ORDONANȚA PREȘEDINTELUI TRIBUNALULUI
13 aprilie 2011(*)
„Măsuri provizorii – Concurență – Plata unei amenzi – Garanție bancară – Cerere de măsuri provizorii (renunțarea la constituirea unei garanții bancare)”
În cauza T‑393/10 R
Westfälische Drahtindustrie GmbH, cu sediul în Hamm (Germania),
Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG, cu sediul în Hamm,
Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG, cu sediul în Iserlohn (Germania),
reprezentate de C. Stadler și de N. Tkatchenko, avocați
reclamante,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de V. Bottka, R. Sauer și C. Hödlmayr, în calitate de agenți, asistați de R. Van der Hout, avocat,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de suspendare a executării Deciziei C(2010) 4387 final a Comisiei din 30 iunie 2010 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.344 – Oțel pentru precomprimare), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2010) 6676 final a Comisiei din 30 septembrie 2010, în măsura în care prin aceasta se aplică o amendă reclamantelor,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
pronunță prezenta
Ordonanță
Situația de fapt și procedura
1 Reclamantele fac parte din așa‑numitul „Grup Pampus” (PIB+-Gruppe), care își desfășoară activitatea în special în sectorul industrial al oțelului și al sârmelor din oțel și care cuprinde patru societăți holding: Pampus Stahlbeteiligungsgesellschaft mbH, Pampus Umformtechnik GmbH, Pampus Logistikbeteiligungsgesellschaft mbH și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG (denumite în continuare „PIB”). Totalitatea părților sociale ale acestor societăți holding, pentru care nu există un holding comun, sunt deținute de trei membri ai familiei Pampus.
2 Prima reclamantă, Westfälische Drahtindustrie GmbH (denumită în continuare „WDI”), are ca obiect social fabricarea și comercializarea produselor din oțel, achiziționarea și gestiunea participațiilor în întreprinderi care își desfășoară activitatea în principal în domeniul fabricării și prelucrării sârmelor din oțel. WDI aparține în proporție de 98 % celei de a doua societăți reclamante, Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG (denumită în continuare „WDV”). PIB deține două treimi din părțile sociale la WDV, iar ArcelorMittal Hamburg GmbH (denumită în continuare „ArcelorMittal”) deține o treime. PIB are ca obiect social în special achiziționarea, gestiunea și vânzarea de participații industriale și comercializarea produselor din oțel.
3 Reclamantele solicită Tribunalului suspendarea executării Deciziei C(2010) 4387 final a Comisiei din 30 iunie 2010 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.344 – Oțel pentru precomprimare), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2010) 6676 final a Comisiei din 30 septembrie 2010 (denumite în continuare, împreună, „decizia atacată”), în măsura în care prin aceasta li se aplică amenzi, și să le scutească de obligația de a constitui o garanție bancară.
4 În decizia atacată, Comisia reproșează în esență unor fabricanți de oțel pentru precomprimare faptul că, timp de mai mulți ani, au stabilit cote de livrare și prețuri în sectorul oțelului pentru precomprimare, și‑au împărțit clienții și au schimbat informații sensibile, precum și faptul că, prin această încălcare continuă, au adus prejudiciu întregii industrii europene de construcții. Pentru acest motiv, Comisia le‑a aplicat amenzi în cuantum total de aproape 460 de milioane de euro. Mai ales, aceasta a aplicat reclamantelor amenzi în cuantum total de 46,55 milioane de euro, după cum urmează: a obligat în solidar cele trei reclamante la o amendă de 15,485 milioane de euro; a obligat în solidar WDI și WDV la o amendă de 23,37 milioane de euro și a obligat cu titlu individual WDI la o amendă de 7,695 milioane de euro. În plus, a aplicat la patru societăți din grupul ArcelorMittal o amendă de aproape 276,48 milioane de euro, pe care a redus‑o ulterior la 230,4 milioane de euro.
5 Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 14 septembrie 2010, reclamantele au formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei inițiale din 30 iunie 2010 în măsura în care prin aceasta li se aplicau amenzi și, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului acestora. După ce a obținut notificarea deciziei de modificare din 30 septembrie 2010, printr‑un memoriu primit la grefa Tribunalului la 16 noiembrie 2010, acestea și‑au modificat concluziile și motivele acțiunii inițiale, astfel încât să le adapteze modificărilor aduse prin decizia de modificare.
6 Prin act separat, primit la grefa Tribunalului la 3 decembrie 2010, reclamantele au introdus prezenta cerere de măsuri provizorii, în cadrul căreia, în esență, acestea solicită Tribunalului:
– să dispună, fără ca acestea să fie obligate să constituie o garanție bancară sau orice altă garanție financiară, suspendarea executării deciziei atacate până la pronunțarea hotărârii în acțiunea principală în măsura în care li s‑au aplicat amenzi în cuantum de 15,485 milioane de euro celor trei reclamante (WDI, WDV și PIB, în solidar), în cuantum de 23,37 milioane de euro (WDI și WDV, în solidar) și în cuantum de 7,695 milioane de euro (WDI);
– cu titlu subsidiar, să li se acorde facilități de plată potrivit unui scadențar corespunzător stabilit de experți, fără a fi obligate să constituie o garanție bancară sau orice altă garanție financiară pentru asigurarea plății amenzilor care le‑au fost aplicate și
– obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
7 Prin observațiile sale prezentate cu privire la cererea de măsuri provizorii, care au fost primite la grefa Tribunalului la 14 februarie 2011, Comisia a solicitat Tribunalului:
– respingerea concluziilor formulate cu titlu principal, precum și a celor formulate cu titlu subsidiar și
– obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
8 Prin scrisoarea din 15 februarie 2011, reclamantele au solicitat permisiunea de a replica observațiilor Comisiei pentru motivul că procedura administrativă de control al capacității lor contributive (procedura denumită „procedura ITP”) inițiată de Comisie și încheiată prin scrisoarea din 14 februarie 2011 ar fi oferit noi elemente care coroborează urgența cererii de măsuri provizorii. Întrucât au primit permisiunea Tribunalului, prin scrisoarea din 25 februarie 2011, acestea și‑au prezentat observațiile suplimentare pe care le anunțaseră. Comisia a luat poziție în mod definitiv cu privire la acestea prin scrisoarea din 21 martie 2011.
9 În scrisoarea administrativă mai sus menționată din 14 februarie 2011, Comisia a refuzat să reducă amenzile reclamantelor pentru motivul că WDI ar fi în măsură să finanțeze totalitatea amenzii, în cuantum de 46,55 milioane de euro, sau să obțină o garanție bancară pentru această sumă.
