Ediție provizorie
ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)
4 iulie 2024(*)
„Recurs – Articolul 181 din Regulamentul de procedură al Curții – Drept instituțional – Articolul 263 TFUE – Acțiune în anulare – Aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România – Lipsa unui act atacabil – Lipsa obținerii unanimității necesare – Inadmisibilitate vădită parțială a acțiunii în primă instanță – Cerere de acordare a unui termen de natură să permită o «reluare a acțiunii» – Necompetență vădită parțială a Tribunalului Uniunii Europene – Recurs în parte vădit inadmisibil și în parte vădit nefondat”
În cauza C‑787/23 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 18 decembrie 2023,
Eugen Tomac, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentat de R. Duta, avocat,
recurent,
cealaltă parte din procedură fiind:
Consiliul Uniunii Europene,
pârât în primă instanță,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, și domnii P. G. Xuereb (raportor) și A. Kumin, judecători,
avocat general: domnul A. M. Collins,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 181 din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Prin recursul formulat, domnul Eugen Tomac solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 26 octombrie 2023, Tomac/Consiliul (T‑48/23, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2023:684), prin care acesta i‑a respins acțiunea introdusă în temeiul articolului 263 TFUE și având ca obiect, pe de o parte, anularea actului Consiliului Uniunii Europene din 8 decembrie 2022 privind lipsa adoptării Proiectului nr. 15218/22 de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în Bulgaria și în România (denumit în continuare „actul în litigiu”) și, pe de altă parte, în ipoteza în care calitatea de „reclamant privilegiat” nu i‑ar fi recunoscută, acordarea unui termen de natură să permită o „reluare a acțiunii”, dacă este cazul, de Parlamentul European, de o altă instituție a Uniunii Europene sau de o instituție națională care acționează în această calitate.
Cadrul juridic
2 Potrivit articolului 4 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203, denumit în continuare „actul de aderare”), anexat la Tratatul între statele membre ale Uniunii Europene și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 11), în temeiul articolului 2 alineatul (2) din acest tratat, care a fost semnat la 25 aprilie 2005 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007:
„(1) Dispozițiile acquis‑ului Schengen care au fost integrate în cadrul Uniunii Europene […] și actele care se întemeiază pe acestea sau care sunt conexe acestuia, enumerate în anexa II, precum și orice alte acte noi de acest fel care ar putea fi adoptate înainte de data aderării sunt obligatorii și se aplică în Bulgaria și România de la data aderării.
(2) Dispozițiile acquis‑ului Schengen care au fost integrate în cadrul Uniunii Europene și actele care se întemeiază pe acestea sau care sunt conexe acestuia și care nu sunt prevăzute la alineatul (1), deși sunt obligatorii pentru Bulgaria și România de la data aderării, se aplică pe teritoriul fiecăruia dintre aceste state membre numai în temeiul unei decizii adoptate de Consiliu în acest sens, după verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a condițiilor necesare aplicării tuturor părților în cauză din acquis.
Consiliul adoptă deciziile, după consultarea Parlamentului European, hotărând cu unanimitatea membrilor săi care reprezintă guvernele statelor membre cu privire la care dispozițiile prevăzute în prezentul alineat au fost puse deja în aplicare și a reprezentantului guvernului statului membru cu privire la care aceste dispoziții trebuie să fie puse în aplicare. […]”
Istoricul litigiului
3 Istoricul litigiului a fost descris de Tribunal la punctele 2-20 din ordonanța atacată și, în scopul prezentei proceduri, poate fi rezumat după cum urmează.
4 Recurentul este un deputat în Parlamentul European care are cetățenia română.
5 În urma aderării sale la Uniune la 1 ianuarie 2007, România a întreprins, între anul 2009 și anul 2011, o serie de demersuri în cadrul procedurilor de evaluare Schengen cu scopul de a îndeplini criteriile necesare pentru aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen.
6 Președinția Consiliului a elaborat două proiecte de decizie privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România, care au fost urmate de adoptarea a diferite rezoluții ale Parlamentului care exprimă sprijinul pentru aderarea României la spațiul Schengen și care invită Consiliul să ia măsurile necesare în acest sens. Totuși, aceste două proiecte nu au condus la un vot în cadrul Consiliului.
7 La 29 noiembrie 2022, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare, președinția Consiliului a întocmit Proiectul nr. 15218/22 de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în Bulgaria și în România (denumit în continuare „Proiectul nr. 15218/22”).
8 În cadrul reuniunii sale din 8 decembrie 2022, formațiunea „Justiție și Afaceri Interne” (JAI) a Consiliului s‑a întrunit pentru a decide cu privire la Proiectul nr. 15218/22, înscris la punctul 3 litera (a) de pe ordinea de zi a acestei reuniuni, care prevedea că poate fi solicitat un vot în vederea unei eventuale adoptări de către reprezentanții guvernelor statelor membre. Întrucât nu a obținut unanimitatea voturilor, acest proiect nu a fost adoptat.
