HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)

18 iunie 2008(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața sorbaților – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Calculul cuantumului amenzilor – Obligație de motivare – Gravitatea și durata încălcării – Circumstanțe agravante – Principiul non bis in idem – Cooperare pe parcursul procedurii administrative – Acces la dosar – Durata procedurii”

În cauza T‑410/03,

Hoechst GmbH, anterior Hoechst AG, cu sediul în Frankfurt pe Main (Germania), reprezentată inițial de M. Klusmann și V. Turner ulterior de Klusmann, Turner și M. Rüba, iar în cele din urmă de Klusmann și Turner, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată inițial de domnul W. Mölls, de doamnele O. Beynet și K. Mojzesowicz și ulterior de domnul Mölls și de doamna Mojzesowicz, în calitate de agenți, asistați de A. Böhlke, avocat,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare, în ceea ce o privește pe reclamantă, a Deciziei 2005/493/CE a Comisiei din 1 octombrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva societăților Chisso Corporation, Daicel Chemical Industries Ltd, Hoechst AG, The Nippon Synthetic Chemical Industry Co. Ltd și Ueno Fine Chemicals Industry Ltd (cauza COMP/E‑1/37.370 – Sorbați) (rezumat în JO 2005, L 182, p. 20) sau, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate reclamantei la un nivel adecvat,

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a cincea),

compus din domnii M. Vilaras, președinte, F. Dehousse și D. Šváby, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 8 februarie 2007,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Prin Decizia 2005/493/CE din 1 octombrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva societăților Chisso Corporation, Daicel Chemical Industries Ltd, Hoechst AG, The Nippon Synthetic Chemical Industry Co. Ltd și Ueno Fine Chemicals Industry Ltd (cauza COMP/E‑1/37.370 – Sorbați, denumită în continuare „decizia”), Comisia a constatat că mai multe întreprinderi încălcaseră articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea la o înțelegere pe piața sorbaților.

2        Întreprinderile destinatare ale deciziei sunt Chisso Corporation, Daicel Chemical Industries Ltd (denumită în continuare „Daicel”), The Nippon Synthetic Chemical Industry Co Ltd (denumită în continuare „Nippon Synthetic”), Ueno Fine Chemicals Industry Ltd (denumită în continuare „Ueno”), toate cu sediul în Japonia, și reclamanta, Hoechst AG, devenită ulterior Hoechst GmbH, cu sediul în Germania.

3        Perioada reținută pentru durata încălcării se întinde de la 31 decembrie 1978 până la 31 octombrie 1996 (pentru Chisso, Daicel, Ueno și Hoechst) și de la 31 decembrie 1978 până la 30 noiembrie 1995 (pentru Nippon Synthetic).

4        Termenul „sorbați”, în sensul deciziei, desemnează conservanți chimici (agenți antimicrobieni) care au capacitatea de a întârzia sau de a împiedica dezvoltarea microorganismelor, precum levurile, bacteriile, mucegaiurile sau ciupercile. Aceștia sunt utilizați în principal în cadrul produselor alimentare și al băuturilor. Sorbații servesc uneori și la conservarea altor caracteristici ale produselor alimentare precum gustul, culoarea, textura și valoarea nutritivă. Pe de altă parte, sorbații servesc la stabilizarea altor tipuri de produse, cum ar fi produsele farmaceutice și cosmetice, precum și produsele alimentare pentru animalele de companie și pentru animalele de crescătorie [considerentul (56) al deciziei].

5        Potrivit deciziei, se disting trei tipuri de sorbați. În primul rând, acidul sorbic este produsul de bază din care derivă alți sorbați. Producerea acestei substanțe este complexă din punct de vedere tehnic și aplicațiile sale sunt limitate din cauza solubilității scăzute în apă. În al doilea rând, sorbatul de potasiu se utilizează atunci când se dorește o solubilitate crescută în apă. În al treilea rând, sorbatul de calciu servește la acoperirea hârtiei de ambalaj a brânzei în Franța și în Italia. Acidul sorbic reprezintă aproape 30 % din vânzările de sorbați în Europa occidentală, sorbatul de potasiu reprezintă 70 % din acestea și sorbatul de calciu reprezintă o parte reziduală a acestora [considerentele (57)‑(61) ale deciziei].

6        La momentul faptelor, existau șapte mari furnizori de sorbați la nivel mondial: două întreprinderi erau europene (Hoechst și Cheminova A/S), o întreprindere era americană (Monsanto, devenită ulterior Eastman Chemical Company), iar celelalte patru întreprinderi erau japoneze (Chisso, Daicel, Nippon Synthetic și Ueno) [considerentul (64) al deciziei].

