HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
8 martie 2022(*)
„Trimitere preliminară – Libera prestare a serviciilor – Detașare de lucrători – Directiva 2014/67/UE – Articolul 20 – Sancțiuni – Proporționalitate – Efect direct – Principiul supremației dreptului Uniunii”
În cauza C‑205/20,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landesverwaltungsgericht Steiermark (Tribunalul Administrativ Regional din Stiria, Austria), prin decizia din 27 aprilie 2020, primită de Curte la 8 mai 2020, în procedura
NE
împotriva
Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld,
cu participarea:
Finanzpolizei Team 91,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen (raportor), vicepreședinte, doamna A. Prechal, domnii E. Regan, S. Rodin, I. Jarukaitis, N. Jääskinen și doamna I. Ziemele, președinți de cameră, domnii J.‑C. Bonichot, T. von Danwitz, M. Safjan, N. Piçarra, doamna L. S. Rossi, domnii A. Kumin și N. Wahl, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul austriac, de A. Posch, J. Schmoll și C. Leeb, în calitate de agenți,
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil și J. Pavliš, în calitate de agenți;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și L. Malferrari, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 23 septembrie 2021,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 din Directiva 2014/67/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind asigurarea respectării aplicării Directivei 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieței interne („Regulamentul IMI”) (JO 2014, L 159, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între NE, pe de o parte, și Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (autoritatea administrativă a districtului Hartberg‑Fürstenfeld, Austria), pe de altă parte, în legătură cu amenda care i‑a fost aplicată lui NE de aceasta din urmă pentru diverse încălcări ale unor prevederi austriece în materia dreptului muncii.
Cadrul juridic
Directiva 2014/67
3 Articolul 20 din Directiva 2014/67 prevede:
„Statele membre stabilesc normele privind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru a garanta faptul că acestea sunt puse în aplicare și respectate. Sancțiunile prevăzute trebuie să fie eficace, proporționale și cu efect de descurajare. Statele membre notifică respectivele dispoziții Comisiei până la 18 iunie 2016. Acestea notifică Comisiei fără întârziere orice modificări ulterioare ale respectivelor dispoziții.”
Dreptul austriac
4 Articolul 52 alineatele 1 și 2 din Verwaltungsgerichtsverfahrensgesetz (Legea privind procedura în fața instanțelor de contencios administrativ, BGBl. I, 33/2013), în versiunea aplicabilă litigiului principal, are următorul cuprins:
„(1) În deciziile instanțelor administrative care confirmă deciziile de sancționare contravențională se stabilește partea din cheltuielile de procedură ce revine persoanei sancționate.
(2) În procedura contestației, această parte este în cotă de 20 % din sancțiunea aplicată, fără a putea fi inferioară sumei de 10 euro; în cazul pedepselor privative de libertate, pentru calcularea costurilor se are în vedere suma de 100 de euro pentru fiecare zi din pedeapsa privativă de libertate. […]”
5 Articolul 26 alineatul 1 din Lohn- und Sozialdumping‑Bekämpfungsgesetz (Legea privind combaterea dumpingului salarial și social, BGBl. I, 44/2016), în versiunea aplicabilă în cauza principală (denumită în continuare „LSD‑BG”), prevede:
„Fapta angajatorului sau a întreprinderii care pune la dispoziție lucrători în sensul articolului 19 alineatul 1:
1. de a omite depunerea declarației, inclusiv a modificărilor ulterioare ale datelor (declarația de modificare), cu încălcarea articolului 19, sau de a nu o depune în termenul prevăzut ori de a depune o declarație incompletă sau
[…]
3. de a nu deține documentele necesare, cu încălcarea articolului 21 alineatul 1 sau 2, ori de a nu le pune la dispoziția autorităților fiscale […] pe loc și imediat în format electronic
constituie contravenție și se sancționează, pentru fiecare lucrător vizat, cu amenda, care se stabilește de autoritatea administrativă districtuală, între 1 000 și 10 000 de euro. În cazul unei noi încălcări, cuantumul amenzii este între 2 000 și 20 000 de euro.”
