Cauza C‑501/20
MPA
împotriva lui
LCDNMT
[cerere de decizie preliminară formulată de Audiencia Provincial de Barcelona (Curtea Provincială din Barcelona, Spania)]
Hotărârea Curții (Camera a treia) din 1 august 2022
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Articolele 3, 6-8 și 14 – Noțiunea de «reședință obișnuită» – Competența, recunoașterea, executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere – Regulamentul (CE) nr. 4/2009 – Articolele 3 și 7 – Resortisanți ai două state membre diferite, care au reședința într‑un stat terț în calitate de agenți contractuali repartizați la Delegația Uniunii Europene pe lângă acest stat terț – Stabilirea competenței – Forum necessitatis”
1. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de obligații de întreținere – Regulamentul nr. 4/2009 – Noțiunea de reședință obișnuită – Criterii de apreciere – Soți care se pretinde că beneficiază de statut diplomatic în calitate de agenți contractuali repartizați la Delegația Uniunii pe lângă un stat terț – Lipsa incidenței
[Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007, art. 3; Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 3 alin. (1) lit. (a), și Regulamentul nr. 4/2009 al Consiliului, considerentul (8) și art. 3 lit. (a) și (b)]
(a se vedea punctele 41-47, 49, 53 și 66 și dispozitiv 1)
2. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competență în materia răspunderii părintești – Noțiunea de reședință obișnuită a copilului – Criterii de apreciere – Cetățenia mamei și reședința acesteia, înainte de căsătorie, în statul membru al instanței sesizate – Lipsa incidenței – Copii minori născuți în respectivul stat membru și care au cetățenia acestuia – Împrejurare insuficientă
[Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, considerentul (12) și art. 8 alin. (1)]
(a se vedea punctele 71, 72 și 75-78 și dispozitiv 2)
3. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Regulamentul nr. 2201/2003 – Competențe reziduale – Domeniu de aplicare – Intimat din litigiul principal care este resortisant al unui alt stat membru decât cel al instanței sesizate – Excludere a unei competențe reziduale a instanței menționate în materie matrimonială – Lipsa incidenței în materia răspunderii părintești
[Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 3-6, art. 7 alin. (1) și art. 8-14]
(a se vedea punctele 81-85, 89-91 și 96 și dispozitiv 3)
4. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de obligații de întreținere – Regulamentul nr. 4/2009 – Competență în materie de obligații de întreținere – Forum necessitatis – Aplicabilitate – Condiții
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 24 alin. (2); Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007; Regulamentul nr. 4/2009 al Consiliului, considerentul (16) și art. 3-7]
(a se vedea punctele 99, 101, 105-111 și 113 și dispozitiv 4)
Rezumat
Curtea aduce precizări cu privire la competența judiciară în materia divorțului, a răspunderii părintești și a obligațiilor de întreținere
În plus, aceasta clarifică criteriul „reședinței obișnuite” care determină instanța competentă în materie civilă
În anul 2015, doi agenți contractuali ai Comisiei Europene, care au avut anterior reședința în Guineea‑Bissau, s‑au mutat în Togo împreună cu copiii minori, ca urmare a repartizării lor la Delegația Uniunii Europene pe lângă acest stat terț. Întrucât mama este resortisantă spaniolă, iar tatăl resortisant portughez, copiii, născuți în Spania, au dublă cetățenie, spaniolă și portugheză. De la separarea în fapt a cuplului în anul 2018, mama și copiii continuă să locuiască la domiciliul conjugal în Togo, iar tatăl locuiește la un hotel în același stat.
În anul 2019, mama a introdus o cerere de divorț în fața unei instanțe spaniole, însoțită, între altele, de cereri referitoare la modalitățile de exercitare a încredințării și a răspunderii părintești, precum și la pensia alimentară pentru aceștia. Instanța menționată s‑a declarat însă necompetentă din punct de vedere teritorial pentru motivul că părțile nu aveau reședința obișnuită în Spania.
Sesizată cu apel de către mamă, Audiencia Provincial de Barcelona (Curtea Provincială din Barcelona, Spania) a decis să adreseze Curții mai multe întrebări preliminare pentru a putea să se pronunțe, având în vedere situația particulară a soților și a copiilor acestora, cu privire la competența instanțelor spaniole în temeiul Regulamentelor nr. 2201/2003(1) și nr. 4/2009(2).
