Cauzele conexate T‑546/13, T‑108/14 și T‑109/14
Ante Šumelj și alții
împotriva
Comisiei Europene
„Răspundere extracontractuală – Aderarea Croației la Uniune – Abrogare anterior aderării a unei reglementări naționale care prevedea crearea profesiei de executor judecătoresc – Prejudiciu suferit de persoanele care au fost numite anterior executori judecătorești – Neadoptarea de către Comisie a măsurilor prin care se urmărește respectarea angajamentelor de aderare – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Articolul 36 din Actul de aderare”
Sumarul hotărârii – Hotărârea Tribunalului (Camera a doua) din 26 februarie 2016
1. Răspundere extracontractuală – Încălcarea de către instituțiile Uniunii a unei obligații legale de a acționa – Neadoptare de către Comisie a unor măsuri în vederea respectării angajamentelor de aderare a Republicii Croația privind sistemul său judiciar – Neadoptarea unor măsuri care să permită împiedicarea abrogării unei legi privind executorii judecătorești – Obligația de a acționa a Comisiei – Inexistență – Inexistența unei nelegalități de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii
[art. 17 alin. (1) TUE; art. 340 al doilea paragraf TFUE; Actul de aderare din 2012, art. 36 și anexa VII]
2. Acorduri internaționale – Acorduri ale Uniunii – Respectarea de către o țară terță a obligațiilor asumate – Controlarea de către Comisie a aplicării corecte a acordului
[art. 17 alin. (1) TUE]
3. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții – Neadoptarea de către Comisie a unor măsuri care să permită împiedicarea unui stat aderent la Uniune să abroge o lege care se înscrie în cadrul reformei sistemului judiciar, prevăzută de actul său de aderare la Uniune – Sprijinul Comisiei pentru adoptarea legii – Inexistența unei obligații a statului aderent de a menține legea în vigoare – Lipsa încrederii legitime
(Actul de aderare din 2012, art. 36 și anexa VII)
1. În materie de răspundere extracontractuală a Uniunii, omisiunile instituțiilor nu pot angaja răspunderea Uniunii decât în măsura în care instituțiile menționate au încălcat o obligație legală de a acționa care rezultă dintr‑o dispoziție de drept al Uniunii. În această privință, cerința încălcării unei norme de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor se aplică și în ipoteza unei omisiuni culpabile.
În ceea ce privește angajamentele asumate de Republica Croația în cadrul anexei VII la Actul de aderare a acesteia la Uniune, referitor la instituirea unui sistem judiciar independent și eficient și la respectarea drepturilor fundamentale, numai nerespectarea acestor angajamente poate sta la baza unei obligații de a acționa a Comisiei. În această privință, în ceea ce privește angajamentul nr. 1, care face trimitere în mod general la strategia de reformă judiciară și la planul de acțiune al autorităților croate, fără altă precizare, nu reiese din acesta nicio obligație a autorităților croate de a institui funcția de executor judecătoresc. Astfel, strategia de reformă și planul de acțiune menționate în anexa VII la Actul de aderare nu fac trimitere la strategia de reformă judiciară și la planul de acțiune în vigoare la data semnării tratatului de aderare și care prevăd instituirea funcției de executor judecătoresc, din moment ce este frecvent ca, în perioada de monitorizare a angajamentelor de aderare, măsuri complementare sau de corecție să fie adoptate de statul aderent, în special în cazul constatării de Comisie a unor rezultate nesatisfăcătoare. Nu se poate însă deduce de aici că autoritățile croate aveau dreptul de a modifica strategia de reformă și planul de acțiune în vigoare la data semnării tratatului de aderare. Ținând seama de prevederile Actului de aderare, în special de articolul 36 și de anexa VII la acesta, aceste autorități aveau obligația de a respecta nu numai angajamentul nr. 1, ci și totalitatea celorlalte angajamente prevăzute în anexa menționată, în special angajamentele nr. 2, nr. 3, nr. 6 și nr. 9.
În ceea ce privește angajamentul nr. 3, acesta vizează numai eficiența sistemului judiciar și nu impune nicidecum atribuirea competenței de executare a deciziilor judecătorești unui anumit organism potrivit unor proceduri la rândul lor predefinite. Astfel, sistemul de executare a deciziilor judecătorești în statele membre nu este reglementat de dreptul Uniunii și, în consecință, nu face parte din acquis‑ul Uniunii care trebuie preluat de statul aderent. Tratatele, ca și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, stabilesc numai anumite principii care trebuie să reglementeze administrarea justiției în statele membre, cum sunt imparțialitatea instanțelor și prezumția de nevinovăție, precum și anumite norme prin care se urmărește asigurarea cooperării judiciare între statele membre, la nevoie prin apropierea legislațiilor naționale. Nu se poate, așadar, deduce din angajamentul nr. 3 obligația de a încredința procedurile de executare unor executori judecătorești. Singura obligație impusă autorităților croate este cea de a asigura eficiența procedurilor de executare independent de mijloacele instituite pentru aceasta.
În consecință, din niciunul dintre aceste angajamente menționate în anexa VII la Actul de aderare nu rezultă obligația Republicii Croația de a institui profesia de executor judecătoresc și, prin urmare, nici obligația Comisiei de a recurge, pe acest temei, la mijloacele de acțiune prevăzute la articolul 36 din Actul de aderare în scopul de a împiedica abrogarea unei legi privind instituirea profesiei de executor judecătoresc. Rezultă de asemenea că nu se poate reproșa Comisiei că, întrucât nu a recurs la niciunul dintre aceste mijloace de acțiune, ar fi aprobat modificarea angajamentelor de aderare, cu încălcarea Tratatului de aderare și a articolului 26 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, intitulat „Pacta sunt servanda”. De asemenea, în măsura în care articolul 36 menționat urmărește să precizeze obligațiile Comisiei în temeiul articolului 17 TUE și în contextul aderării Republicii Croația la Uniune, nu se poate considera că a fost încălcată nici această din urmă dispoziție.
(a se vedea punctele 42, 46-49, 51-54, 57 și 71)
2. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 70)
3. O persoană nu poate invoca o încălcare a principiului încrederii legitime în lipsa unor asigurări precise acordate de administrație. Constituie astfel de asigurări informațiile precise, necondiționate, concordante și emise de surse autorizate și de încredere.
În ceea ce privește pretinsa neadoptare de către Comisie a unor măsuri în vederea respectării angajamentelor de aderare de către un stat care a abrogat o lege privind executorii judecătorești, a cărei adoptare urma planul de acțiune pentru reforma judiciară a statului menționat, în vigoare la momentul semnării tratatului de aderare la Uniune și citat în actul de aderare al acestui stat, împrejurarea că Comisia ar fi participat la redactarea legii menționate, ar fi finanțat‑o și chiar s‑ar găsi la originea acesteia nu poate, prin ea însăși, să constituie o asigurare precisă dată de Comisie în sensul că ar considera instituirea profesiei de executor judecătoresc drept unica în măsură să respecte angajamentele de aderare. Pentru ca astfel de asigurări să fie stabilite, aceste acte de susținere inițială a Legii privind executorii judecătorești ar trebui, ținând seama de lipsa din actul de aderare menționat a unei obligații a statului aderent de a crea profesia de executor judecătoresc, să fie completate prin acte ulterioare, concordante și explicite în acest sens.
(a se vedea punctele 73 și 75)