Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 6 iunie 2024(1)
Cauza C‑230/23
Reprobel CV
împotriva
Copaco Belgium NV
[cerere de decizie preliminară formulată de Ondernemingsrechtbank Gent Afdeling Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Secțiunea Gent, Belgia)]
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 2 – Dreptul de reproducere – Articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) – Excepții și limitări – Reproducere pentru uz personal – Compensație echitabilă – Efect direct – Organism însărcinat cu perceperea și cu repartizarea compensației echitabile – Posibilitatea de a invoca în mod direct o directivă împotriva acestui organism”
Introducere
1. Întrebările preliminare din prezenta cauză ne determină să abordăm una dintre problemele fundamentale ale dreptului Uniunii, și anume problema efectului direct al dispozițiilor directivelor și posibilitatea invocării acestora în raporturi verticale, cu alte cuvinte într‑un litigiu între un particular și un stat membru. Deși datează de la originea construcției ordinii juridice a Uniunii, această problematică este în continuare o sursă de litigii și controverse(2).
2. Prezenta cauză privește ambele probleme care se ridică în această privință. Astfel, de o parte, trebuie să se stabilească dacă este posibil să se confere efect direct dispozițiilor unei directive pe care, deși au un caracter facultativ, statul membru în cauză a ales să le pună în aplicare. În plus, în prezenta cauză, după cum reiese în mod direct dintr‑o decizie a Curții, această punere în aplicare a intervenit într‑un mod incompatibil cu dreptul Uniunii. Pe de altă parte, prezenta cauză ridică din nou problema posibilității de a invoca efectul direct al unei dispoziții a unei directive împotriva unui organism privat căruia un stat membru i‑a încredințat îndeplinirea unor misiuni de interes public.
3. Cu privire la aceste două aspecte, se pare ca Curtea va trebui să își clarifice jurisprudența anterioară.
Cadru juridic
Dreptul Uniunii
4. Articolul 2 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(3) prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
(a) pentru autori, a operelor lor;
(b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;
(c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
(d) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor;
(e) pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”
5. Potrivit articolului 5 alineatul (2) litera (a) din aceeași directivă:
„Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:
(a) pentru reproduceri pe hârtie sau orice suport similar, realizate prin folosirea oricărui tip de tehnici fotografice sau prin alt proces cu efecte similare, cu excepția partiturilor, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile;
(b) pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză;”.
Dreptul belgian
6. Dreptul belgian, în versiunea aplicabilă litigiului principal, a introdus remunerația cu titlu de excepții de la dreptul de reproducere la articolele 59 și 60 din wet van 30 juni 1994 betreffende het auteursrecht en de naburige rechten (Legea din 30 iunie 1994 privind dreptul de autor și drepturile conexe)(4). Această remunerație era compusă dintr‑o parte forfetară, care depindea de numărul de aparate care permit reproducerea de opere protejate, și dintr‑o parte proporțională cu numărul realizat de copii ale unor astfel de opere.
7. Conform articolului 60a din această lege, organismul responsabil cu perceperea și repartizarea remunerației menționate avea dreptul să solicite informații relevante de la autoritățile vamale, de la autoritățile fiscale în materia taxei pe valoarea adăugată, de la organismele de securitate socială, de la serviciul de control și mediere al Ministerului Economiei, precum și, sub rezerva reciprocității, de la organisme străine similare.
8. În temeiul articolului 61 din legea menționată, cuantumul remunerației era stabilit prin besluit van 30 oktober 1997 betreffende de vergoeding verschuldigd aan auteurs en uitgevers voor het kopiëren voor privégebruik of didactisch gebruik van werken die op grafische of op soortgelijke wijze zijn vastgelegd (Decretul regal din 30 octombrie 1997 privind remunerarea autorilor și a editorilor pentru copiile unor opere pe suport grafic sau analog realizate în scop personal sau didactic)(5). Conform articolului 7 din acest decret, organismele debitoare ale remunerației în cauză erau obligate să prezinte persoanei însărcinate cu perceperea acesteia declarații lunare care conțineau informații care să permită identificarea persoanei impozabile și să stabilească cuantumul remunerației datorate pe baza numărului de aparate vândute.
9. În temeiul koninklijk besluit van 15 oktober 1997 tot het belasten van een vennootschap met de inning en de verdeling van de vergoeding voor het kopiëren van werken die op grafische of soortgelijke wijze zijn vastgelegd (Decretul regal din 15 octombrie 1997 privind stabilirea organismului însărcinat cu perceperea și repartizarea remunerației pentru reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog)(6), societății Reprobel i s‑a încredințat perceperea și repartizarea remunerației menționate.
Situația de fapt din litigiul principal, procedura și întrebările preliminare
10. Copaco Belgium NV, societate de drept belgian (denumită în continuare „Copaco”), este un distribuitor de echipament informatic pentru întreprinderi și consumatori, inclusiv echipament pentru copiere, precum copiatoarele și scanerele. În această calitate, ea era supusă plății unei remunerații pentru reproducerea operelor.
