CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
ELEANOR SHARPSTON
prezentate la 25 iulie 2018(1)
Cauza C‑377/16
Regatul Spaniei
împotriva
Parlamentului European
„Cerere de exprimare a interesului – Agenți contractuali – Șoferi – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 21 și 22 – Regulamentul nr. 1 – Articolele 1, 2 și 6 – Utilizarea limbilor de către instituțiile Uniunii – Statutul funcționarilor Uniunii Europene – Articolul 1d – Regimul aplicabil celorlalți agenți – Articolul 82 – Discriminare bazată pe limbă”
1. Prin prezenta acțiune formulată în temeiul articolului 263 TFUE, Spania solicită anularea unei cereri de exprimare a interesului lansată de Parlamentul European pentru candidați care urmează să fie recrutați ca șoferi (denumită în continuare „cerere de candidaturi”). Spania susține în principal că cererea de candidaturi a încălcat normele care reglementează utilizarea limbilor de către instituțiile Uniunii stabilite prin Regulamentul nr. 1(2) în ceea ce privește corespondența dintre candidați și Oficiul European pentru Selecția Personalului (denumit în continuare „EPSO”) și că dispozițiile sale referitoare la cerința cunoașterii de către candidați a limbii engleze, franceze sau germane ca a doua limbă constituie discriminare, interzisă de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(3) și de Statutul funcționarilor Uniunii Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți (4).
2. Parlamentul respinge aceste alegații și solicită Curții respingerea acțiunii(5).
3. Într‑o Uniune Europeană a cărei deviză este „in varietate concordia” și în care libera circulație este un drept fundamental, limbile pot avea un rol de o importanță deosebită(6). Cu toate acestea, pentru ca proiectul european să progreseze, trebuie să se recunoască realitățile obiective ale lumii reale, având în vedere în special că în prezent există 552 de combinații posibile între oricare două dintre cele 24 de limbi oficiale(7). Acesta este aspectul pe care îl abordează în esență prezentele concluzii.
Cadrul juridic
Tratatul privind Uniunea Europeană
4. Articolul 3 alineatul (3) TUE prevede, în măsura în care este relevant pentru prezentele concluzii:
„[…]
[Uniunea Europeană] respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.
[…]”
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
5. Articolul 24 TFUE prevede:
„[…]
Orice cetățean al Uniunii poate să se adreseze în scris oricărei instituții sau oricărui organ prevăzut de prezentul articol sau la articolul 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană[(8)] într‑una din limbile prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană[(9)] și să primească un răspuns redactat în aceeași limbă.”
6. Potrivit articolului 342 TFUE:
„Regimul lingvistic al instituțiilor Uniunii se stabilește, fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute de Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, de către Consiliu, hotărând în unanimitate prin regulamente.”
Carta
7. Articolul 21 alineatul (1) din cartă prevede:
„Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.”
8. Potrivit articolului 22 din cartă:
„Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.”
Regulamentul nr. 1
9. Prin Regulamentul nr. 1, Consiliul și‑a exercitat prerogativa conferită de actualul articol 342 TFUE de a stabili norme care să reglementeze, printre altele, regimul lingvistic al instituțiilor Uniunii Europene. În versiunea în vigoare în prezent, regulamentul prevede:
„Articolul 1 Limbile oficiale și de lucru ale instituțiilor Uniunii sunt bulgara, ceha, croata, daneza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, neerlandeza, polona, portugheza, româna, slovaca, slovena, spaniola și suedeza.
Articolul 2 Textele adresate instituțiilor [Uniunii Europene] de către un stat membru sau de către o persoană aflată sub jurisdicția unui stat membru se redactează, la alegerea expeditorului, într‑una dintre limbile oficiale. Răspunsul se redactează în aceeași limbă.
Articolul 3 Textele adresate de către instituții[le] [Uniunii Europene] unui stat membru sau unei persoane aflate sub jurisdicția unui stat membru se redactează în limba statului în cauză.
Articolul 4 Regulamentele și alte texte cu aplicabilitate generală se redactează în limbile oficiale.
Articolul 5 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene se publică în limbile oficiale.
Articolul 6 Instituțiile [Uniunii Europene] pot stabili modalitățile de aplicare a prezentului regim lingvistic prin regulamentele lor de procedură.
Articolul 7 Regimul lingvistic al procedurii Curții de Justiție se stabilește prin regulamentul de procedură al acesteia.
Articolul 8 În ceea ce privește statele membre în care există mai multe limbi oficiale, folosirea limbii se va stabili, la cererea statului în cauză, în funcție de normele generale ce decurg din legislația statului respectiv.”
Statutul funcționarilor Uniunii Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți
10. Articolul 1 din Statutul funcționarilor prevede:
„Prezentul statut se aplică funcționarilor Uniunii.”
11. În temeiul articolului 1a alineatul (1):
„Este «funcționar al Uniunii» în sensul prezentului statut orice persoană care a fost numită, în condițiile prevăzute de prezentul statut, într‑un post permanent al uneia dintre instituțiile Uniunii, printr‑un act scris al autorității împuternicite să facă numiri a instituției în cauză.”
12. Articolul 1d prevede următoarele:
„(1) În aplicarea prezentului statut se interzice orice discriminare, precum discriminarea bazată pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
[…]
(6) Respectând principiul nediscriminării și principiul proporționalității, orice limitare a punerii în aplicare a acestor principii trebuie justificată în mod obiectiv și rezonabil și trebuie să răspundă unor obiective legitime de interes general în cadrul politicii privind personalul. […]”
13. Articolul 5 alineatul (1) din Statutul funcționarilor prevede că posturile reglementate de statut se clasifică în funcție de natura și de importanța funcțiilor la care se raportează. Articolul 5 alineatul (4) stabilește că un tabel care prezintă diferitele posturi tip este prevăzut în anexa I.
14. Capitolul 1 din titlul III din Statutul funcționarilor este intitulat „Recrutarea” și cuprinde articolele 27-34. Articolul 27 prevede următoarele:
„Recrutarea trebuie să vizeze asigurarea angajării funcționarilor cu cel mai înalt nivel de competență, eficiență și integritate, recrutați pe o bază geografică cât mai largă posibil dintre resortisanții statelor membre ale Uniunii. Niciun post nu poate fi rezervat resortisanților unui anumit stat membru.
[…]”
15. În conformitate cu articolul 28:
„Nimeni nu poate fi numit funcționar dacă:
[…]
(f) nu face dovada cunoașterii aprofundate a uneia dintre limbile Uniunii și cunoașterii satisfăcătoare a unei alte limbi a Uniunii, în măsura necesară exercitării atribuțiilor care îi revin.”
16. Anexa III la Statutul funcționarilor este intitulată „Procedura de concurs”. Acesta cuprinde o serie de dispoziții detaliate privind modul în care sunt organizate concursurile de recrutare a funcționarilor.
17. Actul intitulat „Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene” (denumit în continuare „RAA”) se regăsește ca anexă la Statutul funcționarilor. Articolul 1 din acesta prevede că noțiunea de agent angajat cu contract de Uniunea Europeană include și „agenții contractuali”.
18. Articolul 3a alineatul (1) din RAA prevede:
„În sensul prezentului regim, este considerat «agent contractual» agentul care nu este repartizat într‑un post prevăzut în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă instituției respective și care este angajat în vederea exercitării unor atribuții, fie cu normă redusă, fie cu normă întreagă: (a) într‑o instituție, în vederea îndeplinirii unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ […]”
19. Potrivit articolului 3b din RAA:
„În sensul prezentului regim, este considerat «agent contractual auxiliar» agentul care este angajat într‑o instituție […] în vederea:
[…]
(b) înlocuirii, după analizarea posibilităților de interimat printre funcționarii instituției, anumitor persoane care se află temporar în incapacitatea de a‑și exercita atribuțiile […]”
20. Articolul 80 din RAA include o serie de dispoziții generale referitoare la agenții contractuali. În special, alineatul (1) prevede că agenții respectivi sunt repartizați în patru grupe de funcții care corespund sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească. În temeiul alineatului (2), atribuțiile ce revin grupei de funcții I sunt descrise ca „atribuții manuale și de sprijin administrativ exercitate sub controlul funcționarilor sau al agenților temporari”. Conform alineatului (4), articolul 1d din Statutul funcționarilor se aplică prin analogie.
21. Capitolul 3 din RAA este intitulat „Condițiile de angajare” și are în componență articolele 82-84. În măsura în care este relevant în prezenta cauză, articolul 82 prevede:
„(1) Agenții contractuali sunt recrutați pe o bază geografică cât mai largă dintre resortisanții statelor membre, fără deosebire de origine rasială sau etnică, de convingeri politice, filozofice sau religioase, de vârstă sau de handicap, de sex sau de orientare sexuală și indiferent de starea lor civilă sau de situația familială.
[…]
(3) Poate fi încadrată în muncă ca agent contractual numai persoana care:
[…]
(e) face dovada cunoașterii aprofundate a uneia dintre limbile Uniunii și cunoașterii satisfăcătoare a unei alte limbi a Uniunii, în măsura necesară exercitării atribuțiilor care îi revin.
[…]
(5) [EPSO] acordă asistență diferitor instituții, la cererea acestora, în vederea selecționării de agenți contractuali, în special prin definirea conținutului examenelor și prin organizarea procedurilor de selecție. Oficiul asigură transparența procedurilor de selecție a personalului contractual.
[…]”
22. Articolul 85 alineatul (1) din RAA prevede:
„Contractul de muncă al agenților contractuali menționați la articolul 3a poate fi încheiat pe o perioadă determinată de cel puțin trei luni și de cel mult cinci ani. Contractul poate fi reînnoit cel mult o singură dată pe o perioadă determinată de cel mult cinci ani. Durata cumulată a contractului inițial și a primei prelungiri nu poate fi mai mică de șase luni pentru grupa de funcții I și, respectiv, de nouă luni pentru celelalte grupe de funcții. Orice prelungire ulterioară nu se poate face decât pentru o perioadă nedeterminată.
[…]”
23. Articolul 88 prevede următoarele:
„În ceea ce privește agentul contractual menționat la articolul 3b:
(a) contractul se încheie pe perioadă determinată și poate fi prelungit;
(b) durata efectivă a încadrării în muncă într‑o instituție, inclusiv durata unei eventuale reînnoiri a contractului, nu poate depăși șase ani.”
Situația de fapt, procedura și concluziile părților
24. La 11 aprilie 2016, Biroul Parlamentului European a decis, luând în considerare recentele atacuri teroriste de la Bruxelles(10), ca serviciile de transport pentru deputați să fie asigurat din resurse interne. Decizia respectivă a condus la publicarea de către Parlament, la 14 aprilie 2016, a unei cereri de exprimare a interesului intitulată „Agenți contractuali – Grupa de funcții I – Șoferi (B/F) – EP/CAST/S/16/2016” în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene(11). Obiectivul cererii de candidaturi a fost să creeze o bază de date cu candidați care ar putea fi recrutați ca agenți contractuali în grupa de funcții I. Titlul I din cererea de candidaturi (intitulat „Introducere”) menționa că erau disponibile aproximativ 110 locuri de muncă. În plus, se menționa că natura funcției era cea de „șofer”, iar locurile de muncă urmau să fie în principal la Bruxelles.
25. Titlul II din cererea de candidaturi, intitulat „Natura funcțiilor”, prevedea:
„Agentul contractual va avea sarcina de a asigura funcția de șofer, sub supravegherea unui funcționar sau a unui agent temporar. Cu titlu orientativ, sarcinile por fi rezumate după cum urmează:
– transportul de personalități, precum și de funcționari și alți agenți ai Parlamentului European, în principal la Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg, precum și în alte state membre și în țări terțe;
– transportul vizitatorilor (corpul diplomatic și alte personalități);
– transportul de bunuri și documente;
– transportul corespondenței;
– asigurarea bunei funcționări a vehiculului, în special a instrumentelor sale tehnologice;
– asigurarea securității persoanelor și a bunurilor în timpul transportului, cu respectarea normelor de circulație rutieră ale țării respective;
– dacă este cazul, încărcarea și descărcarea vehiculelor;
– dacă este cazul, efectuarea unor sarcini administrative sau de sprijin logistic.
[…]”
26. Titlul IV din cererea de candidaturi era intitulat „Condiții de admitere”. Secțiunea C din titlul respectiv se referea la cunoștințele lingvistice ale candidaților. Conform acesteia, candidații trebuiau să aibă o cunoaștere aprofundată a două dintre limbile oficiale ale Uniunii. Cu privire la așa‑numita „limbă principală”, aceasta prevedea ca respectivii candidați să aibă o cunoaștere aprofundată (cel puțin nivelul C1) a uneia dintre cele 24 de limbi oficiale. Referitor la cea de a doua limbă, se cerea o „cunoaștere la nivel satisfăcător (nivelul B2)” a limbii engleze, a limbii franceze sau a limbii germane(12).
