HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
16 septembrie 2015(*)
„Recurs – Funcție publică – Agenți temporari – Contract pe perioadă determinată – Decizie de neprelungire – Articolul 8 primul paragraf din RAA – Recalificarea unui contract pe perioadă determinată ca fiind contract pe perioadă nedeterminată – Fond”
În cauza T‑231/14 P,
având ca obiect un recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 5 februarie 2014, Drakeford/EMA (F‑29/13, RepFP, EU:F:2014:10), prin care se solicită anularea acestei hotărâri,
Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA), reprezentată de T. Jabłoński și de N. Rampal Olmedo, în calitate de agenți, asistați de D. Waelbroeck și de A. Duron, avocați,
recurentă,
susținută de
Comisia Europeană, reprezentată de J. Currall și de G. Gattinara, în calitate de agenți,
de
Agenția Europeană pentru Produse Chimice (ECHA), reprezentată de M. Heikkilä și de E. Maurage, în calitate de agenți,
de
Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex), reprezentată de H. Caniard și de V. Peres de Almeida, în calitate de agenți,
de
Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA), reprezentată de D. Detken, de S. Gabbi și de C. Pintado, în calitate de agenți,
și de
Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC), reprezentat de J. Mannheim și de A. Daume, în calitate de agenți,
interveniente,
cealaltă parte din procedură fiind
David Drakeford, cu domiciliul în Dublin (Irlanda), reprezentat de S. Orlandi și de T. Martin, avocați,
reclamant în primă instanță,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri),
compus din domnii M. Jaeger (raportor), președinte, S. Papasavvas și G. Berardis, judecători,
grefier: domnul L. Grzegorczyk, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 aprilie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre(1)
1 Prin recursul formulat, Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 5 februarie 2014, Drakeford/EMA (F‑29/13, RepFP, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:F:2014:10), prin care Tribunalul Funcției Publice a anulat decizia de neprelungire a contractului domnului David Drakeford.
Situația de fapt, procedura în primă instanță și hotărârea atacată
2 Situația de fapt este prezentată la punctele 4‑19 din hotărârea atacată după cum urmează:
„4 La 30 octombrie 1996, reclamantul a fost recrutat, de la 16 noiembrie 1996, de către EMA în calitate de agent auxiliar pentru o perioadă de un an, în vederea exercitării funcției de coordonator în domeniul tehnologiilor informației în cadrul sectorului cu același nume (denumit în continuare «sectorul IT»), care este inclus în Unitatea «Coordonare tehnică».
5 Fiind un candidat care a reușit la o procedură de selecție de agenți temporari, acesta a încheiat ulterior cu EMA un contract prin care i s‑a conferit, de la 1 februarie 1997 și în calitate de agent temporar având gradul A 5 în temeiul articolului 2 litera (a) din RAA, exercitarea funcției de administrator principal pentru o perioadă de cinci ani, care putea fi prelungită. El a continuat să își exercite atribuțiile în cadrul sectorului IT.
6 La 15 noiembrie 1998, reclamantul a fost numit șef adjunct al sectorului IT. Acesta a fost de asemenea invitat să exercite atribuțiile de șef al sectorului IT ad interim în perioada 2001‑2003.
7 Contractul de agent temporar al reclamantului a fost prelungit la încetarea acestuia, la 1 februarie 2002, pentru o nouă perioadă de cinci ani.
8 Prin actul adițional din 6 august 2002 la contractul acestuia, reclamantul a fost avansat la gradul A 4.
9 În calitate de candidat care a reușit la o procedură de selecție externă pentru postul de șef de sector IT, la 15 aprilie 2003, reclamantul a încheiat cu EMA un contract de agent temporar având gradul A 4, în temeiul articolului 2 litera (a) din RAA. Acest contract, care avea o durată de cinci ani și putea fi prelungit, a început să își producă efectele la 1 mai 2003.
10 La 1 mai 2004, în urma reformei statutare, gradul reclamantului a fost redenumit A 12.
11 Prin actul adițional semnat de AICC și de reclamant la 14 și, respectiv, la 15 august 2007, contractul reclamantului a fost prelungit cu cinci ani, de la 1 mai 2008.
