Language of document : ECLI:EU:T:2008:80

Cauza T‑411/07 R

Aer Lingus Group plc

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Procedură privind măsurile provizorii — Controlul concentrărilor — Decizie prin care o concentrare este declarată incompatibilă cu piața comună — Articolul 8 alineatele (4) și (5) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 — Cerere de suspendare a executării și de măsuri provizorii — Măsură incompatibilă cu repartizarea atribuțiilor între instituții — Competența Comisiei – Măsuri provizorii adresate unui intervenient — Cerere de suspendare a executării — Admisibilitate — Lipsa fumus boni iuris — Lipsa urgenței — Lipsa unui prejudiciu grav și ireparabil — Producerea unui prejudiciu în funcție de evenimente viitoare, incerte — Motivare insuficientă — Evaluare comparativă a tuturor intereselor”

Sumarul ordonanței

1.      Procedură privind măsurile provizorii — Suspendarea executării — Măsuri provizorii — Condiții de acordare — Caracterul provizoriu al măsurii

[art. 242 CE și 243 CE; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 104 alineatul (2)]

2.      Procedură privind măsurile provizorii — Suspendarea executării — Condiții de acordare — Interesul reclamantului de a obține suspendarea solicitată

[art. 242 CE; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 104 alin. (2)]

3.      Procedură privind măsurile provizorii — Măsuri provizorii — Măsuri incompatibile cu repartizarea atribuțiilor între instituții

[art. 233 CE și 243 CE; Regulamentul nr. 139/2004 al Consiliului, art. 8 alin. (4) și (5)]

4.      Procedură privind măsurile provizorii — Condiții de admisibilitate — Cerere introductivă — Cerințe de formă

[art. 243 CE; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 104 alin. (2)]

5.      Procedură privind măsurile provizorii — Competența judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii — Pronunțarea unor ordonanțe adresate unor terți — Limite

(art. 243 CE)

6.      Concurență — Concentrări — Competența Comisiei — Adoptarea unor măsuri împotriva părților la o concentrare interzisă — Condiții — Realizarea concentrării

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 7 alin. (1), și Regulamentul nr. 139/2004 al Consiliului, art. 3, art. 7 și art. 8 alin. (4) și (5)]

7.      Procedură privind măsurile provizorii — Suspendarea executării — Măsuri provizorii — Condiții de acordare — Urgență — Prejudiciu grav și ireparabil

[art. 242 CE și 243 CE; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 104 alineatul (2)]

1.      Potrivit articolului 107 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o ordonanță pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii poate avea doar un caracter provizoriu și nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul se pronunță în acțiunea principală. Rezultă că, în principiu, durata unei astfel de ordonanțe nu poate depăși durata acțiunii principale la care se referă.

(a se vedea punctul 45)

2.      O cerere de suspendare a executării nu poate fi formulată împotriva unei decizii administrative negative, deoarece acordarea suspendării nu poate avea ca efect modificarea situației reclamantului. Întrucât o astfel de cerere nu ar avea niciun interes pentru acesta, cererea trebuie respinsă, cu excepția cazului în care suspendarea ar fi necesară pentru admiterea oricăreia dintre cererile de măsuri provizorii formulate de reclamant dacă judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii le consideră admisibile și întemeiate.

(a se vedea punctele 46-48)

3.      În principiu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu poate adopta o măsură provizorie care, dacă ar trebui să fie dispusă, ar constitui o interferență în exercitarea atribuțiilor unei alte instituții, incompatibilă cu repartizarea atribuțiilor între diferitele instituții ale Comunității, astfel cum a fost dorită de autorii tratatului.

Acesta este cazul, și ea trebuie, așadar, respinsă ca inadmisibilă, al unei cereri de măsuri provizorii prin care se solicită obligarea Comisiei să aplice într‑un mod special articolul 8 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi, prin adoptarea anumitor măsuri împotriva celeilalte părți la o concentrare interzisă. Astfel, dacă în acțiunea principală s‑ar dispune că este de competența Comisiei să oblige să se ia măsurile prevăzute la articolul 8 alineatele (4) și (5) din regulament, Comisia este cea care, în măsura în care consideră necesar în contextul atribuțiilor de control care i‑au fost acordate în domeniul concentrărilor, trebuie să adopte măsurile necesare impuse de executarea hotărârii, în conformitate cu articolul 233 CE. În consecință, dacă judecătorul delegat cu judecarea cererii de măsuri provizorii admite această cerere, ar însemna să oblige Comisia să tragă concluzii precise din decizia de anulare și, așadar, să dispună o măsură care ar depăși competențele Tribunalului în acțiunea principală. Cu toate acestea, în cadrul sistemului de separare a puterilor stabilit prin tratat și prin regulament, este de competența Comisiei, în măsura în care consideră necesar în contextul atribuțiilor de control care i‑au fost acordate în domeniul concentrărilor, în special prin articolul 8 alineatele (4) și (5) din regulament, să adopte măsurile de restabilire a situației pe care le consideră adecvate.

