprinderi cu un rol economic comparabil, acestea fiind, toate, producători ai produsului sau ai produselor în cauză.

52      Astfel, în speță, reclamanta a participat la încălcarea unică privind piețele PH și PBS. Faptul că ea producea numai PBS, că era obligată să se aprovizioneze cu PH de la alte părți la înțelegere și că, în consecință, era supusă unor presiuni tarifare pe piața PH în amonte nu demonstrează că a fost constrânsă să acționeze în mod ilegal pe piața PBS. În orice caz, reclamanta nu invocă niciun indiciu concret prin care să se urmărească stabilirea faptului că celelalte părți la înțelegere ar fi supus‑o la presiuni, de exemplu, amenințând că i‑ar retrage aprovizionarea cu PH în caz de nerespectare a disciplinei coluzive impuse pe piața PBS.

53      Pe de altă parte, în ceea ce privește restricțiile orizontale, reclamanta invocă Decizia 94/210/CE a Comisiei din 29 martie 1994 privind o procedură de aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (cazul 33.941 – HOV‑SVZ/MCN) (JO L 104, p. 34), precum și Decizia C(2004) 4030 a Comisiei din 20 octombrie 2004 privind o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) [CE] (cazul 38.238 − Tabac brut – Spania), al cărei rezumat este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 19 aprilie 2007 (JO L 102, p. 14).

54      Trebuie observat că Decizia 94/210 viza întreprinderi feroviare, părți la o „înțelegere defensivă” destinată să combată efectele practicilor tarifare ale unei întreprinderi dominante, examinate în raport cu articolul 82 CE în cadrul aceleiași decizii. În considerentele (109)-(112) ale deciziei menționate, Comisia a arătat în special că, „în general […] o înțelegere de natură defensivă nu p[utea] să exonereze întreprinderile de impunerea unei amenzi” înainte de a decide că, „având în vedere […] specificul cazului în speță, […] nu [era] necesară impunerea unei amenzi pentru încălcarea articolului [81 CE]”.

55      În ceea ce privește Decizia C(2004) 4030 referitoare la două înțelegeri între întreprinderile de procesare a tabacului și, respectiv, între reprezentanți ai producătorilor, Comisia a ajuns, în ceea ce privește cea de a doua înțelegere, la concluzia că nu era necesară decât impunerea unei amenzi simbolice de 1 000 de euro fiecăruia dintre reprezentanții producătorilor, având în vedere că reglementarea națională a generat un nivel semnificativ de incertitudine cu privire la legalitatea comportamentului lor. Astfel, Comisia a constatat că autoritățile spaniole au procedat cel puțin la încurajarea reprezentanților producătorilor în sensul continuării negocierilor privind prețurile, Ministerul Agriculturii autorizând chiar tabelele de prețuri negociate, care au fost anexate la contractul‑tip publicat în Jurnalul Oficial spaniol [considerentele (425)-(431) ale Deciziei C(2004) 4030].

56      Reiese din aceste constatări că cele două decizii invocate de reclamantă reprezintă decizii izolate întemeiate pe circumstanțe specifice, care nu sunt în niciun mod comparabile cu cele invocate de reclamantă în speță.

57      În consecință, argumentul reclamantei întemeiat pe o pretinsă „discriminare” în raport cu practica decizională a Comisiei în ceea ce privește luarea în considerare a unei situații de dependență economică față de alte părți la înțelegere nu poate fi primit.

58      În al doilea rând, reclamanta invocă faptul că nu a obținut niciun beneficiu în urma înțelegerii și chiar a suferit un prejudiciu.

59      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că o întreprindere nu a obținut niciun beneficiu ca urmare a încălcării nu poate împiedica aplicarea unei amenzi, deoarece, în caz contrar, amenda și‑ar pierde caracterul descurajator. În consecință, în vederea stabilirii amenzilor, Comisia nu este obligată să dovedească faptul că încălcarea a adus un avantaj ilicit întreprinderilor în cauză și nici să ia în considerare, dacă este cazul, lipsa unui beneficiu obținut ca urmare a încălcării în discuție (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 4881, și Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02 și T‑126/02, T‑128/02 și T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 671).

60      Lipsa unui asemenea beneficiu nu poate fi considerată o circumstanță atenuantă de natură a fi luată în considerare în cadrul stabilirii cuantumului amenzii (Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, SNCZ/Comisia, T‑52/02, Rec., p. II‑5005, punctul 91, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 442) și, în consecință, nu constituie un motiv care să justifice impunerea unei amenzi simbolice.

61      Aceleași considerații sunt aplicabile, în principiu, în ceea ce privește pretenția reclamantei că a participat la o coluziune cu concurenții săi împotriva propriilor interese economice și că a suferit, în consecință, efectele negative ale acestei coluziuni, întrucât nici o asemenea circumstanță, chiar dacă se presupune că ar fi dovedită, nu constituie un element care trebuie în mod necesar să fie luat în considerare ca circumstanță atenuantă și, a fortiori, ca circumstanță care să justifice impunerea unei amenzi simbolice.

62      Potrivit jurisprudenței, nu se poate considera că o întreprindere care continuă să se concerteze cu concurenții săi cu privire la prețuri, în pofida pretinsului prejudiciu pe care îl suferă, a săvârșit o încălcare mai puțin gravă decât cea săvârșită de celelalte întreprinderi implicate de asemenea în coluziune (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Europa Carton/Comisia, T‑304/94, Rec., p. II‑869, punctul 141).

63      În acest context, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe situația CMZ vizată în Decizia 93/82, trebuie să se observe că reiese din considerentele (111) și (112) ale acestei decizii, care figurează în cadrul titlului „Gradul de participare”, că la baza deciziei Comisiei de a nu aplica o amendă CMZ au stat considerații care țin în esență de participarea sa la încălcare și în special de inexistența unei prezențe active pe piața relevantă, lipsa unui avantaj obținut din încălcare fiind relevată numai cu titlu suplimentar. În plus, trebuie observat că Tribunalul a confirmat dreptul Comisiei de a nu impune o amendă societății vizate pentru motivul că situația comercială și financiară a acesteia era diferită de cea a celorlalți participanți la încălcare la data faptelor (Hotărârea Tribunalului din 1 iulie 2008, Compagnie maritime belge/Comisia, T‑276/04, Rep., p. II‑1277, punctul 96).

64      În consecință, fiind vorba despre o decizie izolată, adoptată cu privire la un caz care, în plus, nu prezintă similitudini cu prezenta speță, aceasta nu poate susține argumentul reclamantei întemeiat pe necesitatea de a lua în considerare lipsa unui beneficiu obținut ca urmare a încălcării.