12 Prin memorandumul din 5 iunie 2009, reclamantul a fost informat despre numirea sa în funcția de șef al sectorului tehnologiilor informației și comunicării din unitatea cu același nume (denumită în continuare «unitatea „ICT”»), în cadrul unei restructurări interne a agenției.
13 La 15 septembrie 2011, șeful sectorului «Resurse umane» din unitatea «Administrație» l‑a informat pe reclamant că era plasat pe lista candidaților care au reușit la procedura de selecție pentru postul de șef al unității «ICT», a cărei valabilitate expira la 31 decembrie 2012.
14 La 30 iulie 2012, respectiv cu nouă luni înainte de expirarea contractului reclamantului, serviciile din cadrul sectorului «Resurse umane» al EMA au transmis către șeful de unitate al reclamantului un formular privind prelungirea eventuală a contractului acestuia din urmă. La 17 august 2012, șeful de unitate al reclamantului a emis avizul potrivit căruia «nu se impunea nicio acțiune pentru prelungirea contractului» reclamantului.
15 Dând curs acestui aviz, prin scrisoarea din 30 august 2012, directorul executiv, în calitate de AICC, i‑a confirmat reclamantului că la 30 aprilie 2013 îi înceta contractul (în continuare, «decizia din 30 august 2012») și că, «în interesul agenției, [acesta ar fi pus] în poziția de nonactiv, începând cu 1 septembrie 2012, până la expirarea contractului său».
16 Prin scrisoarea din 31 august 2012, reclamantul a contestat concediul său din oficiu cu efect imediat, susținând în raport cu reglementarea aplicabilă că, după aproape 16 ani de raporturi de muncă în cadrul EMA, trebuia considerat «angajat permanent». În aceeași zi, AICC i‑a răspuns reclamantului că, în ceea ce privește contractul său, încheiat pe cinci ani la 15 aprilie 2003, care a început să își producă efectele de la 1 mai 2003, acesta fusese prelungit la 1 mai 2008 pentru o perioadă de cinci ani. Prin scrisoarea din 3 septembrie 2012, reclamantul a fost informat cu privire la modalitățile administrative referitoare la plecarea sa de la EMA.
17 La 12 septembrie 2012, reclamantul a adresat EMA o reclamație, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) împotriva deciziei din 30 august 2012, invocând cele cinci contracte sau prelungiri ale contractului de agent temporar intervenite fără întrerupere din anul 1997, care l‑ar fi plasat din acel moment într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată. În susținerea unei asemenea recalificări, reclamantul a evidențiat activitatea ireproșabilă și considerabilă pe care ar fi realizat‑o în serviciul agenției. La 15 octombrie 2012, reclamantul a depus o reclamație completatoare care cuprinde, în primul rând, o cerere de recalificare de drept a ultimului său contract, în temeiul articolului 8 din RAA, în contract pe perioadă nedeterminată de la data la care al doilea contract al său de cinci ani de agent temporar a fost înlocuit prin noul contract pe care l‑a încheiat la 15 aprilie 2003, în al doilea rând, o cerere de recalificare a primului contract de agent auxiliar, începând cu 16 noiembrie 1996, în contract de agent temporar, astfel încât a doua prelungire să fi intervenit, în realitate, «la 9 mai 2001», și, în al treilea rând, o cerere prin care se solicită plata a 10 000 de euro pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a plasării sale în concediu din oficiu, care ar fi nelegală.
18 La 19 decembrie 2012, AICC a respins reclamația din 12 septembrie 2012, astfel cum a fost completată prin e‑mailul din 15 octombrie 2012, pentru motivul că acest contract pe perioadă determinată, care și‑a produs efectele de la 1 mai 2003, a fost prelungit numai o dată și că, în lipsa unei a doua prelungiri, în conformitate cu articolul 8 din RAA, nu putea fi considerat un contract pe perioadă nedeterminată.