6 Articolul 27 alineatul 1 din LSD‑BG prevede:
„Fapta de a nu transmite documentele necesare, cu încălcarea articolului 12 alineatele 1 și 3, constituie contravenție și se sancționează, pentru fiecare lucrător vizat, cu amenda, care se stabilește de autoritatea administrativă districtuală, între 500 și 5 000 de euro. În cazul unei noi încălcări, cuantumul amenzii este între 1 000 și 10 000 de euro. […]”
7 Articolul 28 din LSD‑BG prevede:
„Fapta
1. angajatorului de a nu deține documentele referitoare la salarii, cu încălcarea articolului 22 alineatele 1 sau 1, […]
[…]
constituie contravenție și se sancționează, pentru fiecare lucrător vizat, cu amenda, care se stabilește de autoritatea administrativă districtuală, între 1 000 și 10 000 de euro. În cazul unei noi încălcări, cuantumul amenzii este între 2 000 și 20 000 de euro. În cazul în care omisiunea vizează mai mult de trei lucrători, cuantumul amenzii este, pentru fiecare dintre aceștia, între 2 000 și 20 000 de euro, iar în cazul unei noi încălcări, între 4 000 și 50 000 de euro.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
8 CONVOI s.r.o., societate cu sediul în Slovacia, a detașat lucrători salariați la Niedec Global Appliance Austria GmbH, cu sediul în Fürstenfeld (Austria).
9 Pe baza unor constatări efectuate cu ocazia unui control realizat la 24 ianuarie 2018, autoritatea administrativă a districtului Hartberg‑Fürstenfeld a aplicat, printr‑o decizie din 14 iunie 2018, o amendă în cuantum de 54 000 de euro societății NE, în calitate de reprezentant al CONVOI, pentru nerespectarea mai multor obligații prevăzute de LSD‑BG referitoare printre altele la declarația de detașare pe lângă autoritatea națională competentă, precum și la păstrarea documentației salariale.
10 NE a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la instanța de trimitere, Landesverwaltungsgericht Steiermark (Tribunalul Administrativ Regional din Stiria, Austria).
11 Prin decizia din 9 octombrie 2018, această instanță a adresat Curții o cerere de decizie preliminară privind conformitatea cu dreptul Uniunii și în special cu principiul proporționalității a unor sancțiuni precum cele prevăzute de reglementarea națională în discuție în litigiul principal.
12 În Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (C‑645/18, nepublicată, EU:C:2019:1108), Curtea a statuat că articolul 20 din Directiva 2014/67 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede, în cazul nerespectării unor obligații în materia dreptului muncii referitoare la declararea lucrătorilor și la păstrarea unor documente salariale, aplicarea unor amenzi într‑un cuantum ridicat:
– care nu pot fi inferioare unui cuantum predefinit;
– care sunt aplicate în mod cumulativ pentru fiecare lucrător în cauză și fără plafon și
– la care se adaugă o contribuție la cheltuielile de judecată în valoare de 20 % din cuantumul acestora în cazul respingerii acțiunii introduse împotriva deciziei prin care sunt aplicate.
13 Instanța de trimitere arată că, în urma acestei ordonanțe, legiuitorul național nu a modificat reglementarea în discuție în litigiul principal și, ținând seama în special de considerațiile prezentate în Hotărârea din 4 octombrie 2018, Link Logistik N&N (C‑384/17, EU:C:2018:810), precum și de existența unor divergențe între instanțele austriece cu privire la modul în care trebuie aplicată jurisprudența Curții în materie, ridică problema dacă și, eventual, în ce măsură această reglementare poate fi înlăturată.
14 În special, aceasta consideră că consecințele pe care ar trebui să le deducă din ordonanța menționată ar putea să o determine fie să înlăture elementele reglementării menționate care împiedică aplicarea unor sancțiuni proporționale, fie să se abțină să aplice, în ansamblul său, regimul de sancțiuni prevăzut de aceeași reglementare.
