Cauza T‑410/03
Hoechst GmbH
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Concurență — Înțelegeri — Piața sorbaților — Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE — Calculul cuantumului amenzilor — Obligație de motivare — Gravitatea și durata încălcării — Circumstanțe agravante — Principiul non bis in idem — Cooperare pe parcursul procedurii administrative — Acces la dosar — Durata procedurii”
Sumarul hotărârii
1. Concurență — Procedură administrativă — Încălcare ce rezultă din obligația Comisiei — Respectarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin.(2) și art. 17; Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei]
2. Concurență — Procedură administrativă — Respectarea dreptului la apărare — Acces la dosar
[art. 81 alin. 1 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 19 alin. (1) și art. 20]
3. Concurență — Procedură administrativă — Încetarea încălcărilor — Competența Comisiei — Somații adresate întreprinderilor
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 3 alin. (1)]
4. Concurență — Procedură administrativă — Prescripție în materie de amenzi — Aplicare exclusivă a Regulamentului nr. 2988/74
[Regulamentul nr. 2988/74 al Consiliului, art. 2 alin. (1) și (3)]
5. Concurență — Amenzi — Decizie de aplicare a unor amenzi — Obligația de motivare — Conținut
[art. 253 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
6. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Puterea de apreciere a Comisiei
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]
7. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 secțiunea A]
8. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Repartizarea întreprinderilor implicate în categorii care au un punct de pornire specific identic.
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 secțiunea A]
9. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Caracter descurajator al amenzii
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 secțiunea A al patrulea și al cincilea paragraf]
10. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Durata încălcării
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 secțiunea B primul și al treilea paragraf]
11. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea și durata încălcării
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 secțiunile A și B]
12. Concurență — Procedură administrativă — Comunicare privind obiecțiunile — Conținut necesar — Respectarea dreptului la apărare
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 2]
13. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Circumstanțe agravante — Încălcări repetate
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
14. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei și Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]
15. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Luarea în considerare a cooperării întreprinderii incriminate cu Comisia
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei titlul B]
16. Concurență — Amenzi — Sancțiuni comunitare și sancțiuni aplicate într‑un stat terț pentru încălcarea dreptului național al concurenței
[art. 3 alin. (1) lit. (g) CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15]
1. În cadrul aplicării Comunicării privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri, Comisia nu respectă principiile bunei administrări și egalității de tratament atunci când asigură una dintre întreprinderile care cooperează că va fi avertizată dacă alte întreprinderi încearcă să o devanseze în materie de cooperare, chiar dacă ulterior această asigurare nu a fost în realitate pusă în aplicare.
În ipoteza în care această neregularitate procedurală nu este susceptibilă să ducă la anularea deciziei finale a Comisiei, importanța respectării de către această instituție a principiilor menționate poate justifica, în beneficiul unei întreprinderi, victimă a acestei neregularități, reducerea cuantumului amenzii de către instanța comunitară, în cadrul competenței sale de fond.
(a se vedea punctele 136, 137, 581 și 582)
2. Dreptul de acces la dosar, corolar al principiului respectării dreptului la apărare, presupune, în cauzele privind concurența, ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a proceda la o examinare a tuturor înscrisurilor care figurează în dosarul de instrucție și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatorii, cât și pe cele dezincriminatorii, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale.
Cu toate acestea, Comisia nu se poate referi, în general, la confidențialitate pentru a justifica refuzul total al divulgării înscrisurilor din dosarul său. Astfel, dreptul întreprinderilor și al asocierilor de întreprinderi la protecția secretelor lor comerciale trebuie conciliat cu garantarea dreptului de acces la întregul dosar.
În această privință, acordarea accesului la versiunea neconfidențială a unui document care face parte din dosarul Comisiei, în care, în cvasitotalitatea lor, paginile sunt albe și bifate cu mențiunea „Secrete comerciale”, fără să fi fost furnizată nicio versiune neconfidențială mai comprehensibilă, nici măcar un rezumat, poate fi similară cu o lipsă a divulgării a acestui document.
(a se vedea punctele 145, 152 și 153)
3. Aplicarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 poate presupune interdicția de a continua anumite activități sau practici sau de a permite continuarea situațiilor a căror nelegalitate a fost constatată, dar și interdicția de a adopta un comportament viitor similar. Astfel de obligații care se află în sarcina întreprinderilor nu trebuie să depășească totuși limitele a ceea ce este corespunzător și necesar pentru a atinge scopul urmărit. Pe de altă parte, competența Comisiei de a pronunța somații trebuie să se exercite în funcție de natura încălcării constatate.