9 Printr‑un e‑mail din 15 decembrie 2022, recurentul a întrebat‑o pe directoarea generală JAI a Secretariatului General al Consiliului dacă era posibil să i se comunice rezultatele votului privind Proiectul nr. 15218/22, precum și procesul‑verbal al reuniunii din 8 decembrie 2022 sau raportul aferent acesteia.
10 Prin e‑mailul din 16 decembrie 2022, directoarea generală JAI a Secretariatului General al Consiliului i‑a răspuns recurentului că, în cursul acestei reuniuni, Proiectul nr. 15218/22 nu fusese efectiv adoptat și că, în conformitate cu articolele 8 și 9 din Regulamentul de procedură al Consiliului, în măsura în care era vorba despre deliberări privind un act nelegislativ care nu erau deschise publicului, rezultatele voturilor nu făceau obiectul niciunei publicități. Aceasta a adăugat că nici procesul‑verbal al reuniunii menționate nu era făcut public.
Acțiunea în fața Tribunalului și ordonanța atacată
11 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 februarie 2023, recurentul a introdus, în temeiul articolului 263 TFUE, o acțiune având ca obiect anularea actului în litigiu și, în ipoteza în care nu i‑ar fi recunoscută calitatea de „reclamant privilegiat”, având ca obiect acordarea unui termen de natură să permită o „reluare a acțiunii”, dacă este cazul, în numele Parlamentului, al unei alte instituții a Uniunii sau al unei instituții naționale care acționează în această calitate.
12 La 26 octombrie 2023, Tribunalul, în temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură, fără continuarea procedurii, a respins această acțiune, în parte pentru necompetență vădită și în parte ca fiind vădit inadmisibilă.
13 În ceea ce privește primul capăt de cerere, Tribunalul a constatat, pe de o parte, la punctul 31 din ordonanța atacată, că, în pofida finalizării procedurilor de evaluare Schengen și a adoptării mai multor rezoluții ale Parlamentului, unanimitatea necesară a reprezentanților guvernelor statelor membre vizați la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare nu fusese obținută în cadrul Consiliului cu ocazia votului privind Proiectul nr. 15218/22 și, pe de altă parte, la punctul 32 din această ordonanță, că articolul 4 din acest act nu stabilea niciun termen la expirarea căruia trebuia să intervină sau se considera că a intervenit decizia Consiliului.
14 Tribunalul a subliniat, la punctul 33 din ordonanța menționată, că ar fi în contradicție cu modul de redactare a acestui articol, care prevede în mod expres o procedură în mai multe etape și fără a stabili un termen în acest scop, ca din finalizarea etapelor prealabile să rezulte decăderea Consiliului din competența de a adopta, cu unanimitatea reprezentanților guvernelor statelor membre în cauză, o decizie în sensul articolului menționat.
15 Pe de altă parte, la punctul 34 din ordonanța atacată, Tribunalul a adăugat că Consiliul continua să aibă posibilitatea de a reînscrie Proiectul nr. 15218/22 pe ordinea de zi a unei noi reuniuni sau președinția Consiliului putea să întocmească un nou proiect de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România.
16 Astfel, la punctul 35 din această ordonanță, Tribunalul a concluzionat că, întrucât nu a fost obținută unanimitatea necesară cu ocazia votului privind Proiectul nr. 15218/22, nu fusese adoptată nicio decizie a Consiliului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare, și că votul cu privire la neadoptarea acestui proiect nu echivala, ca atare, cu refuzul Consiliului de a adopta ulterior o asemenea decizie.
17 Prin urmare, Tribunalul a statuat, la punctul 36 din ordonanța menționată, că actul în litigiu nu poate fi considerat un act atacabil, în sensul articolului 263 TFUE, și a respins, la punctul 38 din aceeași ordonanță, primul capăt de cerere ca fiind vădit inadmisibil.
18 În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, Tribunalul a arătat, la punctul 39 din ordonanța atacată, că statelor membre, Parlamentului, Consiliului sau Comisiei Europene le era recunoscută în mod limitativ calitatea de „reclamant privilegiat”, dar că această calitate nu putea fi acordată recurentului.
19 În plus, Tribunalul a considerat, la punctul 40 din această ordonanță, că nu avea nicio competență de „a acorda un termen” Parlamentului, unei alte instituții a Uniunii sau României în vederea introducerii unei acțiuni în anulare, precizând că termenele de introducere a acțiunii erau de ordine publică și că, în consecință, nu erau nici la dispoziția părților, nici a instanței.
20 Prin urmare, la punctul 41 din ordonanța menționată, Tribunalul a respins al doilea capăt de cerere al recurentului pentru necompetență vădită.
Concluziile recurentului și procedura în fața Curții
21 Prin recursul introdus la 18 decembrie 2023, recurentul solicită Curții anularea ordonanței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului într‑o altă compunere pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la cererea sa și, cu titlu subsidiar, reformarea acestei ordonanțe.
