Recurs introdus la 3 august 2011 de Carlo De Nicola împotriva Hotărârii pronunțate la 28 iunie 2011 de Tribunalul Funcției Publice în cauza F-49/10, De Nicola/BEI

(Cauza T-418/11 P)

Limba de procedură: italiana

Părțile

Recurent: Carlo De Nicola (Strassen, Luxemburg) (reprezentant: L. Isola, avocat)

Cealaltă parte în proces: Banca Europeană de Investiții

Concluziile

Recurentul solicită Tribunalului:

-    reformarea Hotărârii pronunțate la 28 iunie 2011 de Tribunalul Funcției Publice în cauza F-49/10, privind:

-    anularea deciziei comunicate prin e-mail la 11 mai 2010, în partea în care BEI nu a permis finalizarea procedurii administrative și a împiedicat tentativa de soluționare amiabilă a litigiului, refuzând în mod implicit rambursarea unei cheltuieli medicale în valoare de 3000 EUR;

-    obligarea BEI la plata sumei de 3000 EUR, cheltuită de recurent pentru o terapie laser care i-a fost prescrisă și administrată în Italia, majorată cu dobânzile și cu diferența rezultată în urma actualizării sumelor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele și principalele argumente

În susținerea concluziilor prezentate, recurentul invocă următoarele motive.

A)     Cu privire la fapte

1)    Recurentul invocă denaturarea unui capăt de cerere și nepronunțarea cu privire la un alt capăt de cerere.

2)     Recurentul invocă, de asemenea, poziția privilegiată rezervată instituției care, încă o dată, s-a limitat la a susține anumite fapte, pe care Tribunalul Funcției Publice le-a considerat ulterior ca fiind dovedite.

B)    Cu privire la cererea de anulare

3)     Recurentul a solicitat anularea deciziei care i-a fost comunicată prin e-mail la 11 mai 2010, în partea în care BEI a refuzat să numească al treilea medic, să inițieze procedura de conciliere prevăzută la articolul 41 din Regulamentul personalului și să îi ramburseze suma de 3000 EUR cheltuită pentru o terapie laser care i-a fost prescrisă și administrată în Italia.

4)     Tribunalul Funcției Publice a declarat inadmisibilă partea de cerere referitoare la refuzul de a numi al treilea medic, considerând că recurentul ar fi trebuit să atace o decizie inexistentă din 24 martie 2008, fără a explica legătura dintre decizia atacată și cea pe care o consideră cauzatoare de prejudiciu și fără a preciza în temeiul căror norme opinia atribuită medicului consultant al BEI ar fi devenit o decizie de respingere din partea BEI.

5)    Recurentul susține că, întrucât constituie doar un act de procedură, opinia în cauză nu este cauzatoare de prejudiciu și, prin urmare, nu poate fi atacată în mod independent.

Cu toate acestea, Tribunalul Funcției Publice a răsturnat toate precedentele din jurisprudență și a hotărât să introducă un termen de trei luni pentru atacarea oricărui act de procedură, stabilind că termenul în care poate fi sesizată instanța începe să curgă de la data la care angajatul formulează o cerere, independent de adoptarea unei decizii și chiar fără a cunoaște motivarea acesteia.

6)     Recurentul contestă întregul sistem de norme pe care, deși sunt prevăzute pentru instituțiile publice, Tribunalul Funcției Publice le consideră aplicabile BEI, care este organizată ca o bancă privată și ai cărei angajați au contracte de muncă de drept privat. Consecința acestui fapt este că actele care îi privesc pe aceștia nu sunt acte administrative, nu reprezintă exercitarea unei potestas, nu sunt acte de autoritate publică și nu beneficiază de o prezumție de legitimitate, astfel încât nu subzistă nicio analogie cu funcționarii publici și nici nu este necesar să se atribuie o stabilitate imediată măsurilor organizatorice care sunt adoptate în același fel în care se pot adopta în orice bancă privată.

7)     În plus, recurentul invocă lipsa de logică a motivării hotărârii atacate, în partea în care a exclus eroarea scuzabilă a recurentului, atribuindu-i cunoașterea unui act care fusese comunicat numai avocatului său.

8)    În sfârșit, recurentul susține că, în orice ordine juridică, un act nul poate fi atacat în orice moment, nu doar în scurtul termen de decădere prevăzut pentru actele anulabile.

9)    În ceea ce privește procedura de conciliere prevăzută la articolul 41 din Regulamentul personalului, recurentul susține că nu este vorba despre o condiție de procedură și că, prin urmare, Tribunalul Funcției Publice o asimilează în mod neîntemeiat acțiunii administrative la care sunt obligați funcționarii Uniunii Europene, acțiune administrativă care este obligatorie și care delimitează obiectul sesizării ulterioare a instanței.

10)    În ceea ce privește contestarea refuzului de a iniția procedura de conciliere menționată, recurentul consideră că hotărârea Tribunalului Funcției Publice este nelegală, în măsura în care banca nu poate refuza în niciun caz procedura în cauză.

Din acest fapt rezultă, pe de o parte, că nicio motivare nu poate susține în mod legal acest refuz și, pe de altă parte, că dacă cererea angajatului este admisă, răspunderea băncii trebuie considerată ca fiind agravată și aceasta trebuie obligată în mod cert la plata cheltuielilor de judecată.

11)     Cu privire la refuzul implicit de a rambursa cheltuiala pentru terapia laser, domnul De Nicola susține că lipsa motivării este un simptom clar de abuz de putere, dat fiind faptul că rambursarea poate fi refuzată în mod legal numai în trei cazuri, în timp ce inexistența unui act oficial reprezintă o cauză de nulitate absolută, care este prin urmare atacabilă în orice moment.

12)     În sfârșit, trebuie în mod cert considerată nelegală partea din hotărâre în care Tribunalul Funcției Publice a omis să statueze, apreciind că nu deține elementele necesare.

C)     Cu privire la cererea de obligare

13)    Tribunalul Funcției Publice a considerat cererea inadmisibilă pentru litispendență, în condițiile în care excepția de litispendență nu este prevăzută de Regulamentul de procedură. În plus, acesta nu a explicat cum ar putea exista identitate de cereri între o cauză care este pendinte în primă instanță și una care este pendinte în apel, nici nu a precizat cine și cum a probat elementele de fapt pe care se întemeiază decizia în cauză.

14)    În sfârșit, recurentul apreciază că admiterea apelului și reformarea hotărârii atacate trebuie să implice o nouă hotărâre cu privire la cheltuielile de judecată, inclusiv cu privire la cele aferente procedurii în primă instanță.

____________