10 S‑a adus la cunoștința Tribunalului faptul că, în paralel cu procedura ITP de control al capacității contributive a reclamantelor care fusese inițiată de Comisie, societățile din grupul ArcelorMittal mai sus menționate (a se vedea punctul 4 de mai sus) au obținut, la 4 aprilie 2011, o reducere a amenzii de la 230,4 milioane de euro la 45,7 milioane de euro, deoarece Comisia recunoscuse limitele solvabilității acestora. Or, cererea de măsuri provizorii depusă de trei dintre aceste societăți fusese respinsă pentru motivul că, în special, grupul ArcelorMittal avea o putere financiară considerabilă (cu o cifră de afaceri totală consolidată mai mare de 46 de miliarde de euro pentru exercițiul 2009) (Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 decembrie 2010, ArcelorMittal Wire France și alții/Comisia, T‑385/10 R, nepublicată încă în Repertoriu).
Motive
11 Conform articolului 278 TFUE și articolului 279 TFUE coroborate cu articolul 256 alineatul (1) TFUE, în măsura în care consideră că împrejurările o impun, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii poate ordona suspendarea executării actului atacat sau poate dispune măsurile provizorii necesare.
12 Potrivit articolului 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererile de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, suspendarea executării și măsurile provizorii pot fi încuviințate de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă s‑a stabilit că acordarea acestora este justificată la prima vedere în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente, în sensul că, pentru evitarea unui prejudiciu grav și ireparabil pentru interesele reclamantului, este necesar să fie dispuse și să își producă efectele înainte de pronunțarea hotărârii principale [Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line și alții, C‑149/95 P(R), Rec., p. I‑2165, punctul 22]. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită (Ordonanța președintelui Curții din 14 octombrie 1996, SCK și FNK/Comisia, C‑268/96 P[R], Rec., p. I‑4971, punctul 30). Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii efectuează și evaluarea comparativă a intereselor existente (Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul, C‑445/00 R, Rec., p. I‑1461, punctul 73, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 4 aprilie 2002, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia, T‑198/01 R, Rec., p. II‑2153, punctul 50).
13 În cadrul acestei examinări de ansamblu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și rămâne liber să stabilească, în raport cu particularitățile cazului, modul în care respectarea acestor condiții diferite trebuie verificată, precum și ordinea acestei examinări, de vreme ce nicio normă de drept comunitar nu îi impune o schemă de analiză prestabilită pentru a aprecia necesitatea de a statua în mod provizoriu [Ordonanța Comisia/Atlantic Container Line și alții, citată la punctul 12 de mai sus, punctul 23, și Ordonanța președintelui Curții din 3 aprilie 2007, Vischim/Comisia, C‑459/06 P(R), nepublicată în Repertoriu, punctul 25].
14 Observațiile scrise depuse de părți cuprind toate informațiile de care judecătorul are nevoie pentru a hotărî cu privire la cerere. Prin urmare, nu este necesar să se dispună deschiderea unei proceduri orale.
Cu privire la obiectul cererii de măsuri provizorii
15 Conform articolului 2 din decizia atacată, o întreprindere sancționată cu o amendă are, în cazul unei acțiuni în justiție, posibilitatea de a alege între plata provizorie a amenzii și constituirea unei garanții bancare acceptabile pentru Comisie. În scrisorile din 5 iulie și din 1 octombrie 2010 prin care a notificat decizia atacată, Comisia a atras în mod expres atenția reclamantelor din procedura măsurilor provizorii asupra acestei posibilități și a precizat că eventuala garanție bancară ar produce o dobândă de 2,5 %.
16 La punctele 52 și 59 din observațiile prezentate cu privire la cererea de măsuri provizorii la 14 februarie 2011, Comisia a declarat în mod expres că urgența cererii este de la bun început exclusă dacă reclamantele au posibilitatea de a constitui o garanție bancară, soluție mai puțin oneroasă decât plata provizorie a amenzilor. Aceasta a adăugat că nu era necesar să analizeze problema existenței unor rezerve de trezorerie suficiente pentru plata provizorie a amenzii.
17 Din aceasta rezultă că, pe de o parte, Comisia este ea însăși dispusă să acorde reclamantelor din procedura măsurilor provizorii suspendarea executării deciziei atacate cu o condiție precisă (și anume constituirea unei garanții bancare). În mod logic, cererea de suspendare a executării acestei decizii nu poate avea, așadar, ca obiect decât o scutire de obligația care le revine de a constitui o garanție bancară dacă doresc ca amenzile care le‑au fost aplicate să nu fie încasate imediat (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 13 iulie 2006, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06 R, Rec., p. II‑2491, punctele 23-26).
18 Pe de altă parte, Comisia își limitează observațiile privind urgența în sine la problema dacă reclamantele se află efectiv în imposibilitatea de a constitui o garanție bancară sau, în orice caz, dacă o asemenea constituire le‑ar cauza prejudiciul insolvabilității pe care îl invocă. Aceasta adaugă faptul că, ținând seama de indicatorii actuali și de previziunile privind în special WDI (mai ales cash flow‑ul acesteia), în mod obiectiv, aceasta ar fi în măsură să constituie o garanție bancară pentru cuantumul global al amenzii. Într‑un asemenea caz, Comisia nu ar impune o garanție suplimentară din partea celorlalte reclamante, ceea ce ar exclude orice risc de insolvabilitate (observațiile din 14 februarie 2011, punctul 60).
19 Din aceste afirmații ale Comisiei – și de asemenea din constatarea acesteia de la punctele 1178 și 1179 din decizia atacată că, având în vedere serioasele dificultăți financiare, WDI și PIB nu puteau plăti amenzile și cel mai probabil nu erau viabile – se poate conchide că, inclusiv în opinia Comisiei, o plată provizorie a amenzilor aplicate reclamantelor nu este o opțiune realistă întrucât, în prezent, acestea nu ar fi în măsură să suporte, din punct de vedere financiar, o asemenea plată.
20 Prezenta cerere de măsuri provizorii – și, așadar, și examinarea urgenței – privește, prin urmare, doar posibilitatea de a scuti reclamatele de obligația de a constitui o garanție bancară, care să le permită să evite încasarea imediată a amenzilor.
Cu privire la urgență
21 Conform unei jurisprudențe constante, caracterul urgent al unei cereri de măsuri provizorii trebuie apreciat prin raportare la necesitatea de a se pronunța cu titlu provizoriu cu scopul de a evita ca partea care solicită măsura provizorie să sufere un prejudiciu grav și ireparabil. Această parte este cea care trebuie să aducă elemente de probă în sensul că nu poate aștepta până la pronunțarea hotărârii în acțiunea principală fără a suferi un astfel de prejudiciu (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 15 noiembrie 2001, Duales System Deutschland/Comisia, T‑151/01 R, Rec., p. II‑3295, punctul 187 și jurisprudența citată, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 4 decembrie 2007, Cheminova și alții/Comisia, T‑326/07 R, Rep., p. II‑4877, punctul 50).