19 La 24 decembrie 2012, reclamantul a introdus o nouă reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, de această dată împotriva deciziei din 19 decembrie 2012, în sensul că prin aceasta i‑au fost respinse cererile de recalificare a contractului inițial de agent auxiliar în contract de agent temporar și a contractului de agent temporar în curs pe perioadă determinată în contract de agent temporar pe perioadă nedeterminată, și a solicitat Agenției să examineze în mod concret posibilitățile de prelungire a acestui din urmă contract. Această nouă reclamație, însoțită de cererea de prelungire a contractului, a fost respinsă de AICC prin scrisoarea din 26 februarie 2013 (denumită în continuare «decizia din 26 februarie 2013»).”
3 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice la 28 martie 2013, domnul Drakeford a introdus o acțiune prin care a solicitat anularea deciziilor din 30 august 2012 și din 26 februarie 2013 și obligarea EMA la plata sumei de 25 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit. La rândul său, EMA a solicitat, cu titlu principal, respingerea acțiunii ca fiind în parte inadmisibilă și, în orice ipoteză, nefondată, cu titlu subsidiar, respingerea cererilor de obligare la plata cheltuielilor de judecată și la plata către domnul Drakeford a sumei de 25 000 de euro, precum și a oricărei cereri de despăgubire pentru prejudiciul material invocat care nu a fost încă dovedit și obligarea domnului Drakeford la plata cheltuielilor de judecată.
4 Mai întâi, Tribunalul Funcției Publice a statuat ca fiind inadmisibile concluziile privind anularea deciziei din 26 februarie 2013, în măsura în care prin aceasta au fost respinse cererile de prelungire a contractului domnului Drakeford, de recalificare a contractului său de agent auxiliar în contract de agent temporar și de recalificare a contractului său de agent temporar pe perioadă determinată în contract pe perioadă nedeterminată.
5 În continuare, la punctul 47 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a admis cererea domnului Drakeford de anulare a deciziei din 30 august 2012, interpretând termenii „orice prelungire ulterioară a acestui contract de muncă”, cuprinși la articolul 8 primul paragraf a treia teză din Regimul aplicabil celorlalți agenți (denumit în continuare „RAA”), ca vizând orice procedeu prin care un agent temporar, în sensul articolului 2 litera (a) din RAA, la încetarea contractului său de muncă pe perioadă determinată, se află în situația de a‑și continua, în această calitate, raportul de muncă cu angajatorul său, chiar dacă această prelungire este însoțită de o înaintare în grad sau de o evoluție a atribuțiilor exercitate. Tribunalul Funcției Publice a adăugat că situația poate fi diferită numai dacă noul contract s‑ar înscrie în cadrul unui alt regim juridic sau ar materializa o schimbare radicală în carieră, manifestată, de exemplu, printr‑o modificare substanțială a naturii atribuțiilor exercitate de agentul vizat.
6 Tribunalul Funcției Publice și‑a întemeiat raționamentul pe finalitatea articolului 8 primul paragraf din RAA, care este de a garanta o anumită stabilitate a locului de muncă, și pe principiul egalității de tratament, pentru a concluziona că decizia din 30 august 2012, întrucât a fost adoptată din perspectiva unui raport de muncă pe durată determinată, a încălcat articolul 8 primul paragraf din RAA.
7 În sfârșit, referitor la prejudiciul material, Tribunalul Funcției Publice, în ceea ce privește perioada cuprinsă între expirarea contractului domnului Drakeford de agent temporar pe perioadă determinată și pronunțarea hotărârii atacate, a obligat EMA la plata către domnul Drakeford a diferenței dintre cuantumul remunerației la care ar fi avut dreptul dacă ar fi rămas în funcție și cuantumul remunerației, al onorariilor, al alocațiilor de șomaj sau al oricărei alte prestații substitutive ori remunerații de aceeași natură pe care le‑a perceput efectiv începând cu 1 mai 2013. În privința perioadei ulterioare pronunțării hotărârii atacate, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul Funcției Publice a invitat EMA fie să îl reintegreze pe domnul Drakeford, fie să identifice un acord de stabilire a unei compensații financiare echitabile și a dispus ca părțile să îl informeze cu privire la soluția convenită de comun acord sau, în lipsa unui acord, să îi prezinte concluziile lor exprimate în date cifrice.
