Cauza C‑440/07 P

Comisia Comunităților Europene

împotriva

Schneider Electric SA

„Recurs – Operațiuni de concentrare a întreprinderilor – Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 – Decizie a Comisiei de declarare a unei operațiuni ca fiind incompatibilă cu piața comună – Anulare – Răspunderea extracontractuală a Comunității ca urmare a nelegalității constatate – Condiții”

Sumarul hotărârii

1.        Recurs – Motive – Controlul exercitat de Curte cu privire la aprecierea elementelor de probă – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare

(art. 225 CE; Statutul Curții de Justiție, art. 58)

2.        Concurență – Concentrări – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Conținut necesar – Limite – Respectarea dreptului la apărare

(Regulamentul nr. 4064/89 al Consiliului, art. 18)

3.        Recurs – Motive – Motivare insuficientă sau contradictorie – Admisibilitate – Conținutul obligației de motivare

(art. 225 CE; Statutul Curții de Justiție, art. 58)

4.        Răspundere extracontractuală – Condiții – Încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar

(art. 288 al doilea paragraf CE)

5.        Concurență – Concentrări – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Conținut necesar – Respectarea dreptului la apărare

[Regulamentul nr. 4064/89 al Consiliului, art. 18 alin. (3)]

6.        Recurs – Motive – Apreciere greșită a faptelor – Inadmisibilitate – Controlul exercitat de Curte cu privire la aprecierea elementelor de probă – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare – Controlul exercitat de Curte cu privire la existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și faptul generator – Includere

(art. 225 CE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf)

7.        Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Prejudiciu – Legătură de cauzalitate

(art. 288 al doilea paragraf CE)

1.        Constatarea faptelor și aprecierea elementelor de probă de către Tribunal constituie chestiuni de drept supuse controlului Curții în cadrul unui recurs atunci când inexactitatea materială a constatărilor Tribunalului reiese din documentele depuse la dosar și, respectiv, în cazul denaturării elementelor de probă.

(a se vedea punctul 104)

2.        Menționarea, într‑o comunicare privind obiecțiunile, a unei obiecțiuni precum o problemă referitoare la consolidare nu presupune o demonstrare completă a temeiniciei sale la capătul unei analize economice exhaustive. O asemenea demonstrare, care, în domeniul concentrărilor, poate prezenta în mod efectiv dificultăți importante, trebuie finalizată numai în urma procedurii, având în vedere în special observațiile întreprinderilor implicate, corect informate asupra existenței problemei de concurență prin intermediul comunicării privind obiecțiunile în vederea unei exercitări eficiente a dreptului lor la apărare. În stadiul comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu trebuie să prezinte în mod suficient de clar și de precis faptul că problema referitoare la consolidare se poate opune declarării unei concentrări ca fiind compatibilă.

(a se vedea punctele 130-132)

3.        Obligația de motivare nu impune Tribunalului să facă o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Motivarea poate fi, așadar, implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele acestora, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul.

(a se vedea punctele 135 și 175)

4.        Angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității este supusă întrunirii unui ansamblu de condiții, printre care figurează, atunci când este vorba despre nelegalitatea unui act juridic, existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect să confere drepturi persoanelor de drept privat. În ceea ce privește această condiție, criteriul decisiv pentru a considera că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă este cel al ignorării manifeste și grave de către o instituție comunitară a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere redusă în mod considerabil sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave. După caz, regimul stabilit de Curte în materie de răspundere extracontractuală a Comunității ia în considerare în special complexitatea situațiilor pe care trebuie să le soluționeze.