În hotărârea sa, Curtea precizează elementele pertinente în vederea stabilirii reședinței obișnuite a părților care figurează drept criteriu de competență în regulamentele menționate. Aceasta specifică de asemenea condițiile în care o instanță sesizată își poate declara competența de a statua în materia divorțului, a răspunderii părintești și a obligațiilor de întreținere în cazul în care nicio instanță judecătorească dintr‑un stat membru nu este în mod normal competentă.
Aprecierea Curții
Noțiunea de „reședința obișnuită” a soților, care figurează între criteriile de atribuire a competenței alternative prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie interpretată în mod autonom și uniform. Ea se caracterizează nu numai prin voința persoanei în cauză de a stabili centrul obișnuit al vieții sale într‑un loc determinat, ci și printr‑o prezență care prezintă un grad suficient de stabilitate pe teritoriul statului membru respectiv. Aceeași definiție este valabilă și pentru noțiunea de „reședință obișnuită” în materia obligațiilor de întreținere, în sensul criteriilor de atribuire a competenței prevăzute la articolul 3 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 4/2009, aceasta trebuind să fie orientată de aceleași principii și caracterizată prin aceleași elemente ca în Protocolul de la Haga privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere. Calitatea de agenți contractuali ai Uniunii a soților în cauză, repartizați la o delegație a acesteia din urmă pe lângă un stat terț și despre care se susține, precum în speță, că beneficiază de statut diplomatic pe teritoriul acestuia, nu este susceptibilă să influențeze interpretarea noțiunii de „reședință obișnuită” în sensul dispozițiilor citate anterior.
În ceea ce privește reședința obișnuită a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 în materia răspunderii părintești, aceasta constituie de asemenea o noțiune autonomă. Ea impune cel puțin o prezență fizică într‑un anumit stat membru, care să nu aibă nicidecum un caracter temporar sau ocazional și care reflectă o anumită integrare a acestui copil într‑un mediu social și familial. În această privință, legătura constituită de cetățenia mamei și de reședința acesteia, înainte de căsătorie, în statul membru de care aparține instanța sesizată în materia răspunderii părintești nu este relevantă pentru recunoașterea competenței acestei instanțe, iar împrejurarea potrivit căreia copiii minori s‑au născut în respectivul stat membru și au cetățenia acestuia este insuficientă.
Această interpretare a noțiunii de „reședință obișnuită” ar putea conduce la situația în care, având în vedere împrejurările speței, nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă, în temeiul normelor generale de competență din Regulamentul nr. 2201/2003, să se pronunțe cu privire la o cerere de desfacere a legăturii matrimoniale și în materia răspunderii părintești. Într‑un astfel de caz, articolele 7 și 14 din regulamentul menționat ar putea autoriza o instanță sesizată să aplice normele de competență de drept intern pentru una și, respectiv, pentru cealaltă materie, cu un domeniu de aplicare însă diferit. În materie matrimonială, o asemenea competență reziduală a instanței sesizate din statul membru este exclusă în cazul în care pârâtul este resortisant al unui alt stat membru, fără a se opune însă competenței instanțelor din acest din urmă stat membru în temeiul dreptului său intern. În schimb, în materia răspunderii părintești, faptul că pârâtul este resortisant al unui alt stat membru nu constituie un obstacol pentru ca instanța sesizată din statul membru să se declare competentă.
Un alt cadru este prevăzut în materia obligațiilor de întreținere atunci când părțile din litigiu nu au reședința obișnuită într‑un stat membru. În acest caz, articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009 prevede patru condiții cumulative pentru ca o instanță dintr‑un stat membru să își poată constata în mod excepțional competența în temeiul stării de necesitate (forum necessitatis). În primul rând, instanța sesizată trebuie să verifice că nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă în conformitate cu articolele 3-6 din Regulamentul nr. 4/2009. În al doilea rând, litigiul în cauză trebuie să aibă o legătură strânsă cu un stat terț, situație care se regăsește atunci când toate părțile au reședința obișnuită în acest stat. În al treilea rând, condiția ca procedura să nu se poată iniția sau desfășura în mod rezonabil în statul terț sau să fie imposibil să se desfășoare în acest stat necesită ca, având în vedere situația din speță, accesul la justiție în statul terț să fie, în drept sau în fapt, împiedicat în special prin condiții procedurale discriminatorii sau contrare procesului echitabil. În sfârșit, litigiul trebuie să prezinte o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate, aceasta putându‑se întemeia, printre altele, pe cetățenia uneia dintre părți.