Cu privire la recurs
Procedura în fața Tribunalului și concluziile părților
8 Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 15 aprilie 2014, EMA a formulat prezentul recurs, în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. La 25 iulie 2014, domnul Drakeford a depus memoriul său în răspuns.
9 Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 14 iulie 2014, la 25 iulie 2014 și la 28 iulie 2014, Comisia Europeană, Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA), Agenția Europeană pentru Produse Chimice (ECHA), Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex) și Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) au formulat cereri de intervenție în susținerea concluziilor EMA. Prin Ordonanțele președintelui Camerei de recursuri din 2 septembrie 2014 și din 24 septembrie 2014, au fost admise cele cinci cereri de intervenție în susținerea concluziilor EMA.
10 Comisia, ECHA, Frontex, EFSA și ECDC au depus un memoriu în intervenție în termenul care le‑a fost stabilit.
11 EMA și domnul Drakeford au fost invitate să își formuleze observațiile cu privire la memoriile în intervenție, solicitare căreia i‑au dat curs în termenul stabilit.
12 EMA, susținută de Comisie, de ECHA, de Frontex, de EFSA și de ECDC, solicită Tribunalului:
– anularea hotărârii atacate;
– în consecință, respingerea acțiunii în primă instanță;
– obligarea domnului Drakeford la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în recurs.
13 Domnul Drakeford solicită Tribunalului:
– respingerea recursului;
– obligarea EMA la plata cheltuielilor de judecată.
14 Prin scrisoarea din 9 februarie 2015, EMA a formulat o cerere motivată, în temeiul articolului 146 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, în scopul de a fi ascultată în cadrul fazei orale a procedurii.
15 Tribunalul a admis cererea recurentei și a deschis faza orală a procedurii.
16 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 14 aprilie 2015.
În drept
[omissis]
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de interpretare, săvârșită de Tribunalul Funcției Publice, privind termenii „orice prelungire ulterioară a acestui contract de muncă”, cuprinși la articolul 8 primul paragraf din RAA
[omissis]
22 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu un principiu general de interpretare, în caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice, o dispoziție din dreptul Uniunii trebuie reintegrată în contextul său și interpretată în lumina tuturor dispozițiilor acestui drept, a finalităților acestuia și a stării evoluției sale la data la care trebuie realizată aplicarea dispoziției respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2010, Kirin Amgen, C‑66/09, Rep., EU:C:2010:484, punctul 41).
23 De asemenea, trebuie amintit că articolul 8 primul paragraf din RAA nu are ca finalitate nici o anumită stabilitate a locului de muncă, nici o anumită durată de mai mulți ani a raporturilor de muncă ale agenților temporari având un contract pe perioadă determinată, ci pe aceea de a preveni utilizarea abuzivă a contractelor pe perioadă determinată (Hotărârea din 21 mai 2014, Comisia/Macchia, T‑368/12 P, RepFP, EU:T:2014:266, punctul 60). Pe de altă parte, lipsa de stabilitate a raportului de muncă este confirmată de faptul că prelungirea contractului pe perioadă determinată al unui agent temporar este o simplă posibilitate, în afara ipotezei prevăzute la articolul 8 primul paragraf ultima teză din RAA, care are ca finalitate precisă evitarea utilizării abuzive a contractelor pe perioadă determinată, prevăzând o recalificare de drept a contractului pe perioadă determinată în contract pe perioadă nedeterminată. În orice caz, raportul de muncă al unui agent temporar care, datorită recalificării de drept prevăzute la articolul 8 primul paragraf ultima teză din RAA, devine titular al unui contract pe perioadă nedeterminată nu are o natură de stabilitate. Astfel, în această ipoteză, administrația poate în orice moment să dispună încetarea contractului pentru un motiv legitim, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA.
