Cauza C‑204/21
Comisia Europeană
împotriva
Republicii Polone
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 5 iunie 2023
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Stat de drept – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Independența judecătorilor – Articolul 267 TFUE – Posibilitate de a solicita Curții să se pronunțe cu titlu preliminar – Supremația dreptului Uniunii – Competențe în materie de ridicare a imunității penale a judecătorilor și în materia dreptului muncii, asigurărilor sociale și pensionării judecătorilor de la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) conferite Camerei disciplinare a acestei instanțe – Interdicție aplicabilă instanțelor naționale de a repune în discuție legitimitatea instanțelor și a organelor constituționale sau de a constata ori de a aprecia legalitatea numirii judecătorilor sau a competențelor jurisdicționale ale acestora – Verificare de către o instanță a respectării anumitor cerințe referitoare la existența unei instanțe independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, calificată drept «abatere disciplinară» – Competență exclusivă de a examina chestiunile aferente lipsei de independență a unei instanțe sau a unui judecător conferită Camerei de control extraordinar și cauze publice a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) – Articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale – Dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal – Regulamentul (UE) 2016/679 – Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf literele (c) și (e) și alineatul (3) al doilea paragraf – Articolul 9 alineatul (1) – Date sensibile – Reglementare națională care impune judecătorilor să facă o declarație referitoare la calitatea lor de membri ai unor asociații, fundații sau partide politice, precum și la funcțiile exercitate în cadrul acestora, care prevede publicarea online a datelor care figurează în aceste declarații”
1. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Respectarea statului de drept – Reformă legislativă referitoare la organizarea judiciară și la statutul judecătorilor – Noțiunea de identitate națională a unui stat membru – Atingere adusă acestei noțiuni ca urmare a respectării principiilor și valorilor Uniunii Europene – Lipsă – Competența Curții de a controla legalitatea măsurilor naționale
[art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 19 alin. (1) TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf]
(a se vedea punctele 62, 63, 69-74 și 80)
2. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Supremația și efectul direct ale dreptului Uniunii – Obligațiile instanțelor naționale – Competență exclusivă a Curții pentru a furniza o interpretare definitivă a dreptului Uniunii
[art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]
(a se vedea punctele 75-79)
3. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Atribuirea competențelor în materie de ridicare a imunității penale a judecătorilor, precum și în materia dreptului muncii, asigurărilor sociale și pensionării aplicabile judecătorilor unei camere disciplinare a Curții Supreme – Cameră care nu îndeplinește cerința independenței și imparțialității – Inadmisibilitate – Neîndeplinirea obligațiilor
[art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]
(a se vedea punctele 91-103 și dispozitiv 1)
4. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Reglementare națională care permite calificarea drept abatere disciplinară a examinării respectării cerințelor referitoare la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Reglementare care nu definește în mod clar și precis comportamentele susceptibile să angajeze răspunderea disciplinară a judecătorilor – Reglementare care nu permite evitarea expunerii acestor judecători la riscul angajării răspunderii lor disciplinare doar ca urmare a deciziilor lor – Inadmisibilitate – Neîndeplinirea obligațiilor
[art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]
(a se vedea punctele 125-128, 132, 134-138, 142, 145-148, 152, 163, 165 și 166 și dispozitiv 2)
5. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Domeniu de aplicare
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf)
(a se vedea punctele 129-131)
6. State membre – Obligații – Competența instanțelor naționale de a solicita Curții să se pronunțe – Obligație de cooperare loială – Reglementare națională susceptibilă să expună un judecător unei proceduri disciplinare ca urmare a unei sesizări a Curții cu titlu preliminar sau care conferă unei camere a Curții Supreme o competență exclusivă de a examina căile de atac și chestiunile de drept referitoare la lipsa de independență a unei instanțe sau a unui judecător – Inadmisibilitate – Neîndeplinirea obligațiilor
(art. 267 al doilea și al treilea paragraf TFUE)
(a se vedea punctele 153-159, 161, 168, 275 și 290 și dispozitive 2 și 4)
7. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Supremația și efectul direct al dreptului Uniunii – Reglementare națională formulată în sens larg și imprecis, prin care se interzice oricărei instanțe naționale să verifice respectarea cerințelor referitoare la garantarea unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege – Reglementare de natură să se opună lăsării neaplicate a dispozițiilor contrare celor ale dreptului Uniunii – Inadmisibilitate – Neîndeplinirea obligațiilor
[art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]
(a se vedea punctele 200, 201, 209, 213, 215-217, 219 și 223-231 și dispozitiv 3)
8. State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Supremația și efectul direct al dreptului Uniunii – Dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Concentrare a competențelor jurisdicționale privind cerințe care decurg din dreptul Uniunii – Respectarea acestor cerințe care trebuie să fie garantată transversal în toate domeniile de aplicare a dreptului Uniunii – Reglementare națională care stabilește competența exclusivă a unei camere a Curții Supreme de a examina căile de atac și chestiunile de drept referitoare la lipsa de independență a unei instanțe sau a unui judecător – Inadmisibilitate – Neîndeplinirea obligațiilor
[art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]
(a se vedea punctele 268-274, 276, 278-280 și 285-287 și dispozitiv 4)
9. Apropierea legislațiilor – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal – Regulamentul 2016/679 – Domeniu de aplicare – Derogări – Prelucrarea datelor în cadrul unei activități care nu intră sub incidența dreptului Uniunii – Activitate prin care se urmărește menținerea securității naționale sau care se încadrează în această categorie – Noțiune – Interpretare strictă – Colectare și publicare online a informațiilor referitoare la anumite activități asociative sau politice ale judecătorilor în scopul păstrării neutralității politice și imparțialității acestora – Excludere
[Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 2 alin. (2) și art. 4 pct. 1]
(a se vedea punctele 315-324)
10. Drepturi fundamentale – Respectarea vieții private – Protecția datelor cu caracter personal – Întindere
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7 și 8)
(a se vedea punctele 328 și 329)
11. Apropierea legislațiilor – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal – Regulamentul 2016/679 – Condiții de legalitate a unei prelucrări de date cu caracter personal – Prelucrare necesară pentru respectarea unei obligații legale care îi revine operatorului – Noțiune – Prelucrare necesară pentru executarea unei misiuni de interes public sau care ține de exercițiul autorității publice – Noțiune – Colectare și publicare online a informațiilor referitoare la anumite activități asociative sau politice ale judecătorilor în scopul păstrării neutralității politice și a imparțialității acestora – Includere
[Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 6 alin. (1) primul paragraf lit. (c) și (e)]
(a se vedea punctele 332, 335, 336, 338-340 și 349)
12. Apropierea legislațiilor – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal – Regulamentul 2016/679 – Prelucrare a unor categorii speciale de date cu caracter personal – Noțiune – Colectare și publicare a informațiilor referitoare la anumite activități asociative sau politice ale judecătorilor în scopul păstrării neutralității politice și a imparțialității acestora – Includere
[Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 9 alin. (1)]
(a se vedea punctele 341, 343-347 și 349)
13. Apropierea legislațiilor – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal – Regulamentul 2016/679 – Condiții de legalitate a unei prelucrări de date cu caracter personal – Reglementare națională care impune judecătorilor să facă o declarație referitoare la calitatea lor de membri ai unor asociații, fundații sau partide politice și care prevede publicarea online a acestor date – Obiectiv de interes general de păstrare a neutralității politice și a imparțialității magistraților – Dispoziții privind informațiile referitoare la calitatea de membru al unui partid politic înainte de numire și în timpul exercitării mandatului de judecător înainte de 29 decembrie 1989 – Dispoziții care nu sunt în măsură să realizeze acest obiectiv – Dispoziții privind informațiile referitoare la calitatea de membru al unei asociații sau fundații fără scop lucrativ – Proporționalitate – Lipsă – Neîndeplinirea obligațiilor
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7 și 8 și art. 52 alin. (1); Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului, considerentul (39) și art. 6 alin. (1) primul paragraf lit. (c) și (e) și alin. (3) și art. 9 alin. (1) și alin. (2) lit. (g)]
(a se vedea punctele 334, 337, 342, 350, 353-360, 362, 364-367, 372 și 374-384 și dispozitiv 5)
Sumarul hotărârii
În anul 2017, două noi camere au fost constituite în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), și anume Izba Dyscyplinarna (Camera disciplinară) și Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice).