15 În acest context, Landesverwaltungsgericht Steiermark (Tribunalul Administrativ Regional din Stiria, Austria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Cerința proporționalității sancțiunilor prevăzută la articolul 20 din Directiva [2014/67] și interpretată în [Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (C‑645/18, nepublicată, EU:C:2019:1108), și în Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (C‑140/19, C‑141/19 și C‑492/19‑C‑494/19, nepublicată, EU:C:2019:1103)] reprezintă o dispoziție direct aplicabilă a directivei?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:
Interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii permite și impune ca instanțele și autoritățile administrative ale statelor membre să completeze, fără să fie adoptată o nouă dispoziție de drept național, dispozițiile sancționatorii aplicabile în prezenta cauză cu criteriile de proporționalitate stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în [Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (C‑645/18, nepublicată, EU:C:2019:1108), precum și în Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg-Fürstenfeld (C‑140/19, C‑141/19 și C‑492/19‑C‑494/19, nepublicată, EU:C:2019:1103)]?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
16 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 din Directiva 2014/67, în măsura în care impune ca sancțiunile pe care le prevede să fie proporționale, are efect direct și poate fi astfel invocat de particulari în fața instanțelor naționale împotriva unui stat membru care l‑a transpus în mod incorect.
17 Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta s‑a abținut de la transpunerea în termen a directivei în dreptul național, fie atunci când a transpus directiva în mod incorect (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16, EU:C:2018:874, punctul 63 și jurisprudența citată).
18 Curtea a precizat că o dispoziție a dreptului Uniunii, pe de o parte, este necondiționată atunci când enunță o obligație care nu este supusă niciunei condiții și nici nu este subordonată, în privința executării sau a efectelor sale, intervenției vreunui act fie al instituțiilor Uniunii, fie al statelor membre și, pe de altă parte, este suficient de precisă pentru a fi invocată de un justițiabil și aplicată de instanță atunci când enunță o obligație în termeni neechivoci (Hotărârea din 14 ianuarie 2021, RTS infra și Aannemingsbedrijf Norré-Behaegel, C‑387/19, EU:C:2021:13, punctul 46, precum și jurisprudența citată).
19 În plus, Curtea a statuat că, chiar dacă o directivă lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere atunci când adoptă modalitățile de punere a sa în aplicare, o dispoziție a acestei directive poate fi considerată ca având un caracter necondiționat și precis atunci când pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o enunță (Hotărârea din 14 ianuarie 2021, RTS infra și Aannemingsbedrijf Norré-Behaegel, C‑387/19, EU:C:2021:13, punctul 47, precum și jurisprudența citată).
20 În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere consideră, având în vedere Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (C‑645/18, nepublicată, EU:C:2019:1108), că, prin adoptarea reglementării naționale aplicabile litigiului principal, legiuitorul austriac nu a transpus în mod corect cerința proporționalității sancțiunilor prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67.
21 Dispoziția respectivă prevede că statele membre stabilesc normele de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul acestei directive și precizează că sancțiunile astfel prevăzute trebuie să fie printre altele proporționale.
22 Trebuie arătat, în primul rând, că cerința proporționalității sancțiunilor prevăzută de dispoziția menționată are un caracter necondiționat.
23 Astfel, pe de o parte, modul de redactare a articolului 20 din Directiva 2014/67 enunță această cerință în termeni absoluți.
24 Pe de altă parte, interdicția de a adopta sancțiuni disproporționate, care este consecința cerinței menționate, nu necesită intervenția niciunui act al instituțiilor Uniunii și dispoziția menționată nu conferă în niciun mod statelor membre posibilitatea de a condiționa sau de a restrânge domeniul de aplicare al acestei interdicții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 62).
25 Împrejurarea că articolul 20 din directiva amintită trebuie să facă obiectul unei transpuneri nu este de natură să repună în discuție caracterul necondiționat al cerinței proporționalității sancțiunilor prevăzute la acest articol.
26 Mai trebuie adăugat, în această privință, că o interpretare potrivit căreia necesitatea transpunerii cerinței proporționalității sancțiunilor prevăzută la articolul 20 din directiva menționată este de natură să îi înlăture caracterul necondiționat ar însemna împiedicarea particularilor vizați să invoce, dacă este cazul, interdicția de a adopta sancțiuni disproporționate impusă de această cerință. Or, ar fi incompatibil cu caracterul obligatoriu pe care articolul 288 TFUE îl recunoaște directivei să se excludă, în principiu, posibilitatea ca o astfel de interdicție să poată fi invocată de persoanele în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 2019, Craeynest și alții, C‑723/17, EU:C:2019:533, punctul 32, precum și jurisprudența citată).