7        Până la cesionarea, în septembrie 1997, a ramurii sale de activitate din sectorul sorbaților către una dintre filialele sale deținute în proporție de 100 % (Nutrinova Nutrition Specialities & Food Ingredients GmbH, denumită în continuare „Nutrinova”), Hoechst era principalul operator pe piața mondială (peste 20 % în 1995) și pe piața europeană (peste 45 % în 1995). Hoechst era urmată de Chisso, Daicel, Nippon Synthetic și Ueno (fiecare dintre aceste întreprinderi reprezentând între 9,5 și 15 % din piața mondială și între 4 și 15 % din piața europeană pentru același an) [considerentele (65) și (70) (tabelul I din decizie)].

8        Potrivit considerentelor (4) și (5) ale deciziei, avocații societății Chisso au întâlnit reprezentanții serviciilor Comisiei la 29 septembrie 1998 pentru a exprima dorința societății Chisso de a coopera în cadrul stabilit în Comunicarea Comisiei din 18 iulie 1996 privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri (JO C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”) în legătură cu o înțelegere globală pe piața acidului sorbic.

9        La 27 octombrie 1998, avocatul societății Nutrinova a contactat de asemenea serviciile Comisiei pentru a-și exprima dorința de a coopera în cadrul stabilit în Comunicarea privind cooperarea din 1996.

10      La 29 octombrie 1998, în cadrul unei reuniuni între avocații societății Hoechst și cei ai societății Nutrinova și serviciile Comisiei, s‑a efectuat o descriere orală a pieței relevante, a producătorilor, a cotelor de piață, a procedurii în Statele Unite și a activităților înțelegerii.

11      La 13 noiembrie 1998, Chisso a descris oral serviciilor Comisiei activitățile înțelegerii și a furnizat înscrisuri.

12      La 9 decembrie 1998, serviciile Comisiei au consemnat declarația orală a reprezentantului societății Chisso în cadrul înțelegerii, care a furnizat explicații și clarificări cu privire la înscrisurile prezentate la 13 noiembrie 1998.

13      La 21 decembrie 1998, Nutrinova a depus un memoriu cu privire la piața sorbaților.

14      La 19 martie și la 28 aprilie 1999, Nutrinova a depus un memoriu prin care a expus activitățile anticoncurențiale care afectează piața sorbaților, precum și înscrisuri.

15      La 20 aprilie 1999, Chisso a depus o declarație prin care confirma și dezvolta darea de seamă orală efectuată cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998.

16      Pe această bază, Comisia a adresat, la 26 mai și la 17 iunie 1999, cereri de informații către Daicel, Nippon Synthetic și Ueno, în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204) [considerentul (6) al deciziei].

17      La 15 iulie 1999, la 24 octombrie 2001 și la 21 februarie 2002, Nippon Synthetic, Ueno și, respectiv, Daicel și‑au exprimat intenția de a coopera în cadrul stabilit în Comunicarea privind cooperarea din 1996. Acestea au răspuns cererilor de informații adresate de Comisie [considerentele (7), (10) și (11) ale deciziei].

18      Comisia a adresat, în perioada următoare, alte cereri de informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17, ultima datând din 13 decembrie 2002 [considerentul (21) al deciziei].

19      În perioada 1998-2001, au fost inițiate proceduri în Statele Unite și în Canada privind practici de stabilire a prețurilor în sectorul sorbaților. Societăților Daicel, Hoechst, Nippon Synthetic și Ueno (pentru procedura în Statele Unite) și societăților Daicel, Hoechst și Ueno (pentru procedura în Canada) li s‑au aplicat amenzi [considerentele (30)-(32) ale deciziei].

20      La 20 decembrie 2002, Comisia a inițiat o procedură de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE și a adresat o comunicare privind obiecțiunile către întreprinderile destinatare ale deciziei [considerentul (22) al deciziei].

21      La 24 aprilie 2003, întreprinderile destinatare ale deciziei au participat la audierea în fața Comisiei [considerentul (29) al deciziei].