65      Prin urmare, reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că ar exista o obligație a Comisiei de a nu‑i impune o amendă sau de a‑i impune o amendă simbolică în considerarea faptului că nu a obținut niciun beneficiu ca urmare a înțelegerii sau chiar că a suportat consecințele negative ale acesteia.

66      În al treilea și ultimul rând, referitor la argumentul reclamantei întemeiat pe pretinsa inexistență a efectului util al amenzii atât în ceea ce privește obiectivul de represiune, cât și obiectivul de descurajare, trebuie amintit că factorul descurajator este evaluat prin luarea în considerare a unei multitudini de elemente, iar nu numai a situației specifice a întreprinderii în cauză (Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia, C‑289/04 P, Rec., p. I‑5859, punctul 23, și Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 2009, Nintendo și Nintendo of Europe/Comisia, T‑13/03, Rep., p. II‑947, punctul 71).

67      În plus, această evaluare nu include aprecierea probabilității ca întreprinderea în cauză să recidiveze. Astfel, urmărirea efectului descurajator nu privește numai întreprinderile identificate în mod specific în decizia de aplicare a amenzilor, în măsura în care este necesară de asemenea determinarea întreprinderilor cu dimensiuni similare și care dispun de resurse asemănătoare să se abțină să participe la încălcări similare ale normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Nintendo și Nintendo of Europe/Comisia, punctul 66 de mai sus, punctele 72 și 73).

68      În orice caz, având în vedere că reclamanta nu a încetat orice activitate economică, faptul că nu mai operează pe piața relevantă nu repune în discuție în niciun mod necesitatea de a garanta caracterul descurajator al sancțiunii care îi este aplicată.

69      În ceea ce privește obiectivul de represiune, este suficient să se arate că ar fi contrar acestui obiectiv ca încetarea activităților comerciale pe piața relevantă să aibă drept consecință sustragerea întreprinderii în cauză de la aplicarea unei amenzi pentru încălcarea săvârșită.

70      Prin urmare, nu se poate considera că amenda aplicată reclamantei este lipsită de efect util.

71      În sfârșit, trebuie arătat că circumstanțele invocate, privite în ansamblu, nu demonstrează că marja de apreciere a Comisiei ar fi fost depășită în cadrul exercitării competenței acesteia de a aplica sancțiuni în privința reclamantei.

72      Trebuie arătat, în această privință, că elementele care caracterizează participarea reclamantei la încălcare au fost luate în considerare de Comisie atunci când a aplicat o reducere de 25 % cuantumului de plecare al amenzii impuse acesteia, pentru motivul că nu s‑a stabilit că reclamanta cunoștea proiectul global de acorduri anticoncurențiale [considerentul (461) al deciziei atacate], precum și atunci când a aplicat o reducere de 50 % cuantumului amenzii, în temeiul circumstanței atenuante întemeiate pe rolul său pasiv și minor, participarea sa la înțelegere nefiind comparabilă cu cea a celorlalte membre active [considerentele (476) și (477) ale deciziei atacate].

73      Pe de altă parte, prin intermediul argumentului întemeiat pe pretinsa comparație efectuată de Comisie între situația sa și cea a producătorilor de PH, reclamanta se limitează să facă trimitere la considerentul (332) litera (b) al deciziei atacate, potrivit căruia faptul că anumite întreprinderi nu fabricau decât unul sau celălalt dintre produsele în cauză nu infirmă constatarea caracterului unic al încălcării. Or, în măsura în care reclamanta nu contestă caracterul unic al încălcării în cauză, argumentul său este inoperant.

74      Având în vedere aceste considerații, se impune respingerea argumentului reclamantei întemeiat pe un abuz de putere. Astfel, după cum rezultă în special din cuprinsul punctelor 66-70 de mai sus, sancțiunea care i‑a fost aplicată nu a fost deturnată în niciun mod de la finalitatea sa, nici în ceea ce privește obiectivul de represiune, nici în ceea ce privește obiectivul de descurajare.

75      Pe de altă parte, trebuie respinsă critica reclamantei întemeiată pe pretinsa încălcare a obligației de motivare, enunțată numai în titlul prezentului motiv în cererea introductivă, dar nedezvoltată în înscrisurile sale și nici în observații orale formulate de aceasta în ședință.

76      Astfel, presupunând că, prin această critică, reclamanta reproșează Comisiei că nu a adoptat o poziție cu privire la situația sa specifică în cadrul înțelegerii, trebuie să se observe, pe de o parte, că, în considerentele (461) și (474)-(477) ale deciziei atacate, Comisia a prezentat rațiunile care justifică reducerea cuantumului amenzii având în vedere situația specifică a reclamantei și, pe de altă parte, că aceasta nu a fost obligată să adopte o poziție cu privire la eventuala impunere a unei amenzi simbolice, fiind vorba despre o simplă posibilitate prevăzută în mod excepțional la punctul 5 litera (d) din liniile directoare.

77      Având în vedere ansamblul celor prezentate mai sus, primul motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la anul de referință luat în considerare în cadrul tratamentului diferențiat

 Argumentele părților

78      Reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a utilizat, în cadrul tratamentului diferențiat, cota sa de piață aferentă anului 1998, deși, pentru toți ceilalți destinatari ai deciziei atacate, aceasta a luat în considerare cotele de piață din 1999, ultimul an complet al încălcării. În această privință, Comisia ar fi încălcat de asemenea principiul egalității de tratament, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și liniile directoare.

79      Comisia ar fi fost obligată să aleagă, ca an de referință, ultimul an complet din perioada încălcării. Ar rezulta, în plus, din Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia (C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005, punctul 129) că numai utilizarea unui an de referință comun tuturor întreprinderilor care au participat la aceeași încălcare garantează egalitatea de tratament. În deciziile anterioare, Comisia ar fi utilizat un an de referință unic, cu toate că diversele întreprinderi au luat parte la încălcare în perioade diferite.

80      Prin alegerea anului 1998 în privința reclamantei, Comisia ar fi încercat să majoreze cuantumul amenzii sale. Cifra de afaceri realizată de reclamantă în anul 1999, precum și cota de piață aferentă ar fi fost net inferioare celor realizate în 1998, având în vedere că cifra sa de afaceri mondială pentru PBS a ajuns de la 12,9 milioane de euro în 1998 la 9,1 milioane de euro în 1999.

81      Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

82      Potrivit punctului 1 A al șaselea paragraf din liniile directoare, în cazul în care o încălcare implică mai multe întreprinderi, poate fi necesar să se aplice ponderări la cuantumul de plecare pentru a se ține seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului infracțional al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip, și pentru a adapta în consecință punctul de plecare al cuantumului de bază în funcție de specificul fiecărei întreprinderi.