Faptul că o întreprindere care a participat la practici anticoncurențiale nu mai exercită activități pe piața relevantă la data adoptării deciziei Comisiei prin care se sancționează aceste practici sau că acestea au încetat anterior adoptării deciziei nu presupune depășirea de către Comisie a competențelor care îi sunt conferite prin articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 prin obligarea respectivei întreprinderi să se abțină de la orice act sau comportament anticoncurențial, o astfel de somație fiind, prin natura ei, preventivă și nedepinzând de situația întreprinderii avute în vedere la momentul adoptării deciziei.
(a se vedea punctele 198-200)
4. Dacă depășirea unui termen rezonabil poate justifica, în anumite condiții, anularea unei decizii prin care se constată o încălcare a normelor privind concurența, soluția nu poate fi aceeași atunci când se contestă cuantumul amenzilor aplicate prin această decizie, din moment ce dreptul Comisiei de a aplica amenzi este guvernat de Regulamentul nr. 2988/74 privind termenele de prescripție a acțiunilor și a aplicării sancțiunilor conform normelor Comunității Economice Europene privind concurența, care a instituit în această privință un termen de prescripție. Astfel, acest din urmă regulament a instituit o reglementare completă care guvernează în detaliu termenele în care Comisia este îndreptățită, fără să aducă atingere exigenței fundamentale referitoare la securitatea juridică, să aplice amenzi întreprinderilor care fac obiectul unor proceduri de aplicare a normelor comunitare privind concurența. Articolul 2 alineatul (3) din acesta prevede că termenul de prescripție expiră, în orice caz, sub rezerva unei eventuale suspendări, după 10 ani, dacă prescripția este întreruptă conform articolului 2 alineatul (1) din acest regulament, astfel încât Comisia nu poate, sub sancțiunea împlinirii termenului de prescripție, să întârzie pe o perioadă nedeterminată decizia sa cu privire la amenzi. În prezența acestei reglementări, trebuie înlăturată orice considerație legată de obligația Comisiei de a‑și exercita dreptul de a aplica amenzi într‑un termen rezonabil.
(a se vedea punctele 220, 223 și 224)
5. O decizie a Comisiei de aplicare a unor amenzi mai multor întreprinderi pentru o încălcare a normelor comunitare privind concurența este, în ceea ce privește clasificarea întreprinderile implicate în diferite categorii, în contextul stabilirii cuantumului de pornire al amenzilor, motivată în mod suficient în ipoteza în care Comisia precizează că a luat drept bază cotele de piață la nivel mondial obținute plecând de la informațiile privind cifra de afaceri globală aferentă produsului relevant, chiar dacă, pentru motive de confidențialitate, aceasta nu indică respectivele cifre de afaceri, ci numai intervale de cote de piață, aceste elemente fiind suficient de comprehensibile.
(a se vedea punctele 258, 259, 261 și 263-265)
6. În contextul stabilirii cuantumului unei amenzi aplicate pentru încălcarea normelor comunitare privind concurența, Comisia dispune de o putere de apreciere. În temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, cuantumul amenzii este stabilit pe baza gravității încălcării și a duratei acesteia. În plus, cuantumul respectiv este rezultatul unei serii de calcule aritmetice efectuate de Comisie în conformitate cu liniile directoare. Stabilirea acestui cuantum se face în special în funcție de diverse împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii în cauză, precum existența unor circumstanțe agravante sau atenuante.
Nu se poate deduce din acest cadru juridic că trebuie să se asigure de către Comisie o proporție între cuantumul amenzii, astfel calculat, și volumul global al pieței produsului relevant în Spațiul Economic European, pentru un anumit an al încălcării.
(a se vedea punctul 342)
7. Cele trei aspecte care trebuie luate în considerare în contextul evaluării gravității încălcării, în temeiul Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, și anume natura specifică a încălcării, impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și mărimea pieței geografice relevante, nu au aceeași greutate în cadrul examinării globale. Natura încălcării joacă un rol primordial în special în caracterizarea încălcărilor „foarte grave”. În această privință, rezultă din descrierea încălcărilor foarte grave din cadrul liniilor directoare menționate că acorduri sau practici concertate care urmăresc, printre altele, stabilirea prețurilor sau alocarea cotelor de vânzări pot conduce, numai în temeiul propriei naturi, la calificarea drept „foarte grave”, fără să fie necesar ca asemenea comportamente să fie caracterizate printr‑un impact special.