22 În ceea ce privește problema garanției bancare în cauză, tot dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că o cerere de scutire de obligația de a constitui o garanție bancară drept condiție pentru neîncasarea imediată a unei amenzi nu poate fi primită decât în prezența unor împrejurări excepționale [Ordonanța președintelui Curții din 6 mai 1982, AEG/Comisia, 107/82 R, Rec., p. 1549, punctul 6, și Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 1999, DSR‑Senator Lines/Comisia, C‑364/99 P(R), Rec., p. I‑8733, punctul 48]. Astfel, posibilitatea de a impune constituirea unei cauțiuni financiare este expres prevăzută, în cazul procedurilor privind măsurile provizorii, de Regulamentul de procedură al Curții și de cel al Tribunalului și corespunde unei linii de conduită generale și rezonabile a Comisiei (Ordonanța președintelui Tribunalului din 5 august 2003, IRO/Comisia, T‑79/03 R, Rec., p. II‑3027, punctul 25, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 21 ianuarie 2004, FNSEA și alții/Comisia, T‑247/03 R, Rec., p. II‑271, punctul 77).
23 Existența unor asemenea împrejurări excepționale poate, în principiu, să fie considerată stabilită atunci când partea care solicită să fie scutită de constituirea garanției bancare solicitate face dovada că îi este în mod obiectiv imposibil să constituie această garanție sau că asemenea constituire ar periclita existența sa (Ordonanța Romana Tabacchi/Comisia, citată la punctul 17 de mai sus, punctul 98, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 20 octombrie 2003, Leali/Comisia, T‑46/03 R, Rec., p. II‑4473, punctul 33 și jurisprudența citată).
24 În ceea ce privește ambele împrejurări excepționale menționate mai sus, este vorba despre condiții alternative, iar nu cumulative.
25 Prin urmare, în cazul în care reclamantele ar putea să demonstreze că le este în mod obiectiv imposibil să constituie o garanție bancară pentru amenzile care le‑au fost aplicate, conform acestei jurisprudențe, ar trebui să se recunoască urgența măsurii provizorii pe care o solicită.
26 Reclamantele susțin cu privire la acest subiect că le este în mod obiectiv imposibil să constituie o garanție bancară, fie prin propriile mijloace, fie cu ajutorul acționarilor și al întregului grup PIB+. Ulterior notificării deciziei inițiale, acestea au încercat asiduu, fără succes, să obțină acordarea unei garanții bancare care să acopere amenda, stabilită inițial la 56,05 milioane de euro, de la toate [confidențial](1) instituțiile de credit și organismele de asigurare a creditelor care fac parte din cercul împrumutătorilor de fonduri al grupului. După ce au primit decizia modificată, acestea au încercat din nou să strângă o garanție bancară pentru amenda redusă (46,55 milioane de euro), dar s‑au confruntat cu un eșec, toate instituțiile de credit și organismele de asigurare a creditelor respingând cererea lor.
27 Comisia răspunde că scrisorile de refuz prezentate de reclamante i se par contestabile în mai multe privințe. Reclamantele s‑ar fi adresat în mod exclusiv unor bănci care sunt deja creditori ai grupului PIB+ și ar avea, așadar, un interes să evite orice modificare a statu‑quoului financiar provocând o reducere a cuantumului amenzii. În acest context, corespondența schimbată între WDI și anumite bănci ar da în mod clar impresia că niciuna dintre cele două părți nu avea la momentul respectiv un interes real să poarte o discuție serioasă cu privire la fezabilitatea unei garanții bancare, ci considera refuzul ca o condiție necesară a reducerii amenzii spre care tindea. De altfel, aceasta explică din ce cauză băncile și‑au exprimat refuzul aparent în termeni generali, fără să examineze în mod aprofundat situația reclamantelor (și pe aceea a WDI în special). În plus, numai nouă scrisori prezentate sunt adresate direct WDI. Pe de altă parte, [confidențial] bănci și‑au justificat refuzul referindu‑se la situația economică a întregului grup Pampus. Or, WDI este o întreprindere performantă din punct de vedere economic, solvabilă și, așadar, poate fi creditată. În condițiile în care nu ar exista niciun indiciu convingător în sensul că o posibilă deteriorare a situației economice a grupului Pampus ar avea efecte asupra WDI, motivul real al refuzului ar rămâne obscur.
28 Potrivit Comisiei, nici scrisorile de refuz prezentate de reclamante nu ar fi de natură să demonstreze imposibilitatea pentru WDI de a constitui o garanție, deoarece băncile nu își exprimă în aceste scrisori refuzul decât în termeni generali și, mai ales, referindu‑se în mod general la dificultățile economice și financiare ale grupului Pampus. Cum singurul element hotărâtor nu ar putea fi decât situația economică obiectivă a WDI ținând seama de perspectivele favorabile în materie de cash flow pentru anii următori și de garanțiile de care dispun băncile, WDI ar avea, prin urmare, posibilitatea de a obține o garanție bancară. Din proiecțiile de cash flow prezentate de reclamante ar rezulta că WDI ar putea chiar să ramburseze un împrumut egal cu cuantumul amenzii, în rate egale, fixe și eșalonate pe o perioadă de șapte ani, prin utilizarea cash flow‑ului pe care îl are la dispoziție. Așadar, aceasta ar putea obține o garanție bancară.
29 În această privință, se poate observa că din dosar rezultă că reclamantele au contactat fără succes 14 instituții de credit. Așadar, la 20 iulie 2010, ele au expediat scrisori, redactate în termeni în esență identici, „băncilor de credit”, cărora le‑au solicitat să le acorde o garanție pentru tot sau pentru o parte a cuantumului amenzilor (56,05 milioane de euro). Printr‑un e‑mail din aceeași zi, WDI a prezentat o cerere echivalentă următoarelor bănci: [confidențial].