27. În ceea ce privește justificarea pentru limitarea alegerii celei de a doua limbi, secțiunea C din titlul IV prevedea:
„În conformitate cu hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C‑566/10 P, Italia/Comisia, în cadrul prezentei cereri de manifestare a interesului, Parlamentul European are obligația să justifice limitarea alegerii celei de a doua limbi la un număr redus de limbi oficiale ale Uniunii Europene.
Prin urmare, candidații sunt informați că cele trei limbi care pot fi alese ca limba 2 în scopul prezentei cereri de manifestare a interesului au fost stabilite în funcție de interesul serviciului. Conform acestui criteriu, personalul nou‑recrutat trebuie să fie imediat operațional și să poată comunica eficient în activitatea sa zilnică.
Având în vedere practica îndelungată a Parlamentului European în ceea ce privește limbile utilizate pentru comunicarea internă și luând în considerare nevoile serviciilor în ceea ce privește comunicarea externă și gestionarea dosarelor, limbile engleză, franceză și germană sunt în continuare cel mai frecvent folosite. În plus, în rapoartele de evaluare pentru 2013, 92 % din personal a declarat că are cunoștințe de limba engleză, 84 % din personal a declarat că are cunoștințe de limba franceză și 56 % din personal a declarat că are cunoștințe de limba germană. Pentru celelalte limbi oficiale, procentajul din personal care declară că le cunoaște la un nivel satisfăcător nu depășește pragul de 50 %.
Prin urmare, pentru a asigura un echilibru între interesul serviciului și nevoile și capacitățile candidaților și ținând seama de domeniul specific care face obiectul prezentei proceduri de selecție, cerința privind cunoașterea uneia dintre aceste trei limbi este justificată, pentru a se putea garanta că, indiferent de prima lor limbă oficială, toți candidații stăpânesc cel puțin una dintre aceste trei limbi oficiale la nivel de limbă de lucru.
De asemenea, pentru a garanta egalitatea de tratament, toți candidații, inclusiv cei a căror primă limbă oficială este una dintre aceste trei limbi, trebuie să cunoască la un nivel satisfăcător o a doua limbă aleasă dintre aceste trei limbi.
Aprecierea competențelor lingvistice specifice permite astfel Parlamentului European să evalueze capacitatea candidaților de a‑și îndeplini imediat atribuțiile într‑un context asemănător celui în care vor trebui să își desfășoare activitatea.”
28. Cererea de candidaturi conținea un număr de referiri la EPSO(13). În special, titlul III din cerere prevedea că procedura de selecție „va fi administrată de Parlamentul European în colaborare cu EPSO”, iar titlul VI cerea candidaților să se înscrie pe cale electronică pe site‑ul internet al EPSO.
29. Titlul VIII din cererea de candidaturi prevedea că numele celor 300 de candidați care obțin cele mai multe puncte în urma procedurii de selecție și care îndeplinesc condițiile generale și specifice precizate în cererea de candidaturi vor fi înscrise în baza de date.
30. Titlul IX din cererea de candidaturi prevedea că contractul va fi încheiat în conformitate, printre altele, cu articolul 3a din RAA. Acesta urma să fie încheiat pe o durată de un an și putea fi prelungit pentru o durată tot de un an, iar apoi putea fi prelungit încă o dată pentru o durată nedeterminată.
31. Spania solicită Curții:
– anularea cererii de exprimare a interesului intitulată „Agenți contractuali – Grupa de funcții I – Șoferi (B/F) – EP/CAST/S/16/2016” împreună cu baza de date creată în conformitate cu titlul VIII din aceasta și
– obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.
32. Parlamentul solicită Curții:
– respingerea acțiunii ca nefondată;
– respingerea cererii de anulare a bazei de date referitoare la cererea de candidaturi ca nefondată și
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate de Parlament.
33. Spania și Parlamentul au depus observații scrise. Ambele părți au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările Curții în ședința din 25 aprilie 2018.
Apreciere
Observații introductive
Admisibilitate
34. Prin prezenta acțiune, Spania contestă o cerere de exprimare a interesului lansată de Parlament. Ea se întemeiază în acest sens pe articolul 263 TFUE, care conferă Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de a controla, printre altele, actele instituțiilor Uniunii, inclusiv pe cele ale Parlamentului, destinate să producă efecte juridice față de terți. Conform definiției date de articolul 19 TUE, „Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție și Tribunalul”.
35. În mod normal, articolul 256 alineatul (1) TFUE prevede că acțiunile formulate împotriva instituțiilor respective vor fi judecate în primă instanță de Tribunalul Uniunii Europene, cu excepția celor rezervate Curții de Justiție prin Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
36. În ceea ce privește prezenta cauză, articolul 51 din statut prevede: „prin derogare de la regula prevăzută la articolul 256 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, se rezervă Curții de Justiție acțiunile menționate la articolele 263 și 265 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, atunci când acestea sunt introduse de un stat membru împotriva:(a) unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Parlamentului European sau a Consiliului sau a celor două instituții împreună […]”. Dispoziția continuă prin enumerarea unor excepții, dintre care niciuna nu se aplică prezentei proceduri.
37. În opinia noastră, rezultă că Spania a introdus în mod corect prezenta acțiune la această Curte.
38. În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii, ultimul paragraf al articolului 263 TFUE, în măsura în care este relevant în prezenta cauză, prevede că acțiunile reglementate de respectivul articol trebuie formulate în termen de două luni de la publicarea actului. În temeiul articolului 50 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, termenul respectiv se calculează de la sfârșitul celei de a paisprezecea zile de la data publicării actului în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, iar în temeiul articolului 51 din respectivul regulament, termenul se prelungește cu zece zile pentru considerente de distanță. În prezenta cauză, cererea de candidaturi a fost publicată la 14 aprilie 2016, iar din aplicarea dispozițiilor menționate anterior rezultă că termenul de introducere a acțiunii a fost 8 iulie 2016. În condițiile în care cererea introductivă a fost depusă la grefa Curții la 7 iulie 2016, considerăm că acțiunea a fost introdusă în termen.
Regulamentul nr. 1 și regimul lingvistic al instituțiilor Uniunii
39. Regulamentul nr. 1 a fost primul regulament adoptat de (pe atunci) Comunitatea Economică Europeană. La momentul adoptării sale, existau patru limbi oficiale ale Comunității și același număr de limbi de lucru ale instituțiilor. De atunci, regulamentul a fost modificat de mai multe ori pentru a reflecta adăugarea unor noi state membre și, în consecință, împreună cu acestea, noile limbi care trebuiau adăugate pe listă. În rest, regulamentul nu a cunoscut modificări de fond. În prezent, Uniunea Europeană este formată din 28 de state membre și are 24 de limbi oficiale și de lucru(14).
40. Deși articolul 6 din Regulamentul nr. 1 prevede că instituțiile Uniunii pot adopta regulamente de procedură care să stabilească limbile care se folosesc în cazuri specifice, Curtea a remarcat că, până în prezent, nicio instituție nu a exercitat această prerogativă(15). Astfel, rezultă că limbile de lucru ale instituțiilor sunt, cel puțin în scopuri oficiale, aceleași ca limbile oficiale.
41. Acest lucru nu înseamnă totuși că anumite instituții nu pot adopta modalități de funcționare mai puțin formale în ceea ce privește desfășurarea de zi cu zi a activității lor. Astfel, de exemplu, în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea de Justiție primește decizii de trimitere de la instanțele naționale în oricare dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. Decizia respectivă va fi tradusă în toate celelalte limbi(16), astfel încât să poată fi notificată guvernelor statelor membre. În continuare, articolul 36 din Regulamentul de procedură al Curții prevede că limba de procedură poate fi oricare dintre limbile oficiale. Totuși, având în vedere că membrii Curții deliberează în limba franceză și redactează hotărârile în aceeași limbă, toate celelalte documente, respectiv memoriile și observațiile scrise (în afară de cele deja redactate în limba franceză) sunt traduse în această limbă după depunerea lor. Acestea nu sunt traduse, de regulă, în celelalte limbi oficiale. O astfel de acțiune ar fi imposibilă atât din punctul de vedere al volumului de documente de tradus, cât și al costurilor aferente. Prin urmare, pe de o parte, Curtea poate fi descrisă ca o instituție cu adevărat multilingvă în ceea ce privește modul în care gestionează deciziile de trimitere și stabilește limba de procedură în cauza cu care a fost sesizată. Pe de altă parte, potrivit practicilor sale interne de lucru, franceza joacă un rol deosebit de important și, prin urmare, poate fi mai utilă ca a doua limbă pentru candidați decât ar fi celelalte limbi oficiale (inclusiv engleza și germana).
42. Alte instituții nu sunt supuse acelorași constrângeri și, prin urmare, pot fi mai flexibile în ceea ce privește modalitățile de lucru interne, având mai mult de o limbă în care își desfășoară activitatea curentă. În cauza de față, Parlamentul solicită Curții să accepte că aceste limbi sunt engleza, franceza și germana(17).
43. De asemenea, este de remarcat faptul că, indiferent de prevederile derogatorii referitoare la limba folosită într‑o anumită instituție, limba folosită cel mai frecvent în activitatea de zi cu zi în cadrul unei părți a acesteia poate fi diferită de cea stabilită prin prevederile amintite anterior. Pentru a da cel mai evident exemplu, se poate presupune că limba curentă în unitatea de traducere de limbă daneză a unei instituții va fi daneza. Se poate însă ca o situație similară să aibă la bază motive de ordin istoric. Prin urmare, în cazul în care există o majoritate de resortisanți estonieni într‑o anumită unitate sau subunitate a unei instituții, probabil limba utilizată de majoritatea membrilor acelei unități sau subunități, deși poate nu chiar de toți, să fie estona. Nu li se poate interzice să își folosească limba maternă printr‑o prevedere obligatorie și care, pentru ei, este irelevantă, referitoare la utilizarea limbilor de lucru în instituția lor(18).
EPSO
44. Considerentul (1) al Deciziei 2002/620 prevede că, „pentru o utilizare eficientă și economică a resurselor, ar trebui să se atribuie unui organism interinstituțional comun mijloacele necesare pentru selectarea funcționarilor și a altor categorii de personal al Comunităților Europene”. Articolul 2 alineatul (1) din această decizie prevede că EPSO exercită competențele în materie de selecție conferite în temeiul articolului 30 primul paragraf din Statutul personalului(19) autorităților competente să facă numiri ale instituțiilor semnatare ale prezentei decizii. În temeiul articolului 2 alineatul (3) din decizia menționată, competența de a lua deciziile de numire în funcție a candidaților care au reușit la concursuri rămâne în sfera atribuțiilor autorităților competente să facă numiri în cauză. Articolul 3 alineatul (2) prevede că EPSO poate sprijini instituțiile la selectarea celorlalte categorii de personal (inclusiv agenții contractuali).
Cadrul european comun de referință pentru limbi străine
45. Cadrul european comun de referință pentru limbi străine a fost elaborat de Consiliul Europei pentru a oferi o bază transparentă, coerentă și cuprinzătoare pentru, printre altele, evaluarea competențelor în materie de limbi străine(20). Acesta împarte utilizatorii în trei mari categorii, fiecare dintre ele fiind împărțită în două niveluri. Categoria „B” este descrisă ca „utilizator independent”, iar nivelul B2 ca „Avansat sau independent”(21).
46. Deși numărul de ore necesar pentru a ajunge la acest nivel variază de la o persoană la alta, numărul total de ore propuse în mod obișnuit în vederea pregătirii pentru examen pentru nivelul B2 pare a fi între 500 și 650(22). Nu se poate presupune că toți potențialii candidați pentru procedura de selecție în acest caz vor cunoaște o a doua limbă, indiferent dacă este una din limbile engleză, franceză, germană sau oricare alta(23), și cu atât mai puțin că vor cunoaște o a doua limbă la nivelul B2.
47. În schimb, se pare că numărul de ore necesare pentru a atinge un nivel avansat de calificare ca șofer profesionist, inclusiv formarea pentru incidentele legate de securitate, este de aproximativ 200(24).
Agenții contractuali
48. Înainte de reforma Statutului funcționarilor din 2004(25), personalul era angajat de instituții fie în calitate de funcționari (administratori sau asistenți), fie ca alte categorii de agenți (incluzând agenții temporari și auxiliari). Reforma amintită anterior a eliminat categoria agenților auxiliari(26) și a introdus o nouă categorie, respectiv „agenții contractuali”. Reforma a modificat, de asemenea, dispozițiile prevăzute în anexa I la statut referitoare la natura sarcinilor care trebuie îndeplinite de funcționari.
49. Anterior, lista relativ largă a sarcinilor prevăzute în anexa I însemna că șoferii ar fi putut fi, și în mod obișnuit erau, angajați în calitate de funcționari(27). Prin urmare, aceștia beneficiau de avantajele acordate funcționarilor în temeiul Statutului funcționarilor, inclusiv stabilitatea locului de muncă, cu condiția să fi efectuat perioada de probă corespunzătoare și să nu fi săvârșit vreo abatere disciplinară care să justifice concedierea.