24 În speță, mai întâi, Tribunalul Funcției Publice s‑a pronunțat în sensul că diferitele versiuni lingvistice ale articolului 8 primul paragraf din RAA nu permiteau o interpretare univocă a dispoziției menționate. În susținerea acestei concluzii, Tribunalul Funcției Publice s‑a referit, pe de o parte, la versiunile neerlandeză și italiană, favorabile tezei susținute de EMA, și, pe de altă parte, la versiunile franceză, germană, engleză și spaniolă. În privința acestora din urmă, la punctul 42 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice s‑a pronunțat în sensul că, în mod contrar versiunilor italiană și neerlandeză, textul versiunilor franceză și germană, care viza mai general prelungirea contractului de muncă și raportul de muncă, și textul versiunilor engleză și spaniolă, care viza orice prelungire ulterioară, fără altă precizare, nu permiteau să se concluzioneze că termenii „orice prelungire ulterioară” priveau același contract. Astfel, Tribunalul Funcției Publice a constatat existența a două categorii de versiuni lingvistice ale articolului 8 primul paragraf din RAA: una din care reieșea cu claritate că termenii „orice prelungire ulterioară” se refereau la contract și cealaltă care nu permitea o asemenea concluzie. În lumina acestei diferențe dintre texte, care nu furnizau o mențiune neechivocă în privința obiectului prelungirii care determină recalificarea contractului pe perioadă determinată în contract pe perioadă nedeterminată, Tribunalul Funcției Publice a reținut că era necesară stabilirea unei interpretări uniforme a dispoziției menționate.
25 Această concluzie a Tribunalului Funcției Publice nu este viciată de o eroare de drept. Desigur, este adevărat că, astfel cum susține EMA, Tribunalul Funcției Publice nu a avut în vedere faptul că, în versiunile engleză și spaniolă, spre deosebire de versiunile franceză și germană, termenii „orice prelungire ulterioară” nu se pot referi decât la termenul „contract”. Totuși, această eroare nu are relevanță asupra aprecierii Tribunalului Funcției Publice, întrucât acesta a constatat în mod întemeiat că, dimpotrivă, versiunile franceză și germană nu permiteau să se ajungă la o concluzie univocă cu privire la interpretarea articolului 8 primul paragraf din RAA. Astfel, în versiunile respective, utilizarea alternativă a termenilor „contract de muncă”, contract” și „orice prelungire ulterioară a acestui contract de muncă” face ca dispoziția să fie ambiguă. În această privință, trebuie să se arate că, în timp ce termenul „contract de muncă” privește într‑un mod mai general raportul de muncă dintre un agent, pe de o parte, și o instituție sau o agenție, pe de altă parte, termenul „contract” corespunde instrumentului juridic prin care se concretizează acest raport. Întrucât textul versiunilor franceză și germană permite să fie interpretat în sensul că un contract de muncă al unui agent poate fi realizat prin încheierea a diferite contracte în cadrul aceluiași raport de muncă, Tribunalul Funcției Publice s‑a pronunțat în mod întemeiat în sensul că versiunile respective nu permiteau să se știe dacă termenii „orice prelungire ulterioară” se refereau în mod univoc la contractul de muncă sau la un contract. În consecință, nu poate fi reținut nici argumentul ulterior al EMA potrivit căruia termenii „contract de muncă” și „contract” ar fi interschimbabili.
26 În definitiv, nici interpretarea textuală propusă de EMA, potrivit căreia prelungirea trebuie să privească același contract pe perioadă determinată pentru a fi aplicabilă ultima teză a articolului 8 din RAA nu este exonerată de ambiguitate, în măsura în care versiunile lingvistice care utilizează exclusiv termenul „contract” pot determina o interpretare textuală diferită de aceasta din urmă. Astfel, se poate confirma că un agent temporar având un contract pe perioadă determinată încheie ulterior un nou contract pe perioadă determinată care, deși este distinct din punct de vedere formal, oferă o continuitate substanțială cu contractul inițial. Din această ipoteză rezultă că nimic nu împiedică să se considere că, în ceea ce privește obiectul prelungirii care determină transformarea unui contract pe perioadă determinată în contract pe perioadă nedeterminată, articolul 8 primul paragraf ultima teză din RAA poate fi interpretat în sensul că se referă la același tip de contract, respectiv mai degrabă un contract pe perioadă determinată decât un contract identic cu contractul inițial. Această ipoteză demonstrează, așadar, că, în principiu, în vederea aplicării articolului 8 primul paragraf ultima teză din RAA, pot fi luate în considerare unele contracte pe perioadă determinată succesive încheiate între un agent și administrație, în măsura în care au continuitate cu primul contract pe perioadă determinată.