27 În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă articolul 20 din Directiva 2014/67 prezintă un caracter suficient de precis, în măsura în care prevede cerința proporționalității sancțiunilor, este necesar să se constate că, deși această dispoziție lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere pentru a defini regimul de sancțiuni aplicabil în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul acestei directive, o astfel de marjă de apreciere este limitată de interdicția enunțată în mod general și în termeni lipsiți de echivoc de dispoziția respectivă de a prevedea sancțiuni disproporționate.
28 Astfel, o asemenea cerință de proporționalitate a sancțiunilor trebuie, în orice caz, să fie pusă în aplicare de statele membre în temeiul articolului 20 din directiva menționată, iar împrejurarea că acestea dispun, în acest cadru, de o marjă de apreciere nu exclude, în sine, posibilitatea efectuării unui control jurisdicțional pentru a verifica dacă statul membru în cauză a depășit limitele stabilite acestei marje de apreciere atunci când a transpus respectiva dispoziție (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld și alții, C‑72/95, EU:C:1996:404, punctul 59, precum și Hotărârea din 26 iunie 2019, Craeynest și alții, C‑723/17, EU:C:2019:533, punctul 45).
29 Din aceste considerații reiese că, contrar celor statuate la punctul 56 din Hotărârea din 4 octombrie 2018, Link Logistik N&N (C‑384/17, EU:C:2018:810), cerința proporționalității sancțiunilor prevăzută la articolul 20 din aceeași directivă este necondiționată și suficient de precisă pentru a putea fi invocată de un particular și aplicată de autoritățile administrative și de instanțele naționale.
30 În special, atunci când un stat membru își depășește puterea de apreciere prin adoptarea unei reglementări naționale care prevede sancțiuni disproporționate în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul Directivei 2014/67, persoana vizată trebuie să poată invoca în mod direct cerința proporționalității sancțiunilor prevăzută la articolul 20 din această directivă împotriva unei astfel de reglementări (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iunie 2007, JP Morgan Fleming Claverhouse Investment Trust și The Association of Investment Trust Companies, C‑363/05, EU:C:2007:391, punctul 61, precum și Hotărârea din 28 noiembrie 2013, MDDP, C‑319/12, EU:C:2013:778, punctul 51).
31 De altfel, trebuie amintit că respectarea principiului proporționalității, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, se impune statelor membre atunci când pun în aplicare acest drept, inclusiv în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2017, Farkas, C‑564/15, EU:C:2017:302, punctul 59, și Hotărârea din 27 ianuarie 2022, Comisia/Spania (Obligație de informare în materie fiscală), C‑788/19, EU:C:2022:55, punctul 48]. Atunci când, în cadrul unei asemenea puneri în aplicare, statele membre adoptă sancțiuni în special de natură penală, acestea trebuie să respecte articolul 49 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), potrivit căruia pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune. Or, acest principiu al proporționalității, pe care articolul 20 din Directiva 2014/67 nu face decât să îl amintească, are caracter imperativ.
32 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 20 din Directiva 2014/67, în măsura în care impune ca sancțiunile pe care le prevede să fie proporționale, are efect direct și poate fi astfel invocat de particulari în fața instanțelor naționale împotriva unui stat membru care l‑a transpus în mod incorect.
Cu privire la a doua întrebare
33 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, deși a doua întrebare este adresată în mod formal în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, din decizia de trimitere reiese că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, în general, dacă, în ipoteza în care i‑ar fi imposibil să efectueze o interpretare a reglementării naționale în discuție în litigiul principal conformă cu cerința proporționalității sancțiunilor prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67, i‑ar reveni obligația de a lăsa neaplicată această reglementare în ansamblul său sau dacă ar putea‑o completa astfel încât să impună sancțiuni proporționale.