83      Potrivit unei jurisprudențe constante, împărțirea membrilor unei înțelegeri în categorii în scopul aplicării unui tratament diferențiat în etapa stabilirii cuantumurilor de plecare ale amenzilor trebuie să respecte principiul egalității de tratament potrivit căruia este interzis ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv. Pe de altă parte, cuantumul amenzilor trebuie să fie cel puțin proporțional cu elementele luate în considerare la aprecierea gravității încălcării (a se vedea Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 219 și jurisprudența citată).

84      Pentru a verifica dacă împărțirea membrilor unei înțelegeri pe categorii este conformă cu principiile egalității de tratament și proporționalității, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere de care dispune Comisia în materie, este necesar totuși ca Tribunalul să se limiteze să verifice dacă această împărțire este coerentă și justificată în mod obiectiv (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 416, și Hotărârea Tribunalului Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 220).

85      În speță, pentru a stabili ponderea individuală a fiecărui participant la încălcare, cu excepția reclamantei, Comisia a luat în considerare cotele de piață care rezultă din vânzările cumulate ale celor două produse în cauză pe piața mondială în anul 1999, ultimul an complet în care încălcarea a vizat aceste două produse. În privința reclamantei, Comisia a luat în considerare cota de piață în anul 1998, ultimul an al participării sale la încălcare [considerentul (460) al deciziei atacate].

86      În plus, Comisia a redus cu 25 % cuantumul de plecare al amenzii aplicate reclamantei, având în vedere că nu s‑a stabilit că aceasta a cunoscut sau că trebuia în mod necesar să cunoască proiectul global de acorduri anticoncurențiale [considerentul (461) al deciziei atacate].

87      În această privință, trebuie arătat că reținerea, în cadrul unui tratament diferențiat, a unui an de referință diferit pentru un membru al înțelegerii nu conduce, în sine, la o încălcare a principiului egalității de tratament.

88      Desigur, Curtea a hotărât, pe de o parte, că utilizarea unui an de referință comun pentru toate întreprinderile care au participat la aceeași încălcare oferă fiecărei întreprinderi asigurarea că este tratată în același mod ca și celelalte, sancțiunile fiind stabilite în mod uniform, și, pe de altă parte, că alegerea anului de referință care face parte din perioada încălcării permite aprecierea amplorii încălcării săvârșite în funcție de realitatea economică, astfel cum apărea în această perioadă (Hotărârea Aristrain/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctul 129).

89      Totuși, spre deosebire de cele susținute de reclamantă, nu rezultă din acestea că alegerea anului comun constituie singurul mijloc prin care sancțiunile pot fi stabilite conform principiului egalității de tratament.

90      În special, Comisia poate ține seama în mod legal de faptul că, pentru o întreprindere determinată, anul de referință comun se situează în afara perioadei încălcării reținute în privința sa și nu constituie, așadar, o indicație utilă în ceea ce privește ponderea sa individuală în cadrul încălcării și, din acest motiv, poate lua în considerare cifra de afaceri a acesteia aferentă unui an diferit de anul de referință comun, cu condiția ca împărțirea membrilor unei înțelegeri în categorii să rămână coerentă și justificată în mod obiectiv.

91      Astfel, în lumina unor considerații similare, se impune alegerea unui exercițiu social de referință diferit, în cadrul aplicării plafonului de 10 % din cifra de afaceri, prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în privința unei întreprinderi care nu mai este activă pe piață în cursul exercițiului social reținut pentru celelalte părți la înțelegere și care nu constituie, așadar, un indiciu fiabil al situației sale economice reale (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctele 28-30 și 43, și Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, T‑33/02, Rec., p. II‑4973, punctul 74).

92      În consecință, în speță, după ce a constatat că vânzările realizate de reclamantă în cursul anului de referință comun reținute în privința celorlalte întreprinderi participante la înțelegere nu constituie un indiciu fiabil privind situația sa economică reală în perioada încălcării, având în vedere în special că participarea ei la încălcare încetase deja, Comisia s‑a putut referi în mod legal la vânzările din 1998, ultimul an al participării sale la înțelegere.

93      De altfel, trebuie să se observe că acest criteriu a fost aplicat în mod obiectiv cu privire la toți membrii înțelegerii, având în vedere că toate întreprinderile în cauză, cu excepția reclamantei, au participat la înțelegere în 1999, an care constituie astfel ultimul an al participării acestora la încălcarea referitoare la cele două produse în cauză.

94      În plus, reclamanta nu a demonstrat că alegerea unui an de referință diferit în privința sa a condus la o lipsă de coerență în împărțirea în categorii.

95      Astfel, trebuie observat că reclamanta este singura întreprindere clasată în cea de a patra și ultima categorie, cu un cuantum de plecare al amenzii de 1,875 milioane de euro (și anume 2,5 milioane de euro înainte de reducerea aplicată în considerentul (461) al deciziei atacate], care este, așadar, considerabil mai mică decât cuantumul corespunzător celei de a treia categorii, și anume 20 de milioane de euro. De altfel, diferența dintre cotele de piață ale reclamantei în 1998 și în 1999 este relativ puțin importantă, în special în comparație cu diferența dintre cotele de piață ale diferitelor întreprinderi clasate toate în cea de a treia categorie, această diferență explicându‑se pe deplin prin determinarea forfetară a cuantumurilor luate în considerare.

96      Trebuie amintit, în această privință, că faptul că aceste cuantumuri de plecare aferente fiecăreia dintre categorii nu sunt strict proporționale cu cotele de piață respective nu poate fi criticat, în măsura în care reprezintă numai rezultatul determinării forfetare a cuantumurilor (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 411).

97      Or, diferența invocată de reclamantă între cotele sale de piață în 1998 și în 1999 nu este atât de importantă încât metoda adoptată de Comisie să fi putut determina o reprezentare vădit denaturată a piețelor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 159, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia, T‑68/04, Rep., p. II‑2511, punctul 70).

98      În lumina tuturor acestor considerații, prezentul motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la aprecierea duratei participării reclamantei la încălcare

 Argumentele părților

99      Reclamanta contestă durata participării sale la încălcare, astfel cum a fost constatată de Comisie în cadrul calculului cuantumului amenzii. În această privință, reclamanta invocă o denaturare a faptelor, un abuz de putere, o încălcare a dreptului său la apărare, o motivare insuficientă, precum și o încălcare a articolului 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și a liniilor directoare.