(a se vedea punctele 49-51)

4.      O cerere de măsuri provizorii în temeiul articolului 243 CE nu poate fi vagă și imprecisă. Cu toate acestea, atunci când conținutul măsurilor solicitate de reclamant rezultă cu suficientă claritate din restul cererii, judecătorul delegat cu judecarea cererii poate considera că cererea nu este vagă și imprecisă și, astfel, o poate considera admisibilă.

(a se vedea punctele 52 și 53)

5.      În materie de măsuri provizorii, articolul 243 CE prevede în mod clar: „[î]n cauzele cu care este sesizată, Curtea de Justiție poate dispune măsurile provizorii necesare”. În mod evident, printr‑o astfel de formulare largă se urmărește să se acorde suficiente competențe judecătorului delegat cu judecarea cererii de măsuri provizorii pentru a dispune orice măsură pe care o consideră necesară pentru a garanta eficiența deplină a viitoarei hotărâri definitive, în scopul de a asigura că protecția juridică acordată de Curte nu are nicio lacună.

Prin urmare, în scopul de a asigura eficiența totală a articolului 243 CE, nu poate fi exclus ca judecătorul delegat cu judecarea cererii de măsuri provizorii să pronunțe, dacă este necesar, ordonanțe adresate în mod direct unor terți, întrucât atribuțiile largi ale acestui judecător sunt limitate, în ceea ce privește afectarea drepturilor și a intereselor terților, numai în cazurile în care astfel de drepturi și de interese pot fi afectate în mod grav. În acest sens, o astfel de putere de apreciere largă ar trebui exercitată cu respectarea drepturilor procedurale și în special a dreptului de a fi ascultat ale persoanelor cărora le sunt aplicate măsurile provizorii și ale părților care sunt afectate în mod direct de măsurile provizorii. Atunci când decide dacă trebuie să acorde măsurile provizorii solicitate în astfel de cauze, judecătorul delegat cu judecarea cererii trebuie, în plus, să ia în considerare în mod corespunzător atât temeinicia fumus boni iuris, cât și iminența unui prejudiciu grav și ireparabil în speță. Chiar și atunci când un terț nu a avut posibilitatea de a fi ascultat în contextul procedurii privind măsurile provizorii, nu se poate exclude ca măsurile provizorii să îi fie impuse, în circumstanțe excepționale și ținând cont de natura temporară a măsurilor provizorii, atunci când, în lipsa unor astfel de măsuri, reclamantul ar fi expus unei situații care i‑ar putea periclita însăși existența. Judecătorul delegat cu judecarea unei cereri de măsuri provizorii efectuează astfel de aprecieri atunci când evaluează diferitele interese în cauză.

(a se vedea punctele 56 și 59)

6.      Comisia nu aplică în mod greșit dispozițiile articolului 8 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi, care o autorizează să adopte măsuri împotriva părților la o concentrare interzisă deja realizată, atunci când, după ce a declarat incompatibilitatea cu piața comună a unui proiect de concentrare care prevede achiziționarea în întregime a capitalului unei întreprinderi, aceasta consideră că nu are competența de a împiedica întreprinderea cumpărătoare să își exercite dreptul de vot conferit de participarea minoritară achiziționată în final, în măsura în care aceasta nu este în poziția să exercite de facto sau de iure, prin intermediul acestei participări, un control asupra întreprinderii care constituie obiectul participării.

Astfel, deși este adevărat că termenul „implemented” care figurează în versiunea engleză poate conduce, în principiu, la o confuzie în privința domeniului de aplicare exact al acestor dispoziții, întrucât definiția termenului englezesc „implementation” poate cuprinde atât sensul de „realizare a unui obiectiv”, cât și pe cel de „punere în aplicare”, modul în care această expresie a fost tradusă în versiunile franceză, germană și italiană, compararea cu versiunea franceză a altor texte comunitare în care termenul „implementation” are în mod clar înțelesul de „punere în aplicare”, și nu pe cel de „realizare a unui obiectiv” și faptul că, în temeiul articolului 8 alineatul (4), Comisia poate să solicite întreprinderilor respective să „dizolve concentrarea” indică, totuși, că la prima vedere, definiția termenului „implementation” prevăzută de aceste dispoziții implică deplina punere în aplicare a concentrării în sensul articolului 3 din regulament și, prin urmare, o preluare a controlului.