22      Le 1 octombrie 2003, procedura administrativă a condus la adoptarea deciziei de către Comisie.

23      Conform articolului 1 din dispozitivul deciziei, următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și, începând cu 1 ianuarie 1994, articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, în continuare, la un acord complex, unic și continuu și la practici concertate în sectorul sorbaților, în cadrul cărora acestea au convenit să stabilească obiective privind prețurile și să își aloce cote de volum, să definească un sistem de informare și de control și să nu furnizeze tehnologie candidaților la intrarea pe piață:

a)      Chisso, de la 31 decembrie 1978 până la 31 octombrie 1996;

b)      Daicel, de la 31 decembrie 1978 până la 31 octombrie 1996;

c)      Hoechst, de la 31 decembrie 1978 până la 31 octombrie 1996;

d)      Nippon Synthetic, de la 31 decembrie 1978 până la 30 noiembrie 1995;

e)      Ueno, de la 31 decembrie 1978 până la 31 octombrie 1996.

24      La articolul 2 din dispozitivul deciziei, Comisia a dispus ca întreprinderile enumerate la articolul 1 să pună imediat capăt, dacă nu au făcut‑o deja, încălcărilor avute în vedere la același articol și să se abțină începând din acel moment de la orice act sau comportament descris la articolul 1, precum și de la orice măsură cu obiect sau cu efect echivalent.

25      Pe baza constatărilor factuale și a aprecierilor juridice efectuate în cadrul deciziei, Comisia a aplicat întreprinderilor în cauză amenzi al căror cuantum a fost calculat prin aplicarea metodologiei expuse în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”), precum și în Comunicarea privind cooperarea din 1996.

26      La articolul 3 din dispozitivul deciziei, Comisia a aplicat următoarele amenzi:

a)      Daicel: 16 600 000 de euro;

b)      Hoechst: 99 000 000 de euro;

c)      Nippon Synthetic: 10 500 000 de euro;

d)      Ueno: 12 300 000 de euro.

27      Cuantumul amenzii aplicate societății Hoechst ține seama în special de rolul de conducător al înțelegerii pe care l‑ar fi avut împreună cu Daicel, precum și de comportamentul recidivist pe care l‑ar fi avut aceasta [considerentele (363)‑(373) ale deciziei]. Cu toate acestea, Hoechst a beneficiat de o reducere cu 50 % a cuantumului amenzii în temeiul cooperării sale în cadrul procedurii administrative [considerentele (455)-(466) ale deciziei].

28      În privința societății Chisso, Comisia a considerat că această societate fusese prima care a adus elemente de probă decisive în cadrul investigației. În acest temei, întreprinderea menționată a beneficiat de imunitate totală și nu i s‑a aplicat o amendă [considerentele (439)-(447) ale deciziei].

29      Decizia a fost notificată societății Hoechst la 9 octombrie 2003 prin scrisoarea din 8 octombrie 2003.

 Procedura și concluziile părților

30      Prin cererea înregistrată la grefa Tribunalului la 18 decembrie 2003, Hoechst a formulat prezenta acțiune.

31      La 16 decembrie 2004, Tribunalul a respins cererea în intervenție formulată de Chisso (Ordonanța Tribunalului din 16 decembrie 2004, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rec., p. II‑4451).

32      La 2 martie 2006, Comisia a fost invitată să răspundă unei întrebări adresate de Tribunal și să furnizeze, în primul rând, înscrisuri care figurau în dosarul de instrucție, în forma pusă la dispoziția societății Hoechst, și, în al doilea rând, o versiune neconfidențială utilizabilă sau un rezumat neconfidențial utilizabil al scrisorii societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale. Comisia a răspuns acestei cereri în termenele acordate. În privința scrisorii societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, Comisia a precizat că societatea Chisso a acceptat ca versiunile originale ale înscrisurilor menționate să fie utilizate exclusiv pentru buna desfășurare a procedurii aflate pe rolul Tribunalului.

33      La 5 aprilie 2006, răspunsul și înscrisurile furnizate de Comisie au fost comunicate societății Hoechst.

34      La 18 mai 2006, Hoechst a fost invitată să își prezinte observațiile cu privire la răspunsul Comisiei. Mai exact, Hoechst a fost invitată să precizeze în ce mod nedivulgarea scrisorii societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, în forma transmisă de Comisie către Tribunal, a împiedicat‑o să ia cunoștință de înscrisurile susceptibile a‑i fi utile în apărare și i‑a încălcat astfel dreptul la apărare. Prin scrisoarea din 16 iunie 2006, Hoechst a răspuns la această întrebare în termenul acordat.

35      La 12 iulie 2006, Comisia a fost invitată să își prezinte observațiile cu privire la anumite aspecte din răspunsul societății Hoechst. Prin scrisoarea din 5 septembrie 2006, Comisia și‑a prezentat observațiile în termenul acordat.

36      Cu privire la raportul judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a cincea) a decis deschiderea procedurii orale.

37      Au fost ascultate pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de către Tribunal cu ocazia ședinței din 8 februarie 2007.