11. În Hotărârea Hewlett‑Packard Belgium(7), Curtea a statuat printre altele că articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 se opune în principiu unei reglementări precum reglementarea belgiană, care combină o remunerație forfetară și o remunerație proporțională, fără a prevedea însă mecanisme care să permită adaptarea cuantumului remunerației la prejudiciul efectiv suferit de titularii de drepturi(8). O nouă legislație belgiană privind remunerația pentru reproducerea operelor, conformă cu liniile directoare ce rezultă din această hotărâre, a intrat în vigoare în martie 2017.
12. În urma hotărârii menționate, Copaco a refuzat să plătească facturile emise de Reprobel pe baza declarațiilor pe care Copaco le depusese pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2015 și decembrie 2016. Astfel, Copaco apreciază că, potrivit Hotărârii Hewlett‑Packard Belgium, sistemul belgian de remunerare pentru reproducerea de opere era incompatibil cu dreptul Uniunii în perioada în litigiu.
13. La 16 decembrie 2020, Reprobel a chemat în judecată societatea Copaco, solicitând plata restanțelor de remunerație pentru reproducerea de opere, majorate cu dobânzi, precum și daune interese. Cauza a fost trimisă instanței de trimitere potrivit competenței sale teritoriale. În fața acestei instanțe, Copaco susține că articolul 5 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 are efect direct și că Reprobel este o emanație a statului împotriva căreia se poate invoca acest efect direct. Reprobel contestă aceste două afirmații.
14. În aceste condiții, Ondernemingsrechtbank Gent Afdeling Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Secția din Gent, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) O entitate precum REPROBEL, în măsura în care este însărcinată de stat, printr‑un decret regal, cu perceperea și repartizarea compensației echitabile stabilite de stat, în sensul articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, și asupra căreia statul exercită un control este o entitate împotriva căreia un particular poate invoca, pentru apărarea sa, incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei norme naționale pe care această entitate dorește să o impună acestui particular?
2) Pentru a se răspunde la această întrebare, este important faptul că controlul exercitat de stat asupra acestei entități implică printre altele:
– obligația pentru această entitate de a trimite întotdeauna ministrului competent o copie a cererii sale de informații adresată debitorilor, necesare atât pentru perceperea, cât și pentru repartizarea remunerației pentru reprografie, astfel încât ministrul să poată fi informat cu privire la modul în care entitatea își exercită dreptul de control și să poată constata dacă este indicat ca, printr‑un ordin ministerial, să stabilească conținutul, numărul și frecvența cererilor de informații de asemenea manieră încât ele să nu îngreuneze activitățile persoanelor chestionate mai mult decât este necesar;
– obligația pentru entitate de a apela la reprezentantul ministrului pentru a trimite o cerere de informații necesare pentru perceperea remunerației proporționale pentru reprografie, debitorilor, distribuitorilor, indiferent dacă aceștia sunt comercianți cu ridicata sau cu amănuntul, societăților de leasing sau societăților care se ocupă cu întreținerea aparaturilor, dacă debitorul nu a cooperat la încasare, cu precizarea că entitatea are de asemenea obligația de a trimite o copie a acestei cereri ministrului competent, astfel încât acesta să poată stabili conținutul, numărul și frecvența cererilor de asemenea manieră încât ele să nu îngreuneze activitățile persoanelor chestionate mai mult decât este necesar;
– obligația pentru entitate de a prezenta spre aprobare ministrului competent regulile de repartizare legate de remunerația pentru reprografie, precum și orice modificare suferită de acestea;
– obligația pentru entitate de a supune formularul de declarație întocmit de ea aprobării ministrului competent, fără de care formularul nu poate fi eliberat.
3) Pentru a se răspunde la întrebare, este important de asemenea faptul că entitatea dispune de următoarele competențe:
– competența de a solicita toate informațiile necesare pentru perceperea remunerației pentru reprografie de la toate persoanele care sunt debitori, cotizanți, distribuitori, indiferent dacă aceștia sunt comercianți cu ridicata sau cu amănuntul, societăți de leasing și societăți care se ocupă cu întreținerea aparaturilor. Fiecare cerere trebuie efectuată, în mod obligatoriu, cu menționarea sancțiunilor penale care se aplică în cazul în care nu se respectă termenul stabilit sau se furnizează informații incomplete sau incorecte;
– competența de a solicita tuturor debitorilor să furnizeze toate informațiile legate de operele copiate, care sunt necesare pentru repartizarea remunerației pentru reprografie;
– competența de a obține toate informațiile necesare pentru îndeplinirea misiunii sale de la Administrația Vămilor și Accizelor, Administrația TVA și Oficiul Național de Securitate Socială?
4) Articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 are efect direct?
5) O instanță națională trebuie, la solicitarea unui particular, să lase neaplicată o normă națională atunci când această normă impusă de stat contravine articolului 5 [alineatul (2)] literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, menționat anterior, în special deoarece această normă, contrar articolului menționat, obligă acest particular să plătească taxe?”
15. Cererea de decizie preliminară a fost primită de Curte la 13 aprilie 2023. Au prezentat observații părțile din procedura principală, guvernul francez și Comisia Europeană. Aceleași părți, precum și guvernul francez, au fost reprezentate în ședința care s‑a desfășurat la 6 martie 2024.