100    În esență, aceasta contestă participarea sa la reuniunea din 26 noiembrie 1998, desfășurată la Bruxelles pe marginea adunării Consiliului European al Industriei Chimice (CEFIC) [considerentul (258) al deciziei atacate], și susține că reprezentantul său a participat numai la discuțiile cu caracter legal care au avut loc în cadrul adunării menționate. Reținând participarea sa la contactele ilicite stabilite în pauzele din cursul adunării, Comisia s‑ar fi întemeiat pe declarația Degussa, care nu conține decât o listă a participanților la adunarea CEFIC. Afirmația Comisiei potrivit căreia toate persoanele care au participat la adunarea CEFIC, „fără excepție”, au luat parte la contactele ilicite nu ar putea fi dedusă din această declarație. Faptul că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Degussa nu a „revenit” asupra declarațiilor sale și nici nu le‑a modificat [considerentul (258) al deciziei atacate] nu ar dovedi nimic, deoarece declarația inițială dată de Degussa ar fi fost deja insuficient detaliată.

101    Pe de altă parte, în considerentul (258) al deciziei atacate, Comisia ar fi utilizat, în susținerea unei critici referitoare la prezența reclamantei la reuniunea de la Bruxelles, elemente întemeiate pe răspunsul Degussa la comunicarea privind obiecțiunile, la care reclamanta nu ar fi avut acces. Acest fapt ar constitui o încălcare a dreptului său la apărare.

102    În orice caz, declarația Degussa nu ar fi putut fi reținută ca element incriminator, în măsura în care aceasta este contestată de reclamantă și nu este confirmată de alte elemente de probă. Comisia ar fi recunoscut de altfel, în mod implicit, absența reclamantei de la reuniunea de la Bruxelles, deoarece aceasta a afirmat că participarea sa la încălcare s‑a limitat la două reuniuni [considerentul (476) al deciziei atacate] care nu ar putea fi decât cele de la Sevilla și de la Évian‑les‑Bains.

103    În opinia reclamantei, întrucât participarea sa la reuniunea de la Bruxelles nu a fost stabilită, Comisia ar fi trebuit să considere data de 14 mai 1998, data reuniunii de la Évian‑les‑Bains, ca fiind data finală a participării acesteia la încălcare. Astfel, reclamanta nu ar fi aplicat acordurile privind prețurile PBS stabilite în cursul reuniunii de la Évian‑les‑Bains. Acest fapt ar fi confirmat de absența sa de la următoarele cinci reuniuni din anul 1998, al căror obiect era executarea acordului convenit la Évian‑les‑Bains, precum și de decizia sa de a ieși de pe piața PBS, luată în cursul ultimelor luni ale anului 1998.

104    Prin urmare, Comisia ar fi stabilit în mod greșit durata participării reclamantei la încălcare la un an și șapte luni în loc de un an, între 29 mai 1997 și 14 mai 1998, și ar fi aplicat o majorare nelegitimă a cuantumului amenzii în considerarea acestei durate.

105    Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

106    Reiese din dosar că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a reproșat reclamantei că a luat parte la comportamentele ilicite în perioada 24 mai 1996-30 iunie 1999. Această perioadă a încălcării a fost redusă substanțial în decizia atacată, în care Comisia a constatat că reclamanta a participat la încălcare în perioada 29 mai 1997-31 decembrie 1998 [articolul 1 litera (l) din decizia atacată].

107    În cadrul prezentului motiv, reclamanta contestă participarea sa la încălcare pentru o parte din perioada încălcării, și anume perioada 14 mai-31 decembrie 1998, în măsura în care luarea în considerare a acestei perioade a condus la majorarea cuantumului amenzii sale.

108    Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, astfel cum precizează Comisia, reclamanta a afirmat, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, că a fost implicată în contacte ilegale cel mult în perioada 29 mai 1997-31 decembrie 1998.

109    În această privință, desigur, Tribunalul a hotărât că, în situația unei recunoașteri exprese, clare și precise din partea întreprinderii în cauză a faptelor imputate de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile, trebuie să se considere că aceste fapte sunt stabilite, întreprinderea nemaifiind, în principiu, în măsură să le conteste la Tribunal (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 84 și jurisprudența citată).

110    Totuși, în speță, deși, în cadrul contestării obiecțiunilor reținute de Comisie referitoare la perioada 24 mai 1996-30 iunie 1999, reclamanta a arătat într‑adevăr că „durata încălcării [care îi este] imputabil[ă] corespund[ea], cel mult, perioadei 29 mai 1997[-]31 decembrie 1998”, în același răspuns, ea a contestat participarea sa la contacte ilicite în această perioadă, și anume la reuniunile din 16 septembrie 1998 și din 26 noiembrie 1998.

111    În consecință, având în vedere contextul în care precizarea în cauză a fost făcută, nu se poate considera că reclamanta a recunoscut în mod expres, clar și precis participarea sa la încălcare în perioada în litigiu.

112    În consecință, prezentul motiv trebuie considerat admisibil.

113    În ceea ce privește temeinicia acestui motiv, trebuie observat, mai întâi, că reclamanta nu contestă nici participarea sa la reuniunea privind PBS desfășurată la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains, nici conținutul ilicit al discuțiilor intervenite în cadrul acestei reuniuni și care au fost prezentate în considerentele (226)-(230) ale deciziei atacate.

114    Este de asemenea cert că reclamanta nu a luat parte la patru alte reuniuni din cadrul înțelegerii privind PBS, care au avut loc între adunările CEFIC din mai și din noiembrie 1998, și anume două reuniuni trilaterale referitoare la închiderea unui sit al Atochem [considerentele (233) și (243) ale deciziei atacate], o reuniune multilaterală de „înalt nivel” și o reuniune bilaterală între Solvay și Degussa [considerentele (237) și (239) ale deciziei atacate].

115    Reclamanta contestă, totuși, participarea la contactele ilicite stabilite pe marginea adunării CEFIC care a avut loc la 26 noiembrie 1998 la Bruxelles, pretinzând astfel că implicarea sa în înțelegere a luat sfârșit la data reuniunii desfășurate la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains. Reclamanta susține că, în ceea ce privește aceste contacte, Comisia s‑a bazat în mod greșit numai pe declarația dată de Degussa, imprecisă și neconfirmată de alte elemente de probă.

116    Trebuie amintit, în această privință, că, potrivit unei jurisprudențe constante, nu se poate considera că declarația unei întreprinderi acuzate că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de alte întreprinderi, reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă (a se vedea Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 285 și jurisprudența citată).

117    Referitor la participarea reclamantei la contactele ilicite din 26 noiembrie 1998, reiese din considerentul (257) al deciziei atacate că „producătorii de PBS (potrivit Degussa, erau prezenți reprezentanți ai Ausimont, ai [reclamantei], ai Degussa, ai Atochem, ai FMC Foret și ai Solvay) au stabilitt între ei contacte bilaterale și multilaterale în cursul pauzei adunării CEFIC în scopul de a face schimb de opinii cu privire la aplicarea creșterii prețului PBS decise în luna mai, cu ocazia reuniunii de la Évian”.