(a se vedea punctele 343 și 345)
8. O decizie de sancționare emisă de Comisie, adresată diferitelor întreprinderi care au participat la o înțelegere ilicită, deși redactată sub forma unei singure decizii, trebuie să fie analizată ca un fascicul de decizii individuale prin care se constată, în privința fiecărei întreprinderi destinatare, încălcarea sau încălcările reținute în sarcina sa și prin care i se aplică o amendă. Prin urmare, Comisia poate să examineze situația diferitelor întreprinderi implicate în mod separat și să le repartizeze în categorii pentru a stabili contribuția individuală a fiecărei întreprinderi la succesul înțelegerii chiar în ipoteza în care un ansamblu de întreprinderi au acționat întotdeauna în mod concertat în cadrul înțelegerii.
(a se vedea punctele 308, 360 și 365)
9. În contextul stabilirii cuantumului amenzii pentru încălcarea normelor privind concurența în temeiul Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, Comisia poate aplica un factor de majorare asupra cuantumului de pornire pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale întreprinderii.
Astfel, pe de o parte, necesitatea de a asigura amenzii un efect suficient de descurajator impune ca respectivul cuantum al amenzii să fie adaptat pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, și aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu cerințele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității. Comisia poate ține seama de faptul că, în considerarea cifrei sale de afaceri globale, în raport cu cea a altor membri ai înțelegerii, întreprinderea avută în vedere ar mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale, ceea ce justifică, în vederea unui efect suficient de descurajator al acesteia din urmă, aplicarea unui coeficient de multiplicare. În acest context, resursele financiare ale întreprinderii trebuie să fie evaluate, pentru a se atinge în mod corect obiectivul de descurajare, cu respectarea totodată a principiului proporționalității, la data aplicării amenzii. În această privință, pentru aceleași motive, trebuie observat că, în cadrul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, limita superioară a amenzii stabilite la 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii avute în vedere este stabilită în funcție de cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar anterior deciziei.
Pe de altă parte, Comisia poate lua în considerare infrastructurile economice și juridice pe care le au întreprinderile, care le permit să recunoască mai ușor caracterul ilicit al comportamentului lor. Acest element urmărește să sancționeze mai mult marile întreprinderi în legătură cu care se prezumă că dețin cunoștințe și mijloace structurale suficiente pentru a conștientiza caracterul ilicit al comportamentului lor și pentru a evalua eventualele beneficii ale acestuia. În această ipoteză, cifra de afaceri pe baza căreia Comisia apreciază dimensiunea întreprinderilor în cauză și, prin urmare, capacitatea lor de a stabili caracterul și consecințele comportamentului lor trebuie să se raporteze la situația lor la momentul încălcării.
Un coeficient de majorare de 100 % a cuantumului de pornire al amenzii pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale întreprinderii avute în vedere nu depășește limitele stabilite de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și de liniile directoare.
(a se vedea punctele 374, 379, 382 și 387)
10. Deși este adevărat că punctul 1 secțiunea B din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO face vorbire, în ceea ce privește încălcările de lungă durată a normelor privind concurența, de un „risc de creștere mult mai mare” a cuantumului de pornire al amenzii, utilizarea acestor termeni nu permite totuși să se concluzioneze că o majorare care depășește 100 % pentru o încălcare cu o durată mai mare de zece ani ar fi contrară metodei de calcul prevăzute de aceste linii directoare sau ar depăși limitele stabilite de acestea sau de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Astfel, deși punctul 1 secțiunea B primul paragraf a treia liniuță din liniile directoare nu prevede o majorare automată de 10 % pe an pentru încălcările de lungă durată, totuși lasă, în această privință, o marjă de apreciere Comisiei, care poate stabili o asemenea majorare fără să încalce principiul proporționalității.
(a se vedea punctele 395 și 396)
11. Presupunând chiar că anumite tipuri de înțelegeri, precum înțelegerile cu privire la prețuri și la volumele de vânzări ar fi intrinsec concepute pentru a dura, este important să se facă întotdeauna o distincție, în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, între durata funcționării lor efective și gravitatea lor, astfel cum rezultă aceasta din propria lor natură. Prin urmare, majorarea pentru durata încălcării nu ține seama, pentru a doua oară, de gravitatea încălcării.