Analiză
16. Instanța de trimitere adresează în prezenta cauză cinci întrebări preliminare. Primele trei privesc posibilitatea de a considera un organism precum Reprobel ca fiind o emanație a unui stat membru, astfel încât o dispoziție a unei directive poate fi invocată în mod direct de un particular împotriva acesteia. Ultimele două întrebări privesc posibilitatea de a invoca în mod direct articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29. Propunem să începem analiza cu aceste ultime două întrebări.
Cu privire la a patra și la a cincea întrebare preliminară
17. Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/29 are efect direct, astfel încât un particular se poate prevala de acesta în fața unei instanțe naționale pentru a evita plata unei redevențe aferente compensației echitabile atunci când această redevență este percepută în temeiul unei reglementări naționale incompatibile cu dispozițiile menționate ale Directivei 2001/29.
Cu privire la principiul efectului direct
18. Principiul efectului direct al dispozițiilor dreptului Uniunii datează chiar de la originea acestui sistem juridic. Astfel, este de notorietate faptul că acest principiu a fost consacrat de Curte în Hotărârea van Gend & Loos(9), care prezintă o importanță fundamentală pentru acest sistem. Aplicarea principiului efectului direct dispozițiilor directivelor care îndeplinesc anumite condiții a fost confirmată în Hotărârea van Duyn(10). Curtea formulează în prezent acest principiu după cum urmează:
„Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta s‑a abținut de la transpunerea în termen a acestei directive în dreptul național, fie atunci când a transpus directiva în mod incorect. […]
Curtea a precizat că o dispoziție a dreptului Uniunii, pe de o parte, este necondiționată atunci când enunță o obligație care nu este supusă niciunei condiții și nici nu este subordonată, în privința executării sau a efectelor sale, intervenției vreunui act fie al instituțiilor Uniunii, fie al statelor membre și, pe de altă parte, este suficient de precisă pentru a fi invocată de un justițiabil și aplicată de instanță atunci când enunță o obligație în termeni neechivoci […].
În plus, Curtea a statuat că, chiar dacă o directivă lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere atunci când adoptă modalitățile de punere a sa în aplicare, o dispoziție a acestei directive poate fi considerată ca având un caracter necondiționat și precis atunci când pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o enunță […](11).”
19. Acesta este contextul în care trebuie analizat răspunsul la a patra și la a cincea întrebare preliminară.
Cu privire la aplicarea în speță
20. Reprobel, precum și guvernele belgian și francez susțin că, având în vedere marja largă de apreciere de care dispun statele membre în ceea ce privește organizarea sistemului de compensație echitabilă prevăzut la articolul 15 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 și finanțarea acestuia, aceste dispoziții nu sunt suficient de necondiționate și de precise pentru a li se conferi un efect direct în temeiul jurisprudenței Curții citate mai sus.
21. Această teză pare discutabilă în lumina jurisprudenței Curții potrivit căreia aceste dispoziții impun statelor membre care au pus în aplicare excepțiile de la dreptul de reproducere să prevadă o obligație de rezultat care implică obligația acestora de a asigura perceperea efectivă a compensației echitabile(12), calculată în funcție de prejudiciul cauzat titularilor de drepturi(13) și a cărei sarcină financiară trebuie, în principiu, să fie suportată de utilizatorii finali(14). Prin urmare, Curtea nu a avut dificultăți nici în a recunoaște, în dispozițiile în cauză, norme precise și necondiționate referitoare la organizarea compensației echitabile pe care acestea le prevăd.
22. Cu toate acestea, mai întâi și independent de aspectul dacă însăși obligația de a prevedea o asemenea compensație îndeplinește criteriile efectului direct menționate la punctul 18 din prezentele concluzii, argumentul părților din procedură citate anterior este, în opinia noastră, cu totul inoperant în contextul prezentei cauze. Astfel, nu este vorba despre constatarea efectului direct al dispozițiilor menționate ale Directivei 2001/29 in abstracto, ci în raport cu litigiul principal. Or, în această procedură, nu este vorba despre plata, direct în temeiul dispozițiilor menționate, a compensației echitabile, ci despre dreptul societății Copaco de a refuza plata unei redevențe (denumită în continuare „redevența în litigiu”) destinate finanțării acestei compensații și percepute într‑un mod neconform cu această directivă.
23. În ceea ce privește chestiunea efectului direct al dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama de orice normă, altfel spus de normele de drept ce decurg din dispozițiile acestui drept și din care rezultă pentru particulari drepturi precise și necondiționate față de stat. Aceste norme nu trebuie să reiasă în mod necesar direct din redactarea dispozițiilor, dar pot, în temeiul acestora, să fie deduse pe calea interpretării, în special de către Curte. Astfel, după cum arată în mod întemeiat Copaco, interpretarea pe care Curtea o dă unei dispoziții de drept al Uniunii, cu titlu preliminar, clarifică și precizează semnificația și efectele acestor dispoziții, astfel cum trebuie înțelese și aplicate de la intrarea lor în vigoare, astfel încât este necesar să se țină seama de această interpretare pentru a stabili dacă o dispoziție este suficient de precisă pentru a fi considerată ca având efect direct(15).