50. Reforma a împărțit agenții contractuali în două categorii. Prima, reglementată de articolul 3a din RAA, cuprinde personalul angajat, printre altele, în vederea îndeplinirii „unor sarcini manuale sau de sprijin administrativ”(28). A doua categorie, reglementată de articolul 3b, reprezintă în principal personal angajat pe termen scurt. Această diferență este esențială în contextul actual. În conformitate cu articolul 85 alineatul (1) din RAA, după reînnoirea inițială a contractelor personalului angajat în temeiul articolului 3a, acestea se prelungesc pe o perioadă nedeterminată. În ceea ce privește personalul angajat în temeiul articolului 3b, pe de altă parte, articolul 88 litera (b) din RAA prevede că durata efectivă a încadrării în muncă într‑o instituție nu poate depăși șase ani. Din titlul IX al cererii de candidaturi reiese clar că recrutarea a fost făcută în temeiul articolului 3a din RAA, iar nu al articolului 3b.
51. De asemenea, reforma a restrâns lista sarcinilor prevăzute în anexa I la Statutul funcționarilor pentru care funcționarii ar putea fi recrutați. Funcția de șofer a fost în fapt exclusă. De la momentul respectiv, rolul a fost încadrat în sarcinile încredințate agenților contractuali din cadrul grupei de funcții I, astfel cum se prevede la articolul 80 din RAA(29).
52. Ca urmare a reformei respective, o instituție care dorește să angajeze șoferi de la data de 1 mai 2004 pe un post permanent sau cvasipermanent trebuie să îi recruteze în calitate de agenți contractuali din grupa de funcții I conform articolului 3a din RAA, iar nu în calitate de funcționari, cum se proceda până atunci.
Multilingvismul în Uniunea Europeană: jurisprudența Curții
53. Curtea a statuat că Uniunea Europeană „s‑a angajat să conserve multilingvismul”, a cărui importanță este amintită la articolul 3 alineatul (3) al patrulea paragraf TUE(30). Acest angajament pare a fi punctul de plecare pentru orice analiză a utilizării limbilor în cadrul Uniunii și, la fel ca în prezenta cauză, de către instituțiile sale și cei care comunică cu ele. Totuși, Curtea a recunoscut că pot exista excepții de la acest principiu fundamental.
54. Curții i s‑a solicitat să analizeze aceste excepții în recenta Hotărâre a Marii Camere din 6 septembrie 2017 pronunțată în cauza Slovacia și Ungaria/Consiliul(31), care privea cereri de anulare a Deciziei (UE) 2015/1601 a Consiliului din 22 septembrie 2015 de instituire a unor măsuri provizorii în domeniul protecției internaționale în beneficiul Italiei și al Greciei(32). Această decizie a fost adoptată pe fondul unor fluxuri excepționale de refugiați în zona mediteraneană care au pus o presiune deosebită pe frontierele externe, terestre și maritime din zona de sud a Uniunii, în special în ceea ce privește Italia și Grecia. La 17 septembrie 2015, Parlamentul a adoptat o rezoluție prin care a aprobat propunerea Comisiei de decizie de instituire a unor măsuri provizorii în această privință, având în vedere „situația excepțională de urgență și necesitatea de a răspunde acestei situații fără întârziere”. Decizia în sine se referă la o „situație de urgență caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din țări terțe în [Italia și Grecia]” și prevede transferul a 120 000 de solicitanți de protecție internațională către alte state membre(33).
55. În contextul respectivei urgențe deosebite, deși propunerea inițială de decizie elaborată de Comisia Europeană a fost redactată în toate limbile oficiale, textele care stabilesc modificările succesive ale propunerii, inclusiv textul deciziei adoptate de Consiliu, au fost furnizate statelor membre numai în limba engleză, deși se pare că toate amendamentele au fost citite cu voce tare de președintele Consiliului și că a fost furnizată o interpretare simultană în toate limbile oficiale. Ungaria și Republica Slovacă au reclamat faptul că acest din urmă element a constituit o încălcare a articolului 14 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură al Consiliului(34). În ceea ce privește Consiliul, acesta s‑a întemeiat pe articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură și a luat act de faptul că niciunul dintre statele membre nu a formulat obiecții cu privire la imposibilitatea de a furniza în scris detalii ale modificărilor în toate limbile oficiale(35).
56. În hotărârea sa, Curtea a luat act de starea lucrurilor și de ceea ce a calificat drept „situați[a] umanitar[ă] catastrofic[ă] creat[ă] de această criză [a refugiaților] în statele membre”(36). Ea a reținut că interpretarea Regulamentului de procedură dată de Consiliu trebuie acceptată, deoarece reflectă o „abordare echilibrată și flexibilă care favorizează eficacitatea și celeritatea lucrărilor Consiliului care au o importanță aparte în contextul specific de urgență ce caracterizează procedura de adoptare a măsurilor provizorii adoptate în temeiul articolului 78 alineatul (3) TFUE”(37).
57. Această abordare pare să rezume baza fundamentală pe care pot fi acceptate derogări de la normele lingvistice care sprijină multilingvismul în cadrul Uniunii Europene. În cazul în care se urmărește stabilirea unei excepții, trebuie efectuat un test al echilibrului. Trebuie să existe atât o justificare (în acest caz, o situație de extremă urgență) și, în limitele posibilului, trebuie să existe garanții (în cazul respectiv, dreptul statului membru de a solicita traducerea și interpretarea în una sau în mai multe dintre limbile oficiale). Aceste aspecte trebuie, în opinia noastră, să fie avute în vedere la analiza derogărilor pe care Parlamentul dorește să le invoce în prezenta cauză.
Primul motiv: încălcarea articolelor 1 și 2 din Regulamentul nr. 1, a articolului 22 din cartă și a articolului 1d din Statutul funcționarilor prin pretinsa cerință ca, în comunicarea cu EPSO, candidații să utilizeze numai engleza, franceza sau germana
58. Prin intermediul acestui motiv, Spania susține în esență că cererea de candidaturi a fost viciată de mai multe erori de drept, întrucât aceasta obliga candidații să comunice cu EPSO în engleză, în franceză sau în germană, excluzând celelalte limbi oficiale, și să își depună candidaturile în una dintre aceste limbi.
59. Înainte de a aborda în detaliu argumentele părților, este oportună analizarea cererii de candidaturi în sine. Observăm de la bun început că justificarea pentru limitarea alegerii celei de a doua limbi stabilite în secțiunea C din titlul IV(38) a urmat modelul standard adoptat în anunțurile de concurs și în cererile de exprimare a interesului începând cu pronunțarea Hotărârii din 27 noiembrie 2012 în cauza Italia/Comisia, citată anterior(39).
60. Sunt în special relevante dispozițiile următoare:
– deși cererea de candidaturi a fost emisă de Parlament, aceasta prevedea că procedura de selecție urma să fie organizată „cu sprijinul tehnic” al EPSO (titlul I);
– candidații trebuiau să se înscrie pe cale electronică pe site‑ul de internet al EPSO și să urmeze instrucțiunile de pe acest site, în special în ceea ce privește manualul pentru înscrierea online (denumit în continuare „manualul pentru înscrierea online”) (titlul VI)(40);
– procedura de selecție urma să fie organizată exclusiv(41) pe bază de calificări, prin examinarea răspunsurilor detaliate date de candidați la întrebările din formularul de înscriere (titlul VII);
– orice declarații false făcute de candidați în cursul procedurii de selecție duc la excluderea acestora (titlul XI).
61. Cererea de candidaturi nu conținea instrucțiuni explicite în ceea ce privește limba în care trebuia completat formularul de candidatură și nici nu furniza vreo informație cu privire la ce ar trebui să facă acei candidați care erau nesiguri în privința modului în care ar trebui să procedeze cu candidatura lor.
62. Argumentul principal invocat de Spania în susținerea motivului în discuție este că cererea de candidaturi a încălcat articolele 1 și 2 din Regulamentul nr. 1. Comunicările relevante în această cauză vizează atât cererile de informații efectuate înainte de depunerea candidaturii, cât și depunerea candidaturii în sine. Aceasta din urmă este deosebit de importantă, având în vedere că procedura de selecție a fost organizată într‑o singură fază, fără o etapă ulterioară de tip centru de evaluare. Candidații care răspund unei invitații de exprimare a interesului pentru posturile dintr‑o instituție a Uniunii nu pot fi considerați, în virtutea acestui răspuns, ca aflându‑se într‑un cadru pur intern în raport cu respectiva instituție, astfel încât să li se aplice regimul lingvistic eventual mai restrictiv stabilit prin Statutul funcționarilor(42).
63. Spania susține că, având în vedere modul în care a fost formulată cererea de candidaturi, cei care intenționează să depună o candidatură ar trăi cu impresia că orice întrebare cu privire la procedura de selecție(43) și completarea formularului de candidatură trebuie făcute în engleză, franceză sau germană, chiar dacă nu ar fi limba lor maternă. Chiar dacă nu a existat nicio încălcare de iure a Regulamentului nr. 1, a existat cu siguranță una de facto.
64. În subsidiar, în cazul în care Curtea nu ar fi de acord cu argumentele sale cu privire la aplicabilitatea Regulamentului nr. 1, Spania susține că nu există nicio justificare pentru limitarea respectivă și, chiar dacă ar exista o justificare, limitarea ar fi disproporționată. Prin urmare, a fost încălcat articolul 22 din cartă și articolul 1d alineatele (1) și (6) din Statutul funcționarilor.
65. Parlamentul își împarte răspunsul în două părți. Prima se referă la comunicările cu candidații. Acesta subliniază că cererea de candidaturi nu conținea restricții privind alegerea limbii care ar trebui să fie utilizată de candidați în comunicarea cu Parlamentul sau cu EPSO. Cel puțin în ceea ce privește întrebările adresate Parlamentului, anumiți candidați au utilizat limba lor maternă în acest sens, iar Parlamentul a răspuns în limba respectivă.
66. Parlamentul continuă referindu‑se la principiul conform căruia actele instituțiilor Uniunii beneficiază de o prezumție de legalitate și la jurisprudența conform căreia atunci când un text de drept derivat al Uniunii poate primi mai multe interpretări, trebuie să prevaleze acea interpretare care determină conformitatea dispoziției cu tratatul mai degrabă decât cea care conduce la constatarea incompatibilității sale cu tratatul(44).
67. A doua parte a răspunsului Parlamentului se referă la formularul de candidatură propriu‑zis. Deși admite că formularul de candidatură a fost, „din motive tehnice”, disponibil doar în limbile engleză, franceză și germană, Parlamentul susține că nu exista nicio obligație pentru candidați să utilizeze aceste limbi. Astfel, o parte dintre aceștia au completat formularul în limba maternă, iar candidatura lor a fost prelucrată în mod corespunzător, utilizându‑se, la nevoie, serviciile unor traducători.
68. Întrucât o analiză a respectivelor candidaturi ar putea nuanța modul în care sunt abordate argumentele invocate de Spania, vom examina chestiunile de drept al Uniunii invocate de Parlament, la care am făcut referire în cadrul punctului 66 de mai sus, înainte de a analiza pe fond susținerile Spaniei. În primul rând, este adevărat că Curtea a statuat că măsurile instituțiilor Uniunii se bucură de o prezumție de legalitate și produc efecte juridice până la momentul la care sunt, printre altele, anulate printr‑o hotărâre a Curții sau declarate nevalide ca urmare a unei excepții de nelegalitate. Curtea a descris scopul acestei reguli prin necesitatea de a menține stabilitatea raporturilor juridice(45). Însă, lăsând la o parte problema măsurii în care regula respectivă ar trebui să fie aplicabilă deciziilor pur administrative adoptate de aceste instituții, trebuie remarcat că acest aspect este unul de procedură. Cu alte cuvinte, aceasta nu are efectul stabilirii unei priorități de fond sau imprimatur a respectivelor măsuri. Ea prevede numai că măsurile respective rămân în vigoare până la momentul la care o instanță a Uniunii admite o contestație împotriva lor. Prin urmare, principiul invocat de Parlament nu ne oferă nicio orientare utilă. Dat fiind că, în prezenta cauză, Spania a formulat o astfel de contestație, aceasta trebuie examinată pe fond.
69. În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectele privind interpretarea, jurisprudența Curții citată mai sus(46) reflectă percepția perfect rezonabilă conform căreia ar trebui să se prezume că instituțiile acționează în conformitate cu tratatele. În caz de ambiguitate sau de incertitudine, este preferată interpretarea care reflectă această regulă. Însă cele statuate de Curte se limitează strict la acest lucru. Acestea nu reprezintă, după cum pare să sugereze Parlamentul, o regulă de interpretare potrivit căreia interpretarea prezentată de una dintre instituții în cadrul procedurii în fața Curții trebuie să beneficieze de un tratament preferențial față de cel aplicat interpretării propuse de partea care contestă măsura.
70. În aceste condiții, este necesară examinarea observațiilor Spaniei și vom proceda la aceasta în cele ce urmează. Vom aborda mai întâi primul argument invocat(47).