(a se vedea punctele 397 și 398)
12. În cadrul unei proceduri administrative în materia concurenței, Comisia nu respectă dreptul la apărare al unei întreprinderi atunci când reține în privința acesteia o circumstanță agravantă pe baza unor elemente de fapt care, chiar dacă ar fi fost menționate la anumite puncte din comunicarea privind obiecțiunile, erau, în ansamblul lor, insuficient de exacte în privința întinderii și a calificării lor, astfel încât numai în stadiul deciziei aceste elemente au fost reunite într‑o parte unică, iar obiecțiunea a apărut cu claritate.
(a se vedea punctele 424, 431 și 433)
13. Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO vizează încălcările repetate din partea aceleiași întreprinderi „pentru o încălcare de același tip”. În aceste condiții, din momentul în care o întreprindere săvârșește o încălcare de același tip, chiar dacă sectorul economic avut în vedere este diferit, Comisia poate reține o circumstanță agravantă.
În această privință, Comisia nu poate constata încălcări repetate din partea unei întreprinderi făcând referire la o decizie anterioară prin care sancționează această întreprindere pentru o încălcare de același tip atunci când această decizie a fost anulată de instanța comunitară anterior adoptării deciziei prin care s‑au constat încălcări repetate. Astfel, articolul 231 CE prevede că, în cazul în care o acțiune în anulare este întemeiată, instanța declară actul contestat nul și neavenit.
În schimb, Comisia se poate întemeia pe o decizie anterioară prin care sancționează această întreprindere pentru o încălcare de același tip, dar care a făcut obiectul unei acțiuni în anulare pendinte la instanța comunitară, în ipoteza în care nici măcar nu s‑a solicitat suspendarea executării. Astfel, o asemenea decizie, conform articolului 256 primul paragraf CE, reprezintă titlu executoriu, din moment ce impune o obligație pecuniară în sarcina altor persoane decât statele, iar aceasta în pofida introducerii unei acțiuni în anulare, deoarece, în temeiul articolului 242 CE, acțiunile cu care este sesizată instanța comunitară nu au efect suspensiv.
Deși, pentru constatarea unor încălcări repetate, Comisia s‑a întemeiat pe mai multe decizii anterioare prin care se sancționează întreprinderea avută în vedere, dintre care una a fost anulată anterior adoptării deciziei de constatare a unor încălcări repetate, eroarea săvârșită de Comisie nu repune în discuție nici calificarea de încălcări repetate, aceasta fiind suficient susținută prin celelalte decizii anterioare, nici cota de majorare aplicată, cel puțin în măsura în care nimic nu indică faptul că, prin constatarea Comisiei în sensul că încălcările repetate decurg din mai multe antecedente, s‑a ajuns la o majorare a cuantumului amenzii ca efect al circumstanței agravante superioară în raport cu cea care ar fi fost stabilită în cazul în care ar fi fost identificat un singur antecedent.
(a se vedea punctele 465, 466, 468-470 și 474)
14. În ipoteza în care cooperarea cu Comisia a întreprinderilor avute în vedere de o procedură în materie de înțelegeri a început anterior adoptării Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri din 2002 și în care aceste întreprinderi s‑au prevalat de precedenta Comunicare privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri din 1996, această din urmă dispoziție este singura aplicabilă, deși Comisia s‑a pronunțat în mod definitiv numai după adoptarea Comunicării privind cooperarea din 2002 și în special cu privire la problema de a stabili ce întreprindere putea beneficia, eventual, de o imunitate la amendă. Astfel, deși este adevărat că, într‑o asemenea ipoteză, efectele actelor de cooperare s‑au produs după adoptarea Comunicării privind cooperarea din 2002, norma viitoare este de imediată aplicare în privința efectelor viitoare ale situației născute sub imperiul normei anterioare numai în lipsa unor dispoziții tranzitorii. Or, punctul 28 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede în mod clar că aceasta se aplică începând cu 14 februarie 2002 pentru toate cauzele în care nicio întreprindere nu s‑a prevalat de Comunicarea privind cooperarea din 1996.