24. În ceea ce privește articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, din această dispoziție se desprind în special trei norme juridice. În primul rând, competența statelor membre de a introduce excepții de la dreptul de reproducere prevăzut de aceste dispoziții; această normă are un caracter facultativ. În al doilea rând, obligația de a prevedea o compensație echitabilă pentru titularii acestui drept de reproducere; această normă este obligatorie pentru statele membre care au introdus aceste excepții. În sfârșit, în al treilea rând, o serie de norme care decurg din jurisprudența Curții și care stabilesc principiile pe care trebuie să se întemeieze acest sistem de compensații echitabile. Prin urmare, statele membre nu sunt obligate să introducă în ordinea lor juridică excepțiile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29. Cu toate acestea, dacă procedează astfel, ele sunt obligate să introducă de asemenea compensația echitabilă prevăzută de aceste dispoziții și sunt ținute de principiile privind instituirea și finanțarea acestei compensații, astfel cum, potrivit Curții, decurg din aceste dispoziții.
25. Printre aceste principii figurează normele de natură negativă pe care Curtea le‑a stabilit în Hotărârea Hewlett‑Packard Belgium tocmai în ceea ce privește modalitățile de percepere a redevenței în litigiu în vigoare în Belgia. Potrivit acestei hotărâri, nu este admisibil să se finanțeze compensația echitabilă prevăzută la articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 prin intermediul unei remunerații care combină o remunerație forfetară și o remunerație proporțională, în măsura în care, în primul rând, cuantumul remunerației forfetare este calculat numai în funcție de viteza cu care aparatul în cauză poate să realizeze reproducerile, în al doilea rând, cuantumul remunerației proporționale variază după cum debitorul a cooperat sau nu a cooperat la încasarea acestei remunerații, și, în al treilea rând, sistemul combinat în ansamblul său nu este prevăzut cu mecanisme, în special de rambursare, care să permită aplicarea suplimentară a criteriilor prejudiciului efectiv și prejudiciului stabilit în mod forfetar cu privire la diferitele categorii de utilizatori(16). Caracteristicile compensației descrise mai sus corespund celor ale redevenței în litigiu. Acestea sunt normele, rezultate din interpretarea de către Curte a articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, pe care le invocă Copaco, iar efectul direct al acestor norme face obiectul celei de a patra întrebări preliminare.
26. Caracterul necondiționat al normelor de mai sus pentru un stat membru care a introdus excepțiile de la dreptul de reproducere prevăzute la articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 nu este repus în discuție. Problema care se ridică este aceea dacă normele respective sunt suficient de precise pentru a fi considerate ca având efect direct.
27. La aprecierea caracterului suficient de precis al normelor de drept al Uniunii, Curtea examinează cercul beneficiarilor acestor norme și conținutul drepturilor care decurg din ele(17). Am dori să începem cu acest din urmă aspect.
28. Normele de drept în discuție introduc interdicția pentru statele membre de a prevedea o redevență destinată finanțării compensației echitabile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, având caracteristici precum cele descrise la punctul 4 din Hotărârea Hewlett‑Packard Belgium. Curtea a statuat deja în Hotărârea van Gend & Loos că o astfel de interdicție și, prin urmare, o obligație de a nu acționa din partea unui stat membru pot constitui o sursă de drepturi pozitive care revine particularilor(18).
29. În ceea ce privește redevența destinată finanțării compensației echitabile, persoanele fizice au dreptul să nu suporte sarcina financiară a redevenței respective în cazul în care aceasta este percepută cu încălcarea principiilor care decurg, în conformitate cu jurisprudența Curții, din articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29(19). Este adevărat că, în jurisprudența de până în prezent, Curtea a subliniat necesitatea ca un sistem de compensație echitabilă să prevadă dreptul la restituirea unei redevențe percepute în mod nejustificat, destinată să finanțeze această compensație. Cu toate acestea, este evident, în opinia noastră, că particularii au dreptul să refuze plata unei astfel de taxe în cazul în care plata nu a fost încă efectuată și în care neconformitatea cu dispozițiile menționate ale Directivei 2001/29 a sistemului național care stabilește compensația echitabilă reiese în mod clar dintr‑o hotărâre a Curții deja pronunțată și a fost confirmată prin decizii ale instanțelor naționale. Astfel, faptul de a constrânge, într‑o asemenea situație, persoana interesată să achite o asemenea redevență și să aștepte ulterior rambursarea acesteia ar fi ilogic și ar face excesiv de dificilă exercitarea drepturilor pe care i le conferă reglementarea Uniunii.
30. Prin urmare, este necesar să se considere că dispozițiile articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, astfel cum au fost interpretate în Hotărârea Hewlett‑Packard Belgium, stabilesc un drept, necondiționat și suficient de precis, al particularilor de a refuza plata unei redevențe destinate să finanțeze compensația echitabilă prevăzută de aceste dispoziții, atunci când o astfel de redevență prezintă caracteristici precum cele indicate la punctul 4 din dispozitivul hotărârii menționate.
31. În ceea ce privește cercul persoanelor îndreptățite la un astfel de refuz, acesta este de asemenea definit în mod precis: este vorba despre orice organism obligat la plata redevenței menționate mai sus. Nu există nicio îndoială nici cu privire la problema identificării organismului obligat la plata impozitului. Statele membre sunt cele care, în temeiul articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, au posibilitatea să introducă în ordinea lor juridică națională excepțiile de la dreptul de reproducere prevăzute de această dispoziție și sunt obligate să prevadă o compensație echitabilă în acest temei, precum și un sistem de finanțare a acesteia. Statele membre sunt supuse, prin urmare, în mod necesar și oricăror obligații, pozitive sau negative, legate de instituirea unui astfel de sistem și care decurg din jurisprudența Curții, printre care interdicția de a percepe redevențe incompatibile cu dispozițiile menționate ale Directivei 2001/29.