71. Spania acordă o mare importanță în această privință Hotărârii pronunțate de Marea Cameră în cauza Italia/Comisia, citată anterior(48). Merită să examinăm în detaliu hotărârea respectivă. În cauza respectivă, Curții i s‑a cerut să examineze, printre altele, dacă publicarea integrală în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a anunțurilor de concurs în litigiu numai în trei limbi (germană, franceză și engleză), urmată de o publicare succintă în toate limbile oficiale, îndeplinește condițiile stabilite de Regulamentul nr. 1 coroborat cu Statutului funcționarilor. Comisia a susținut că acesta din urmă se aplica nu numai funcționarilor Uniunii, ci și persoanelor care aspirau la acest statut(49).
72. Curtea nu a acceptat argumentul potrivit căruia Regulamentul nr. 1 nu era aplicabil funcționarilor și celorlalți agenți ai instituției și, a fortiori, că acesta ar putea să nu fie aplicabil candidaților înscriși într‑o competiție externă.
73. Cu toate acestea, Curtea a adăugat în continuare că nu era necesar să se stabilească dacă anunțurile de concurs în litigiu făceau obiectul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1 (ca „texte cu aplicabilitate generală”). Acest lucru s‑a datorat faptului că din articolul 1 alineatul (2) din anexa III la statut a rezultat implicit că anunțul de concurs pentru o competiție deschisă trebuie să fie publicat integral în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene – și, pe cale de consecință, în toate limbile oficiale. Rezultă că publicarea succintă în alte limbi decât engleza, franceza și germana a fost insuficientă. Mai mult, de vreme ce candidații a căror limbă maternă era una dintre celelalte limbi au fost dezavantajați în ceea ce privește înțelegerea corectă a acestor anunțuri și a termenului necesar pregătirii și trimiterii unei candidaturi la concursurile respective, a existat o diferență de tratament pe motive de limbă, interzisă de articolul 21 din cartă și de articolul 1d alineatul (6) din Statutul funcționarilor(50).
74. Astfel, în Hotărârea Italia/Comisia, Curtea nu a tranșat definitiv problema dacă Regulamentul nr. 1 ori Statutul funcționarilor este aplicabil candidaților la un concurs extern. Indiferent care dintre actele normative ar fi fost aplicat, rezultatul ar fi fost același: anunțurile de concurs în cauză ar fi trebuit anulate. Deși contextul acelei cauze și al prezentei acțiuni nu este identic, există, în opinia noastră, suficiente similitudini între ele pentru ca raționamentul și abordarea Curții să poată fi aplicate în prezenta cauză(51). Prin urmare, vom începe prin a examina aplicarea Regulamentului nr. 1 în raport cu primul motiv invocat de Spania înainte de a ne îndrepta atenția spre Statutul funcționarilor.
75. În această privință, Spania își întemeiază primul motiv pe pretinsa încălcare a articolelor 1 și 2 din Regulamentul nr. 1. A doua dintre aceste dispoziții prevede, printre altele, că textele adresate instituțiilor Uniunii de o persoană aflată sub jurisdicția unui stat membru se redactează în una dintre limbile oficiale, la alegerea expeditorului, iar răspunsul se redactează în aceeași limbă.
76. Candidații au fost împiedicați efectiv să comunice cu Parlamentul și cu EPSO și să completeze formularul de candidatură în altă limbă decât engleza, franceza sau germana?
77. În acest context, Parlamentul pune accentul pe faptul că cererea de candidaturi nu conținea norme exprese care să reglementeze limba comunicării. Într‑adevăr, aceasta este situația. Cu toate acestea, lipsa unor instrucțiuni explicite nu înseamnă că nu a existat nimic implicit. În opinia noastră, trebuie să ne întrebăm ce ar înțelege o persoană rezonabilă, aflată în poziția unui potențial candidat la procedura de selecție în discuție, citind cererea respectivă în ansamblul său, precum și celelalte documente și surse de informații la care aceasta face trimitere.
78. Să începem cu punctul de plecare natural, respectiv cererea de candidaturi în sine. Un potențial candidat care citește documentul va remarca într‑adevăr că ea nu conține instrucțiuni privind utilizarea limbilor pentru comunicare în timpul procedurii de selecție. De asemenea, în cazul în care are o întrebare sau întrebări cu privire la procedura respectivă, va observa titlul X, care indică o adresă de e‑mail a Parlamentului care trebuie utilizată pentru „orice altă comunicare referitoare la procedura de selecție”.
79. Cu toate acestea, același candidat va observa și enunțul celui de al doilea paragraf al titlului I, conform căruia procedura de selecție urma să fie organizată „cu sprijinul tehnic” al EPSO și cerința prevăzută de titlul VI, conform căreia trebuie să se înscrie pe cale electronică pe site‑ul de internet al EPSO și să urmeze instrucțiunile de pe acest site. Dacă va accesa site‑ul respectiv, va constata că formularul necesar creării unui cont EPSO (fără de care nu poate continua) este disponibil numai în limbile engleză, franceză și germană(52).
80. Cererea de candidaturi se referă și la instrucțiunile date „în special” în manualul pentru înscrierea online. Să presupunem că respectivul candidat va accesa în continuare acest document. Secțiunea 3 este intitulată „formular de înscriere online”. Luând act de instrucțiunea care prevede că formularul trebuie completat în limba indicată în anunțul de competiție, va merge inevitabil mai departe, deoarece nu se indică nicio limbă. Punctul următor al documentului respectiv menționează că, deși „completarea formularului” este posibilă doar în limbile engleză, franceză și germană(53), candidatul trebuie să consulte o așa‑numită „prezentare” care va oferi instrucțiuni în toate limbile oficiale. Acest document conține o serie de traduceri din limbile engleză, franceză și germană ale termenilor și expresiilor folosite în cadrul formularului de candidatură online al EPSO. Nu există niciun indiciu sau sugestie că formularul poate fi completat în orice limbă; mai degrabă, o concluzie rezonabilă ar fi că limba în care este redactat formularul ar trebui să fie cea folosită pentru a‑l completa, a fortiori pentru că cererea de candidaturi a menționat anterior (în secțiunea C a titlului IV) că trebuie demonstrată o cunoaștere „la nivel satisfăcător” a limbilor respective. Presupunând totuși că respectivul candidat trebuie să fie în mod rezonabil vigilent și atent, la punctul 159 va găsi următorul text: „trebuie să completați prezentul formular de candidatură în limba engleză, franceză sau germană”. Această mențiune i‑ar risipi îndoielile cu privire la modul în care ar fi trebuit să procedeze în raport cu formularul de candidatură(54). Într‑adevăr, Parlamentul însuși a confirmat că aceasta a fost poziția adoptată în răspunsul trimis prin e‑mail unui potențial candidat la 26 aprilie 2016 (în limba greacă), anexat la memoriul său în duplică.
81. Continuând analiza manualului pentru înscrierea online și trecând la chestiunile privind comunicarea în general, secțiunea 5 a manualului include o mențiune conform căreia, pentru alte întrebări decât cele adresate pe site‑ul EPSO, candidații se pot adresa EPSO utilizând rubrica „contactați‑ne” de pe site‑ul internet al acestuia. Prin accesarea link‑ului „contactați‑ne” din acest manual, candidații vor fi redirecționați către un site care prezintă câteva întrebări frecvente (prescurtate în limba engleză „FAQs”). Apoi trec prin ce par a fi două seturi de astfel de FAQs, înainte de a fi invitați, la sfârșitul celei de a doua serii, să precizeze dacă au găsit răspunsul căutat. Alegerea opțiunii „nu” deschide un alt ecran, care informează candidații că pot adresa direct întrebările către EPSO. Această acțiune activează un formular prin care, printre altele, li se cere candidaților să aleagă limba oficială în care doresc să primească răspunsul. Candidații trebuie să aleagă cel puțin două limbi.
82. Pe baza celor de mai sus, am putea concluziona că, pe de o parte, un candidat ar putea în mod rezonabil să creadă că ar putea comunica cu EPSO în limba oficială aleasă de el, dar nu i se garantează că va primi un răspuns în această limbă. În al doilea rând, în urma unei examinări a cererii de candidaturi și a documentelor la care aceasta face trimitere, rezultă că el ar fi fost obligat să completeze formularul de candidatură în limba engleză, franceză sau germană, iar nu în una dintre celelalte limbi oficiale ale Uniunii Europene. Argumentul Parlamentului în această privință potrivit căruia anumiți candidați au completat într‑adevăr formularul într‑o altă limbă decât una dintre aceste trei limbi nu are, în opinia noastră, nicio relevanță. Astfel cum observă în mod corect Spania, alți potențiali candidați ar fi putut fie să fie complet descurajați să depună o candidatură, fie ar fi făcut‑o mai puțin eficient, deoarece limba în cauză nu era una în care să se poată exprima cu aceeași ușurință cu care ar fi făcut‑o în limba lor maternă.
83. Prin urmare, concluzionăm că cererea de candidaturi încalcă articolele 1 și 2 din Regulamentul nr. 1 în ceea ce privește limbile în care candidații ar putea comunica cu EPSO și limba în care trebuie completat formularul de candidatură.
84. Se poate afirma în același timp că a fost încălcat și Statutul funcționarilor?
85. Spania susține în esență că restricția nu este justificată și că persoanele a căror limbă maternă este engleza, franceza sau germana vor beneficia de un avantaj. În special, acestea vor fi în mai mare măsură capabile să își descrie calitățile și este mai puțin probabil ca ele să includă informații inexacte. Restricția este, în plus, disproporționată, întrucât (i) faza unică a procedurii de selecție se baza pe informațiile înscrise în formularul de candidatură și (ii) dacă s‑au furnizat informații incorecte, acest lucru ar putea duce la excludere.
86. Întrucât consideră că restricția invocată de Spania nu există, Parlamentul nu a răspuns în mod detaliat la argumentele acestui stat membru.
87. Din nou, câteva orientări utile pot fi deduse din cauza Italia/Comisia(55). În cauza respectivă, în afară de chestiunile la care am făcut referire la punctele 71 și 72 de mai sus, Curtea a examinat dacă nepublicarea anunțului de concurs în toate limbile oficiale constituie o discriminare. Curtea a reținut că, pentru candidații a căror limbă maternă nu era una dintre limbile în care s‑au publicat integral anunțurile de concurs(56), s‑a creat un dezavantaj în comparație cu candidații a căror limbă maternă era una dintre limbile respective, iar acest dezavantaj este interzis de articolul 21 din cartă și de articolul 1d alineatul (1) din Statutul funcționarilor(57). În consecință, orice limitare trebuia justificată în mod obiectiv și rezonabil și trebuia să răspundă unor obiective legitime de interes general în cadrul politicii privind personalul. Întrucât justificarea prezentată de Comisie în acel caz nu părea să fie susținută de situația de fapt, aceasta nu putea fi considerată proporțională, rezultând astfel o discriminare pe motive de limbă interzisă de articolul 1d din Statutul funcționarilor(58).
88. În prezenta cauză, în absența invocării de către Parlament a unor obiective legitime sau justificări, Curtea nu dispune de niciun element cu care să poată opera. În opinia noastră, este totuși clar că, pentru motivele invocate de Spania, un candidat a cărui limbă maternă nu era engleza, franceza sau germana ar fi dezavantajat în raport cu candidații capabili să se exprime fără dificultate în una dintre aceste limbi. Acest aspect este deosebit de relevant într‑un context în care procedura de selecție stabilită prin cererea de candidaturi urma să fie organizată numai pe baza răspunsurilor detaliate furnizate de candidați la întrebările din formularul de candidatură și în condițiile în care orice declarație falsă înscrisă în formular putea duce la excluderea candidatului(59). Așadar, a existat o discriminare pe motive de limbă și, prin urmare, o încălcare a articolului 1d alineatul (1) din Statutul funcționarilor în raport cu acei candidați sau potențiali candidați a căror limbă maternă nu se încadra în una dintre cele trei categorii „preferate”.
89. Întrucât am considerat că primul motiv invocat de Spania trebuie să fie admis pentru motivele expuse mai sus, nu este absolut necesar să se examineze chestiunea mai largă a interdependenței dintre Regulamentul nr. 1 și Statutul funcționarilor. Astfel cum s‑a arătat mai sus, Curtea întrunită în Marea Cameră în cauza Italia/Comisia(60) a refuzat în mod expres să se pronunțe cu privire la această chestiune(61). Cu toate acestea, pentru a avea o imagine completă, vom examina și acest aspect.
90. Începem prin a sublinia că, în cauza respectivă, Curtea a reținut că, „în lipsa unor norme administrative speciale aplicabile funcționarilor și agenților și în lipsa unor dispoziții în această privință în regulamentele de procedură ale instituțiilor vizate de anunțurile de concurs în litigiu, niciun text nu permite să se conchidă că relațiile dintre aceste instituții și funcționarii și agenții lor sunt excluse în totalitate din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1”. În continuare, Curtea a statuat că „a fortiori, această situație se regăsește în ceea ce privește relațiile dintre instituții și candidații la un concurs extern care nu sunt, în principiu, nici funcționari, nici agenți”(62).