Prin Legea din 20 decembrie 2019 de modificare a Legii privind Curtea Supremă, intrată în vigoare în anul 2020, acestor două camere li s‑au atribuit noi competențe, printre altele pentru a autoriza inițierea unei proceduri penale împotriva judecătorilor sau plasarea lor în arest preventiv(1). În ceea ce privește Camera de control extraordinar și cauze publice, acesteia i s‑a atribuit o competență exclusivă de a examina căile de atac și chestiunile de drept privind independența unei instanțe sau a unui judecător(2). În plus, în temeiul acestei legi de modificare, se interzice Curții Supreme, inclusiv acestei din urmă camere, să repună în discuție legitimitatea instanțelor, a organelor constituționale ale statului și a organelor de control și de protecție a dreptului și să constate și să aprecieze legalitatea numirii unui judecător(3). Legea menționată aduce de asemenea precizări cu privire la noțiunea de abatere disciplinară a judecătorilor(4).
Aceeași lege de modificare a modificat de asemenea Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, prin introducerea în aceasta a unor dispoziții analoge cu cele care au modificat Legea privind Curtea Supremă(5). Legea menționată stabilește de asemenea regimul aplicabil eventualelor proceduri penale inițiate împotriva judecătorilor de la instanțele de drept comun(6). Pe de altă parte, aceasta le impune, la fel ca și judecătorilor Curții Supreme, obligații declarative în ceea ce privește calitatea de membri ai unor asociații, fundații fără scop lucrativ și partide politice, inclusiv pentru perioade anterioare preluării funcției lor, și prevede publicarea online a informațiilor respective(7). Un număr mare din aceste dispoziții noi se aplică și instanțelor administrative(8).
Considerând că, prin adoptarea acestor norme noi, Polonia nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul în temeiul dreptului Uniunii(9), Comisia Europeană a introdus o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în fața Curții în temeiul articolului 258 TFUE.
În hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea, reunită în Marea Cameră, a admis acțiunea formulată de Comisie. Curtea constată că aceste noi dispoziții naționale aduc atingere independenței judecătorilor, garantată de dispozițiile coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă și încalcă totodată, pe de o parte, obligațiile care se impun instanțelor naționale în cadrul mecanismului trimiterii preliminare și, pe de altă parte, principiul supremației dreptului Uniunii. În plus, dispozițiile care instituie mecanismele declarative în privința judecătorilor și publicarea online a datelor astfel colectate încalcă dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și Regulamentul general privind protecția datelor (denumit în continuare „RGPD”(10)).
Aprecierea Curții
În ceea ce privește, într‑o primă etapă, competența Curții de a se pronunța asupra motivelor invocate de Comisie cu privire la încălcările dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și ale principiului supremației dreptului Uniunii, Curtea amintește că Uniunea se întemeiază pe valori care sunt comune statelor membre(11) și că respectarea acestor valori constituie o condiție prealabilă aderării la Uniune(12). Uniunea regrupează astfel state care au aderat în mod liber și voluntar la valorile amintite, respectarea și promovarea acestora constituind premisa fundamentală a încrederii reciproce între statele membre. Respectarea acestor valori de către un stat membru constituie astfel o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru și nu poate fi redusă la o obligație care revine unui stat candidat în vederea aderării la Uniune și de la care s‑ar putea sustrage după aderare. Curtea arată în această privință că articolul 19 TUE concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE(13) și prevede că statelor membre le revine obligația de a prevedea un sistem de căi de atac și de proceduri care să asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. În consecință, Curtea statuează că cerințele care decurg din respectarea unor valori și principii precum statul de drept, protecția jurisdicțională efectivă și independența justiției nu sunt susceptibile să afecteze identitatea națională a unui stat membru, în sensul articolului 4 alineatul (2) TUE.
Curtea amintește astfel că, în alegerea modelelor lor constituționale, statele membre sunt ținute să se conformeze cerinței de independență a instanțelor, care decurge din articolul 2 și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și sunt, așadar, obligate printre altele să asigure evitarea oricărui regres al legislației lor în materie de organizare a justiției în raport cu valoarea statului de drept, abținându‑se să adopte norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor.