32. În speță, incompatibilitatea cu articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 a dispozițiilor belgiene care instituie redevența în litigiu, în versiunea aplicabilă în cauza principală, rezulta în mod clar din Hotărârea Hewlett‑Packard Belgium, ceea ce a condus la modificarea acestor dispoziții. Dispozițiile menționate mai sus ale directivei, astfel cum au fost interpretate de Curte, sunt, așadar, suficient de precise și necondiționate pentru a se concluziona în sensul incompatibilității cu acestea a dispozițiilor naționale(20). Prin urmare, așa cum susține în mod întemeiat Copaco, instanța de trimitere ar trebui să înlăture aceste dispoziții naționale și să constate caracterul neîntemeiat al cererii societății Reprobel, întemeiată pe acestea.
Răspunsul la întrebările preliminare
33. Având în vedere cele de mai sus, propunem să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare preliminară în sensul că articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 are efect direct, astfel încât poate fi invocat de un particular în fața unei instanțe naționale pentru a evita plata unei redevențe cu titlu de compensație echitabilă atunci când această redevență este percepută în temeiul unei reglementări naționale incompatibile cu dispozițiile menționate ale Directivei 2001/29, inclusiv cu jurisprudența Curții referitoare la interpretarea acestora.
34. În contextul litigiului principal, acest lucru implică, desigur, constatarea faptului că Reprobel poate fi considerată o emanație a statului belgian, ceea ce ne determină să examinăm primele trei întrebări preliminare.
Cu privire la întrebările preliminare prima‑a treia
35. Prin intermediul întrebărilor preliminare prima‑a treia, pe care propunem să le examinăm împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă particularii pot invoca în mod direct dispoziții ale dreptului Uniunii pentru a înlătura aplicarea în privința lor a unei reglementări naționale contrare acestui drept împotriva unui organism însărcinat de un stat membru cu perceperea redevențelor destinate finanțării compensației echitabile în sensul articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, precum și cu plata acestei compensații titularilor de drepturi și care dispune de prerogative speciale pentru îndeplinirea misiunilor sale.
36. În cauza principală, este cert că Reprobel nu este un organ al statului belgian. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, particularii pot invoca în mod direct dispozițiile dreptului Uniunii nu numai împotriva statelor membre și a organelor acestora stricto sensu, ci și printre altele împotriva organismelor care exercită misiuni de interes public și care dispun de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari(21). Pentru aceasta nu este însă necesar ca aceste organisme să fie supuse autorității sau controlului statului(22).
37. O analiză detaliată a acestor criterii a fost efectuată recent de avocații generali E. Sharpston(23) și N. Emiliou(24). Nu repetăm aici considerațiile lor teoretice foarte interesante în această privință – facem trimitere cu privire la acest aspect la lectura concluziilor menționate. În schimb, ne vom limita la chestiunile legate de circumstanțele specifice ale prezentei cauze.
Cu privire la misiunile de interes public
38. Reprobel nu este un organism de drept public și nici nu este controlată de statul belgian astfel încât să se poată considera că face parte din punct de vedere structural din acesta. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă aceasta îndeplinește o misiune de interes public și dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.
39. După cum am arătat deja, statele membre au posibilitatea, în temeiul articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, să introducă în ordinea lor juridică excepțiile de la dreptul de reproducere prevăzute la acesta, precum și obligația de a stabili, în acest temei, o compensație echitabilă și un sistem de finanțare a acestei compensații(25). Curtea a statuat că, în principiu, sarcina economică a acestei finanțări ar trebui suportată de utilizatorii finali, titulari ai drepturilor care decurg din aceste excepții. Cu toate acestea, ținând seama de dificultățile practice de identificare a acestor utilizatori, statele membre au posibilitatea de a institui un sistem în cadrul căruia această sarcină revine producătorilor sau distribuitorilor de aparate și de suporturi care permit copierea operelor și a altor obiecte protejate prin dreptul de reproducere ori furnizorilor de servicii de reproducere, care repercutează sarcina financiară asupra utilizatorilor finali, astfel cum reiese din prețul acestor aparate și suporturi(26).
40. În acest context, mai trebuie precizat că prejudiciul suferit de titularii dreptului de reproducere este în mare măsură ipotetic, în special în ceea ce privește excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Astfel, ar fi foarte dificil pentru titular să invoce acest drept în privința actelor pe care utilizatorii le îndeplinesc în sfera privată și pe care aceștia le consideră ca fiind o utilizare normală a unei copii a operei dobândite în mod legal. Introducerea acestor excepții de la dreptul în discuție face parte, așadar, din politica publică. În cadrul acestei politici, statul, pe de o parte, legalizează activități pe care utilizatorii le‑ar fi desfășurat în orice caz, independent de natura lor legitimă, având în vedere riscul redus ca acestea să fie descoperite și să angajeze responsabilitatea statului. Pe de altă parte, acesta furnizează titularilor de drepturi venituri care ar fi adesea foarte dificil de obținut direct de la utilizatori.