91. Observăm, în continuare, că o analiză textuală a Statutului funcționarilor, care prevede la articolul 1 că se aplică „funcționarilor Uniunii”, iar la articolul 1a că sintagma se interpretează ca „orice persoană care a fost numită […] într‑un post permanent”, sugerează, la prima vedere, că acest statut nu este aplicabil candidaților pentru un post de funcționar. În același mod, articolul 1 din RAA prevede că acest regim se aplică, printre alții, „agenților contractuali”, expresie definită de articolul 3a ca „agentul […] angajat [de instituția respectivă] în vederea exercitării unor atribuții, fie cu normă redusă, fie cu normă întreagă”.
92. În sfârșit, observăm că articolul 2 din Regulamentul nr. 1 reprezintă concretizarea articolului 24 TFUE. Această din urmă dispoziție este redactată în termeni largi și impreciși. Rezultă că articolul 2 nu ar trebui, în opinia noastră, să fie interpretat în mod strict și rigid.
93. Fiecare dintre aceste aspecte militează, în opinia noastră, împotriva unei interpretări a Regulamentului nr. 1 potrivit căreia, în fiecare caz determinat, aplicarea sa ar fi înlăturată în favoarea Statutului funcționarilor. Mai degrabă, acestea ar putea sugera că scopul principal al Statutului funcționarilor nu ar fi acela de a reglementa relațiile dintre instituții și candidații pentru un post de funcționar.
94. Cu toate acestea, este de asemenea clar că Statutul funcționarilor este aplicabil, în anumite privințe, acestor candidați. Astfel, de exemplu, capitolul 1 din titlul III, care cuprinde articolele 27 și 28, este intitulat „Recrutarea”, iar anexa III este intitulată „Procedura de concurs”. Fiecare dintre acestea stabilește reguli detaliate în ceea ce privește aspectele pe care le reglementează. Unele dispoziții oarecum echivalente, deși formulate într‑un mod mai general, referitoare la modul în care agenții contractuali sunt angajați, sunt enunțate în capitolul 3 din RAA, intitulat „Condiții de muncă”. Chiar dacă niciuna dintre aceste dispoziții nu privește cerințele lingvistice, nu este mai puțin adevărat că Regulamentul nr. 1 și Statutul funcționarilor se pot suprapune uneori.
95. Merită examinată mai în detaliu această suprapunere. În primul rând, Regulamentul nr. 1 nu va înceta întru totul să se aplice, în opinia noastră, unei persoane care devine funcționar sau agent al Uniunii Europene odată cu numirea sa pe postul respectiv. Prin urmare, apreciem că articolele 2 și 3 vor continua să se aplice ulterior comunicărilor trimise și primite de această persoană în nume propriu. În mod similar, regulamentele de procedură adoptate de o instituție a Uniunii în temeiul articolului 6 din regulament pot avea un impact asupra persoanei respective ulterior numirii sale.
96. Este evident însă că articolul 2 din Regulamentul nr. 1 nu va fi aplicabil comunicărilor dintre o persoană fizică, ce acționează în calitatea sa profesională, și o instituție odată ce persoana respectivă și‑a început activitatea ca funcționar sau ca agent al instituției. În măsura în care este relevant sau aplicabil, aceste comunicări vor fi reglementate de Statutul funcționarilor.
97. Se poate afirma, astfel cum s‑a sugerat în cursul ședinței, că Statutul funcționarilor ar putea, de fapt, să se aplice, cu excluderea Regulamentului nr. 1, la un moment anterior, respectiv la data la care persoana în cauză își depune candidatura pentru a deveni funcționar sau agent?
98. Nu suntem de părere că așa ar sta lucrurile.
99. Este necesară o analiză a obiectivului articolului 2 din Regulamentul nr. 1. Această dispoziție se aplică textelor, adică doar comunicărilor scrise, iar nu, de exemplu, apelurilor telefonice sau altor forme de comunicare verbală. Prin însăși natura lor, trebuie să se plece de la premisa că respectivele comunicări în scris trebuie considerate deosebit de importante pentru persoana care le inițiază. Claritatea este astfel esențială. Privită din această perspectivă, capacitatea de a comunica în limba maternă este de o importanță capitală. De vreme ce un candidat ar putea avea probleme pe care dorește să le discute sau întrebări pe care dorește să le adreseze în scris, chiar și după ce și‑a depus candidatura, nu vedem niciun motiv pentru care nu ar trebui ca el să beneficieze de articolul 2 și după acel moment și până la angajare.
100. Această afirmație este a fortiori valabilă, în opinia noastră, în cazul în care Curtea acceptă concluzia noastră potrivit căreia nivelul „satisfăcător” de cunoaștere a unei a doua limbi este, pentru conducătorii auto, A2, iar nu B2, astfel cum se prevede în cererea de candidaturi(63). Am dori să arătăm totuși că nu considerăm acest aspect ca fiind hotărâtor pentru chestiunea respectivă.
101. În general, observăm că, în unele cazuri, suprapunerea dintre Regulamentul nr. 1 și Statutul funcționarilor poate avea o importanță redusă, dacă nu chiar inexistentă. Fie nu va exista în fapt nicio suprapunere, fie dispozițiile relevante din ambele instrumente de reglementare vor fi aceleași. În alte cazuri, aplicarea ambelor seturi de norme poate duce la același rezultat, chiar dacă pe o cale diferită. Aceasta a fost situația în cauza Italia/Comisia(64), citată anterior, și aceasta este, în opinia noastră, situația și în prezenta cauză, pentru motivele expuse mai sus(65).
102. Ce se întâmplă dacă apare un conflict între cele două? În această privință, sugerăm, având în vedere indicația clară a Curții dată în cauza respectivă, potrivit căreia Regulamentul nr. 1 se va aplica, în calitate de normă generală, candidaților la concursuri și, prin extensie, la procedurile de selecție(66), că va fi necesar în primul rând ca dispozițiile relevante ale Statutului funcționarilor să fie interpretate, pe cât posibil, în lumina textului și a scopului Regulamentului nr. 1, în vederea atingerii rezultatului urmărit prin această măsură. Dacă acest lucru este însă imposibil, considerăm că ar trebui să se acorde prioritate dispoziției care are cea mai apropiată și cea mai reală legătură cu situația în cauză. În cazul în care Statutul funcționarilor prevede un regim specific destinat să reglementeze un anumit aspect al relației dintre instituția în cauză și un candidat pentru un post de funcționar, prevederile regimului respectiv vor avea prioritate(67).
103. Pentru toate motivele de mai sus, considerăm că primul motiv invocat de Spania trebuie admis.
Al doilea motiv: încălcarea articolului 82 din RAA prin impunerea cunoașterii la nivel „satisfăcător” a unei a doua limbi oficiale a Uniunii Europene, deși aceasta nu este necesară pentru îndeplinirea atribuțiilor, sau, în subsidiar, fără a fi necesar să se stabilească această obligație la nivelul B2
104. Acest motiv se referă în primul rând la interpretarea articolului 82 alineatul (3) litera (e) din RAA, în conformitate cu care poate fi încadrată ca agent contractual numai persoana care face dovada cunoașterii aprofundate a uneia dintre limbile Uniunii și a „cunoașterii satisfăcătoare” a unei alte astfel de limbi, „în măsura necesară exercitării atribuțiilor care îi revin”.
105. Cea mai convenabilă este împărțirea acestui motiv în două părți. Ca prim argument, Spania susține că articolul 82 alineatul (3) litera (e) nu ar trebui interpretat în sensul că o a doua limbă este necesară în toate cazurile. În al doilea rând, Spania pare să susțină că, chiar dacă această dispoziție trebuie interpretată ca impunând o a doua limbă în toate cazurile sau în sensul că este necesară o a doua limbă în cazul procedurii de selecție în cauză, nu este necesar un nivel de cunoștințe B2. Un nivel mai scăzut ar fi adecvat.
106. În ceea ce privește primul argument al motivului, poziția Spaniei impune ca articolul 82 alineatul (3) litera (e) să fie interpretat în sensul că sintagma „în măsura necesară exercitării atribuțiilor care îi revin” înseamnă că necesitatea unei a doua limbi apare numai în măsura în care postul în cauză necesită cunoașterea unei astfel de limbi. Nu este cazul aici, se afirmă, deoarece atribuțiile principale ale candidaților admiși vizează conducerea autovehiculelor. De asemenea, Spania atrage atenția asupra trimiterii din cererea de candidaturi(68) la nivelul A2 de cunoaștere a unei limbi diferite de limbile 1 și 2 declarate de candidați în formularul de candidatură, ceea ce, în opinia sa, face inutilă cunoașterea la nivelul B2 a limbii engleze, franceze sau germane.
107. În replică, Parlamentul susține că Spania interpretează greșit articolul 82 alineatul (3) și că este într‑adevăr nevoie de cunoașterea unei a doua limbi.
108. În acest context, trebuie arătat că articolul 28 litera (f) din Statutul funcționarilor (care se aplică angajării funcționarilor), articolul 12 alineatul (2) litera (e) din RAA (aplicabil agenților temporari) și articolul 82 alineatul (3) litera (e) din RAA (aplicabil agenților contractuali) sunt identice din punctul de vedere al modului de redactare. Deși Parlamentul și Consiliul ar fi putut adopta un standard mai scăzut sau diferit în raport cu una dintre cele două ultime categorii, este clar că au ales să nu facă acest lucru.
109. Este adevărat că există diferențe între cerințele lingvistice referitoare la prima categorie și cele referitoare la ultimele două categorii, în măsura în care articolul 45 alineatul (2) din Statul funcționarilor, care se referă numai la funcționari, prevede că „funcționarul are obligația de a demonstra, înainte de a i se acorda prima promovare după recrutare, capacitatea de a lucra într‑o a treia limbă dintre cele menționate la articolul 55 alineatul (1) [TFUE]”.
110. Nu considerăm însă că această dispoziție suplimentară înseamnă că dispozițiile privind cunoștințele lingvistice avute la recrutare trebuie interpretate în mod diferit în ceea ce privește funcționarii și ceilalți agenți. Mai degrabă, înțelegem acest lucru în sensul de a consolida regula conform căreia toți cei recrutați de instituții trebuie, ca politică de personal, să cunoască cel puțin două limbi oficiale. Prin definiție, articolul 45 alineatul (2) din Statutul funcționarilor nu se poate aplica celorlalți agenți, întrucât normele privind promovarea nu li se aplică.
111. În opinia noastră, din cele de mai sus rezultă că articolul 82 alineatul (3) litera (e) din RAA ar trebui interpretat în sensul că toți candidații la recrutarea de către instituții ca agenți sunt obligați să facă dovada cunoașterii a cel puțin două limbi oficiale. Această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că cerința cunoașterii unei a doua limbi trebuie să se aplice numai atunci când se poate demonstra că este necesară pentru îndeplinirea atribuțiilor candidatului. Prin urmare, argumentele invocate de Spania în acest sens trebuie respinse.
112. În ceea ce privește susținerile Spaniei în legătură cu trimiterea din cererea de candidaturi la nivelul A2 de cunoaștere a unei alte limbi oficiale, este dificil de înțeles ce anume dorește să demonstreze acest stat membru. Cu toate acestea, înclinăm să fim de acord cu Parlamentul în sensul că acest stat pornește de la o interpretare greșită a cererii de candidaturi, care nu face decât să indice posibilitatea de a testa candidații care cunosc la nivelul A2 una sau mai multe limbi oficiale cu privire la aceste cunoștințe. Aceasta nu reprezintă o încercare de a introduce un element suplimentar referitor la cerințele lingvistice care trebuie îndeplinite de fiecare candidat.
113. Din toate aceste motive, suntem de părere că primul argument al acestui motiv trebuie respins.
114. În ceea ce privește al doilea argument al motivului, Spania susține că, chiar dacă este necesară cunoașterea unei a doua limbi oficiale, stabilirea unui nivel B2 este arbitrară și nu poate fi justificată. Având în vedere atribuțiile pe care conducătorii auto vor trebui să le îndeplinească odată angajați, după cum reiese din lista prevăzută în titlul II din cererea de candidaturi, orice justificare ce are legătură cu interesul serviciului trebuie să fie argumentată în mod obiectiv. Aici, remarcăm că atribuțiile prevăzute la articolul 80 alineatul (2) din RAA în ceea ce privește personalul angajat în grupa de funcții I sunt foarte diferite de cele ale celorlalte grupe de funcții.
115. Parlamentul susține că nivelul B2 este nivelul considerat în mod obișnuit a reprezenta o „cunoaștere satisfăcătoare” și este utilizat ca atare în competiții și în alte tipuri de proceduri de selecție. Un asemenea nivel este, în plus, proporțional cu nevoile serviciului, întrucât atribuțiile candidaților admiși nu ar trebui să fie considerate limitate la cele stabilite în cererea de candidaturi(69), lista având caracter orientativ, iar nu limitativ.
116. Punctul de plecare al oricărei analize a acestei părți a motivului trebuie să fie interpretarea corectă a sintagmei „cunoașterii satisfăcătoare a unei alte limbi a Uniunii, în măsura necesară exercitării atribuțiilor care îi revin”, așa cum prevede articolul 82 alineatul (3) litera (e) din RAA.