27 În lumina acestor considerații, întrucât a constatat o diferență între textele care pot determina divergențe în privința sensului, fără a săvârși o eroare de interpretare, Tribunalul Funcției Publice, pe de o parte, a avut posibilitatea să afirme că nu se putea limita la o abordare doar textuală și, pe de altă parte, în vederea unei interpretări uniforme a articolului 8 primul paragraf ultima teză din RAA, a avut posibilitatea să facă aplicarea, la punctul 45 din hotărârea atacată, a principiului general potrivit căruia o dispoziție trebuie să fie interpretată în lumina tuturor dispozițiilor din dreptul Uniunii, a finalităților sale și a stării evoluției acestui drept.
28 Așadar, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.
29 În continuare, Tribunalul Funcției Publice și‑a întemeiat interpretarea articolului 8 primul paragraf din RAA, pe de o parte, pe finalitatea acestuia și, pe de altă parte, pe contextul acestuia. În ceea ce privește finalitatea dispoziției menționate, la punctele 43, 44 și 46 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a statuat, în esență, că aceasta ar urmări să garanteze o anumită stabilitate a locurilor de muncă, în materia raporturilor de muncă. În ceea ce privește contextul acesteia, la punctul 47 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a statuat că interpretarea articolului 8 primul paragraf din RAA prin excluderea recalificării unui contract pe perioadă determinată al unui agent temporar într‑un contract pe perioadă nedeterminată, doar din cauză că acesta din urmă a avansat în carieră prin încheierea unor contracte diferite cu administrația, ar fi contrară principiului egalității de tratament, precum și voinței legiuitorului, exprimată explicit la articolul 12 alineatul (1) din RAA, ca agenții temporari să asigure angajarea de către instituții a persoanelor cu cel mai înalt nivel de competență, de eficiență și de integritate.
30 Or, în privința celui de al doilea aspect al primului motiv, trebuie să se constate că, prin faptul că a statuat că finalitatea articolului 8 primul paragraf din RAA ar fi garantarea unei anumite stabilități a locului de muncă, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept. Astfel, spre deosebire de cele reținute, după cum s‑a arătat la punctul 23 de mai sus, articolul 8 primul paragraf din RAA are drept finalitate prevenirea abuzurilor rezultate din utilizarea de către administrație a unor contracte pe perioadă determinată succesive. Pe de altă parte, după cum s‑a arătat la punctul 19 de mai sus, finalitatea limitată a articolului menționat este confirmată de competența recunoscută administrației de a dispune în orice moment încetarea raportului de muncă cu un agent având un contract pe perioadă nedeterminată, respectând procedurile prevăzute la articolul 47 din RAA.
31 Totuși, trebuie să se constate că instanța Uniunii poate respinge ca inoperant un motiv sau o critică atunci când constată că aceasta, în ipoteza în care ar fi întemeiată, nu este de natură să determine anularea urmărită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Michail/Comisia, T‑50/08 P, RepFP, EU:T:2009:457, punctul 59 și jurisprudența citată).
32 Or, pe de o parte, deși este adevărat că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat că articolul 8 primul paragraf din RAA ar urmări să garanteze o anumită stabilitate a locului de muncă, pe de altă parte, s‑a pronunțat în mod întemeiat în sensul că articolul menționat s‑ar opune să se considere că recalificarea contractului pe perioadă determinată al unui agent temporar într‑un contract pe perioadă nedeterminată ar putea interveni de drept numai atunci când prelungirile succesive ar privi același contract. Astfel, Tribunalul Funcției Publice a arătat în mod just, la punctul 47 din hotărârea atacată, că a lipsi un agent temporar având un contract pe perioadă determinată care a avansat în carieră ca urmare a rezultatelor sale profesionale bune prin încheierea unor contracte diferite de protecția prevăzută la articolul 8 primul paragraf ultima teză din RAA, în comparație cu un agent temporar având un contract pe perioadă determinată al cărui același contract a fost prelungit fără a avansa în carieră ca urmare a unor merite specifice, ar avea ca efect sancționarea primului dintre aceștia. Astfel, argumentul EMA trebuie respins ca inoperant.
