HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)

9 martie 2010

Cauza F‑33/09

Aglika Tzvetanova

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Agenți temporari — Remunerație — Indemnizație de expatriere — Condițiile prevăzute la articolul 4 din anexa VII la statut — Reședința obișnuită avută anterior angajării în muncă — Ședere în calitate de student la locul de repartizare în perioada de referință — Stagii efectuate în afara locului de repartizare în perioada de referință — Luare în considerare a reședinței efective”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care doamna Tzvetanova, născută Sabeva, solicită anularea deciziei Comisiei prin care i se refuză acordarea indemnizației de expatriere prevăzute la articolul 4 din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene, astfel cum rezultă această decizie din fișa privind stabilirea drepturilor individuale ale reclamantei, întocmită la 10 iulie 2008 de Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale

Decizia: Anulează decizia din 10 iulie 2008 a Comisiei prin care se refuză acordarea către reclamantă a indemnizației de expatriere prevăzute la articolul 4 din anexa VII la statut. Comisia suportă toate cheltuielile de judecată.

Sumarul hotărârii

Funcționari — Remunerație — Indemnizație de expatriere — Condiții de acordare

[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (a)]

Cu toate că termenii „locui[rea]” sau „exercit[area] activit[ății] profesional[e] principal[e]” sunt utilizați la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, această dispoziție trebuie interpretată ca reținând drept criteriu esențial, în ceea ce privește acordarea indemnizației de expatriere, reședința obișnuită (iar nu domiciliul sau simpla reședință) a funcționarului, anterior angajării sale în muncă. Reședința obișnuită este locul în care persoana interesată și‑a stabilit, în dorința de a‑i conferi un caracter stabil, centrul de interese permanent sau obișnuit.

Înscrierea în registrul unei localități este un element pur formal care nu permite să se stabilească reședința efectivă a persoanei interesate în localitatea menționată. De asemenea, sunt lipsite de forță probantă actele care reflectă legături ale persoanei interesate cu un anumit stat sau chiar cele care menționează o adresă în acest stat, cum ar fi, de exemplu, atestările privind exercitarea unor drepturi civice sau cele privind înmatricularea unui autovehicul și plata taxelor și a sarcinilor aferente, fără ca autoritățile sau persoanele fizice sau juridice care au întocmit aceste acte să fi făcut verificări în legătură cu reședința efectivă a persoanei interesate.

Deși, în principiu, șederea într‑un stat, în special pentru a urma studiile universitare și pentru a efectua stagii practice profesionale, ambele prin definiție temporare și părți complementare ale formării unei persoane, nu prezumă voința acesteia de a‑și muta centrul de interese în acest stat, totuși nu este exclus ca o astfel de ședere să constituie o reședință obișnuită în acest stat dacă, luată în considerare împreună cu alte fapte relevante, demonstrează existența unor legături sociale și profesionale durabile ale persoanei implicate cu statul în cauză. Dacă printre aceste alte „fapte relevante” figurează împrejurarea că studentul și‑a continuat șederea în statul în care a efectuat studiile în mod aproape neîntrerupt după terminarea acestora și chiar ulterior perioadei de referință, studiile nu permit, prin ele însele, să se prezume existența unei voințe certe de a‑și muta centrul permanent de interese în statul în care a efectuat studiile, ci cel mult o perspectivă încă incertă de a proceda astfel.

Un funcționar nu mai beneficiază de indemnizația de expatriere doar dacă pe toată perioada de referință a avut reședința obișnuită sau și‑a desfășurat activitatea profesională în statul în care se află locul său de repartizare.

(a se vedea punctele 39, 43, 45, 46, 48 și 57)

Trimitere la:

Curte: 10 octombrie 1989, Atala‑Palmerini/Comisia, 201/88, Rec., p. 3109, punctul 10

Tribunalul de Primă Instanță: 8 aprilie 1992, Costacurta Gelabert/Comisia, T‑18/91, Rec., p. II‑1655, punctul 42; 14 decembrie 1995, Diamantaras/Comisia, T‑72/94, RecFP, p. I‑A‑285 și II‑865, punctul 48; 27 septembrie 2000, Lemaître/Comisia, T‑317/99, RecFP, p. I‑A‑191 și II‑867, punctul 51; 3 mai 2001, Liaskou/Consiliul, T‑60/00, RecFP, p. I‑A‑107 și II‑489, punctele 52, 55 și 56; 4 iunie 2003, Del Vaglio/Comisia, T‑124/01 și T‑320/01, RecFP, p. I‑A‑157 și II‑767, punctul 85; 25 octombrie 2005, Dedeu i Fontcuberta/Comisia, T‑299/02, RecFP, p. I‑A‑303 și II‑1377, punctul 66; 27 septembrie 2006, Kontouli/Consiliul, T‑416/04, RecFP, p. I‑A‑2‑181 și II‑A‑2‑897, punctele 90, 105 și 106; 19 iunie 2007, Asturias Cuerno/Comisia, T‑473/04, RepFP, p. I‑A‑2‑139 și II‑A‑2‑963, punctele 73 și 74 și jurisprudența citată

Tribunalul Funcției Publice: 8 aprilie 2008, Bordini/Comisia, F‑134/06, RepFP, p. I‑A‑1‑87 și II‑A‑1‑435, punctele 74, 76 și 77