HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

16 mai 2007

Cauza T‑324/04

F

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Funcție publică — Funcționari — Indemnizație de expatriere — Acțiune în anulare — Acțiune în despăgubire — Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut — Noțiunea de organizație internațională — Reședință obișnuită și activitate profesională principală — Refuz retroactiv de acordare a indemnizației de expatriere — Restituirea plății nedatorate”

Obiectul: Acțiune având ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare a deciziilor Comisiei prin care se refuză reclamantului, cu efect retroactiv, indemnizația de expatriere și se stabilește metoda de recuperare a sumelor primite în mod necuvenit în acest temei și, pe de altă parte, o cerere de restituire a tuturor sumelor care au fost sau vor fi reținute din salariul reclamantului începând cu luna februarie 2004, la care se aplică dobânzi, precum și o cerere de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material și moral pe care reclamantul pretinde că l‑a suferit

Decizia: Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari — Remunerație — Indemnizație de expatriere — Condiții de acordare

[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1)]

2.      Funcționari — Remunerație — Indemnizație de expatriere — Condiții de acordare

[art. 46 CO și 48 CO; Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (a)]

3.      Funcționari — Principii — Protecția încrederii legitime — Bună administrare — Obligația de solicitudine

[Statutul funcționarilor, art. 85; anexa VII, art. 4 alin. (1)]

1.      Este suficient ca numai unul dintre criteriile menționate la articolul 4 din anexa VII la statut, și anume reședința obișnuită sau activitatea profesională principală, să fie îndeplinite în ceea ce privește locul de repartizare a funcționarului pentru ca acesta să nu poată beneficia de indemnizația de expatriere.

Referitor la determinarea activității profesionale principale, numai faptul că funcționarul avea titlul de avocat și că era înscris în baroul din țara sa de origine în perioada de referință nu este suficient pentru a se dovedi că exercita efectiv această profesie ca activitate principală și preponderentă, în absența unei mențiuni specifice privind durata și conținutul acestei activități.

Referitor la determinarea reședinței obișnuite, numai faptul că funcționarul și‑a reînnoit documentele de identitate oficiale, că și‑a menținut beneficiul sistemului de asigurări de sănătate din țara de origine și că are domiciliul fiscal în această țară nu permite stabilirea concluziei că centrul permanent al intereselor sale se situa încă în această țară. Deși unele dintre aceste elemente pot demonstra că funcționarul avea legături durabile cu țara sa de origine, este vorba despre elemente pur formale care nu permit stabilirea reședinței efective a acestuia. În ceea ce privește, mai precis, plata impozitelor în statul de origine, în temeiul aplicării convenției referitoare la dubla impunere dintre această țară și țara de repartizare a funcționarului, numai depunerea de declarații de impozit în țara de origine, fără a se arăta care este decizia adoptată în privința funcționarului de către autoritățile celor două țări, în temeiul convenției menționate, nu este suficientă pentru a se dovedi o reședință stabilă în țara de origine, astfel de declarații putând rezulta dintr‑o decizie unilaterală a acestuia de a‑și plăti impozitele în această țară.

(a se vedea punctele 54, 65, 76 și 77)

Trimitere la: Tribunal 13 aprilie 2000, Reichert/Parlamentul European, T‑18/98, RecFP, p. I‑A‑73 și II‑309, punctul 30; Tribunal 3 mai 2001, Liaskou/Consiliul, T‑60/00, RecFP, p. I‑A‑107 și II‑489, punctul 63

2.      Pentru a fi considerată „organizație internațională” în scopul aplicării articolului 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță ultima teză din anexa VII la statut, o organizație trebuie să fi fost identificată și recunoscută oficial de state sau de organizații internaționale create de state. O astfel de recunoaștere trebuie să aibă loc prin intermediul unei declarații oficiale, al unui act de drept pozitiv, al unui acord sau al unei convenții din care să rezulte în mod expres că această organizație este efectiv recunoscută de state sau de organizații internaționale create de state.

În această privință, articolele 46 și 48 din Tratatul CECO, care prevăd colaborarea întreprinderilor și a asociațiilor cu Comisia pentru facilitarea îndeplinirii misiunilor sale, nu constituie o recunoaștere oficială a acestor întreprinderi și asociații, stabilind mai degrabă drepturi și obligații aplicabile, potrivit respectivului tratat, subiectelor de drept cărora acesta li se aplică.

În plus, faptul că Comisia putea consulta aceste întreprinderi și asociații și că acestea participau la reuniuni consultative sau pregătitoare nu poate fi asimilat unei misiuni de interes public încredințate de Comunități organismelor respective.

În sfârșit, pentru aprecierea caracterului internațional al unei organizații trebuie să se țină cont numai de propria sa compunere, iar nu de apartenența la alte organizații având o compunere internațională.

(a se vedea punctele 113, 115, 117, 121 și 122)

Trimitere la: Tribunal 30 martie 1993, Vardakas/Comisia, T‑4/92, Rec., p. II‑357; Tribunal 13 septembrie 2005, Atienza Morales/Comisia, T‑99/03, RecFP, p. I‑A‑225 și II‑1029, punctul 35

3.      Faptul că, cu ocazia unei verificări complete a dosarului individual al unui funcționar, administrația nu a identificat neregularitatea plății către acesta a indemnizației de expatriere nu poate fi considerat un comportament precis din partea administrației, de natură să dea naștere încrederii legitime a funcționarului în ceea ce privește imposibilitatea unei ulterioare restituiri a plății nedatorate, o astfel de împrejurare nedovedind decât persistența erorii administrației, ceea ce constituie premisa pentru aplicarea articolului 85 din statut.

Cu toate acestea, atunci când neregularitatea plății acestei indemnizații era atât de evidentă încât un funcționar cu un nivel normal de diligență, cu experiența și cu gradul reclamantului ar fi trebuit să aibă cunoștință în acest sens, omisiunea de a semnala administrației caracterul eventual nedatorat al drepturilor sale financiare îl plasează pe funcționar, prin propriul său comportament, în neregulă, astfel încât acesta nu poate invoca buna sa credință pentru a fi scutit de obligația de restituire a plății nedatorate. Într‑un astfel de caz, nu poate fi reproșată administrației încălcarea obligației de solicitudine sau a principiului bunei administrări, aceasta aplicând în mod corect articolul 85 din statut.

(a se vedea punctele 159, 164-166 și 170)

Trimitere la: Tribunal 1 aprilie 2004, Gussetti/Comisia, T‑312/02, RecFP, p. I‑A‑125 și II‑547, punctul 106 și jurisprudența citată