41. Redevența astfel percepută are caracterul unei redevențe publice pentru echipamentele și suporturile utilizate pentru efectuarea de copii și este în sarcina tuturor cumpărătorilor acestor echipamente, suporturi sau servicii, care se pot prevala de excepțiile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29(27). Această redevență nu depinde, așadar, de utilizarea efectivă a excepțiilor menționate de utilizatori. Astfel, după cum a statuat Curtea, trebuie să se prezume că aceștia exercită pe deplin drepturile care le sunt conferite în materie(28). Pe de altă parte, este atribuția statelor membre, care stabilesc cuantumul redevenței pentru aparate și suporturi, să o determine la un astfel de nivel încât veniturile aferente să compenseze prejudiciul efectiv suferit de titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe ca urmare a acestor excepții(29).
42. Prin urmare, nu este vorba aici despre un schimb de prestații reciproce între utilizatorii finali și titularii de drepturi menționați, ci despre o reglementare erga omnes în temeiul căreia orice persoană căreia i se aplică excepțiile în cauză are dreptul să îndeplinească actele care intră sub incidența excepțiilor prevăzute la articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29. În schimb, titularii de drepturi primesc o compensație pentru prejudiciul suferit, al cărei cuantum este calculat în mod forfetar, finanțat prin redevențe care grevează toți cumpărătorii de aparate și suporturi utilizate pentru copiere sau destinatari ai serviciilor de reproducere autorizați să beneficieze de excepțiile în cauză. Perceperea unei asemenea redevențe și plata unei compensații echitabile titularilor de drepturi sunt, așadar, misiuni de interes public.
43. Pentru acest motiv, argumentul societății Reprobel potrivit căruia ea acționează în calitate de societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe este neîntemeiat. Această societate poate acționa și în calitate de societate de gestiune colectivă. Totuși, nu este mai puțin adevărat că, prin perceperea redevenței în litigiu și prin plata unei compensații echitabile, această societate îndeplinește o misiune de interes public și nu administrează drepturi exclusive. Astfel, titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe nu îi încredințează în mod voluntar(30) gestionarea dreptului de reproducere, întrucât un astfel de drept, în măsura în care este vizat de excepțiile în cauză, este pur și simplu inexistent. În schimb, utilizatorii nu plătesc titularilor de drepturi o remunerație pentru utilizarea efectivă a operelor sau a altor obiecte protejate, având în vedere că această utilizare este gratuită, ci finanțează, sub forma unui impozit indirect, o compensație pentru pierderea drepturilor exclusive de către titularii acestor drepturi(31).
44. Acesta este motivul pentru care teza guvernului francez potrivit căreia societatea Reprobel nu îndeplinește o misiune de interes public, ci în interesul privat al titularilor de drepturi de autor și de drepturi conexe este neîntemeiată. Excepțiile de la dreptul de reproducere prevăzute de dispozițiile Directivei 2001/29 sunt introduse în interesul public în măsura în care urmăresc să instituie un drept general al particularilor de a copia, pentru uz personal, opere și alte obiecte protejate fără a fi necesar să obțină consimțământul titularilor de drepturi. O compensație echitabilă în favoarea acestor titulari de drepturi constituie, în schimb, corolarul acestui drept și servește la menținerea unui just echilibru între interesele în cauză, ceea ce corespunde pe deplin interesului public.
Cu privire la puterile exorbitante
45. În ceea ce privește puterile exorbitante ale unui organism precum Reprobel în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari, o putere exorbitantă de acest tip este aceea de a impune plata redevenței în litigiu producătorilor și distribuitorilor de aparate și suporturi pentru copiere. În relațiile dintre particulari întemeiate pe principiul egalității părților, dreptul la plată este întotdeauna legat de un fapt juridic specific, cum ar fi un contract, un delict sau orice alt fapt care generează un raport juridic între două sau mai multe persoane identificate nominal. În schimb, organismul abilitat să perceapă redevența în litigiu are, în temeiul legii, dreptul la plata acesteia de către orice persoană care aparține unui cerc definit în mod abstract de persoane impozabile. Prin urmare, este vorba despre o putere a statului aferentă ius imperii.
46. Situația acestei persoane trebuie diferențiată însă de cea a producătorilor și distribuitorilor, care nu au decât posibilitatea de a repercuta de facto sarcina financiară a redevenței în cauză, pe cale contractuală, clienților lor, incluzând‑o în prețul aparatelor și suporturilor vândute. De asemenea, orice vânzător al oricărui produs are posibilitatea, sub rezerva, desigur, a condițiilor pieței, să recupereze prin includerea în prețul acestui produs a costurilor de producție sau de achiziționare a acestuia, precum și a redevențelor publice, în special a impozitelor indirecte. Prin urmare, în măsura în care acești producători și distribuitori participă la îndeplinirea misiunii de interes public în discuție, din punct de vedere juridic, aceștia nu fac decât să intervină ca persoane obligate să efectueze anumite prestații și nu dispun de nicio putere exorbitantă în raport cu normele aplicabile relațiilor dintre particulari.