Cu privire la recurs
22 În temeiul articolului 181 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este, în tot sau în parte, în mod vădit inadmisibil sau în mod vădit nefondat, Curtea poate oricând, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să decidă să respingă recursul respectiv, în tot sau în parte, prin ordonanță motivată.
23 În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.
24 În susținerea recursului formulat, recurentul invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 263 TFUE, iar al doilea, pe încălcarea de către Tribunal a anumitor principii generale de drept, precum principiile securității juridice, liberei circulații a persoanelor și a bunurilor, nediscriminării și egalității de tratament, „asistenței reciproce”, precum și „fraternității” și cooperării loiale între statele membre, precum și pe o eroare vădită de apreciere.
Cu privire la primul motiv
25 În ceea ce privește primul motiv de recurs, mai întâi este necesar să se arate că recurentul se limitează să susțină că actul în litigiu constituie un act atacabil, în sensul articolului 263 TFUE, și că el trebuie să fie considerat „prin extensie” ca fiind un „reclamant privilegiat”, reluând în esență argumentele pe care le‑a prezentat în fața Tribunalului, dar nu invocă nicio argumentație susceptibilă să demonstreze că Tribunalul ar fi săvârșit erori de drept în această privință.
26 Or, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere. Nu îndeplinește această condiție recursul care, fără a cuprinde cel puțin o argumentare prin care să se urmărească în mod precis identificarea erorii de drept care ar vicia hotărârea atacată, se limitează la reproducerea motivelor și a argumentelor care au fost deja prezentate în fața Tribunalului. Astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții (Hotărârea din 10 septembrie 2020, Hamas/Consiliul, C‑386/19 P, EU:C:2020:691, punctul 54 și jurisprudența citată).
27 În continuare, în ceea ce privește argumentația recurentului potrivit căreia nerecunoașterea actului în litigiu ca act atacabil, în sensul articolului 263 TFUE, încalcă articolul 4 alineatul (2) TUE, trebuie să se constate că recurentul nu explică modul în care această împrejurare ar aduce atingere egalității statelor membre în raport cu tratatele, precum și identității lor naționale.
28 În sfârșit, în măsura în care Tribunalul ar fi reținut în mod eronat că nu revine Consiliului sarcina de a lua o decizie în temeiul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare într‑un termen rezonabil pe baza articolului 3 alineatele (2) și (3) TUE și a articolului 4 alineatul (2) TUE, este necesar să se arate că aceste dispoziții nu prevăd nicio obligație de această natură în privința Consiliului și că, în plus, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept, la punctul 32 din ordonanța atacată, atunci când a constatat că articolul 4 din actul de aderare nu prevedea un termen la expirarea căruia trebuia să intervină sau se considera că a intervenit decizia Consiliului menționată la alineatul (2) al acestui articol.
29 Prin urmare, primul motiv de recurs trebuie să fie înlăturat.
Cu privire la al doilea motiv
30 În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, recurentul susține în primul rând că neadoptarea unei decizii, în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare, încalcă anumite principii generale de drept, astfel cum sunt acestea prezentate la punctul 24 din prezenta ordonanță.
31 Or, trebuie să se constate, pe de o parte, că recurentul nu identifică punctele criticate din motivarea ordonanței atacate în ceea ce privește principiile menționate la punctul 24 din prezenta ordonanță și, pe de altă parte, că nu invocă nicio argumentație susceptibilă să repună în discuție constatarea Tribunalului de la punctul 35 din ordonanța atacată, potrivit căreia, întrucât nu a fost obținută unanimitatea necesară cu ocazia votului privind Proiectul nr. 15218/22, nu fusese luată nicio decizie a Consiliului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare. Prin urmare, în măsura în care recurentul invocă o încălcare a acestor principii, al doilea motiv este inadmisibil în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 26 din prezenta ordonanță.
32 În al doilea rând, în ceea ce privește un pretins tratament discriminatoriu al României în raport cu Republica Croația, trebuie să se constate că recurentul nu explică în ce mod o asemenea diferență de tratament, presupunând că ar fi dovedită, ar fi avut vreo influență asupra adoptării unei decizii în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare.
33 Prin urmare, și al doilea motiv de recurs trebuie înlăturat.
34 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că recursul trebuie respins în întregime ca fiind în parte vădit inadmisibil și în parte vădit nefondat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
35 Potrivit articolului 137 din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul de procedură menționat, în ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată.
36 În speță, întrucât prezenta ordonanță este adoptată înainte ca recursul să fie notificat celeilalte părți din procedură și, prin urmare, înainte ca aceasta să fi putut efectua cheltuieli de judecată, trebuie să se decidă că recurentul va suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:
1) Respinge recursul ca fiind în parte vădit inadmisibil și în parte vădit nefondat.
2) Domnul Eugen Tomac suportă propriile cheltuieli de judecată.
Semnături