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de o pretinsă practică a Comisiei potrivit căreia aceasta consideră că realizarea parțială, chiar și în ceea ce privește efectuarea unor mici pași spre transferul controlului, este interzisă la articolul 7 alineatul (1) din regulament, conform căruia o concentrare cu dimensiune comunitară nu poate fi pusă în aplicare înainte de a fi declarată compatibilă cu piața comună, și indică părților că ar trebui să se rețină de la efectuarea unor astfel de pași. Astfel, în primul rând, deși influențează și prezintă importanță pentru a stabili dacă așteptările legitime sunt justificate, practica urmată de Comisie nu este concludentă în această privință, interpretarea dreptului comunitar fiind o prerogativă a Curții de Justiție, și nu a Comisiei. În al doilea rând, chiar dacă articolul 7 alineatul (1) din regulament ar fi trebuit interpretat în sensul că interzice numai o schimbare a controlului în așteptarea examinării de către Comisie, dar nu și realizarea unor pași mici spre transferul controlului, precum exercitarea drepturilor de vot conferite de deținerea unor pachete minoritare, având în vedere termenele în care Comisia trebuie să examineze o concentrare notificată și combinațiile de factori care pot conduce la preluarea controlului în fiecare caz în parte, Comisia ar fi întemeiată să solicite părților să nu întreprindă nicio acțiune care ar putea conduce la o schimbare a controlului.

În sfârșit, această interpretare a articolului 8 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 139/2004 coroborat cu articolul 21 alineatul (3), prin care se interzice statelor membre să aplice legislația națională privind concurența oricărei concentrări care are o dimensiune comunitară, nu dă naștere, la prima vedere, unei lacune incompatibile cu obiectivul regulamentului. Astfel, în măsura în care pachetul minoritar restant nu mai este legat de o preluare a controlului, încetează să mai fie parte a unei „concentrări” și nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 139/2004, la prima vedere, articolul 21 din acest regulament nu împiedică, în principiu, în aceste circumstanțe, aplicarea legislației naționale privind concurența de către autoritățile naționale în materie de concurență și de către instanțele naționale. În plus, deși un pachet minoritar de acest tip nu poate fi, la prima vedere, reglementat prin regulament, poate fi avută în vedere aplicarea de către Comisie a dispozițiilor în materie de concurență din tratat, în special articolul 81 CE și articolul 82 CE, în privința comportamentelor întreprinderilor implicate.

(a se vedea punctele 89-92, 94, 98, 100, 101 și 103)

7.      Caracterul urgent al unei cereri de măsuri provizorii trebuie apreciat prin raportare la necesitatea de a se pronunța cu titlu provizoriu cu scopul de a evita ca partea care solicită măsura provizorie să sufere un prejudiciu grav și ireparabil. Această parte este cea care trebuie să aducă elemente de probă în sensul că nu poate aștepta până la pronunțarea hotărârii în acțiunea principală fără a suferi un astfel de prejudiciu.

Atunci când prejudiciul depinde de intervenția mai multor factori, este suficient ca acesta să fie previzibil cu un grad suficient de probabilitate. Cu toate acestea, partea care solicită măsura provizorie rămâne în continuare obligată să dovedească faptele pe care se întemeiază convingerea că s‑ar putea produce un astfel de prejudiciu grav și ireparabil. Pentru a stabili dacă prejudiciul preconizat este grav și ireparabil și oferă, așadar, motive pentru a dispune adoptarea de măsuri provizorii, judecătorul delegat cu judecarea cererii trebuie să dispună de elemente de probă temeinice care să îi permită să stabilească consecințele precise pe care le‑ar putea suferi fiecare dintre subiecții vizați.

Afirmația părții care solicită măsura provizorie potrivit căreia judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii ar trebui să aplice „principiul precauției” și este îndreptățit să aplice „măsuri de protecție” fără a mai trebui să aștepte probe privind realitatea riscului pretins nu poate fi, așadar, acceptată.

(a se vedea punctele 116-119)