În plus, această concluzie nu poate fi repusă în discuție prin invocarea principiului dispoziției celei mai favorabile. Astfel, fără să fie necesar să se stabilească dacă un asemenea principiu ar fi susceptibil să se aplice comunicărilor privind cooperarea ale Comisiei, nu este posibilă calificarea Comunicării privind cooperarea din 2002 ca fiind, în mod global, mai favorabilă decât Comunicarea privind cooperarea din 1996, care este modificată sub mai multe aspecte, atât la nivelul normelor de fond, cât și cu privire la normele de procedură, anumite modificări fiind mai favorabile întreprinderilor implicate, altele, în schimb, nefiindu‑le mai favorabile.
În sfârșit, trebuie înlăturată deopotrivă o aplicare prin analogie a Comunicării privind cooperarea din 2002, deoarece această situație se distinge de cazurile în care Comunicarea privind cooperarea din 1996 a putut fi aplicată, prin analogie, unor situații care au apărut anterior adoptării comunicării menționate, dar care nu erau supuse niciunei alte norme juridice.
(a se vedea punctele 507-511)
15. Acordarea imunității totale sau a unei reduceri a cuantumului amenzii în aplicarea titlului B din Comunicarea din 1996 privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri impune, printre altele, ca întreprinderea avută în vedere să fi fost prima care furnizează elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii. În această privință, dacă astfel de elemente nu trebuie în mod necesar să fie prin ele însele suficiente pentru a dovedi existența înțelegerii, totuși acestea trebuie să fie decisive chiar în acest scop. Prin urmare, nu trebuie să fie vorba, pur și simplu, de o sursă de orientare pentru investigațiile care trebuie desfășurate de către Comisie, ci de elemente susceptibile a fi utilizate direct ca bază probatorie principală pentru o decizie de constatare a încălcării. Aceste elemente pot fi de asemenea furnizate oral.
Comisia dispune de o anumită marjă de apreciere în evaluarea aspectului dacă, pentru îndeplinirea sarcinii sale de a constata existența unei încălcări și de a‑i pune capăt, respectiva cooperare a fost „decisivă”, doar un exces evident în această marjă de apreciere fiind susceptibil de a fi cenzurat de instanța comunitară.
Comisia nu săvârșește o eroare manifestă de apreciere atunci când consideră că o întreprindere care a furnizat, în cadrul unei reuniuni, o descriere detaliată a activităților și a funcționării unei înțelegeri, susținută prin înscrisuri care au fost pertinente în a dovedi existența acesteia, a fost prima, în sensul titlului B din Comunicarea privind cooperarea din 1996, în condițiile în care o altă întreprindere furnizase, în cadrul unei reuniuni anterioare, o prezentare mai puțin detaliată a înțelegerii, care nu reflecta corect obiectul și funcționarea acesteia și care nu era susținută prin niciun înscris.
(a se vedea punctele 552-555, 568 și 569)
16. Aplicarea principiului non bis in idem este supusă unei triple condiții de identitate a faptelor, de unitate a contravenientului și de unitate a interesului juridic protejat. Acest principiu interzice, așadar, să se sancționeze aceeași persoană mai mult de o dată pentru aceeași conduită ilicită în scopul protejării aceleiași valori juridice.
În materie de sancțiuni pentru încălcarea normelor privind concurența, acest principiu nu se aplică unor situații în care sistemele de drept și autoritățile din domeniul concurenței din state terțe au intervenit în exercitarea propriilor competențe.
În cazul unei înțelegeri la nivel mondial, sancționată deopotrivă de către autoritățile din domeniul concurenței ale unui stat terț și de către Comisie, acest principiu nu se poate, așadar, aplica, chiar dacă faptele în discuție în fața autorităților menționate și a Comisiei își au originea în același ansamblu de acorduri, deoarece interesele juridice protejate sunt diferite. Acțiunea Comisiei urmărește astfel să protejeze libera concurență în cadrul pieței comune, care reprezintă, în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE, un obiectiv fundamental al Comunității, în timp ce, în ipoteza în care procedura inițiată de autoritățile unui stat terț ar avea în vedere puneri în aplicare sau efecte ale unei înțelegeri, altele decât cele care au intervenit pe teritoriul acestuia și în special în Spațiul Economic European, acest fapt ar impieta, în mod evident, asupra competenței teritoriale a Comisiei.
Pentru aceleași motive, nu pot fi primite considerații legate de echitate, care au în vedere deducerea din amenda aplicată a sancțiunii impuse de autoritățile statului terț.
(a se vedea punctele 600-605)