47. Este lipsită de relevanță împrejurarea, invocată de societatea Reprobel și de guvernul belgian, potrivit căreia cuantumul redevenței în litigiu nu este determinat de societate, ci de autoritățile publice. Îndeplinirea misiunilor de interes public nu înseamnă că organismul care le îndeplinește stabilește el însuși „de la A la Z” toate aspectele acestor misiuni sau că prerogativele sale speciale trebuie să aibă un caracter discreționar. Dimpotrivă, îndeplinirea misiunilor încredințate presupune prin definiție că delegatarul stabilește limitele acțiunii executantului. Limitarea de către o autoritate publică a libertății de acțiune a unui organism căruia i s‑a încredințat o misiune de interes public confirmă cu atât mai mult faptul că acest organism acționează în numele statului și constituie emanația acestuia în sensul jurisprudenței Curții privind aplicarea directă a dreptului Uniunii.
48. Mai mult, acest argument este o armă cu două tăișuri întrucât, dacă societatea Reprobel ar trebui să fie considerată a fi un simplu executant care aplică automat normele edictate de statul belgian, fără a dispune în această privință de vreo putere proprie, litigiul principal ar trebui considerat un litigiu vertical între societatea Copaco și statul belgian. După cum observă în mod întemeiat societatea menționată, ar fi absolut ilogic ca Regele (a se citi „statul belgian”) să nu poată percepe redevența în litigiu, pe când societatea Reprobel, în calitate de simplu executant al instrucțiunilor sale, să poată face acest lucru.
49. Prerogativa de a solicita plata redevenței în litigiu în mod efectiv din punct de vedere juridic constituie o putere exorbitantă a societății Reprobel în raport cu normele aplicabile relațiilor dintre particulari, prerogativă care, în opinia noastră, ar fi suficientă în sine pentru a considera societatea în cauză drept o emanație a statului belgian. Aspectul esențial este că această prerogativă decurge direct din lege, iar nu din raporturile juridice individuale ale acestei societăți cu contribuabilii.
50. Pentru a îndeplini misiunea de interes public care îi este încredințată, societatea Reprobel dispune de asemenea de o serie de prerogative speciale în materie de obținere a informațiilor. În primul rând, aceasta are dreptul să solicite atât de la organismele debitoare ale redevenței în litigiu, cât și de la ceilalți actori de pe piața echipamentelor de copiere (precum întreprinderile însărcinate cu mentenanța acestor echipamente) toate informațiile necesare pentru a identifica contribuabilii și sumele pe care aceștia le datorează. La rândul lor, aceste persoane sunt obligate să furnizeze aceste informații, în caz contrar expunându‑se sancțiunilor penale.
51. Această putere este exorbitantă în raport cu normele aplicabile relațiilor dintre particulari. Astfel, într‑o situație normală, nimeni nu este obligat să furnizeze, cu riscul de a se expune unor sancțiuni penale, informații cu privire la activitatea sa economică unor persoane străine și cu atât mai puțin cu privire la activitatea economică a altei persoane. Dimpotrivă, aceste informații sunt adesea protejate ca secret economic, iar obligația de a le dezvălui ia naștere numai în situații specifice și potrivit unor dispoziții specifice, de exemplu în materie fiscală sau de audit, ori în cadrul unei relații juridice care leagă un particular de un alt organism identificat în mod specific.
52. Așadar, nu este întemeiat nici argumentul guvernului belgian potrivit căruia poziția societății Reprobel trebuie comparată cu cea a unei bănci, care poate solicita de asemenea informații de mare amploare cu privire la situația financiară a clienților săi. Diferența constă tocmai în faptul că o bancă nu poate solicita aceste informații decât clienților săi care au încheiat în mod voluntar sau care intenționează să încheie un contract cu banca, în condițiile în care singura sancțiune în cazul necomunicării acestor informații poate fi neîncheierea sau rezilierea contractului(32). În schimb, nicio bancă nu este autorizată să solicite informații unor persoane cu care nu are niciun raport juridic. În schimb, producătorii și distribuitorii de echipamente și suporturi de copiere au obligația legală de a furniza informații societății Reprobel, fără a fi necesar să stabilească un raport juridic cu aceasta.
53. Nu este relevantă nici împrejurarea, invocată de societatea Reprobel și de guvernul belgian, potrivit căreia societatea nu ar fi autorizată să impună sancțiuni persoanelor care nu își îndeplinesc obligația de a furniza informații. Criteriile din Hotărârea Foster nu impun ca un organism căruia i s‑a încredințat o misiune de interes public să dispună de toate puterile ce revin în mod normal organelor de stat, inclusiv competența de a impune sancțiuni. Neîndeplinirea obligației de a furniza informații societății Reprobel este pasibilă, după cum reiese din informațiile cuprinse în cererea de decizie preliminară, de sancțiuni penale care, prin însăși natura lor, nu pot fi aplicate decât de instanțele competente. Însăși existența acestor sancțiuni demonstrează, în schimb, natura specifică a atribuțiilor societății în cauză.