30 Instituțiile de credit și organismele de asigurare a creditelor au justificat aproape sistematic refuzul invocând situația economică și financiară nesigură a reclamantelor, această situație nepermițându‑le să extindă angajamentul lor la valoarea amenzii. Anumite scrisori de refuz sunt foarte scurte, în timp ce altele conțin o motivare detaliată. Astfel, [confidențial] (scrisoare din 26 iulie 2010 către WDI) subliniază „importanța angajamentului existent” și amintește că grupul Pampus se află „în faza de redresare”. [confidențial] (trei scrisori identice expediate la 23 iulie 2010 către WDI, WDV și PIB) se referă la „examinarea aprofundată recent efectuată” a situației economice a întreprinderii și la situația financiară dificilă cu care se confruntă în acest moment. [confidențial] (scrisorile din 22 iulie 2010 către WDI, WDV și PIB) declară că nu poate oferi o „garanție, fie și parțială, din cauza situației economice actuale a întregului grup și a întreprinderilor individuale”. [confidențial] (scrisoare din 22 iulie 2010 către WDI) invocă „procesul riguros de redresare și de restructurare, care trebuie să permită să restabilească pe termen scurt capacitatea financiară” și subliniază că ar considera „perspectivele de redresare a grupului profund compromise în cazul unei îngreunări suplimentare a obligațiilor financiare, îngreunare care ar cântări în ceea ce privește rezultatul financiar”, motiv pentru care consideră că nu ar fi „de conceput să fie asumată o parte corespunzătoare a garanției bancare”. [confidențial] (scrisoare din 22 iulie 2010 către WDI, WDV și PIB ) informează că a conchis, „după o examinare aprofundată a creditului, [că] nu sunt îndeplinite condițiile care ar permite extinderea angajamentului de credit existent [al acesteia]”.
31 Prin scrisoarea sau e‑mailul din 10 noiembrie 2010, reclamantele au solicitat din nou o garanție de la aceleași bănci, dar pentru un cuantum al amenzii rectificat între timp (și anume 46,55 milioane de euro). În scrisorile de refuz, datate între 11 și 26 noiembrie 2010, băncile au confirmat că motivele pe care le invocaseră anterior pentru a‑și justifica refuzul se aplică și în cazul amenzilor reduse.
32 La 19 februarie 2011, WDI a rugat pentru a treia oară băncile mai sus menționate să îi acorde ei cu precădere o garanție bancară pentru amenda (redusă) și, în acest scop, le‑a comunicat motivele pe care Comisia le invocase pentru a respinge cererea ITP. Răspunsurile băncilor au fost din nou negative. Astfel, în scrisoarea din 22 februarie 2011, [confidențial] își justifică refuzul de acordare a unei cauțiuni invocând „funcția exclusivă de finanțator pe termen lung și aprecierea [sa] a situației economice [a întreprinderii], apreciere care diferă totuși de poziția Comisiei Europene”. În scrisoarea din 23 februarie 2011, [confidențial] explică faptul că, „după ce a analizat toate informațiile și, mai mult, a purtat ample discuții interne, apreciază că a atins limita [sa] în ceea ce privește posibilitatea de acordare a unui credit atât grupului PIB+, în general, cât și în ceea ce privește WDI, în special”, motiv pentru care se vede „obligată să respingă încă o dată cererea de garanție bancară în favoarea Comisiei Europene”. Aceasta își cere scuze pentru faptul că nu poate prezenta toate detaliile deciziei sale și invită WDI să dea dovadă de înțelegere, indicând că procedurile sale interne de acordare a creditelor sunt organizate astfel încât, în cazul acestor grupuri, nu poate să acorde credite doar pe baza întreprinderilor individuale care fac parte din acestea, ci trebuie să aprecieze cererile la nivel global, cu alte cuvinte, la nivelul grupului însuși (și anume grupul PIB+ în speță). Pe de altă parte, aceasta nu ar decide să aprobe cererile doar pe baza cash flow‑ului prezent sau viitor, ci s‑ar întemeia și pe volumul creditelor deja acordate, pe garanțiile care însoțesc aceste credite, pe ansamblul contractelor de împrumut existente și al experiențelor anterioare.
33 În sfârșit, reclamantele au explicat, fără să fie contrazise, că acestea, precum și întregul grup de întreprinderi de care aparțin, au fost plasate sub supraveghere specială de băncile care le‑au acordat împrumuturi. Astfel, ar fi fost organizate în fiecare săptămână conferințe telefonice cu cercul coordonator al băncilor, constituit din ([confidențial]), precum și reuniuni, în funcție de necesități, atât cu diferite bănci, cât și cu întregul cerc al împrumutătorilor de fonduri. Comisia exclude din acesta [confidențial]. În plus, din dosar rezultă că, din martie 2010, reclamantele trimit băncilor rapoarte lunare detaliate cu privire la situația lor economică (și anume bilanțuri provizorii, conturi de profit și de pierderi, situații referitoare la cash flow etc.), care permit de asemenea formarea unei imagini complete a sănătății grupului PIB+.
34 Având în vedere toate cele de mai sus, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să constate că reclamantele s‑au străduit în timp, în mod serios și repetat, să obțină o garanție bancară care să acopere amenzile care le‑au fost aplicate. Din dosar rezultă că aceste eforturi au rămas zadarnice, întrucât băncile contactate au examinat situația lor financiară și economică în mod aprofundat, după cum indică scrisorile lor de refuz, care demonstrează că acestea erau pe deplin informate despre poziția reclamantelor în cadrul grupului PIB+ (în special în raport cu membrii familiei Pampus) și că acestea cunoșteau în mod particular situația reclamantei WDI. În acest context, nimic nu indică faptul că refuzul ar fi fost opus reclamantelor din pură complezență, numai în scopul prezentei proceduri.
35 Întrucât acordarea unei garanții bancare le-a fost refuzată de 14 bănci, care au motivat acest refuz astfel cum s‑a arătat mai sus, reclamantele au demonstrat la un standard juridic corespunzător că le era imposibil să obțină această garanție, cu atât mai mult cu cât, în situații comparabile, jurisprudența a considerat deja că două sau trei refuzuri sunt suficiente (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 2 mai 2011, 1. garantovaná/Comisia, T‑392/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 56, și Ordonanța Romana Tabacchi/Comisia, citată la punctul 17 de mai sus, punctele 102 și 103). Faptul că reclamantele nu au prezentat refuzuri scrise din partea organismelor de asigurare a creditelor [confidențial] pe care le‑au contactat de asemenea este, așadar, lipsit de importanță și nu trebuie să se examineze problema dacă acordarea garanțiilor bancare ține de misiunea unor asemenea organisme.