33 În sfârșit, în ceea ce privește al treilea aspect, este suficient să se constate că, în mod contrar celor susținute de EMA, Tribunalul Funcției Publice nu a asimilat agenții temporari cu funcționarii. Desigur, astfel cum s‑a constatat la punctul 29 de mai sus, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare în ceea ce privește finalitatea articolului 8 primul paragraf din RAA. Cu toate acestea, trebuie să se arate că, la punctul 50 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice s‑a pronunțat în sensul că administrația ar putea în orice moment să dispună încetarea contractului pe perioadă nedeterminată al unui agent, cu respectarea termenului prevăzut la articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA. Această împrejurare demonstrează că Tribunalul Funcției Publice nu a repus în discuție nicidecum diferența dintre funcționari și agenți și puterea largă de apreciere de care dispune administrația în raporturile de muncă cu aceștia din urmă (Hotărârea din 4 decembrie 2013, ETF/Schuerings, T‑107/11 P, RepFP, EU:T:2013:624, punctul 76).
34 Din cele de mai sus rezultă că primul motiv invocat de EMA trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește enunțarea excepției de la interpretarea articolului 8 primul paragraf din RAA
[omissis]
37 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia referirea la un alt regim juridic ar fi vagă, chiar incongruentă, trebuie să se constate că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept. Într‑adevăr, astfel cum EMA, susținută de Comisie, de ECHA, de Frontex, de EFSA și de ECDC, a susținut în mod întemeiat, RAA este singurul regim juridic ce se aplică tuturor agenților temporari. Astfel, referirea la un alt regim juridic pe care Tribunalul Funcției Publice a realizat‑o este eronată.
38 Cu toate acestea, după cum s‑a arătat la punctul 31 de mai sus, instanța Uniunii poate respinge ca inoperant un motiv sau o critică atunci când constată că aceasta, în ipoteza în care ar fi întemeiată, nu este de natură să determine anularea urmărită (a se vedea în acest sens Hotărârea Michail/Comisia, punctul 31 de mai sus, EU:T:2009:457, punctul 59 și jurisprudența citată). În speță, trebuie să se constate că, deși referirea la orice alt regim juridic este eronată, în hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice și‑a întemeiat raționamentul pe ipoteza privind materializarea unei schimbări radicale în carieră. Din aceasta rezultă că argumentul întemeiat pe natura vagă, chiar incongruentă, a referirii la un alt regim juridic trebuie respins ca inoperant.
39 În ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că noul contract ar materializa o schimbare radicală în cariera agentului temporar, cu titlu introductiv, trebuie să se arate că excepția stabilită de Tribunalul Funcției Publice de la aplicarea recalificării prevăzute la articolul 8 primul paragraf din RAA în ipoteza unei schimbări radicale în carieră este consecința logică a interpretării articolului menționat. Astfel, finalitatea articolului 8 primul paragraf din RAA este de a evita ca, în ipoteza unei avansări în carieră sau a unei evoluții în privința atribuțiilor unui agent temporar având un contract pe perioadă determinată, administrația să poată recurge în mod abuziv la contracte diferite din punct de vedere formal pentru a se sustrage de la recalificarea prevăzută la articolul menționat.
40 Totuși, premisa acestei recalificări este aceea ca agentul temporar care avansează în carieră sau ale cărui atribuții evoluează să mențină un raport de muncă cu angajatorul său caracterizat de continuitate. În situația în care se confirmă că agentul încheie un contract care cuprinde o modificare substanțială, iar nu formală, a naturii atribuțiilor sale, premisa aplicării articolului 8 primul paragraf din RAA nu mai este valabilă. Într‑adevăr, ar fi contrar spiritului articolului 8 primul paragraf din RAA să se admită că, pentru aplicarea regulii pe care o prevede, poate fi luată în considerare orice prelungire. Astfel, în mod contrar celor susținute de EMA, la punctele 48 și 49 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a clarificat corespunzător cerințelor legale noțiunea de schimbare radicală statuând că aceasta ar implica o modificare substanțială a atribuțiilor agentului, de natură să repună în discuție continuitatea funcțională a raportului său de muncă cu administrația. În consecință, argumentul EMA trebuie respins.