117. În măsura în care Parlamentul încearcă să susțină că nivelul B2 ar trebui să fie acceptat (efectiv) ca atare, deoarece nivelul B2 este ceea ce este desemnat de interpretarea „tradițională” a cuvântului „satisfăcător”, considerăm că acest argument trebuie respins.
118. În primul rând, prin faptul că pune accentul pe un cuvânt („satisfăcător”), Parlamentul nu ia în considerare restul dispoziției, potrivit căreia candidatul trebuie să dovedească cunoașterea „în măsura necesară exercitării atribuțiilor care îi revin”. Prin natura lor, atribuțiile candidaților admiși în urma unei proceduri de selecție pot fi semnificativ diferite de cele prevăzute într‑o altă procedură. Astfel, în mod logic, condiția respectivă nu poate fi aceeași în fiecare caz.
119. În al doilea rând, argumentul Parlamentului ar fi mai convingător dacă cuvântul „satisfăcător” ar fi avut o legătură cu categoriile utilizate în Cadrul european comun de referință pentru limbi(70). Dar el nu are o astfel de legătură. Acest sistem clasifică nivelurile de cunoștințe în trei grupuri principale, și anume „utilizator elementar” (nivelul A), „utilizator independent” (nivelul B) și „utilizator experimentat” (nivelul C). Aceasta reprezintă o evaluare obiectivă. „Satisfăcător”, în schimb, este o evaluare subiectivă. Pentru a avea sens, acesta trebuie să aibă legătură cu un criteriu care să poată fi evaluat. În opinia noastră, criteriul este reprezentat de necesitățile aferente postului respectiv. Un criteriu „universal” este complet neadecvat în contextul respectiv.
120. Cu privire la afirmația Parlamentului potrivit căreia stabilirea cerinței la nivelul B2 poate fi, în orice caz, justificată în funcție de interesul serviciului, într‑adevăr, Curtea a stabilit că aceste interese pot justifica ceea ce altfel ar reprezenta o discriminare pe motiv de limbă. Curtea a statuat însă și că acest interes al serviciului trebuie să fie justificat în mod obiectiv și că nivelul cunoștințelor lingvistice cerut trebuie să se dovedească proporțional cu nevoile reale ale serviciului(71). În legătură cu acest din urmă aspect, Curtea a decis că o diferență de tratament trebuie să poată realiza obiectivul urmărit fără să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv, iar instituțiilor le revine sarcina de a evalua comparativ obiectivul legitim care justifică limitarea în discuție și obiectivul identificării candidaților cu cel mai înalt nivel de competență(72).
121. În ceea ce privește întrebarea dacă există un obiectiv legitim, am constatat deja existența obligației candidaților de a demonstra cunoașterea unei a doua limbi oficiale(73). În opinia noastră, nu este disproporționată evaluarea nivelului de cunoștințe prin referire la un criteriu acceptat. Aceasta nu înseamnă însă că nivelul de cunoaștere cerut este, în sine, proporțional și considerăm că este de datoria Parlamentului să prezinte dovezi în sprijinul argumentului său potrivit căruia nivelul B2 poate fi justificat. În acest context, după cum subliniază în mod întemeiat Spania, atribuțiile principale ale candidaților admiși vizează conducerea autovehiculelor, cu alte cuvinte acestea le impun să fie șoferi profesioniști pricepuți. Se poate observa în mod rezonabil în acest context că obligarea acelor candidați să investească de asemenea un număr de ore în obținerea unei calificări lingvistice la nivelul B2, care ar putea depăși de peste trei ori(74) durata formării profesionale ca șoferi, este ușor extravagantă. În plus, obligarea unei persoane care, dacă va fi angajată de instituție, va fi remunerată la nivelul grupei de funcții I(75) să suporte cheltuieli pentru cursurile de limbi străine necesare pentru a dobândi o competență lingvistică de nivel B2 ar avea nevoie de o justificare specială.
122. Care sunt, atunci, atribuțiile pe care trebuie să le îndeplinească șoferii recrutați? Lista prevăzută în titlul II din cererea de candidaturi menționează în mod firesc aspectele legate de locul de muncă ce implică conducerea autovehiculelor sau atribuții foarte strâns legate de această activitate. Unele, cum ar fi transportul de bunuri, documente și corespondență și încărcarea și descărcarea vehiculelor, vor presupune, dacă este cazul, un contact minim cu oamenii(76). Alte sarcini, ca transportul de personalități, ca și cel de funcționari și alți agenți, precum și transportul vizitatorilor pot necesita o anumită capacitate de comunicare. Trebuie menționat că sarcinile anterioare trebuie îndeplinite „în principal la Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg, precum și în alte state membre și în țări terțe”.
123. Cu toate acestea, Parlamentul susține că nu este suficient să ne raportăm doar la lista sarcinilor prevăzute în cererea de candidaturi, pentru a înțelege pe deplin sarcinile avute în vedere. Lista respectivă a avut un caracter pur orientativ. În special, șoferilor li se poate solicita să întâmpine pasagerii și să le răspundă la întrebări. De asemenea, trebuie să fie în măsură să înțeleagă instrucțiunile date de superiorii ierarhici și să comunice cu o serie de autorități externe cum ar fi poliția și funcționari vamali.
124. Formulăm două observații în această privință. În primul rând, dacă Parlamentul consideră că o anumită sarcină este semnificativă în contextul atribuțiilor care trebuie îndeplinite, se poate aștepta în mod rezonabil să se precizeze acest lucru într‑o listă precum cea prezentată în titlul II din cererea de candidaturi. Parlamentul nu poate să indice doar că, de vreme ce lista nu are un caracter limitativ, candidații se pot aștepta în mod normal să îndeplinească și alte atribuții. Candidații se pot aștepta în mod legitim să se bazeze pe informațiile prevăzute în cererea de exprimare a interesului atunci când iau decizia dacă să depună o candidatură la procedura de selecție în cauză(77).
125. Totodată, nu se poate pretinde însă ca lista, care a fost precedată de cuvintele „cu titlu orientativ”, să enumere fiecare aspect al sarcinilor stabilite. Ne putem aștepta, în ceea ce îi privește pe candidați, ca ei să înțeleagă că pot exista și alte îndatoriri auxiliare în raport cu cele enumerate. În această privință, ar fi normal să se presupună că, de exemplu, atunci când se transportă pasageri, un șofer trebuie să fie în măsură să comunice cu aceștia și că respectivul șofer ar trebui să fie capabil să discute cu un ofițer de poliție care oprește mașina în timpul unei călătorii. Apare apoi întrebarea ce nivel de cunoștințe lingvistice poate fi cerut în mod rezonabil în aceste scopuri.
126. În ceea ce privește comunicările interne, sarcinile corespunzătoare grupei de funcții I stabilite la articolul 80 din RAA oferă îndrumări cu privire la modul în care se așteaptă ca membrii acestei grupe de funcții să își îndeplinească rolul în cadrul instituției. Aceste sarcini includ „atribuții manuale și de sprijin administrativ exercitate sub controlul funcționarilor sau al agenților temporari”. În aceste condiții, este extrem de greu de imaginat cum poate nivelul B2 – „poate înțelege conținutul esențial al subiectelor concrete sau abstracte […]” – să fie în mod obiectiv necesar pentru aceste activități. Nivelul A2 – „poate înțelege fraze izolate și expresii frecvent folosite în relația cu domeniile imediate de prioritate […]” – ar avea mai multe șanse să constituie un criteriu adecvat.
127. În ceea ce privește comunicările cu interlocutorii externi, cum ar fi pasagerii descriși la punctul 122 de mai sus, cu polițiștii și cu ofițerii vamali, merită să se țină seama de faptul că problema care trebuie soluționată din perspectiva proporționalității este dacă cerința respectivă este deopotrivă adecvată și necesară. Deși pot exista momente pe parcursul activității șoferilor la care nivelul B2 sau chiar un nivel mai ridicat, în cazul în care ideea care urmează să fie comunicată este cu adevărat complexă, se poate dovedi util în practică, aceasta nu înseamnă că nivelul este neapărat „necesar”. Astfel, în opinia noastră, A2 pare să reprezinte un nivel adecvat și necesar și în acest context.
128. Având în vedere toate cele de mai sus, suntem de părere că al doilea argument al celui de al doilea motiv al Spaniei ar trebui să fie admis.
Al treilea și al patrulea motiv: încălcarea articolelor 1 și 6 din Regulamentul nr. 1, a articolului 22 din cartă, a articolului 1d alineatele (1) și (6) din Statutul funcționarilor și a articolului 82 din RAA prin limitarea alegerii celei de a doua limbi, potrivit procedurii de selecție, la trei limbi (al treilea motiv) și prin limitarea alegerii celei de a doua limbi la engleză, franceză și germană (al patrulea motiv)
129. Prin intermediul acestor două motive, care vor fi examinate cel mai bine împreună, Spania susține în esență că nu există niciun temei juridic pentru limitarea alegerii celei de a doua limbi prin cererea de candidaturi la una dintre cele trei limbi și că, în orice caz, impunerea limbii engleze, a limbii franceze și a limbii germane este arbitrară. Aceasta susține în special că nu există un obiectiv legitim care să justifice o astfel de limitare: chiar dacă s‑ar presupune că există un asemenea obiectiv, cerința nu ar fi fost proporțională și nu a fost luată în considerare necesitatea de a selecta candidații care demonstrează cel mai înalt nivel de competență.
130. Parlamentul, deși acceptă că orice argument bazat pe interesul serviciului trebuie să fie justificat în mod obiectiv și proporțional, susține că necesitatea ca candidații să fie imediat operaționali reprezintă o astfel de justificare. De vreme ce, conform mențiunilor exprese din cererea de candidaturi, engleza, franceza și germana sunt limbile cel mai des utilizate în cadrul Parlamentului atât pentru comunicarea internă și externă, cât și pentru soluționarea diverselor cazuri, cerința este justificată pe baza statisticilor menționate în secțiunea C din titlul IV. S‑a stabilit un echilibru între interesul serviciului și nevoile și abilitățile candidaților, de vreme ce era necesară o garanție că respectivii candidați stăpâneau cel puțin una dintre aceste trei limbi. Necesitatea ca respectivii candidați să fie imediat operaționali este deosebit de relevantă în cazul agenților contractuali, deoarece vor fi angajați doar pentru o perioadă limitată.
131. Spania își întemeiază al treilea și al patrulea motiv pe (i) Regulamentul nr. 1, (ii) pe cartă și (iii) pe Statutul funcționarilor și RAA. Elementul principal al susținerilor Spaniei constă în pretinsa discriminare pe motiv de limbă. O asemenea discriminare, dacă s‑ar dovedi că există, ar rezulta dintr‑o serie de cerințe bazate pe situația candidaților de după recrutare, în calitate de membri ai personalului contractual. Astfel, se pare că aspectul esențial pus în discuție în cadrul acestor motive este reprezentat de normele care reglementează discriminarea prevăzute de cartă și, mai important, expresia specifică a acestora, astfel cum este prevăzută de articolul 80 alineatul (4) din RAA. Prin urmare, ne vom concentra asupra acestui aspect în analiza de mai jos.
– Cu privire la absența unui obiectiv legitim
132. Am menționat mai sus cerința prevăzută de Statutul funcționarilor și de RAA, conform căreia, ca politică de personal, funcționarii și ceilalți agenți ar trebui să cunoască două dintre limbile oficiale(78). Nu există „travaux préparatoires” care să clarifice temeiul care stă la baza acestei politici. Cu toate acestea, în opinia noastră, temeiul este mai evident dacă este analizat prin prisma situației din anul 1962, când a fost adoptat Statutul funcționarilor. Este necesar să se țină cont de faptul că limbile oficiale la acel moment erau limitate la patru, iar franceza era utilizată exclusiv sau în mod frecvent în trei din cele șase state membre originale. În acest context, este ușor de înțeles că autorii statutului au dorit să evite situația în care instituțiile ar putea deveni predominant francofone, în măsura în care mulți dintre funcționarii sau agenții săi cunoșteau doar limba franceză. În consecință, era necesară cunoașterea unei alte limbi(79). O astfel de abordare ar putea, prin urmare, să fie considerată inclusivă, mai degrabă decât exclusivă.
133. Amintim, cum am arătat deja(80), observația Curții potrivit căreia niciuna dintre instituții nu a exercitat opțiunea prevăzută de articolul 6 din Regulamentul nr. 1 de a adopta regulamente de procedură prin care să stabilească regimul lingvistic în situații specifice. Statutul funcționarilor și RAA nu conțin dispoziții în acest sens: cu alte cuvinte, nu stabilesc niciun element care să poată fi luat în considerare pentru a limita alegerea limbilor respective. Nu se prevăd, așadar, criterii explicite care să permită limitarea alegerii celei de a doua limbi fie la cele trei limbi impuse de anunțurile de concurs în litigiu, fie la alte limbi oficiale(81).