118    În plus, Comisia a respins contestarea de către reclamantă a acestor contacte, arătând următoarele [considerentul (258) al deciziei atacate]:

„Degussa a afirmat în mod clar că anumiți reprezentanți au luat parte la reuniunea oficială privind PBS și că, în cursul acestei reuniuni, persoanele menționate au stabilit contacte ilicite (care nu au exclus pe nimeni; în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Degussa nu a revenit asupra acestor declarații și nici nu le‑a modificat). Atofina a plasat aceste contacte ilicite în același context fără să fi avut cunoștință, în prealabil, de declarațiile date de Degussa, astfel încât Comisia apreciază că aceste discuții au avut loc efectiv și că persoanele citate de Degussa au participat într‑adevăr la aceasta.”

119    Din aceste motive reiese că, pentru a constata participarea reclamantei la contactele ilicite în cauză, Comisia s‑a bazat exclusiv pe informația provenind din declarația dată de Degussa în cadrul cooperării cu Comisia.

120    Astfel, deși Comisia a arătat de asemenea că Degussa „nu a revenit” asupra afirmațiilor sale și că declarația acesteia coincidea cu anumite informații furnizate de Atofina, aceste indicații nu aduc niciun element de probă suplimentar în ceea ce privește participarea reclamantei. În special, astfel cum reiese din dosar, informațiile furnizate de Atofina menționează numai reuniunea referitoare la PH care a avut loc la 25 noiembrie 1998 și nu fac nicio referire la reclamantă.

121    Trebuie arătat de asemenea că declarația dată de Degussa nu se referă în mod explicit la participarea reclamantei la contacte coluzive, ci se limitează să furnizeze lista participanților la adunarea oficială a CEFIC, în care figura un reprezentant al reclamantei, precum și să afirme, în general, existența unor contacte bilaterale ilicite pe marginea reuniunilor oficiale.

122    În consecință, trebuie să se considere că elementele care rezultă din declarația Degussa nu atestă cu certitudine participarea reclamantei la contactele ilicite stabilite la Bruxelles și, în lipsa unei confirmări, nu constituie o probă suficientă pentru a stabili că reclamanta a luat parte la aceste contacte.

123    Prin urmare, Comisia a reținut în mod greșit participarea reclamantei la contactele ilicite stabilite la 26 noiembrie 1998.

124    În ceea ce privește consecințele acestei erori, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în măsura în care anumite motive ale unei decizii sunt, prin ele însele, de natură să o justifice corespunzător cerințelor legale, viciile care ar putea afecta alte motive ale actului nu au, în orice caz, niciun efect asupra dispozitivului acestuia (Hotărârea Tribunalului din 21 septembrie 2005, EDP/Comisia, T‑87/05, Rec., p. II‑3745, punctul 144, și Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2005, General Electric/Comisia, T‑210/01, Rec., p. II‑5575, punctul 42; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 12 iulie 2001, Comisia și Franța/TF1, C‑302/99 P și C‑308/99 P, Rec., p. I‑5603, punctele 26-29).

125    În speță, astfel cum reiese din considerentul (362) al deciziei atacate, constatarea participării reclamantei la încălcare până la data de 31 decembrie 1998 nu se bazează pe un singur element, întemeiat pe participarea sa la contactele ilicite stabilite la 26 noiembrie 1998, ci și pe faptul că reclamanta s‑a „conformat acordurilor coluzive cel puțin până la 31 decembrie 1998”, data până la care erau aplicabile acordurile coluzive decise la reuniunea desfășurată la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains.

126    Având în vedere că reclamanta nu contestă nici prezența sa la reuniunea de la Évian‑les‑Bains, nici conținutul acordurilor încheiate în cursul acestei reuniuni [considerentele (226)-(230) ale deciziei atacate], constatarea participării sale la acordurile decise la Évian‑les‑Bains pentru perioada de până la 31 decembrie 1998 nu poate fi readusă în discuție prin argumentația acesteia întemeiată pe pretinsa neaplicare a acordurilor în discuție, care ar fi confirmată de absența sa de la alte reuniuni coluzive desfășurate în 1998, precum și de decizia de a ieși de pe piața PBS, luată la sfârșitul anului 1998.

127    Astfel, pe de o parte, faptul că o întreprindere nu dă curs rezultatelor unei reuniuni având un obiect anticoncurențial nu este de natură să înlăture răspunderea sa pentru participarea la o înțelegere, cu excepția cazului în care s‑a distanțat în mod public de conținutul ilicit al discuțiilor (a se vedea Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 85 și jurisprudența citată).

128    Pe de altă parte, se poate considera în mod întemeiat că efectele înțelegerii au continuat până la data limită prevăzută explicit în cadrul acordurilor coluzive, indiferent de efectele concrete ale acestora pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 186).

129    Astfel, în speță, în măsura în care s‑a stabilit că reclamanta a aderat la acordurile decise la Évian‑les‑Bains, care includ în special stabilirea prețurilor PBS aplicabile în cel de al doilea semestru al anului 1998 [considerentele (229) și (362) ale deciziei atacate], simplul fapt că s‑a sustras de la aplicarea acestora, chiar dacă s‑ar presupune că a fost demonstrată, nu poate avea incidență asupra răspunderii sale pentru participarea la înțelegere în perioada în cauză.

130    Trebuie arătat, în această privință, că argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că nu a participat la reuniuni în cursul celui de al doilea semestru al anului 1998 nu este susceptibil să demonstreze că s‑a distanțat în mod public de conținutul acordurilor ilicite încheiate la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains. În plus, este clar că reclamanta a rămas activă pe piața PBS până la mijlocul anului 1999.

131    În consecință, trebuie considerat că stabilirea de către Comisie a participării reclamantei la încălcare până la 31 decembrie 1998 se întemeiază, corespunzător cerințelor legale, pe adeziunea reclamantei la acordurile coluzive aplicabile în cel de al doilea semestru al anului 1998, decise în cursul reuniunii desfășurate la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains.

132    Prin urmare, faptul că participarea reclamantei la contactele ilicite din 26 noiembrie 1998 nu a fost stabilită de Comisie nu are incidență asupra duratei încălcării reținute în privința acesteia.

133    În ceea ce privește pretinsa încălcare a obligației de motivare, trebuie arătat că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 125 și 129 de mai sus, Comisia a prezentat, în considerentele (226)-(230) și (362) ale deciziei atacate, atât considerațiile juridice, cât și elementele de fapt pe care aceasta și‑a întemeiat constatarea referitoare la data încetării participării reclamantei la încălcare.