Pe de altă parte, Curtea amintește, în această privință, că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă, care nu este însoțită de nicio condiție, în special în ceea ce privește independența și imparțialitatea instanțelor chemate să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii și cerința ca acestea să fie constituite în prealabil prin lege, și beneficiază de un efect direct care implică, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, să se lase neaplicată orice dispoziție, jurisprudență sau practică națională contrară acestor dispoziții ale dreptului Uniunii. Având în vedere că Curtea deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, revine, prin urmare, dacă este cazul, instanței constituționale naționale în cauză obligația de a modifica propria jurisprudență care ar fi incompatibilă cu dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte. În consecință, Curtea se declară competentă să examineze motivele invocate de Comisie.
Examinând, într‑o a doua etapă, conținutul motivelor invocate de Comisie, Curtea statuează, în primul rând, că, prin abilitarea Camerei disciplinare a Curții Supreme, ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate, să se pronunțe în cauzele care au o incidență directă asupra statutului și exercitării funcțiilor de judecător și de judecător asistent, cum ar fi cauzele în materie de ridicare a imunității penale a judecătorilor și în materia dreptului muncii, asigurărilor sociale și pensionării judecătorilor Curții Supreme, Polonia nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
În această privință, Curtea amintește că ordinea juridică a statului membru în cauză trebuie să cuprindă garanții de natură să evite orice risc de control politic al conținutului deciziilor judiciare sau de presiune și de intimidare a judecătorilor care poate conduce printre altele la o aparență de lipsă de independență sau de imparțialitate din partea acestora, susceptibilă să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept(14). Este necesar astfel, după cum a statuat deja Curtea cu privire la normele aplicabile regimului disciplinar al judecătorilor(15), ca, având în vedere printre altele consecințele majore care pot rezulta de aici în ceea ce privește atât desfășurarea carierei judecătorilor, cât și condițiile de viață ale acestora din urmă, deciziile de autorizare a începerii urmăririi penale împotriva acelor judecători, arestarea și plasarea lor în detenție sau reducerea remunerației lor ori deciziile aferente unor aspecte esențiale ale sistemelor de drept al muncii, de asigurări sociale sau de pensionare aplicabile acestor judecători să fie adoptate sau controlate de un organism care îndeplinește el însuși garanțiile inerente unei protecții jurisdicționale efective, printre care se numără garanția de independență.
În al doilea rând, Curtea constată că, prin adoptarea dispozițiilor care permit calificarea drept abatere disciplinară a examinării respectării cerințelor Uniunii referitoare la instanța judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege(16), Polonia nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul articolului 267 TFUE.
În această privință, Curtea amintește că dreptul fundamental la un proces echitabil implică printre altele că orice instanță are obligația de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, reprezintă o astfel de instanță judecătorească atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect. Ea amintește de asemenea că verificarea respectării cerințelor menționate mai sus se poate impune instanțelor naționale în diverse alte împrejurări și o asemenea verificare poate privi printre altele aspectul dacă o neregularitate care viciază procedura de numire a unui judecător a fost de natură să conducă la o încălcare a acestui drept fundamental. În aceste condiții, exercitarea de către o instanță națională a misiunilor care îi sunt încredințate prin tratate și respectarea obligațiilor care îi revin în temeiul acestora, dând efect unor dispoziții precum articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă, nu poate, prin definiție, să fie considerată o abatere disciplinară fără ca respectivele dispoziții ale dreptului Uniunii să fie încălcate ipso facto.