34 Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune autorităților naționale obligația de a lăsa neaplicată, în ansamblul său, o reglementare națională contrară cerinței proporționalității sancțiunilor, prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67, sau dacă implică faptul că aceste autorități naționale înlătură aplicarea unei astfel de reglementări numai în măsura necesară pentru a permite aplicarea unor sancțiuni proporționale.
35 În această privință, trebuie amintit că, pentru a garanta efectivitatea ansamblului dispozițiilor dreptului Uniunii, principiul supremației impune în special instanțelor naționale să interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul lor intern în conformitate cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 57).
36 Obligația de interpretare conformă a dreptului național cunoaște însă anumite limite și în special nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 72 și jurisprudența citată).
37 Trebuie amintit de asemenea că principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor de drept al Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 58 și 61, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 252).
38 Astfel cum rezultă din examinarea primei întrebări, cerința proporționalității sancțiunilor prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67 îndeplinește condițiile necesare pentru a produce un efect direct.
39 Prin urmare, în ipoteza în care această cerință este invocată de un particular în fața unei instanțe naționale împotriva unui stat membru care a transpus‑o incorect, revine instanței respective sarcina de a asigura deplina eficacitate a acesteia și, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale conformă cu cerința menționată, de a înlătura din oficiu dispozițiile naționale care ar rezulta ca incompatibile cu aceasta.
40 În speță, din cuprinsul punctelor 32-41 din Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (C‑645/18, nepublicată, EU:C:2019:1108), reiese că, deși o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal este adecvată pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite, aceasta depășește limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective ca urmare a combinării diverselor sale caracteristici, în special a cumulului fără plafon al amenzilor care nu pot fi inferioare unui cuantum predefinit.
41 Trebuie însă amintit că, luate izolat, astfel de caracteristici nu încalcă în mod necesar această cerință. Astfel, Curtea a statuat, la punctul 35 din ordonanța amintită, că o reglementare care prevede sancțiuni pecuniare al căror cuantum variază în funcție de numărul de lucrători vizați de nerespectarea anumitor obligații în materia dreptului muncii nu este, în sine, disproporționată.
42 Pentru a asigura deplina eficacitate a cerinței proporționalității sancțiunilor, prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67, revine, așadar, instanței naționale sesizate cu o acțiune împotriva unei sancțiuni adoptate în temeiul regimului național aplicabil în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul acestei directive sarcina de a înlătura partea din reglementarea națională din care decurge caracterul disproporționat al sancțiunilor, astfel încât să se ajungă la impunerea unor sancțiuni proporționale, care să rămână în același timp efective și disuasive.
43 Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 40 din prezenta hotărâre, deși Curtea a statuat că anumite modalități de stabilire a cuantumului amenzilor LSD‑BG nu erau compatibile cu articolul 20 din Directiva 2014/67, aceasta nu a repus totuși în discuție principiul, prevăzut de aceeași dispoziție, potrivit căruia încălcările dispozițiilor naționale adoptate în temeiul acestei directive trebuiau sancționate, subliniind, la punctul 32 din Ordonanța din 19 decembrie 2019, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (C‑645/18, nepublicată, EU:C:2019:1108), că reglementarea națională în discuție era adecvată în vederea realizării obiectivelor urmărite de directiva menționată.
44 Astfel, într‑o asemenea situație, pentru a se asigura deplina aplicare a cerinței proporționalității sancțiunilor, prevăzută la articolul 20 din aceeași directivă, este suficient să se înlăture dispozițiile naționale numai în măsura în care se opun impunerii unor sancțiuni proporționale, pentru a garanta că sancțiunile impuse persoanei în cauză sunt conforme cu această cerință.
45 Trebuie de asemenea precizat, având în vedere preocupările exprimate de guvernele ceh și polonez, că o astfel de interpretare nu este repusă în discuție de principiile securității juridice, legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și egalității de tratament.
46 În primul rând, în ceea ce privește principiul securității juridice, acesta impune în special ca o reglementare să fie clară și precisă, pentru ca justițiabilii să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință (Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 161 și jurisprudența citată).
47 Principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) din cartă și care, potrivit jurisprudenței Curții, constituie o expresie specifică a principiului general al securității juridice, implică printre altele ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea (a se vedea Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 162 și jurisprudența citată).