134. Cu toate acestea, Curtea a stabilit foarte clar că restricțiile stabilite în cererea de candidaturi pot fi justificate în anumite situații. În special, Curtea a statuat că interesul serviciului constituie un obiectiv legitim în sensul articolului 1d alineatul (6) din Statutul funcționarilor, care permite limitări ale interdicției discriminării, printre altele, bazate pe limbă, prevăzută de alineatul (1) al articolului respectiv. Este necesară, totuși, o justificare obiectivă, iar restricția trebuie să fie proporțională(82). Prin urmare, se pune problema dacă se poate recurge la aceste limitări în prezenta cauză.
135. Vom aborda mai jos în detaliu chestiunile referitoare la proporționalitate(83). Pentru moment, am vrea să menționăm pur și simplu că, atât în ceea ce privește aspectul respectiv, cât și problema dacă a fost invocată o justificare obiectivă, este de competența Parlamentului să demonstreze că astfel stau lucrurile, întrucât este partea care urmărește să justifice derogarea de la principiul general al interzicerii discriminării. Prin urmare, este necesar să se determine dacă motivele invocate de Parlament în secțiunea C din titlul IV din cererea de candidaturi pot fi justificate.
136. În acest context, Parlamentul pune un accent deosebit pe nevoia de candidați care să fie imediat operaționali după recrutare. În memoriul în apărare, Parlamentul menționează că această necesitate este cu atât mai stringentă dacă se ia în considerare durata limitată pentru care sunt angajați agenții contractuali.
137. Un astfel de argument pare să se bazeze pe o neînțelegere fundamentală. Am precizat mai devreme că anumite categorii de personal, printre care și șoferii, nu mai pot fi recrutate ca funcționari, întrucât Statutul funcționarilor nu permite acest lucru. Ei trebuie angajați ca agenți contractuali, în condiții normale, în conformitate cu articolul 3a din RAA(84). Din articolul 85 alineatul (1) din RAA rezultă în mod clar că, după prima reînnoire a contractului, personalul urmează a fi angajat pentru o perioadă nedeterminată. În această privință, ei sunt asimilați funcționarilor, care nu pot fi concediați decât pentru motivele enumerate la articolul 47 din Statutul funcționarilor, dintre care cele mai importante sunt demisia sau pensionarea. Aceștia nu au calitatea de agenți contractuali angajați în temeiul articolului 3b din RAA, al căror contract de muncă este încheiat pe durată determinată, în temeiul articolului 88, respectiv pentru maximum șase ani și poate fi încheiat și, în numeroase cazuri, va fi încheiat pentru o durată mai scurtă. Prin urmare, este total incorect să se vorbească despre personalul în cauză ca fiind angajat în situații de necesitate doar pentru o perioadă scurtă de timp(85). Prin urmare, argumentul Parlamentului nu îndeplinește criteriul realității.
138. Chiar dacă se presupune că cerința de a fi imediat operațional se extinde asupra întregului personal, de orice natură, angajat de instituții, merită să ne oprim pentru a analiza ce înseamnă în realitate această afirmație. Pare firesc ca o instituție a Uniunii, ca orice alt angajator, să recruteze personal care să fie în măsură să înceapă imediat lucrul. Dar aceasta nu înseamnă, în special în ceea ce privește persoanele care pot fi recrutate pe o perioadă nedeterminată, că trebuie să fie capabile să îndeplinească integral toate atribuțiile din prima zi. Formarea poate fi, și de obicei este asigurată, astfel încât să permită persoanelor nou‑recrutate să lucreze la nivelul necesar în ceea ce privește toate aspectele postului lor.
139. Cu referire la cele trei limbi menționate în secțiunea C din titlul IV din cererea de candidaturi, Parlamentul furnizează statistici bazate pe cunoștințele lingvistice declarate de angajați în rapoartele lor anuale care arată că aceștia cunosc „satisfăcător” în proporție de 92 % engleza, de 84 % franceza și de 56 % germana. Deși textul însoțitor nu menționează acest lucru în mod expres, aceste cifre pot fi considerate relevante în esență, în scopul comunicărilor interne. În ceea ce privește atribuțiile specifice postului, Parlamentul susține că „sarcina primară” a șoferilor după recrutare este transportul deputaților europeni. Potrivit celor declarate de aceștia în 2014, 97 % înțelegeau limba engleză, 61 % limba franceză și 37 % limba germană. Din acest motiv, Parlamentul susține că alegerea celor trei limbi poate fi explicată „de necesitatea ca șoferii să comunice cât mai mult posibil cu membrii Parlamentului într‑o limbă pe care aceștia din urmă o vor înțelege”. În ceea ce privește membrii corpului diplomatic și alte personalități, Parlamentul afirmă că limba engleză este cea mai utilizată limbă. El adaugă că limba franceză este cea mai frecvent vorbită limbă în fiecare dintre orașele Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg, iar germana joacă, de asemenea, un rol important în cel de al doilea dintre aceste orașe.
140. Dificultatea pe care o avem în ceea ce privește observațiile Parlamentului în această privință este că par să fie lipsite de orice coerență generală. În ceea ce privește utilizarea limbii engleze în comunicările interne, s‑ar putea observa că nivelul de 92 % este în practică atât de aproape de 100 %, încât nu reprezintă o diferență semnificativă. Același lucru se poate spune și în cazul limbii franceze, cu o proporție de 84 %, deși cu mai puțină convingere. Dar același lucru nu poate fi valabil și pentru limba germană, cu o proporție de 56 %. Dacă este recrutat un candidat care are limba germană ca a doua limbă, aproape jumătate dintre colegii săi ar risca să nu poată comunica cu el(86). Prin urmare, nu se poate spune că, stăpânind una dintre cele trei limbi în cauză, un candidat admis ar putea fi sigur că poate să comunice cu colegii săi.
141. În ceea ce privește sarcinile efective care trebuie să fie efectuate de șoferi, Parlamentul a arătat în mod clar în ședință că, în pofida listei de sarcini prevăzute în titlul II din cererea de candidaturi, nu ar fi fost obligați să transporte corespondență, deoarece aceasta era responsabilitatea altor servicii ale Parlamentului(87). Întrebat dacă mențiunea referitoare la „sarcini administrative sau de sprijin logistic” a însemnat că aceștia ar trebui să îndeplinească funcții administrative, Parlamentul a răspuns negativ și că, dacă ar fi chemați să facă acest lucru, situația aceasta ar fi extrem de rară(88). Ca răspuns la întrebarea de ce nu ar trebui, de asemenea, ca neerlandeza să fie una dintre limbile în cauză, deoarece ar fi vădit relevantă pentru sarcinile îndeplinite în principal în Bruxelles(89), Parlamentul nu a putut da un răspuns util.
142. Îndreptându‑ne în continuare atenția asupra comunicărilor externe, se pare că, în raport cu ceea ce Parlamentul numește „atribuțiile principale” ale șoferilor, respectiv transportul membrilor Parlamentului European, proporția de membri ai Parlamentului European care înțeleg engleza – care este, de asemenea, considerată a fi limba cea mai adecvată pentru comunicarea cu vizitatorii – este extrem de ridicată, situându‑se la 97 %. Limba franceză, cu o proporție a vorbitorilor de 61 %, poate fi considerată „utilă”, dar nu se poate spune că garantează posibilitatea comunicării, în timp ce limba germană, cu 37 %, pune 63 % dintre pasageri în imposibilitatea de a se face înțeleși. Cerința lingvistică impusă devine în aceste condiții lipsită de sens.
143. Din cele de mai sus rezultă că, deși obiectivul ar fi putut fi unul legitim din punctul de vedere al interesului serviciului, nu a părut a reprezenta o justificare obiectivă. Acest criteriu presupune că limitarea ar fi trebuit să își găsească o bază reală, element care pare în mod clar să lipsească.
– Proporționalitate
144. Am arătat deja în cadrul celui de al doilea motiv că, pentru a stabili dacă o cerință este adecvată, este necesar să se țină seama de nevoile postului în discuție(90). În opinia noastră, același principiu este valabil și în ceea ce privește cel de al treilea motiv. Întrucât am ajuns la concluzia că nu există nicio justificare obiectivă a restricțiilor lingvistice impuse de cererea de candidaturi, nu este absolut necesar să se abordeze problema proporționalității. Cu toate acestea, pentru a avea o imagine completă, o vom examina mai jos pe scurt.
145. Vom face acest lucru prin trimitere la două paragrafe din Hotărârea Curții pronunțată în cauza Italia/Comisia(91).
146. În primul rând, la punctul 94 din hotărârea respectivă, Curtea, arătând că articolul 27 din Statutul funcționarilor impune ca recrutarea funcționarilor să vizeze asigurarea angajării funcționarilor „cu cel mai înalt nivel de competență, de eficiență și de integritate”, a reținut în continuare că revine instituțiilor sarcina de a evalua comparativ obiectivul legitim care justifică limitarea numărului de limbi în care se desfășoară concursurile și obiectivul identificării candidaților cu cel mai înalt nivel de competență.
147. În această privință, Parlamentul susține că, întrucât obligația de a alege persoanele cele mai capabile se aplică numai funcționarilor și agenților temporari(92), selecția candidaților de calitate superioară pentru posturile de agenți contractuali nu este un aspect relevant.
148. În opinia noastră, nu acesta este răspunsul corect. Dacă RAA nu se pronunță cu privire la agenții contractuali, aceasta se întâmplă din cauză că trebuie să se recunoască existența unor situații în care personalul respectiv trebuie să îndeplinească sarcini de scurtă durată pentru care este mai importantă întrebarea „persoana aceasta poate îndeplini atribuțiile?” decât „persoana aceasta este printre cele mai competente?”. Un anumit grad de flexibilitate este necesar. Aceasta nu înseamnă că obligația de a tinde spre un grad înalt de calitate trebuie ignorată în raport cu întreg personalul din această categorie. Cu excepția situațiilor în care circumstanțele impun altfel, instituțiile ar trebui (în același mod ca orice alt angajator) să caute să recruteze personalul cu cel mai înalt nivel de competență pentru îndeplinirea atribuțiilor în exact același mod în care ar trebui să caute personalul cu cel mai înalt nivel de eficiență și de integritate. Considerăm că acest aspect este de la sine înțeles.
149. În al doilea rând, la punctele 96 și 97 din aceeași hotărâre, conform celor reținute de Curte, cunoștințele lingvistice ale funcționarilor reprezintă, după cum s‑a exprimat Curtea, „un element esențial al carierei lor”, iar cunoașterea unei a treia limbi este relevantă pentru promovarea acestora. Curtea a statuat că revine, așadar, instituțiilor sarcina de a evalua comparativ obiectivul legitim prevăzut la punctul 146 de mai sus în raport cu posibilitățile de învățare de către funcționarii recrutați, în cadrul instituțiilor, a limbilor necesare pentru interesul serviciului.
150. Acest raționament nu poate fi transpus în întregime în prezenta cauză, întrucât personalul contractual nu este eligibil pentru promovare. Totuși, acest fapt nu schimbă cu nimic ideea de bază, respectiv aceea că, atunci când examinează dacă este necesar să se impună o cerință lingvistică precum cea în discuție, instituțiile ar trebui să aibă întotdeauna în vedere că este posibil să ofere personalului recrutat cursuri de limbi străine, pentru a învăța o nouă limbă sau pentru a‑și consolida aptitudinile cu privire la o limbă deja cunoscută. Nu există niciun element care să sugereze că, în cauză, Parlamentul a abordat problema din această perspectivă.
– Concluzie intermediară în ceea ce privește al treilea și al patrulea motiv
151. Esența celui de al treilea motiv este argumentul Spaniei potrivit căruia, limitând alegerea celei de a doua limbi în cererea de candidaturi, Parlamentul a încălcat dreptul Uniunii, în special normele care interzic discriminarea pe motive de limbă. Dacă limitarea ar fi mai puțin restrictivă, ar fi posibilă, de exemplu, includerea limbii spaniole în lista limbilor permise ca a doua limbă.
152. Acestea fiind spuse, după cum am arătat mai sus, este clar că o instituție precum Parlamentul poate impune limitări în această privință, cu condiția să existe o justificare obiectivă și să se respecte principiul proporționalității(93). Cerințele inerente acestor limitări în raport cu prezenta cauză – sau, mai exact, afirmațiile Spaniei conform cărora acestea nu au fost îndeplinite în ceea ce privește cererea de candidaturi – fac obiectul celui de al patrulea motiv.
153. Totuși, în măsura în care, prin intermediul celui de al treilea motiv, Spania urmărește să introducă elemente suplimentare în ecuație, acest lucru depășește, în opinia noastră, competența Curții. Acțiunea a fost formulată în temeiul articolului 263 TFUE. Această dispoziție conferă Curții competența de a „controla legalitatea actelor” emise de, printre altele, Parlament, atunci când astfel de acte sunt destinate să producă efecte juridice față de terți. Deși este posibil ca cererea de candidaturi să fi fost valabilă dacă posibilitatea de alegere a celei de a doua limbi ar fi fost mai extinsă (ori chiar mai restrânsă), aceasta nu este o chestiune asupra căreia Curtea să poată face speculații și, prin urmare, asupra căreia să se poată pronunța(94).