Or, Curtea observă, mai întâi, că definițiile abaterilor disciplinare în discuție au un caracter foarte larg și imprecis, astfel încât acestea acoperă ipoteze în care judecătorii sunt determinați să examineze dacă ei înșiși, instanța din care fac parte, alți judecători sau alte instanțe îndeplinesc cerințele care decurg din dispozițiile articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă. Dispozițiile naționale respective nu permit nici să se garanteze că răspunderea judecătorilor în cauză ca urmare a hotărârilor judecătorești pe care trebuie să le pronunțe este strict limitată la ipoteze cu totul excepționale și că regimul disciplinar aplicabil judecătorilor nu poate, în consecință, să fie utilizat în scopul controlului politic al deciziilor judiciare. În plus, având în vedere condițiile și contextul speciale în care au fost adoptate aceste dispoziții naționale, Curtea subliniază că termenii aleși de legiuitorul polonez reflectă în mod evident o serie de întrebări care au determinat diferite instanțe poloneze să sesizeze Curtea cu titlu preliminar în ceea ce privește conformitatea cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă a diverse modificări legislative recente care au afectat organizarea justiției în Polonia. Curtea consideră, în consecință, că riscul ca dispozițiile naționale menționate să facă obiectul unei interpretări care să permită ca regimul disciplinar aplicabil judecătorilor să fie utilizat pentru a împiedica instanțele naționale în cauză să efectueze anumite constatări impuse de dreptul Uniunii și să influențeze hotărârile judecătorești ale acestor instanțe, aducând astfel atingere independenței judecătorilor menționați, este stabilit și, prin urmare, respectivele dispoziții ale dreptului Uniunii sunt încălcate cu acest titlu. Aceleași dispoziții naționale încalcă de asemenea articolul 267 TFUE prin faptul că generează riscul ca instanțele naționale să fie sancționate disciplinar pentru că au adresat Curții trimiteri preliminare.
În ceea ce privește, mai precis, abaterea disciplinară întemeiată pe „încălcarea vădită și flagrantă a normelor de drept” de către judecătorii Curții Supreme(17), Curtea apreciază că dispoziția națională care o prevede aduce de asemenea atingere independenței acestor judecători întrucât nu permite să se evite ca regimul disciplinar aplicabil judecătorilor respectivi să fie utilizat pentru a genera presiuni și un efect disuasiv care pot influența conținutul deciziilor lor. Această dispoziție limitează de asemenea obligația Curții Supreme de a sesiza Curtea cu cereri de decizie preliminară prin posibilitatea de a iniția o procedură disciplinară.
În al treilea rând, Curtea statuează că, prin adoptarea dispozițiilor care interzic oricărei instanțe naționale să verifice respectarea cerințelor care decurg din dreptul Uniunii referitoare la garantarea unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege(18), Polonia nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii.
În această privință, Curtea precizează că dispozițiile naționale menționate interzic nu numai să se „constate”, ci și să se „aprecieze”, în raport cu „legalitatea” lor, atât „numirea” însăși, cât și „competența de a exercita misiuni în materie de administrare a justiției care decurge din această numire”. În plus, aceleași dispoziții interzic orice „repunere în discuție” a „legitimității” „instanțelor” și a „organelor constituționale ale statului sau a organelor de control și de protecție a dreptului”. Or, astfel de formulări pot, mai ales în contextul specific în care au fost adoptate, să conducă la situația în care o serie de acte pe care instanțele în cauză sunt totuși obligate să le adopte, în conformitate cu obligațiile care le revin în scopul de a asigura respectarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din cartă, să poată, ca urmare a conținutului sau a efectelor lor, să intre sub incidența interdicțiilor astfel edictate. În plus, având în vedere că dispozițiile naționale menționate sunt de natură să se poată opune ca instanțele poloneze să lase neaplicate dispoziții contrare acestor două dispoziții ale dreptului Uniunii, care au efect direct, ele sunt de asemenea de natură să încalce principiul supremației acestui drept.
În al patrulea rând, Curtea declară că, prin faptul că atribuie Camerei de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme competența exclusivă de a examina căile de atac și chestiunile de drept referitoare la lipsa de independență a unei instanțe sau a unui judecător(19), Polonia nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul articolului 267 TFUE și al principiului supremației dreptului Uniunii.
În această privință, Curtea arată că reorganizarea și concentrarea competențelor jurisdicționale în cauză privesc anumite cerințe de ordin constituțional și procedural care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și din articolul 47 din cartă, a căror respectare trebuie garantată transversal în toate domeniile materiale de aplicare a dreptului Uniunii și în fața tuturor instanțelor naționale sesizate cu cauze care țin de domeniile respective. În această privință, dispozițiile menționate au o legătură strânsă cu principiul supremației dreptului Uniunii, a cărui punere în aplicare de către instanțele naționale contribuie la asigurarea protecției efective a drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă particularilor.