41 Această concluzie nu este repusă în discuție nici de argumentul invocat de EMA potrivit căruia, prin faptul că a făcut aplicarea unei noțiuni vagi de schimbare radicală, Tribunalul Funcției Publice ar fi concluzionat în mod eronat că nu ar fi existat o schimbare radicală în cariera domnului Drakeford, în pofida creșterii nivelului responsabilităților sale și a modificării formale a atribuțiilor acestuia, nici de argumentul potrivit căruia numirea domnului Drakeford ar fi avut loc în urma unei proceduri externe. Astfel, întrucât schimbarea radicală în raportul de muncă nu este o noțiune vagă, după cum s‑a stabilit la punctul 39 de mai sus, argumentul potrivit căruia Tribunalul Funcției Publice ar fi săvârșit în speță o eroare prin aplicarea acestei noțiuni nu poate fi admis. În plus, trebuie să se arate că, la punctul 49 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a examinat în mod corect împrejurările specifice ale cauzei, prin prisma noțiunii de schimbare radicală, stabilită la punctul 48 din hotărârea atacată. Desigur, având în vedere o eventuală comparație a sarcinilor care trebuiau îndeplinite, funcția de șef de sector, la care domnul Drakeford a avut acces în urma unei proceduri externe de selecție, reprezintă o modificare substanțială în raport cu cea de șef adjunct, care determină o schimbare radicală în sensul noțiunii stabilite de Tribunalul Funcției Publice. Astfel, deși menținerea în același domeniu de activitate nu determină în mod automat o continuitate în atribuțiile exercitate, această continuitate trebuie să fie exclusă, în principiu, în ipoteza în care accesul la funcția de șef de sector este supus unei proceduri externe de selecție. Totuși, în speță, reiese că înainte de numirea sa în calitate de șef de sector, în anul 2003, domnul Drakeford și‑a exercitat atribuțiile de șef de sector ad interim în perioada 2001‑2003. Astfel, nu se poate concluziona cu adevărat că numirea sa în funcția de șef de sector, chiar dacă urmează unei proceduri externe, a constituit efectiv o schimbare radicală în raport cu atribuțiile pe care le‑a exercitat anterior. Pe de altă parte, din dosarul în primă instanță reiese de asemenea că, în luna aprilie 2003, domnul Drakeford era clasificat în gradul A 4 treapta 3, având 10 ani vechime, și că începând cu 1 mai 2003, data la care a început contractul său de șef de sector al unității IT, a fost clasificat în gradul A 4 treapta 3, având 11 luni vechime. Această dată confirmă din nou continuitatea raportului de muncă dintre domnul Drakeford și EMA. Din această împrejurare rezultă că, prin faptul că a constatat că domnul Drakeford își exercitase în mod continuu atribuțiile în domeniul tehnologiilor informației și în special în calitate de șef de sector adjunct, șef de sector ad interim și șef de sector, Tribunalul Funcției Publice a exclus în mod întemeiat că a existat o schimbare radicală a caracterului continuu esențial al raporturilor de muncă dintre EMA și domnul Drakeford.
[omissis]
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri)
declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 5 februarie 2014, Drakeford/EMA (F‑29/13, EU:F:2014:10), în măsura în care, în această hotărâre, Tribunalul Funcției Publice și‑a exercitat competența de fond în materia financiară în privința perioadei ulterioare pronunțării sale.
2) Respinge în rest recursul.
3) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Funcției Publice.
4) În privința domnului Drakeford și a Agenției Europene pentru Medicamente (EMA), cererile privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
5) Comisia Europeană, Agenția Europeană pentru Produse Chimice (ECHA), Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex), Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA) și Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) suportă propriile cheltuieli de judecată aferente prezentei proceduri.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 septembrie 2015.
Semnături