154. Pentru acest motiv, suntem de părere că al treilea motiv de recurs trebuie respins.
155. Pe de altă parte, pentru motivele menționate la punctele 132-150 de mai sus, considerăm că al patrulea motiv trebuie admis.
Domeniul de aplicare al concluziilor Spaniei
156. Spania solicită nu numai anularea cererii de candidaturi, ci și a bazei de date care cuprinde candidații admiși, creată în conformitate cu titlul VIII. Aceasta arată că înscrierea în baza de date nu constituie o garanție de angajare și că, în consecință, nu ar exista o încălcare a principiului încrederii legitime în cazul în care ar fi anulată. În cazul menținerii bazei de date, nelegalitatea care stă la baza cererii de candidaturi va fi menținută, posibil pe termen nelimitat.
157. Parlamentul susține că drepturile candidaților ale căror nume au fost înscrise în baza de date sunt într‑adevăr protejate de acest principiu, o poziție care, conform susținerilor sale, este reflectată atât de jurisprudența Curții, cât și de cea a Tribunalului.
158. Este adevărat că, în Hotărârea Italia/Comisia, citată anterior, Curtea a reținut că, pentru protejarea încrederii legitime a candidaților la concursurile respective, nu ar trebui să se repună în discuție rezultatele acestor concursuri(95). Astfel, Curtea a anulat doar anunțurile de concurs, permițând în același timp ca rezultatele să rămână valabile.
159. Tribunalul a făcut același lucru într‑o serie de hotărâri ulterioare(96).
160. În una dintre hotărârile sale anterioare(97), Tribunalul a consacrat mai mult timp analizei situației candidaților la concursul în cauză. Tribunalul a subliniat în special că aceștia au făcut un efort în vederea pregătirii pentru un concurs organizat în temeiul unui anunț pe care l‑au considerat valabil. Faptul că, la mult timp după încheierea concursului, s‑a constatat, în urma unei hotărâri pronunțate într‑o altă cauză, deși similară, că anunțul a fost afectat de nelegalitate nu ar fi trebuit să aducă atingere așteptărilor legitime ale acestora(98).
161. Suntem oarecum de acord cu poziția adoptată de Tribunal în cauza respectivă. Cu toate acestea, considerăm că este esențial faptul că punctul de vedere respectiv a fost adoptat la mai puțin de un an de la pronunțarea Hotărârii Curții în cauza Italia/Comisia(99). La momentul redactării prezentelor concluzii, au trecut mai mult de cinci ani de la acea dată. În niciun caz aceste așteptări legitime nu ar trebui să continue pe o durată nedeterminată. Așadar, suntem de acord cu poziția propusă de Spania. Prin urmare, baza de date ar trebui anulată împreună cu cererea de candidaturi propriu‑zisă.
Observații finale
162. Am dori să prezentăm următoarele observații înainte de concluziile finale.
163. În primul rând, în pofida seriei lungi de hotărâri enumerate la notele de subsol 95 și 96 de mai sus, se pare că anumite instituții(100), în strânsă cooperare cu EPSO, au continuat să organizeze concursuri generale și proceduri de selecție prin care se stabileau cerințe în esență similare în ceea ce privește cea de a doua limbă a candidaților și care utilizau formulări în esență similare în ceea ce privește cerințele stabilite prin anunțurile sau prin cererile de exprimare a interesului corespunzătoare(101). Au procedat astfel bazându‑se pe faptul că, deși anunțul sau cererea de candidaturi sunt anulate ca urmare a admiterii unei contestații de către instanțele Uniunii, rezultatele, reprezentate de listele de candidați admiși, nu vor fi anulate.
164. Într‑o Uniune guvernată de principiile statului de drept, un astfel de comportament din partea unora dintre instituții este, în opinia noastră, nici mai mult, nici mai puțin decât scandalos. Acest comportament ar trebui să înceteze imediat.
165. În al doilea rând, în ceea ce privește limbile pe care Parlamentul le‑a ales ca a doua limbă în cadrul cererii de candidaturi, alegerea limbilor engleză, franceză și germană nu a fost una nouă. Într‑adevăr, aceeași combinație a făcut obiectul unor contestații admise în numeroase cauze judecate de Curte și de Tribunal(102). Cu toate acestea, se pare că, cel puțin în unele competiții mai recente, EPSO a abandonat această abordare, înlocuind‑o cu un sistem care permite candidaților să aleagă ca a doua limbă orice limbă oficială (și pot efectiv să desemneze mai mult de una). Odată cu expirarea termenului stabilit, cele cinci limbi a căror cunoaștere a fost declarată cel mai frecvent de candidați, supuse unei revizuiri efectuate în interesul serviciului, vor fi desemnate a doua limbă a concursului. Candidații care nu au declarat niciuna dintre aceste limbi vor fi excluși din concurs(103). Apreciem că un astfel de sistem bazat pe necesități poate avea două avantaje. În primul rând, ar putea reflecta mai bine cunoștințele pe care le au în realitate candidații. În al doilea rând, evită capcanele (în opinia noastră destul de serioase) sistemului în discuție și anume că, prin consacrarea condiției cunoașterii limbilor engleză, franceză și germană ca a doua limbă, utilizarea acestor limbi va deveni o regulă inflexibilă în cadrul instituțiilor, dacă nu definitiv, atunci cel puțin pentru o perioadă considerabilă. De asemenea, am dori să subliniem în treacăt că, pentru una dintre aceste competiții(104), răspunsurile au fost: 97,86 % pentru limba engleză, 51,30 % pentru limba franceză, 27,98 % pentru limba spaniolă, 26,73 % pentru limba italiană și 19,33 % pentru limba germană(105). Acest rezultat sugerează, în opinia noastră, că nu este înțelept să i se confere automat limbii germane importanța care i‑a fost acordată în trecut. Cu toate acestea, putem identifica cel puțin un potențial dezavantaj în acest sistem, în măsura în care nu furnizează nicio certitudine candidaților care se pregătesc pentru concurs și a căror limbă (limbi) secundară (secundare) nu se va (vor) afla printre cele selectate pentru etapele ulterioare. Acest aspect nu se află însă în discuție în prezenta cauză și în mod intenționat nu îl vom examina în continuare.
166. Cu caracter mai general, am sugerat la punctul 119 de mai sus că o abordare globală de tipul „mărime unică” nu era adecvată pentru a determina nivelul cunoștințelor lingvistice cerute șoferilor în discuție. Același lucru este, în opinia noastră, adevărat cu privire la modul în care cerințele lingvistice în ansamblu sunt stabilite în concursurile deschise și în cererile de exprimare a interesului.
167. Ideea este valabilă în special atunci când este necesar ca, odată recrutați, candidații să îndeplinească o anumită sarcină sau o serie de sarcini. Astfel, dacă respectivele candidaturi sunt necesare pentru selecția agenților temporari care să lucreze într‑o subunitate nouă responsabilă pentru dezvoltarea zonelor muntoase din Grecia, justificarea unei condiții impuse candidaților conform căreia aceștia trebuie să cunoască și limba greacă nu ridică probleme serioase. Același lucru va fi valabil în ceea ce privește, de exemplu, concursurile pentru traducători sau pentru juriști‑lingviști care trebuie să traducă într‑o anumită limbă.
168. Considerăm că sarcina devine mai dificilă în cazul concursurilor generale. Cu toate acestea, este necesar ca orice restricție să urmărească un obiectiv legitim și să fie proporțională. Dorim să facem două precizări în acest context. În primul rând, scopul principal al oricărei proceduri de concurs sau de selecție este, sub rezerva oricăror cerințe specifice referitoare la cunoștințele lingvistice stabilite într‑un caz determinat, de a‑i selecta pe cei mai buni candidați pentru postul respectiv, cu alte cuvinte pe cei care au cel mai înalt nivel de competență(106). Din această perspectivă, cerințele lingvistice pentru candidații pe care instituția sau EPSO, în calitate de reprezentant, vrea să îi recruteze au un caracter secundar. Acestea trebuie, prin urmare, să fie adaptate pentru a îndeplini obiectivul principal.
169. În al doilea rând, orice proces decizional implică stabilirea unor limite și nu considerăm că cererea de candidaturi ar trebui să fie supusă criticilor doar pentru că a urmărit acest obiectiv prin condiția impusă candidaților de a cunoaște ca a doua limbă una dintre cele trei limbi. Întrebarea mai dificilă este unde ar trebui stabilită limita. Dacă s‑ar dori stabilirea doar a două limbi, nu considerăm că justificarea acestei alegeri ar fi în mod necesar imposibilă în toate cazurile, dar ar fi necesară o analiză specifică și o motivare explicită în fiecare caz. Pe de altă parte, ar fi nerealist să se stabilească o cifră nejustificat de mare, de exemplu stabilirea condiției ca selecția să poată fi făcută din cel puțin zece limbi. Pentru a stabili nivelul adecvat, ar fi necesară o analiză serioasă în fiecare caz, iar pentru ca cifra să fie una proporțională, ea trebuie să fie rezonabilă. Astfel, pentru a lua doar un exemplu, dacă statisticile care stau la baza stabilirii unei cerințe arată că nivelul de cunoaștere al limbii „A” este de 26,3 %, iar cel al limbii „B” este de 25,7 %, va fi dificilă și probabil imposibilă justificarea includerii limbii „A” și a excluderii limbii „B”.
Cheltuielile de judecată
170. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât considerăm că hotărârea Curții ar trebui să fie în sensul admiterii concluziilor formulate de Spania cu privire la toate motivele, cu excepția celui de al treilea, Parlamentul trebuie să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Concluzie
171. În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții:
– anularea cererii de exprimare a interesului – Agenți contractuali – Grupa de funcții I – Șoferi (B/F) – EP/CAST/S/16/2016 împreună cu baza de date creată în conformitate cu titlul VIII din aceasta și
– obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată.
ANEXĂ
Cadrul european comun de referință pentru limbi
Nivelurile de referință comune
UTILIZATOR EXPERIMENTAT | C2 | Poate să înțeleagă, practic fără efort, tot ceea ce citește sau aude. Poate să restituie anumite fapte și argumente din diverse surse scrise sau orale, rezumându‑le în mod coerent. Poate să se exprime spontan, foarte fluent și cu precizie și poate să distingă nuanțe fine de sens legate de subiecte complexe. |
| C1 | Poate să înțeleagă o gamă largă de texte lungi și complicate și să sesizeze semnificațiile implicite. Poate să se exprime spontan și fluent, fără a fi obligat aparent să‑și caute cuvintele. Poate să utilizeze limba cu eficacitate și cu suplețe în viața socială, profesională sau academică. Poate să se exprime, pe teme complexe, într‑un mod clar și bine structurat, demonstrând că stăpânește instrumentele de organizare, de structurare și de coeziune a discursului. |
UTILIZATOR INDEPENDENT | B2 | Poate să înțeleagă ideile principale din texte complexe pe teme concrete sau abstracte, inclusiv în discuții tehnice în specialitatea sa. Poate să comunice cu un anumit grad de spontaneitate și de fluență, încât conversația cu un locutor nativ să nu presupună efort pentru niciunul dintre interlocutori. Poate să se exprime clar și detaliat asupra unei game largi de subiecte, poate să‑și expună opinia asupra unui subiect de actualitate, prezentând avantajele și inconvenientele diferitelor posibilități. |
| B1 | Poate să înțeleagă elementele esențiale când este folosit un limbaj standard clar pe teme familiare, întâlnite uzual, legate de muncă, școală, timpul liber etc. Poate să se descurce în majoritatea situațiilor survenite în timpul unei călătorii într‑o regiune unde este vorbită limba. Poate să producă un discurs simplu și coerent pe teme familiare și din domeniile sale de interes. Poate să relateze un eveniment, o experiență sau un vis, să descrie o speranță sau un scop și să expună, pe scurt, argumentele sau explicațiile unui proiect sau ale unei idei. |
UTILIZATOR ELEMENTAR | A2 | Poate să înțeleagă fraze izolate și expresii frecvent folosite în domenii de interes nemijlocit (de exemplu, informații personale și familiale simple, cumpărături, mediul înconjurător apropiat, activitatea profesională). Poate să comunice în situații simple și obișnuite, care nu solicită decât un schimb de informații simplu și direct referitoare la subiecte familiare și obișnuite. Poate să descrie, cu mijloace simple, formația sa profesională, mediul său înconjurător apropiat și să evoce subiecte care corespund nevoilor sale imediate. |
| A1 | Poate să înțeleagă și să utilizeze expresii familiare și cotidiene, precum și enunțuri foarte simple care vizează satisfacerea nevoilor concrete. Poate să se prezinte sau să prezinte pe cineva, poate să formuleze și să răspundă la întrebări referitoare la detalii personale, ca de exemplu unde locuiește, persoane cunoscute, lucruri care‑i aparțin etc. Poate să comunice, într‑un mod simplu, cu condiția ca interlocutorul să vorbească rar și clar și să fie cooperant. |