În acest context, în special în măsura în care orice instanță națională chemată să aplice dreptul Uniunii are obligația de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, reprezintă o instanță judecătorească independentă și imparțială constituită în prealabil prin lege, atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect, iar astfel de instanțe trebuie de asemenea, în anumite împrejurări, să poată verifica dacă o neregularitate care afectează procedura de numire a unui judecător a putut conduce la o încălcare a dreptului fundamental la o astfel de instanță judecătorească, este exclus ca controlul exercitat de instanțele naționale cu privire la respectarea acestor cerințe să poată ține, în mod general și nediferențiat, de o singură instanță națională, cu atât mai mult dacă această instanță însăși nu poate, în temeiul dreptului național, să examineze anumite aspecte inerente cerințelor respective. În speță, Curtea constată că dispozițiile naționale în cauză au ca obiect rezervarea pentru o singură instanță a controlului generalizat al cerințelor referitoare la independența tuturor instanțelor și judecătorilor, atât cu privire la ordinea judiciară, cât și la ordinea administrativă, privând, în această privință, de competențele lor instanțele naționale competente până atunci să exercite diferitele tipuri de control impuse de dreptul Uniunii și să aplice jurisprudența Curții. Ea subliniază din nou contextul specific în care se înscrie reorganizarea competențelor jurisdicționale în cauză operată prin legea de modificare, care se caracterizează prin împrejurarea că instanțele poloneze sunt, pe de altă parte, împiedicate să efectueze anumite constatări și aprecieri care le revin în temeiul dreptului Uniunii.
Curtea concluzionează că faptul de a conferi unei singure instanțe naționale competența de a verifica respectarea dreptului fundamental la protecție jurisdicțională efectivă, în condițiile în care necesitatea unei astfel de verificări poate apărea în fața oricărei instanțe naționale, este, coroborat cu instituirea a diferite interdicții și abateri disciplinare, de natură să slăbească efectivitatea controlului respectării acestui drept fundamental. Împiedicând astfel, în mod nediferențiat, celelalte instanțe să facă ceea ce este necesar pentru a asigura respectarea dreptului justițiabililor la protecție jurisdicțională efectivă și înlăturând, dacă este necesar, ele însele aplicarea normelor naționale contrare cerințelor care decurg din dreptul Uniunii, dispozițiile naționale în cauză încalcă de asemenea principiul supremației acestui drept. Pe de altă parte, având în vedere că însuși faptul de a atribui Camerei de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme o competență exclusivă de a soluționa anumite aspecte aferente aplicării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din cartă este de natură să împiedice sau să descurajeze celelalte instanțe să sesizeze Curtea cu titlu preliminar, dispozițiile naționale în cauză încalcă de asemenea articolul 267 TFUE.
În al cincilea și ultimul rând, Curtea statuează că, prin adoptarea dispozițiilor care obligă judecătorii să comunice informații referitoare la activitățile pe care le desfășoară în cadrul unor asociații și fundații fără scop lucrativ, precum și la calitatea lor de membru al unui partid politic, înainte de numirea lor, și prin prevederea publicării acestor informații(20), Polonia a încălcat dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal garantate de cartă(21), precum și de RGPD(22).
În această privință, după ce a concluzionat în sensul aplicabilității în speță a RGPD și, într‑un mod mai specific, al celei al articolului 6 alineatul (1) primul paragraf literele (c) și (e) și al articolului 9 alineatul (1) din acest regulament, Curtea constată că obiectivele invocate de Polonia în susținerea dispozițiilor în cauză și care constau în reducerea riscului ca judecătorii să poată fi influențați, în exercitarea atribuțiilor lor, de considerente de interes privat sau public, precum și în consolidarea încrederii justițiabililor în ceea ce privește existența unei asemenea imparțialități țin de un obiect de interes general recunoscut de Uniune, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă sau de un obiectiv de interes public legitim, în sensul RGPD(23). Curtea amintește însă că, dacă un asemenea obiectiv poate să autorizeze, în consecință, restrângeri ale exercitării drepturilor garantate la articolele 7 și 8 din cartă, acest lucru se întâmplă numai cu condiția, printre altele, ca restrângerile respective să răspundă efectiv unui asemenea obiectiv și să fie proporționale cu acesta.