134    Astfel, Comisia a prezentat în considerentele (226)-(230) ale deciziei atacate raționamentul în susținerea constatării sale potrivit căreia reclamanta a aderat la acordurile coluzive decise în cursul reuniunii din 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains. În plus, aceasta a arătat în considerentul (362) al deciziei atacate că „prețurile convenite la [Évian‑les‑Bains] au fost aplicate până la 31 decembrie 1998” și că, „având în vedere că [reclamanta] s‑a conformat acordurilor coluzive cel puțin până la 31 decembrie 1998, Comisia mențin[ea] [data respectivă] ca dată finală care trebuie luată în considerare pentru a stabili durata încălcării în cazul [acesteia]”.

135    În sfârșit, întrucât constatarea Comisiei referitoare la participarea reclamantei la contactele ilicite din 26 noiembrie 1998 a fost infirmată, nu este necesară pronunțarea cu privire la argumentul reclamantei întemeiat pe o pretinsă încălcare a dreptului său la apărare care ar afecta această constatare, care rezultă din faptul că, pentru a stabili participarea sa la reuniunea de la Bruxelles, Comisia s‑a bazat pe un element nedivulgat, extras din răspunsul Degussa la comunicarea privind obiecțiunile.

136    În orice caz, prin acest argument, reclamanta se limitează să arate că, în considerentul (258) al deciziei atacate, Comisia s‑a referit la faptul că, „în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Degussa nu a revenit asupra acestor declarații [referitoare la contactele ilicite care au avut loc la 26 noiembrie 1998 la Bruxelles] și nici nu le‑a modificat”. Or, nu reiese în niciun mod din această referire că ar fi fost utilizat de Comisie un element de probă suplimentar care nu ar fi fost comunicat reclamantei, susceptibil să conducă la încălcarea dreptului său la apărare.

137    Având în vedere cele expuse mai sus, prezentul motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la prescripția de cinci ani

 Argumentele părților

138    Reclamanta susține că, refuzând să constate că participarea sa la încălcare era prescrisă, Comisia a încălcat articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, dreptul său la apărare, precum și obligația de motivare.

139    Aceasta arată că au trecut cinci ani între data încetării participării sale la încălcare, la 31 decembrie 1998, și data solicitării de informații, care i‑ar fi fost adresată la 18 martie 2004.

140    Reclamanta admite că, în temeiul articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, întreruperea termenului de prescripție produce efecte de la data la care actul este notificat cel puțin unei întreprinderi care a participat la încălcare. Totuși, aceasta arată că, în speță, ar fi constrânsă să „suporte efectele inerției Comisiei”. Astfel, până în luna martie 2004, reclamanta ar fi ignorat existența investigației și nu ar fi putut să aibă cunoștință despre aceasta, deoarece ar fi fost constrânsă să iasă de pe piață cu cinci ani în urmă.

141    În opinia reclamantei, care invocă Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus (punctul 484), întreruperea prescripției constituie o excepție de la principiul prescripției de cinci ani, care trebuie interpretată în mod restrictiv. În speță, Comisia s‑ar fi limitat să dea o „interpretare formalistă” articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003 și nu ar fi explicat motivele pentru care nu a transmis reclamantei solicitarea de informații la începutul investigației. Astfel, Comisia nu ar fi respectat rațiunea care stă la baza întreruperii prescripției, și anume eficacitatea acțiunii administrative, și ar fi acționat cu încălcarea cerințelor de celeritate a procedurii și a intereselor reclamantei.

142    Decizia atacată ar fi, prin urmare, ilegală în măsura în care Comisia a aplicat o amendă reclamantei, deși aceasta din urmă și‑ar fi încetat participarea la înțelegere cu mai mult de cinci ani înainte de inițierea investigației în privința sa. Această teză ar fi confirmată de abordarea urmată de Comisie în speță cu privire la Chemoxal și la Air Liquide [considerentul (448) al deciziei atacate], precum și în decizii anterioare, în care Comisia nu ar fi aplicat amenzi producătorilor care și‑au încetat participarea la o înțelegere cu mai mult de cinci ani înainte de inițierea investigației [Decizia 2005/566/CE a Comisiei din 9 decembrie 2004 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul C.37.533 – Clorură de colină) (JO 2005, L 190, p. 22)].

143    Atitudinea Comisiei ar fi ilegală, în măsura în care, prevalându‑se de articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003, aceasta nu ar fi comunicat reclamantei, timp de peste un an, existența unei investigații și nu ar fi motivat această omisiune. Investigația efectuată de Comisie ar fi afectată de un „exces de putere”, constând în deturnarea finalității acestei dispoziții și într‑o lipsă de motivare. Acest viciu de procedură ar avea drept consecință nelegalitatea deciziei atacate în măsura în care Comisia a aplicat o amendă reclamantei.

144    Inerția Comisiei în privința reclamantei, și anume transmiterea tardivă a solicitării de informații către aceasta, imputabilă unei neglijențe din partea instituției, ar determina nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

145    Comisia nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare prin faptul că nu a indicat motivele pentru care comunicarea către reclamantă a fost efectuată tardiv. În plus, caracterul tardiv al acțiunii Comisiei ar fi restrâns în mod nelegitim dreptul la apărare al reclamantei, care ar fi dispus de mai puțin timp pentru a‑și pregăti apărarea și pentru a lua cunoștință de faptele în litigiu.

146    Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

147    Potrivit articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, competențele de aplicare a sancțiunilor conferite Comisiei prin articolele 23 și 24 din regulamentul menționat se supun termenului de prescripție de cinci ani.

148    În temeiul articolului 25 alineatul (2) din același regulament, prescripția curge din ziua în care se comite încălcarea sau, pentru încălcările continue sau continuate, timpul se calculează din ziua încetării încălcării.

149    Conform articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, orice act al Comisiei în scopul examinării sau al investigării unei încălcări întrerupe cursul termenului de prescripție. Întreruperea produce efect de la data la care actul este notificat cel puțin unei întreprinderi sau unei asociații de întreprinderi care a participat la încălcare și, în temeiul articolului 25 alineatul (4) din același regulament, produce efecte pentru toate întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi care au participat la încălcare.

150    Aceleași norme rezultă din articolele 1 și 2 din Regulamentul (CEE) nr. 2988/74 al Consiliului din 26 noiembrie 1974 privind termenele de prescripție a acțiunilor și a aplicării sancțiunilor conform normelor Comunității Economice Europene privind transporturile și concurența (JO L 319, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 1, p. 78).

151    În speță, astfel cum reiese din examinarea celui de al treilea motiv (a se vedea punctul 131 de mai sus), Comisia a constatat în mod întemeiat că reclamanta a participat la încălcare până la data de 31 decembrie 1998.

152    Este cert că prima măsură luată de Comisie în vederea investigării încălcării în cauză a constat în realizarea unor inspecții la sediile anumitor întreprinderi la 25 și la 26 martie 2003 (a se vedea punctul 3 de mai sus), și anume înainte de expirarea termenului de prescripție de cinci ani în privința reclamantei, astfel încât prescripția nu se împlinise la data adoptării deciziei atacate.