(a se vedea punctele 160 și 161)

5.        Comunicarea privind obiecțiunile este un document esențial pentru aplicarea principiului respectării dreptului la apărare consacrat la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi. În vederea asigurării unei exercitări eficiente a dreptului la apărare, acest document circumscrie obiectul procedurii administrative inițiate de Comisie, împiedicând‑o astfel să rețină alte obiecțiuni în decizia prin care se finalizează procedura. În acest scop, articolul 18 alineatul (3) din regulament impune ca, atunci când Comisia constată în cursul procedurii de investigare detaliată, ulterior comunicării privind obiecțiunile, că o problemă de concurență care poate determina o declarare a incompatibilității nu a fost menționată sau a fost insuficient menționată în respectiva comunicare, trebuie să renunțe la această obiecțiune în stadiul deciziei finale sau să pună întreprinderile implicate în măsură să formuleze, în prealabil, toate observațiile pe fond și propunerile de măsuri corective utile.

(a se vedea punctele 162-165)

6.        Atunci când Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, în temeiul articolului 225 CE, Curtea este competentă să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice stabilite de Tribunal pe baza acestora. Or, în materia răspunderii extracontractuale a Comunității, problema existenței unei legături de cauzalitate între faptul generator și prejudiciu, condiția angajării acestei răspunderi, constituie o chestiune de drept care este, prin urmare, supusă controlului Curții. În aceste condiții, un motiv întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi reținut în mod greșit existența unei legături directe de cauzalitate între o culpă a Comisiei și pretinsul prejudiciu invocat de întreprinderea recurentă este admisibil în măsura în care vizează tocmai un control al calificării juridice a faptelor, efectuată de Tribunal pentru a reține existența unei legături directe de cauzalitate și în măsura în care acest control poate fi realizat fără contestarea constatărilor și a aprecierilor asupra faptelor.

(a se vedea punctele 191-193)

7.        Într‑un context în care, în urma dobândirii controlului unei societăți, o întreprindere, căreia Comisia i‑a notificat o decizie de declarare a operațiunii respective ca fiind incompatibilă cu piața comună, iar ulterior o decizie prin care se dispune dizolvarea fuziunii celor două întreprinderi, a încheiat un contract de cesionare a acelei societăți având un moment diferit de producere a efectelor, acest contract putând fi reziliat până la o dată stabilită de întreprindere în schimbul unei indemnizații de reziliere, apoi a decis să nu exercite această posibilitate de reziliere, deși cele două decizii ale Comisiei fuseseră anulate ca urmare a unei culpe a Comisiei de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Comunității, pentru a constata existența unui drept la repararea prejudiciului suferit de întreprindere ca urmare a reducerii prețului de cesionare pe care a trebuit să o consimtă în favoarea cesionarului în schimbul prelungirii efectului acestei cesiuni, Tribunalul reține în mod greșit existența unei legături directe de cauzalitate între culpa Comisiei și prejudiciul suferit de întreprindere.

Într‑o asemenea situație, trebuie constatată o lipsă a legăturii directe de cauzalitate între reducerea de preț în litigiu și nelegalitatea care afectează decizia de declarare a operațiunii de concentrare ca fiind incompatibilă cu piața comună, cauza directă a prejudiciului invocat constând în decizia întreprinderii, pe care aceasta nu era obligată să o adopte, de a permite ca cesionarea acelei societăți să devină efectivă, deși urmarea logică a anulării deciziei de declarare a operațiunii de concentrare ca fiind incompatibilă cu piața comună ar fi fost aceea ca întreprinderea să participe la reluarea procedurii de investigare detaliată până la finalizarea acesteia, moment în care fie ar fi fost adoptată o decizie de constatare a compatibilității concentrării, situație în care întreprinderea nu ar fi avut obligația să cesioneze societatea respectivă și, prin urmare, nu ar fi suferit pretinsa reducere de preț, fie ar fi fost adoptate o nouă decizie de incompatibilitate și o nouă decizie de separare a fuziunii, situație în care cesionarea ar fi fost consecința legală a incompatibilității constatate și nu s‑ar fi aflat, așadar, la originea unui prejudiciu reparabil.

(a se vedea punctele 200-202, 204, 205 și 221)