36 Niciunul dintre contraargumentele pe care Comisia le‑a invocat pentru a demonstra contrariul nu poate fi admis.
37 Comisia susține, în primul rând, că mijloacele financiare ale acționarului ArcelorMittal, care deține de mult o participație de o treime la WDV, în mod greșit nu ar fi fost luate în considerare în acest context. Vom observa în această privință că, în cadrul examinării viabilității financiare a unei întreprinderi și a capacității sale de a constitui o cauțiune bancară, situația materială a acesteia poate fi apreciată luând în considerare în special caracteristicile grupului de care aparține, în mod direct sau indirect, prin intermediul acționarilor săi (Ordonanța președintelui Curții din 7 martie 1995, Transacciones Marítimas și alții/Comisia, C‑12/95 P Rec., p. I‑467, punctul 12, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 11 octombrie 2007, MB Immobilien Verwaltungs‑GmbH/Comisia, T‑120/07 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 36 și jurisprudența citată).
38 Potrivit jurisprudenței, această abordare se sprijină pe ideea că interesele obiective ale întreprinderii în cauză nu au un caracter autonom în raport cu cele ale persoanelor care o controlează, astfel încât caracterul grav și ireparabil al prejudiciului invocat trebuie apreciat și în raport cu situația financiară a persoanelor care controlează întreprinderea (Ordonanța MB Immobilien Verwaltungs‑GmbH/Comisia, citată la punctul 37 de mai sus, punctul 37 și jurisprudența citată). Această „jurisprudență privind grupurile de societăți” a fost extinsă ulterior la participațiile minoritare (50 %, 40 % și chiar 30 %), întrucât în funcție de structura capitalului întreprinderii în cauză, asemenea participații (substanțiale) se pot dovedi relevante pentru aprecierea viabilității financiare, astfel încât partea care formulează o cerere de măsuri provizorii ar trebui în orice caz să includă în aceasta informații suficiente privind asemenea participații minoritare (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 mai 2010, Almamet/Comisia, T‑410/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 57 și 58, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 24 ianuarie 2011, Rubinetterie Teorema/Comisia, T‑370/10 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 39-42). Mai întâi, această jurisprudență nu impune decât o obligație de informare în vederea stabilirii unei posibile comunități de interese, în condițiile în care, în ambele cauze privind procedura măsurilor provizorii care au dat naștere jurisprudenței, nu exista niciun motiv să se examineze dacă o asemenea comunitate de interese între întreprinderea vizată și acționarul minoritar al acesteia există în mod efectiv.
39 Reclamantele au menționat participația minoritară a ArcelorMittal și au explicat că, la 26 iulie și la 22 noiembrie 2010, s‑au adresat în zadar acesteia pentru a obține o garanție bancară care să acopere amenzile care le‑au fost aplicate. Cu toate acestea, nu este necesară o examinare mai atentă a seriozității atât a acestor scrisori, cât și a scrisorilor de refuz ale ArcelorMittal din 30 iulie și din 25 noiembrie 2010, întrucât jurisprudența privind grupurile de societăți citată anterior nu se aplică raportului dintre reclamante și ArcelorMittal.
40 Deși este adevărat că ArcelorMittal își desfășoară activitatea pe piața oțelului, la fel ca fiecare dintre reclamante, aceste întreprinderi aparțin, cu toate acestea, unor grupuri diferite, și anume grupul ArcelorMittal, pe de o parte, și grupul PIB+, pe de altă parte. Este vorba despre întreprinderi concurente care urmăresc obiective (strategice) diferite. Este, așadar, exclus ca ArcelorMittal și reclamantele să aibă în mod obiectiv aceleași interese fundamentale. În special, este exclus ca, în calitate de acționar, ArcelorMittal să sprijine o politică agresivă a grupului PIB+ care ar viza deturnarea clienților grupului ArcelorMittal și să îi sustragă piețe întregi. Participația minoritară a ArcelorMittal nu este, prin urmare, de natură să declanșeze punerea în aplicare a jurisprudenței privind grupurile de societăți.
41 Faptul că ArcelorMittal și una sau alta dintre reclamante pot avea interese pecuniare convergente nu se opune acestei concluzii în măsura în care este vorba, de exemplu, despre păstrarea valorii participației minoritare a ArcelorMittal. Interesul ArcelorMittal – care se poate adăuga de asemenea interesului pe care l‑ar avea să aibă acces la datele privind întreprinderile WDV și WDI în măsura în care poziția de acționar minoritar îi dă dreptul – nu are aceeași intensitate ca interesele strategice fundamentale pe care un grup le urmărește atunci când elaborează politica sa de acțiune și care nu justifică aplicarea jurisprudenței privind grupurile de societăți decât în cazul unei comunități obiective de interese. Faptul că ArcelorMittal este pregătit să [confidențial], astfel cum susține Comisia, nu schimbă nimic din aceasta.
42 În al doilea rând, Comisia susține că scrisorile de refuz ale băncilor nu permit să se stabilească imposibilitatea de a obține o cauțiune, întrucât băncile ar avea un interes propriu considerabil să își acopere propriile creanțe cât mai rapid în caz de suspendare simultană a încasării amenzilor. Toți creditorii din rețeaua PIB+, inclusiv băncile și Comisia, se află astfel în concurență atunci când este vorba să se obțină cea mai bună acoperire posibilă și să se recupereze ulterior cel mai bine creanțele pe care le au. [confidențial] Aceștia ar avea astfel un interes obiectiv pentru păstrarea activității WDI, în considerarea bunei rentabilități și a bunei poziții concurențiale a WDI, precum și în considerarea cash flow‑ului pe care îl generează. A nu continua activitatea WDI ar însemna pentru bănci un abandon al principalei surse de venituri a rețelei, în pofida perspectivelor de creștere a cash flow‑ului pe termen mediu și lung. Ar fi, așadar, plauzibil în mod obiectiv ca băncile să finanțeze în cele din urmă constituirea unei garanții bancare care să acopere amenzile, din moment ce nimic nu ar permite să se întrevadă perspectiva obținerii unei suspendări a executării. Orice bancă rezonabilă care urmează o gândire economică rațională și cunoaște rezultatele pozitive ale WDI ar fi dispusă să constituie o cauțiune pentru totalitatea cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor.
43 Această argumentație nu poate fi urmată. Comisia nu dorește să recunoască „interesul propriu considerabil” al celor 14 bănci care au refuzat reclamantelor cauțiunea. Vom observa în această privință că, atunci când adoptă o decizie, pozitivă sau negativă, în materie de credit și de garanție, o bancă urmărește întotdeauna propriile interese în calitate de instituție de credit și trebuie de altfel să acționeze în consecință pentru binele acționarilor. În prezenta cauză, aceste interese nu ar trebui să se încline în fața celor ale Comisiei decât dacă jurisprudența privind grupurile de societăți menționată mai sus putea fi aplicată celor 14 bănci. Însă nu aceasta este situația.