153    Rezultă că investigarea încălcării în privința reclamantei nu era prescrisă.

154    În această privință, argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că au trecut cinci ani între data încetării încălcării și data solicitării de informații care i‑a fost adresată de Comisie decurge dintr‑o interpretare greșită a dispozițiilor articolului 25 alineatele (3) și (4) din Regulamentul nr. 1/2003, și ale articolului 2 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 2988/74, din care rezultă în mod clar că întreruperea prescripției produce efecte de la data la care actul este notificat cel puțin unei întreprinderi care a participat la încălcare pentru toate întreprinderile care au participat la încălcare.

155    Pe de altă parte, aceste considerații, care rezultă în mod explicit din dispozițiile citate anterior, nu pot fi readuse în discuție prin argumentația reclamantei întemeiată pe necesitatea unei interpretări stricte a normelor privind întreruperea prescripției, pe un „exces de putere” constând în deturnarea finalității acestei dispoziții, precum și pe o lipsă de motivare.

156    În plus, reclamanta invocă de asemenea în mod greșit o pretinsă „discriminare”, referindu‑se la faptul că, prin decizii anterioare, nu au fost aplicate amenzi anumitor întreprinderi, având în vedere că întreprinderile respective se găseau în situații vădit diferite de situația sa, în măsura în care prescripția de cinci ani se împlinise la data primelor acte efectuate de Comisie în scopul investigării încălcării [considerentul (448) al deciziei atacate și considerentul (184) al Deciziei 2005/566].

157    În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe jurisprudența potrivit căreia, pentru a întrerupe în mod valabil prescripția de cinci ani, trebuie să se poată considera în mod legitim că o solicitare de informații prezintă un raport cu încălcarea prezumată (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctele 484-488), este suficient să se observe că reclamanta nu prezintă nicio argumentație prin care să se urmărească dovedirea faptului că respectivele acte de întrerupere a prescripției, și anume inspecțiile efectuate la 25 și la 26 martie 2003 (a se vedea punctul 3 de mai sus), nu au fost justificate în raport cu obiectivele investigației sau că singurul lor obiectiv a fost prelungirea artificială a termenului de prescripție.

158    Argumentația reclamantei întemeiată pe aplicarea pretins greșită a normelor de prescripție este, așadar, lipsită de temei.

159    În cadrul prezentului motiv, reclamanta susține de asemenea că pretinsa neglijență a Comisiei, care a transmis solicitarea de informații reclamantei la aproape un an după inițierea investigației, constituie o încălcare a principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și a dreptului său la apărare. Reclamanta afirmă în special că nu a avut cunoștință despre existența investigației în timp util și că nu ar fi putut avea cunoștință despre aceasta, deoarece nu mai era prezentă pe piața în cauză.

160    În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, în măsura în care reclamanta invocă jurisprudența potrivit căreia, în lipsa unui text care să prevadă un termen de prescripție, cerința fundamentală a securității juridice se opune ca exercitarea competențelor Comisiei să poată fi întârziată pe durată nedeterminată (Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia, T‑22/02 și T‑23/02, Rec., p. II‑4065, punctele 87-89), este suficient să se observe că ipoteza avută în vedere de această jurisprudență nu este pertinentă în speță, întrucât competența Comisiei de a aplica sancțiuni exercitată în privința reclamantei este supusă unui termen de prescripție prevăzut la articolul 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2988/74.

161    Având în vedere că termenul de prescripție a fost respectat în speță, impunerea unei amenzi reclamantei nu poate încălca principiile securității juridice și protecției încrederii legitime.

162    În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei, care rezultă din informarea pretins tardivă cu privire la existența investigației, trebuie amintit că, deși Comisia are obligația de a furniza întreprinderii vizate anumite informații chiar din stadiul etapei de investigare preliminară, această obligație vizează informațiile furnizate întreprinderii în cauză la momentul primei măsuri luate în privința sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, AC‑Treuhand/Comisia, T‑99/04, Rep., p. II‑1501, punctele 52-56).

163    Or, în speță, reclamanta nu contestă că a fost informată cu privire la investigația în curs, în mod adecvat, la momentul primei măsuri luate în privința sa, și anume în cadrul solicitării de informații din 18 martie 2004.

164    Pe de altă parte, chiar dacă s‑ar presupune că faptul că reclamanta nu a fost informată cu privire la investigație încă de la momentul primelor acte de investigare poate fi luat în considerare, ca atare, în cadrul examinării unei pretinse atingeri aduse dreptului său la apărare, trebuie arătat că, în orice caz, reclamanta nu prezintă niciun element concret pentru a‑și susține teza potrivit căreia caracterul pretins tardiv al acestei informări ar fi adus atingere eficacității apărării sale.

165    Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, prezentul motiv trebuie respins.

 Cu privire la aprecierea circumstanțelor atenuante

 Argumentele părților

166    Potrivit reclamantei, Comisia a aplicat în mod greșit liniile directoare, a denaturat faptele și nu a respectat obligația de motivare prin faptul că nu i‑a acordat beneficiul circumstanțelor atenuante în considerarea neaplicării acordurilor și a lipsei unui avantaj economic sau financiar obținut din încălcare.

167    În primul rând, reclamanta susține că nu a aplicat acordurile încheiate cu ocazia reuniunilor reținute în privința sa în decizia atacată. Întrucât niciun acord nu s‑a încheiat în cursul reuniunilor desfășurate la Sevilla în mai 1997 [considerentul (164) al deciziei atacate], ar fi vorba numai despre aplicarea acordurilor privind PBS convenite în cursul reuniunii care a avut loc la Évian‑les‑Bains în mai 1998, care vizau creșterea prețurilor în cursul celui de al doilea semestru al anului 1998 [considerentele (229) și (230) ale deciziei atacate].

168    Or, în perioada în cauză, reclamanta ar fi redus, în general, prețurile sale de vânzare a PBS, cu excepția unei ușoare creșteri în luna august 1998 datorate creșterii prețurilor principalei materii prime, și anume PH. Până în luna martie 1999, prețurile sale pentru PBS ar fi rămas cu mult inferioare nivelurilor prețurilor din luna mai 1998. Astfel, ar fi evident că reclamanta nu a aplicat creșterile de prețuri prevăzute la Évian‑les‑Bains.

169    Având în vedere diferența dintre prețurile practicate de reclamantă și cele convenite, precum și decizia acesteia de a ieși de pe piața PBS, luată în toamna anului 1998, ar fi imposibil ca reclamanta să fi încercat să utilizeze înțelegerea în beneficiul său, astfel cum ar pretinde Comisia.