54. În al doilea rând, societatea Reprobel este abilitată să solicite autorităților vamale, fiscale și de securitate socială informațiile necesare pentru îndeplinirea misiunilor sale. Această putere este de asemenea exorbitantă în raport cu normele aplicabile relațiilor dintre particulari. Astfel, chiar transparența mai largă a vieții sociale nu prevede că particularii pot solicita unor asemenea autorități informații cu privire la alte persoane, cu excepția informațiilor care sunt în principiu publice, precum înregistrarea în scopuri de taxă pe valoarea adăugată. Asemenea informații nu sunt însă suficiente pentru îndeplinirea misiunii încredințate societății Reprobel, astfel încât trebuie să fie vorba despre informații mai ample, cum sunt volumul importurilor de echipamente sau suporturi de reproducere sau cifra de afaceri a producătorilor sau a distribuitorilor acestor aparate și suporturi. Aceste informații nu sunt furnizate de autoritățile publice unor organisme care nu dispun de prerogative speciale.
55. Este de asemenea neîntemeiată argumentația guvernului francez care susține că prerogativa societății Reprobel de a solicita informații autorităților publice nu privește relațiile sale cu organismele debitoare ale redevenței în litigiu, potrivit cerințelor ce se desprind din Hotărârea Foster. În primul rând, nici în această hotărâre, nici în jurisprudența ulterioară, Curtea nu impune ca prerogativele specifice ale unui organism care îndeplinește misiuni de interes public să se raporteze în mod strict și exclusiv la relațiile directe ale acestui organism cu un particular. Aceste prerogative trebuie să fie conferite organismului respectiv în scopul îndeplinirii misiunilor de interes public care îi sunt încredințate(33). În al doilea rând, nu se poate susține în mod serios, după cum procedează guvernul francez, că dreptul societății Reprobel de a obține informații de la autoritățile vamale și fiscale privește relațiile sale cu aceste autorități, iar nu cu organismele debitoare ale redevenței în litigiu. Reprobel are dreptul de a obține informații nu cu privire la propria situație fiscală sau vamală, ci cu privire la activitatea contribuabililor, pentru a stabili cuantumul redevenței în litigiu datorate de aceștia din urmă. Prin urmare, este evident că este vorba despre relații cu aceste organisme.
Rezumat
56. Considerațiile care precedă ne determină să concluzionăm că societatea Reprobel îndeplinește așa‑numitele criterii din Hotărârea Foster, în măsura în care îndeplinește o misiune de interes public și dispune în acest scop de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari.
57. Această concluzie poate fi generalizată. Introducerea în dreptul național a excepțiilor de la dreptul de reproducere prevăzute la articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 este o intervenție a statului de interes public, cu alte cuvinte în interesul tuturor utilizatorilor, persoane fizice, de opere și de alte obiecte protejate de acest drept. De asemenea, constituie o intervenție de interes public plata către titularii de drepturi a unei compensații echitabile, în sensul dispozițiilor în cauză, și organizarea unui sistem de finanțare a acestei compensații, în special prin intermediul unei redevențe sau al unei alte sarcini ce revine producătorilor sau distribuitorilor de aparate și de suporturi care permit invocarea excepțiilor menționate mai sus de la dreptul de reproducere. În consecință, organismul însărcinat cu perceperea unei asemenea redevențe și cu plata compensației echitabile către titularii dreptului îndeplinește o misiune de interes public. Acest organism dispune, prin forța lucrurilor, de puteri exorbitante în acest scop în raport cu normele aplicabile relațiilor dintre particulari, începând cu dreptul de a solicita plata unei astfel de redevențe(34). Astfel, în cazul unui litigiu cu un atare organism, particularii se pot prevala în mod direct de dreptul Uniunii pentru a solicita ca dispozițiile naționale contrare acestui drept să fie lăsate neaplicate.
58. Propunem, așadar, să se răspundă la prima, a doua și a treia întrebare preliminară în sensul că particularii pot invoca în mod direct dispozițiile dreptului Uniunii pentru a înlătura aplicarea în privința lor a unor dispoziții naționale incompatibile cu acest drept împotriva unui organism însărcinat de un stat membru cu perceperea redevențelor destinate finanțării compensației echitabile în sensul articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, precum și cu plata acestei compensații titularilor de drepturi, organism care dispune de prerogative speciale pentru îndeplinirea misiunilor sale.
Concluzii
59. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare formulate de Ondernemingsrechtbank Gent Afdeling Gent (Tribunalul Comercial din Gent, Secțiunea din Gent, Belgia) după cum urmează:
„1) Articolul 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională are efect direct, astfel încât poate fi invocat de un particular în fața unei instanțe naționale pentru a evita plata unei redevențe cu titlu de compensație echitabilă în ipoteza în care această redevență este percepută în temeiul unor dispoziții naționale incompatibile cu dispozițiile menționate ale Directivei 2001/29, inclusiv cu jurisprudența Curții referitoare la interpretarea acestora.
2) Particularii pot invoca în mod direct dispozițiile dreptului Uniunii pentru a înlătura aplicarea în privința lor a unor dispoziții naționale incompatibile cu acest drept împotriva unui organism însărcinat de un stat membru cu perceperea redevențelor destinate finanțării compensației echitabile în sensul articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, precum și cu plata acestei compensații titularilor de drepturi, organism care dispune de prerogative speciale pentru îndeplinirea misiunilor sale.”