44 Pe de o parte, nimic în dosar nu indică faptul că băncile ar fi devenit acționare ale reclamantelor sau ar fi dobândit într‑un mod sau altul participații în grupul PIB+ prin aporturi de capitaluri. Relațiile lor de afaceri cu acesta din urmă se limitează la domeniul creditului și toate eforturile lor tind să garanteze și să recupereze cel mai bine creanțele din rambursare și din plata dobânzilor. În această măsură, nu există nicio identitate obiectivă între interesele strategice ale acestor instituții de credit și cele ale reclamantelor, care își desfășoară activitatea în principal în sectorul oțelului (a se vedea punctele 1 și 2 de mai sus).
45 Pe de altă parte, a arăta că [confidențial] nu este suficient în sine ca să demonstreze că există între bănci și aceste societăți intricații personale comparabile cu cele care pot exista, de exemplu, între cei trei membri ai familiei Pampus și care ar face inutilă crearea unei societăți holding comune (a se vedea punctul 1 de mai sus) și nici că aceste intricații personale ar fi atât de intense încât ar justifica aplicarea jurisprudenței privind grupurile de societăți.
46 În al treilea rând, Comisia reproșează reclamantelor faptul că nu s‑au adresat unei bănci străine. Este suficient să se constate în această privință că [confidențial] a exclus de la bun început orice posibilitate de a obține cauțiunea din partea unei bănci care nu aparține cercului său de împrumutători de fonduri după ce acestea și‑au exprimat toate refuzul. Jurisprudența a recunoscut de altfel că refuzul acordării unei cauțiuni de către băncile cu care colaborează de obicei reclamantul demonstrează imposibilitatea obiectivă de a obține garanția dorită (Ordonanța Romana Tabacchi/Comisia, citată la punctul 17 de mai sus, punctele 105, 109 și 110).
47 Având în vedere toate cele de mai sus, diversele scrisori de refuz ale băncilor [confidențial] mai sus menționate demonstrează la un standard juridic corespunzător că este imposibil pentru reclamante să obțină o cauțiune bancară care să acopere amenzile acestora. Prin urmare, argumentele pe care Comisia le deduce din documentele și din datele cu caracter financiar și economic care vizează reclamantele pentru a demonstra că aceste bănci vor acorda întotdeauna în cele din urmă garanția în cauză sunt lipsite de relevanță în condițiile în care, având cunoștință de rezultatele pozitive în special ale WDI, orice bancă rezonabilă ar fi dispusă să facă acest lucru.
48 Această argumentație a Comisiei este în contradicție cu propria estimare [confidențial] „[confidențial]” pe care o face în decizia atacată (punctul 1179). În plus, este de remarcat că se consideră de Comisie că poate judeca comportamentul unei „bănci rezonabile care urmează o gândire economică rațională” în speță, în condițiile în care până în prezent a subliniat întotdeauna că nu este o bancă și nu dispune nici de infrastructura, nici de serviciile specializate ale unei bănci, aspect acceptat de Tribunal (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, cauzele conexate T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 479).
49 Argumentația Comisiei pare de asemenea incompatibilă cu jurisprudența potrivit căreia urgența unei cereri de măsuri provizorii se apreciază în funcție de împrejurările de la momentul introducerii cererii, dar cel mai târziu la momentul la care judecătorul statuează asupra acestora (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 23 ianuarie 2009, Pannon Höerőmű/Comisia, T‑352/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 29 și 30, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 8 iunie 2009, Z/Comisia, T‑173/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 22). Deși reclamantele au demonstrat la un standard juridic corespunzător că le‑a fost în mod obiectiv imposibil să obțină o cauțiune bancară înainte de adoptarea deciziei atacate, Comisia înțelege, prin argumentația potrivit căreia trebuie să se aștepte ca băncile să finanțeze „în cele din urmă” constituirea unei garanții bancare, „din moment ce nimic nu ar permite să se întrevadă perspectiva obținerii unei suspendări a executării”, să se bazeze pe o dată ulterioară adoptării deciziei atacate și „să lase să curgă lucrurile” până când reclamantele trebuie să se declare insolvabile din cauza incapacității de plată sau a supraîndatorării în ipoteza în care, în pofida tuturor eforturilor, nicio garanție bancară nu le‑ar fi acordată (articolele 17 și 15a din Insolvenzordnung german coroborat cu articolele 177a și 130a din Codul comercial german).
50 În sfârșit, poziția Comisiei nu poate fi urmată atunci când reproșează reclamantelor faptul că au contribuit în mod culpabil la apariția prejudiciului, deoarece, ulterior comunicării privind obiecțiunile, WDI ar fi efectuat mișcări de fonduri importante în beneficiul unor societăți terțe aparținând aceluiași grup și, în același timp, faptul că nu au constituit decât un provizion minim de [confidențial] milioane de euro pentru o participare de 18 ani la înțelegerea privind oțelul pentru precomprimare.
51 Comisia explică în această privință că trebuie evitat ca asemenea mișcări de fonduri să „afecteze” politica pe care o urmărește prin aplicarea amenzilor, dar este suficient să se constate că, prin mișcările în cauză, WDI căuta să împiedice intrarea în lichidare judiciară a întreprinderilor din grupul PIB+ și pierderea a numeroase locuri de muncă, ceea ce nu s‑a contestat. De asemenea, nu s‑a contestat că acționarii nu au „scos” lichidități nici din societățile cărora le‑au fost aplicate amenzi, nici din întreprinderile beneficiare ale mișcărilor de fonduri interne ale grupului, cu excepția dividendelor, cu o valoare de [confidențial] milioane de euro în 2008, în beneficiul acționarului minoritar ArcelorMittal, care nu face parte din grup. În aceste împrejurări, nu se poate reproșa nici societății Holding‑PIB, nici întregului grupul PIB+ că au utilizat WDI ca sursă de finanțare în scopul de a ajuta alte societăți ale grupului aflate în dificultate.
52 În ceea ce privește provizionul de [confidențial] milioane de euro, critica privind „subprovizionarea” este lipsită de relevanță, întrucât, în decizia atacată (punctele 1178 și 1179), Comisia a indicat ea însăși mai multe elemente care arată a priori că [confidențial]. Prin urmare, cuantumul unui provizion comparabil nu are nicio importanță. Pe de altă parte, cuantumul de [confidențial] de milioane de euro nu pare deloc exagerat. Astfel, Comisia a considerat deja în două rânduri că era necesar să modifice în sensul micșorării cuantumul amenzilor pe care le aplicase unor întreprinderi individuale care participaseră la înțelegeri. Recent, Comisia a redus chiar cu aproximativ 80 % cuantumul amenzii pe care îl aplicase ArcelorMittal, care este cel mai mare grup siderurgic mondial, ca urmare a incapacității anumitor întreprinderi ale grupului de a o achita (a se vedea punctul 10 de mai sus).