170    În al doilea rând, reclamanta afirmă că pretinsa participare la înțelegere nu i‑a furnizat niciun avantaj economic sau financiar, ci că, dimpotrivă, a condus la ieșirea sa de pe piața PBS. Comisia ar fi trebuit să ia în considerare acest element cu titlu de circumstanță atenuantă.

171    Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

172    Trebuie amintit că, în cadrul aprecierii circumstanțelor atenuante în decizia atacată, Comisia a redus cuantumul amenzii aplicate reclamantei cu 50 %, având în vedere rolul pasiv și minor în cadrul încălcării. Aceasta a constatat, astfel, că rolul reclamantei în cadrul înțelegerii nu era comparabil cu cel al altor membri activi, că participarea sa la contactele coluzive era considerabil mai sporadică, limitată numai la două reuniuni privind PBS, ceea ce atesta participarea sa redusă la ansamblul acordurilor ilicite [considerentele (476) și (477) ale deciziei atacate].

173    În această privință, trebuie arătat că din liniile directoare nu reiese că fiecare dintre circumstanțele atenuante enumerate la punctul 3 din acestea trebuie întotdeauna să fie luată în considerare separat de Comisie. Deși circumstanțele enumerate figurează cu siguranță printre cele de care Comisia poate ține seama într‑un anumit caz, aceasta din urmă nu este obligată să acorde o reducere suplimentară cu acest titlu în mod automat, în cazul în care o întreprindere invocă elemente de natură să indice prezența uneia dintre aceste circumstanțe.

174    Astfel, în lipsa unei mențiuni de natură imperativă în cuprinsul liniilor directoare în ceea ce privește circumstanțele atenuante de care se poate ține seama, Comisia a păstrat o marjă de apreciere pentru a evalua în mod global importanța unei eventuale reduceri a cuantumului amenzilor, luând în considerare ansamblul circumstanțelor atenuante care caracterizează speța (Hotărârile Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctele 274 și 275, și Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctele 325 și 326; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 204).

175    În speță, având în vedere nivelul important al reducerii cuantumului amenzii aplicate în decizia atacată, chiar dacă se presupune că argumentația reclamantei întemeiată pe existența altor circumstanțe atenuante, neadmise de Comisie, este fondată, nu poate conduce la admiterea caracterului neadecvat al unei reduceri acordate de Comisie pe baza aprecierii circumstanțelor atenuante.

176    În plus, trebuie arătat că argumentele formulate de reclamantă nu demonstrează, în orice caz, existența altor circumstanțe atenuante decât cele admise de Comisie.

177    În ceea ce privește, pe de o parte, pretinsa absență a beneficiului obținut ca urmarea încălcării în cauză, trebuie amintit că, în cadrul stabilirii cuantumului amenzii, Comisia nu este obligată să demonstreze că încălcarea a adus un avantaj ilicit întreprinderilor vizate și nici să ia în considerare, dacă este cazul, lipsa unui avantaj obținut din încălcare (a se vedea Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 671 și jurisprudența citată). În special, nu se poate considera că lipsa unui avantaj financiar legat de încălcare reprezintă o circumstanță atenuantă (a se vedea Hotărârea BPB/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctul 442 și jurisprudența citată).

178    În ceea ce privește, pe de altă parte, pretinsa lipsă a aplicării efective a acordurilor, circumstanță prevăzută la punctul 3 a doua liniuță din liniile directoare, trebuie să se verifice dacă reclamanta a invocat argumente de natură să demonstreze că, în perioada în care a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață sau, cel puțin, că a încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât a perturbat însăși funcționarea acesteia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, Daiichi Pharmaceutical/Comisia, T‑26/02, Rec., p. II‑713, punctul 113, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 196).

179    În această privință, trebuie amintit că încălcarea imputată reclamantei rezultă din participarea sa, pe de o parte, la reuniunile ilicite care au avut loc la 29 mai 1997 la Sevilla, încheiate fără a se ajunge la un consens cu privire la acordurile coluzive [considerentele (162)-(164) ale deciziei atacate] și, pe de altă parte, la cele desfășurate la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains, care au condus la încheierea unor acorduri ilicite privind cotele de piață și prețurile PBS, aplicabile în cel de al doilea semestru al anului 1998 [considerentele (226)-(230) ale deciziei atacate].

180    Reclamanta susține, în esență, că prețurile sale practicate în perioada în cauză nu au suferit creșterile prevăzute în acordurile ilicite încheiate la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains. Ea se referă, în această privință, la elementele cuprinse în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și anexate la cererea introductivă, precum și la elementele suplimentare prezentate în replică.

181    Or, în primul rând, trebuie arătat că nu se poate considera că elementele în cauză reprezintă o probă fiabilă privind comportamentul reclamantei pe piață. Este vorba, astfel, despre un grafic și despre tabele compilate de reclamantă în 2005, fără nicio explicație privind datele pe baza cărora această compilație a fost stabilită, și neînsoțite de probe în susținere. Pe de altă parte, deși, în anexa la replică, reclamanta furnizează anumite facturi din anul 1998 emise pentru vânzarea produsului în cauză, aceste elemente, care au fost prezentate pentru prima dată la Tribunal, trebuie, din acest motiv, să fie înlăturate (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Rec., p. II‑3389, punctul 89).

182    În al doilea rând, trebuie arătat că, astfel cum reiese din considerentele (226)-(230) ale deciziei atacate, acordurile ilicite încheiate la Évian‑les‑Bains au vizat nu numai prețurile, ci și împărțirea pieței, iar reclamanta a participat la stabilirea unui model de control al cotelor de piață furnizând datele pe care le deținea.

183    În aceste condiții, argumentația și elementele prezentate de reclamantă nu sunt suficiente pentru a demonstra că s‑a sustras de la aplicarea tuturor acestor acorduri coluzive prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață sau, cel puțin, că a încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât să perturbe însăși funcționarea acesteia.

184    Din toate aceste considerații rezultă că prezentul motiv trebuie respins.

185    Prin urmare, este necesar ca prezenta acțiune să fie respinsă în totalitate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie și întemeiată pe inadmisibilitatea concluziilor reclamantei prin care se urmărește anularea deciziei atacate, în măsura în care Comisia a aplicat o amendă societății sale mamă, SNIA.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

186    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamata a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Caffaro Srl la plata cheltuielilor de judecată.

Vadapalas Dittrich Truchot

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 2011.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la pretinsul statut de „victimă, iar nu [de] membru al înțelegerii privind PH” invocat de reclamantă

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la anul de referință luat în considerare în cadrul tratamentului diferențiat

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la aprecierea duratei participării reclamantei la încălcare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la prescripția de cinci ani

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la aprecierea circumstanțelor atenuante

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: estona.