48 În plus, deși principiul neretroactivității legii penale, care este inerent principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, se opune în special posibilității ca, în cursul unei proceduri penale, o instanță să agraveze regimul răspunderii penale a celor supuși unei astfel de proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 57, precum și jurisprudența citată), el nu se opune, în schimb, aplicării în privința acestora a unor pedepse mai ușoare.
49 În speță, din decizia de trimitere reiese că regimul național de sancțiuni în discuție în litigiul principal definește, în materia dreptului muncii, infracțiuni referitoare la nerespectarea obligațiilor legate de declararea lucrătorilor și de păstrarea unor documente salariale și prevede sancțiuni pentru aceste infracțiuni.
50 Într‑un asemenea context, respectarea cerinței proporționalității, prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67, are ca efect numai să determine această instanță să atenueze severitatea sancțiunilor care pot fi aplicate.
51 Or, nu se poate considera că împrejurarea că, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, sancțiunea impusă va fi mai puțin severă decât sancțiunea prevăzută de reglementarea națională aplicabilă, ca urmare a unei neaplicări parțiale a acesteia în temeiul cerinței menționate, încalcă principiile securității juridice, legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și neretroactivității legii penale.
52 În orice caz, deși, pentru a asigura respectarea cerinței proporționalității sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul Directivei 2014/67, o autoritate națională poate fi determinată, atunci când impune o astfel de sancțiune, să înlăture anumite elemente ale reglementării naționale referitoare la aceste sancțiuni, nu este mai puțin adevărat că sancțiunea astfel adoptată va rămâne în vigoare în temeiul reglementării menționate.
53 Prin urmare, chiar presupunând că împrejurarea că o autoritate națională trebuie să înlăture o parte din aceeași reglementare națională este de natură să creeze o anumită ambiguitate în ceea ce privește normele de drept aplicabile respectivelor infracțiuni, această împrejurare nu aduce atingere principiilor securității juridice și legalității infracțiunilor și pedepselor.
54 În al doilea rând, după cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții, egalitatea în fața legii, enunțată la articolul 20 din cartă, este un principiu general de drept al Uniunii care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv [Hotărârea din 2 septembrie 2021, État belge (Drept de ședere în caz de violență domestică), C‑930/19, EU:C:2021:657, punctul 57 și jurisprudența citată].
55 Cerința privind caracterul comparabil al situațiilor în scopul stabilirii existenței unei încălcări a principiului egalității de tratament trebuie apreciată în raport cu ansamblul elementelor care le caracterizează [Hotărârea din 2 septembrie 2021, État belge (Drept de ședere în caz de violență domestică), C‑930/19, EU:C:2021:657, punctul 58 și jurisprudența citată].
56 Or, având în vedere că cerința proporționalității prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67 implică o limitare a sancțiunilor care trebuie respectată de toate autoritățile naționale însărcinate cu aplicarea acestei cerințe în cadrul competențelor lor, permițând totodată acestor autorități să impună sancțiuni diferite în funcție de gravitatea încălcării în temeiul reglementării naționale aplicabile, nu se poate considera că o astfel de cerință aduce atingere principiului egalității de tratament.
57 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune autorităților naționale obligația de a lăsa neaplicată o reglementare națională din care o parte este contrară cerinței proporționalității sancțiunilor, prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67, numai în măsura necesară pentru a permite aplicarea unor sancțiuni proporționale.
Cu privire la cheltuielile de judecată
58 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 20 din Directiva 2014/67/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind asigurarea respectării aplicării Directivei 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieței interne („Regulamentul IMI”), în măsura în care impune ca sancțiunile pe care le prevede să fie proporționale, are efect direct și poate fi astfel invocat de particulari în fața instanțelor naționale împotriva unui stat membru care l‑a transpus în mod incorect.
2) Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune autorităților naționale obligația de a lăsa neaplicată o reglementare națională din care o parte este contrară cerinței proporționalității sancțiunilor, prevăzută la articolul 20 din Directiva 2014/67, numai în măsura necesară pentru a permite aplicarea unor sancțiuni proporționale.
Semnături