53 Din cele de mai sus rezultă că reclamantele au demonstrat la un standard juridic corespunzător urgența măsurii provizorii pe care o solicită.
Cu privire la fumus boni iuris
54 Potrivit jurisprudenței, condiția referitoare la fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de reclamant în susținerea acțiunii principale pare la prima vedere relevant și, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susține nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanței competente cu privire la acțiunea principală (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 28 aprilie 2009, United Phosphorus/Comisia, T‑95/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 21 și jurisprudența citată, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 10 martie 1995, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑395/94 R, Rec., p. II‑595, punctul 49, confirmată prin Ordonanța președintelui Curții, Comisia/Atlantic Container Line și alții, citată la punctul 12 de mai sus, punctele 26 și 27).
55 În sprijinul cererii prin care au solicitat în principal anularea deciziei atacate și în subsidiar o reducere corespunzătoare a amenzilor, reclamantele invocă șapte motive.
56 După cum observă în mod corect Comisia, cea mai mare parte a motivelor au o prezentare prea concisă și care nu poate fi înțeleasă direct. Aceasta nu este, așadar, conformă exigențelor jurisprudenței potrivit căreia elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea de măsuri provizorii trebuie să rezulte în mod coerent și comprehensibil din însuși textul cererii, pentru a permite pârâtului să își pregătească observațiile și judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să hotărască, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații (Ordonanța președintelui Tribunalului din 15 ianuarie 2001, Stauner și alții/Parlamentul European și Comisia, T‑236/00 R, Rec, p. II‑15, punctul 34, Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 mai 2002, Aden și alții/Consiliul și Comisia, T‑306/01 R, Rec, p.II‑2387, punctul 52, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 23 mai 2005, Dimos Ano Liosion și alții/Comisia, T‑85/05 R, Rec., p. II‑1721, punctul 37).
57 Această critică privind concizia excesivă nu este valabilă totuși pentru motivul întemeiat pe constatarea eronată a unei încălcări unice și continue. În cererea de măsuri provizorii, reclamantele arată în esență că Comisia reproșează WDI faptul că a participat la o încălcare de la 1 ianuarie 1984 la 19 septembrie 2002 și WDV faptul că a participat la o încălcare de la 3 septembrie 1987 la 19 septembrie 2002. Cu toate acestea, WDI și WDV nu ar fi participat decât pentru o perioadă mult mai scurtă, și anume de la 12 mai 1997 la 19 septembrie 2002. Astfel, încălcările săvârșite înainte de 12 mai 1997 ar fi prescrise. Comisia nu ar ține seama de faptul că o întrerupere de aproape un an și jumătate a intervenit pe perioada acordurilor. Aceasta nu ia în considerare faptul că acordurile încheiate înainte și după această încălcare nu pot fi considerate o încălcare unică și continuă deoarece au o natură diferită și nu se sprijină pe aceeași organizare. În plus, în cursul unei reuniuni care a avut loc la 9 ianuarie 1996, reclamantele s‑ar fi delimitat față de acordurile înțelegerii în văzul și cu știrea tuturor celorlalte întreprinderi, ceea ce ar fi fost demonstrat fără nici cea mai mică neclaritate prin diverse note scrise. Această delimitare ar justifica, și ea, că nu se poate reproșa reclamantelor o încălcare unică și continuă.
58 Această argumentație a reclamantelor, care, în caz de succes, ar trebui să determine o reducere sensibilă a amenzilor aplicate WDI și WDV, este atât de precisă, încât a permis Comisiei să depună un memoriu detaliat de mai multe pagini. În plus, argumentația permite judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să aprecieze că motivul nu pare să fie, la prima vedere, neîntemeiat și că, în orice caz, nu poate fi înlăturat fără o examinare aprofundată, care ține de competența instanței care se va pronunța cu privire la acțiunea principală.
59 Motivul întemeiat pe refuzul de a lua în considerare lipsa capacității contributive a reclamantelor este, și acesta, direct comprehensibil și a permis Comisiei să depună de asemenea un memoriu detaliat de mai multe pagini cu privire la acest aspect.
60 Trebuie să se constate în această privință că, potrivit articolului 261 TFUE și articolului 31 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), Tribunalul are competență de fond cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia a stabilit o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Nu se poate exclude în speță ca Tribunalul să utilizeze această competență atunci când va hotărî cu privire la acțiunea principală și ca acesta să reducă amenzile aplicate reclamantelor. Comisia explică ea însăși în această privință că, în măsura în care reclamantele contestă aprecierea referitoare la capacitatea lor contributivă, Tribunalul ar stabili el însuși amenda dacă ar trebui să constate o eroare de drept în decizie. Astfel, Tribunalul ar trebui să se întemeieze pe fapte astfel cum rezultă acestea din informațiile oferite între timp. Comisia adaugă că, prin urmare, dacă ar trebui să se răspundă negativ la problema urgenței în speță, la fel ar fi situația și în ceea ce privește șansele de succes ale acțiunii principale. Aceste explicații ale Comisiei sunt valabile și în cazul în care, astfel cum s‑a procedat mai sus, ar trebui să se răspundă afirmativ la problema urgenței în speță.
61 În aceste împrejurări, trebuie să se constate că există, la prima vedere, un fumus boni iuris care poate sprijini reducerea amenzilor pe care reclamantele au cerut‑o în subsidiar.
Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor
62 Potrivit unei jurisprudențe constante, riscurile inerente fiecărei soluții posibile trebuie să fie evaluate comparativ în cadrul examinării cererii de măsuri provizorii. În mod concret, aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să examineze în special dacă interesul celui care solicită suspendarea executării deciziei atacate prevalează față de interesul unei executări imediate a acesteia (Ordonanța președintelui Curții Comisia/Atlantic Container Line și alții, citată la punctul 12 de mai sus, punctul 50, Ordonanța președintelui Curții din 12 iulie 1996, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96 R, Rec., p. I‑3903, punctul 89, și Ordonanța președintelui Curții din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia, cauzele conexate C‑182/03 R și C‑217/03 R, Rec., p. I‑6887, punctul 142).
63 Reclamantele au demonstrat nu numai urgența măsurilor provizorii pe care le solicită, făcând proba că le‑a fost în mod obiectiv imposibil să obțină o cauțiune bancară care să acopere amenzile, ci și fumus boni iuris al cererii lor subsidiare, care avea ca obiect reducerea cuantumul acestor amenzi. Prin urmare, trebuie să se recunoască faptul că reclamantele au un interes legitim înnăscut în suspendarea obligației care le revine de a constitui o garanție bancară pentru aceste amenzi. În cazul în care nu se admite cererea lor de măsuri provizorii, Comisia ar putea, astfel, să efectueze o încasare imediată a amenzilor, ceea ce ar conduce, după toate aparențele, la intrarea în lichidare judiciară a reclamantelor din cauza incapacității de plată sau a supraîndatorării (a se vedea punctul 49 de mai sus).
