Language of document : ECLI:EU:T:2012:501

Cauza T‑387/09

Applied Microengineering Ltd

împotriva

Comisiei Europene

„Al cincilea program‑cadru pentru acțiuni de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative – Contracte privind proiectele «Formation of a New Design House for MST» și «Assessment of a New Anodic Bonder» – Recuperarea unei părți a contribuției financiare plătite – Decizie care constituie titlu executoriu – Decizie care modifică decizia atacată în cursul procedurii – Temeiul juridic al acțiunii – Natura motivelor invocate – Încredere legitimă – Obligația de motivare – Principiul bunei administrări”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea) din 27 septembrie 2012

1.      Acțiune în anulare – Acțiune îndreptată împotriva unei decizii care constituie titlu executoriu în sensul articolului 249 CE – Decizie care poate fi atacată în temeiul articolului 230 CE – Admisibilitate – Motive referitoare la prevederile contractuale și la dreptul național aplicabil – Inadmisibilitate

(art. 230 CE, 238 CE, 249 CE și 256 CE)

2.      Dreptul Uniunii Europene – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții – Asigurări precise din partea administrației – Schimburi de informații cu Comisia înainte de semnarea contractului care nu constituie o asigurare sau o promisiune precisă – Încălcarea principiului încrederii legitime – Lipsă

3.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie a Comisiei referitoare la recuperarea unei părți a unei contribuții financiare plătite în cadrul unui program de cercetare – Necesitate de a anexa raportul de audit – Lipsă

(art. 253 CE)

4.      Dreptul Uniunii Europene – Principii – Principiul bunei administrări – Cocontractant al Comisiei care nu a informat‑o pe aceasta cu privire la schimbarea adresei sale – Trimiterea unor scrisori la vechea adresă – Încălcarea principiului bunei administrări – Lipsă – Noua adresă menționată în scrisori adresate unui auditor și transmise Comisiei – Expirarea perioadei contractuale – Irelevanță

(Carta drepturilor fundamentale, art. 41)

1.      Actele adoptate de instituții care se înscriu într‑un cadru pur contractual de care nu pot fi disociate nu figurează, tocmai din cauza naturii lor, printre actele vizate la articolul 249 CE.

În schimb, deciziile care constituie titlu executoriu, la care se referă articolul 256 CE, se numără, în lipsa unei mențiuni contrare în Tratatul CE, printre cele prevăzute la articolul 249 CE, a căror temeinicie nu poate fi contestată decât la instanța care se pronunță asupra acțiunii în anulare, în temeiul articolului 230 CE. Astfel se întâmplă în special atunci când o decizie care constituie titlu executoriu este adoptată în scopul recuperării unei creanțe născute dintr‑un contract încheiat de o instituție.

Sesizată cu o acțiune în anulare întemeiată pe dispozițiile articolului 230 CE, instanța Uniunii trebuie să aprecieze legalitatea actului atacat în raport cu Tratatul CE sau cu orice normă de drept referitoare la aplicarea acestuia și, așadar, a dreptului Uniunii. În schimb, în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolului 238 CE, un reclamant nu poate imputa instituției cocontractante decât încălcările prevederilor contractuale sau încălcările dreptului aplicabil contractului.

În consecință, într‑o cerere de anulare a unei decizii care constituie titlu executoriu, motivele întemeiate pe încălcări ale prevederilor contractuale și ale dreptului național aplicabil trebuie să fie respinse ca inadmisibile.

(a se vedea punctele 36 și 38-41)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 57-62)

3.      Conținutul obligației de motivare depinde de natura actului în cauză și de contextul în care acesta a fost adoptat. Motivarea trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea, pe de o parte, instanței Uniunii să își exercite controlul de legalitate, și, pe de altă parte, persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii adoptate pentru a putea să își apere drepturile și să verifice dacă decizia este bine fundamentată.

Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

În special, Comisia nu este obligată să își precizeze poziția cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate. Este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei.

În sfârșit, în cazul în care o persoană interesată a fost strâns asociată la procesul de elaborare a deciziei atacate și cunoaște, așadar, motivele pentru care autoritatea administrativă a adoptat această decizie, întinderea obligației de motivare depinde de contextul astfel creat printr‑o asemenea participare. Într‑o asemenea ipoteză, cerințele jurisprudenței în acest domeniu sunt puternic atenuate.

Astfel, atunci când, referindu‑se la un raport de audit, Comisia arată într‑o decizie, în mod suficient de clar, motivele pentru care a decis recuperarea unei părți din contribuția financiară plătită în cadrul unui program de cercetare, ea permite persoanei interesate să își valorifice drepturile în fața instanței Uniunii, iar acesteia din urmă să își exercite controlul asupra legalității deciziei menționate, fără a fi necesar ca respectivul raport de audit să fie anexat la aceasta.

(a se vedea punctele 64-67 și 72)

4.      Printre garanțiile conferite de dreptul Uniunii în cadrul procedurilor administrative se înscrie în special principiul bunei administrări, consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care implică obligația instituției competente de a examina, cu atenție și cu imparțialitate, toate elementele relevante ale cauzei.

În cadrul recuperării unei părți dintr‑o contribuție plătită în cadrul unui program de cercetare, în ceea ce privește scrisoarea prin care reclamanta era informată despre închiderea procedurii de audit, trimisă recomandat și cu confirmare de primire la adresa indicată de către reclamantă Comisiei, nu se poate reproșa Comisiei că a procedat în acest mod în lipsa informării sale de către persoana interesată cu privire la schimbarea de adresă. Astfel, pe de o parte, simpla împrejurare că perioada contractuală se terminase nu exonera reclamanta de obligația de a informa Comisia cu privire la schimbarea sa de adresă, din moment ce o procedură de audit era pendinte. Pe de altă parte, simpla menționare a noii sale adrese în semnătura mesajelor electronice către auditor nu poate fi suficientă pentru a considera că Comisia a fost informată corect cu privire la schimbarea de adresă, chiar dacă acest schimb de mesaje electronice a fost transmis de către auditor Comisiei.

(a se vedea punctele 76 și 80)