Examinând caracterul necesar al măsurilor în cauză, Curtea arată că Polonia nu a prezentat explicații clare și concrete care să indice motivele pentru care publicarea informațiilor privind calitatea de membru a unui judecător la un partid politic înainte de numirea sa și pe durata mandatului său de judecător înainte de data de 29 decembrie 1989 ar fi de natură să poată contribui în prezent la consolidarea dreptului justițiabililor la judecarea cauzei lor de către o instanță care să îndeplinească cerința de imparțialitate. Având în vedere contextul particular în care au fost adoptate legea de modificare și măsurile menționate, Curtea apreciază, de altfel, că aceste măsuri au fost, în realitate, adoptate cu scopul printre altele de a aduce atingere reputației profesionale a judecătorilor în cauză și percepției pe care justițiabilii o au cu privire la aceștia. Prin urmare, măsurile menționate nu sunt în măsură să atingă obiectivul legitim invocat în speță.
În ceea ce privește celelalte informații, referitoare la calitatea actuală sau trecută a judecătorilor de membri ai unei asociații sau fundații fără scop lucrativ, Curtea consideră că nu se poate exclude a priori ca publicarea online a unor astfel de informații să contribuie la dezvăluirea existenței unor eventuale conflicte de interese susceptibile să influențeze exercitarea imparțială de către judecători a atribuțiilor lor cu ocazia soluționării unor cauze speciale, o asemenea transparență putând, în plus, să contribuie, într‑un mod mai general, la consolidarea încrederii justițiabililor în această imparțialitate și în justiție. Ea arată însă, pe de o parte, că, în speță, datele cu caracter personal în cauză se raportează în special la perioade anterioare datei de la care o instanță este obligată să facă declarația solicitată. Or, Curtea statuează că, în lipsa unei limitări temporale în ceea ce privește perioadele anterioare vizate, nu se poate considera că măsurile în cauză sunt limitate la ceea ce este strict necesar pentru a contribui la consolidarea dreptului justițiabililor la judecarea cauzei lor de către o instanță care să îndeplinească cerința de imparțialitate. Pe de altă parte și în ceea ce privește ponderarea care trebuie efectuată între obiectivul de interes general urmărit și drepturile în discuție, Curtea arată, mai întâi, că publicarea online a informațiilor nominale în cauză este, în funcție de obiectul asociațiilor sau al fundațiilor fără scop lucrativ vizate, susceptibilă să dezvăluie informații cu privire la anumite aspecte sensibile ale vieții private a judecătorilor în cauză, în special convingerile religioase sau filozofice ale acestora din urmă. Curtea observă, în continuare, că prelucrarea datelor cu caracter personal în cauză face ca aceste date să fie liber accesibile pe internet publicului larg și, ulterior, unui număr potențial nelimitat de persoane. În sfârșit, aceasta arată că, în contextul particular în care au fost adoptate măsurile în discuție, publicarea datelor respective este de natură să expună judecătorii în cauză unor riscuri de stigmatizare neîndreptățită, afectând în mod nejustificat percepția pe care o au în legătură cu aceștia atât justițiabilii, cât și publicul în general, precum și riscului de a împiedica în mod nejustificat desfășurarea carierei lor. În aceste condiții, Curtea concluzionează că o prelucrare a datelor cu caracter personal precum cea în discuție constituie o ingerință deosebit de gravă în drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal.
Procedând, așadar, la evaluarea comparativă a gravității acestei ingerințe cu importanța obiectivului de interes general invocat, Curtea constată că, ținând seama de contextul național general și specific în care se înscrie adoptarea măsurilor în discuție și de consecințele deosebit de grave care pot decurge de aici pentru instanțele în cauză, rezultatul acestei evaluări comparative nu este echilibrat. În comparație cu statu quo ante care decurge din cadrul juridic național preexistent, publicarea online a datelor cu caracter personal în cauză reprezintă, astfel, o ingerință potențial considerabilă în drepturile fundamentale garantate la articolul 7 și la articolul 8 alineatul (1) din cartă, fără ca această ingerință să poată fi justificată, în speță, de eventualele beneficii care ar putea rezulta de aici în ceea ce privește prevenirea conflictelor de interese în privința judecătorilor și creșterea încrederii în imparțialitatea acestora din urmă.