64 Comisia se opune acestui motiv invocând interesul public în păstrarea eficacității normelor de concurență ale Uniunii Europene și efectul disuasiv al amenzilor pe care le aplică, precum și interesul financiar al Uniunii. Comisia subliniază în special că, după confirmarea acesteia de către instanța supremă, o amendă face parte din bugetul Uniunii.
65 Trebuie observat, cu privire la interesele financiare ale Uniunii, a căror importanță fundamentală nu poate fi contestată, că reclamantele nu dispun de resursele necesare pentru a plăti amenzile care le‑au fost aplicate (a se vedea punctele 16 și 19 de mai sus) și că le este în mod obiectiv imposibil să constituie cauțiunea impusă. Prin urmare, este foarte probabil ca, în cazul în care ar efectua o încasare forțată, Comisia să nu primească sumele pe care le‑a stabilit. Reclamantele au explicat, fără să li se opună vreun contraargument, că, în situația în care ar trebui să intre în lichidare judiciară, așa cum se poate presupune, creanța Comisiei nu ar avea, în dreptul german, nicio prioritate asupra creanțelor altor creditori și că aceasta ar trebui să se mulțumească cu cotitatea care i se va atribui la încheierea lichidării. În aceste împrejurări, interesele financiare ale Comisiei nu ar fi protejate mai bine printr‑o executare forțată imediată decât dacă ar permite reclamantelor să își continue activitatea și să plătească amenzile cu ajutorul profiturilor pe care le realizează (a se vedea în acest sens Ordonanța Romana Tabacchi/Comisia citată la punctul 17 de mai sus, punctul 136).
66 Pe de altă parte, Comisia pare să fi considerat chiar de la bun început că, în speță, îndeplinirea intereselor financiare ale Uniunii este mai curând improbabilă. La momentul adoptării deciziei atacate, aceasta considera astfel că mai multe indicii sugerează că PIB și WDI nu ar putea plăti amenzile și că, după toate aparențele, nu ar putea să supraviețuiască condamnării (punctele 1178 și 1179 din decizia atacată). Aceasta arată că, de la bun început, Comisia s‑ar fi resemnat că nu poate încasa amenzile. Se poate adăuga că, după ce a adoptat decizia atacată, Comisia a angajat mai multe proceduri ITP pentru a controla capacitatea contributivă a întreprinderilor cărora li se aplicaseră amenzi. Trebuie să se conchidă că este dispusă să renunțe (parțial) la amenzi, chiar și după ce acestea au devenit parte integrantă a bugetului Uniunii. Astfel, Comisia a renunțat foarte recent la 80 % din amenda pe care o impusese grupului ArcelorMittal. În acest context, grija Comisiei de a „resuscita” interesele financiare ale Uniunii împotriva reclamantelor în special nu pare a fi deosebit de legitimă.
67 Din toate cele de mai sus rezultă că trebuie să se acorde prioritate intereselor reclamantelor în raport cu interesele financiare ale Comisiei.
68 Cu toate acestea, trebuie să se observe că un fumus boni iuris nu a fost confirmat mai sus decât pentru cererea subsidiară care are ca obiect reducerea amenzilor și că reclamantele au indicat ele însele că ar fi dispuse să plătească rate începând cu iulie 2011, potrivit unui scadențar corespunzător (a se vedea punctul 6 de mai sus). Prin scrisoarea din 7 februarie 2011, acestea au prezentat Comisiei, în cadrul procedurii ITP, un plan de plată actualizat și au explicat că, în caz de reducere a amenzilor de 75 %, cu alte cuvinte, o reducere de aproximativ 12 milioane de euro, acestea ar fi în măsură să ofere o plată în 39 de rate începând cu iulie 2011. În plus, trebuie observat că WDI constituise cu mult timp înainte un provizion în valoare de [confidențial] milioane de euro în vederea plății amenzii sale.
69 Pentru moment, trebuie, așadar, să se ia în considerare interesele financiare ale Uniunii acordându‑se reclamantelor măsura provizorie pe care o solicită, fără să fie necesar să se hotărască în această etapă cu privire la reducerea de 75 % solicitată, doar cu condiția ca ele să plătească Comisiei până la 30 iunie 2011 suma de [confidențial] milioane de euro și ca, începând cu 15 iulie 2011 și până la noi dispoziții, acestea să plătească Comisiei rate lunare de 300 000 de euro (la data de 15 a fiecărei luni), dar cel mai târziu până la pronunțarea hotărârii în cadrul acțiunii principale.
70 În plus, trebuie arătat că, potrivit articolului 108 din Regulamentul de procedură, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii poate oricând să modifice sau să revoce ordonanța sa în caz de schimbare a împrejurărilor. Prin „schimbare a împrejurărilor” trebuie să se înțeleagă, în special, elemente de fapt de natură să modifice aprecierea criteriului urgenței în cazul concret al speței [Ordonanța Curții din 14 februarie 2002, Comisia/Artegodan, C‑440/01 P(R), Rec., p. I‑1489, punctele 62-64]. Dacă este cazul, va depinde de părți să se adreseze Tribunalului dacă, în opinia acestora, împrejurările s‑au schimbat astfel încât pot determina modificarea prezentei ordonanțe.
Pentru aceste motive,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
dispune:
1) Suspendarea executării obligației Westfälische Drahtindustrie GmbH, Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG de a constitui o garanție bancară în favoarea Comisiei pentru a preîntâmpina încasarea imediată a amenzilor care le‑au fost aplicate prin articolul 2 alineatul (1) din Decizia C(2010) 4387 final a Comisiei din 30 iunie 2010 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.344 – Oțel pentru precomprimare), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2010) 6676 final a Comisiei din 30 septembrie 2010, este acordată cu următoarele condiții:
a) Westfähliche Drahtindustrie GmbH, Westfähliche Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG să plătească Comisiei până la 30 iunie 2011 suma de [confidențial] milioane de euro.
b) Începând cu 15 iulie 2011 și până la noi dispoziții, acestea să plătească Comisiei rate lunare de 300 000 de euro (la data de 15 a fiecărei luni), dar cel mai târziu până la pronunțarea hotărârii în cadrul acțiunii principale.
2) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Luxemburg, 13 aprilie 2011