38      În cursul ședinței, Tribunalul, în temeiul articolului 65 litera (b) și al articolului 67 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a dispus prezentarea de către Comisie, într‑un termen de trei săptămâni de la data ședinței, a notelor interne referitoare la convorbirile telefonice care avuseseră loc în perioada septembrie 1998-aprilie 1999 între serviciile sale și Chisso.

39      Ordonanța Tribunalului, consemnată în procesul‑verbal al ședinței, a fost comunicată părților la 13 februarie 2007.

40      Comisia a dat curs solicitării Tribunalului în termenele acordate.

41      Conform articolului 67 alineatul (3) al doilea paragraf din regulamentul de procedură, înscrisurile transmise de Comisie nu au fost comunicate reclamantei în cursul verificării de către Tribunal a caracterului lor confidențial, precum și a pertinenței lor pentru soluționarea cauzei.

42      La 30 aprilie 2007 a fost terminată procedura orală.

43      La 11 mai 2007, părțile au fost informate cu privire la decizia Tribunalului de a retrage din dosar notele interne menționate la punctul 38 de mai sus și de a le returna Comisiei.

44      Hoechst solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei în măsura în care o privește;

–        în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată la un nivel adecvat;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

45      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca neîntemeiată;

–        obligarea societății Hoechst la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

46      Acțiunea societății Hoechst se întemeiază pe treisprezece motive.

47      Trebuie arătat în această privință că, în opoziție cu cele susținute de Comisie, lectura argumentelor prezentate permite să se stabilească întinderea motivelor invocate de Hoechst în susținerea concluziilor sale.

48      Astfel, primul și al patrulea motiv urmăresc obținerea anulării, în întregime, a deciziei, în ceea ce privește societatea Hoechst.

49      Al treisprezecelea motiv urmărește, la rândul său, obținerea unei anulări parțiale a dispozitivului deciziei, și anume a articolului 2 al acesteia, în ceea ce privește societatea Hoechst.

50      Celelalte motive invocate urmăresc, la rândul lor, obținerea unei reduceri a amenzii.

I –  Cu privire la motivele care urmăresc anularea în întregime a deciziei în ceea ce privește societatea Hoechst

51      Prin intermediul primului motiv, Hoechst contestă refuzul Comisiei de a‑i acorda acces la înscrisurile dezincriminatorii. În cadrul celui de al patrulea motiv, Hoechst invocă faptul că dosarul consilierului‑auditor este incomplet.

A –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe refuzul accesului la înscrisurile dezincriminatorii

1.     Rezumatul procedurii administrative și al deciziei

52      În cadrul unei reuniuni care a avut loc la 13 noiembrie 1998 între Chisso și Comisie, unul dintre funcționarii Comisiei însărcinat cu dosarul a asigurat această întreprindere că „un avertisment legal [i‑]ar fi adresat dacă o altă întreprindere ar încerca să devanseze Chisso în temeiul comunicării privind cooperarea”.

53      La 9 decembrie 1998, serviciile Comisiei au consemnat declarația orală a reprezentantului societății Chisso în cadrul înțelegerii.

54      La 5 martie 1999, în cadrul unei convorbiri telefonice cu serviciile Comisiei, Nutrinova a solicitat organizarea unei reuniuni. Această solicitare nu s‑a concretizat.

55      La 20 decembrie 2002, Comisia a inițiat o procedură de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE și a adresat o comunicare privind obiecțiunile întreprinderilor destinatare ale deciziei. La aceeași dată, întreprinderile menționate au avut acces la dosar, sub forma a două CD‑ROM‑uri care conțineau o copie completă a înscrisurilor, cu excluderea secretelor comerciale și a altor informații confidențiale [considerentele (22) și (23) ale deciziei].

56      Minuta reuniunii din 13 noiembrie 1998, întocmită de Comisie, figura în dosar.

57      Prin scrisoarea datată 22 ianuarie 2003, adresată consilierului‑auditor, Hoechst a solicitat, împreună cu Nutrinova, prin intermediul avocaților, să aibă acces la documentele interne legate de contactele telefonice dintre Comisie și Chisso, în perioada cuprinsă între septembrie 1998 și sfârșitul lunii aprilie 1999. Acestea solicitau de asemenea să aibă acces la o scrisoare a societății Chisso datată 17 decembrie 2002, care figura în dosar într‑o versiune neconfidențială.

58      În privința documentelor interne legate de contactele telefonice dintre Comisie și Chisso, avocații societății Hoechst și cei ai societății Nutrinova aminteau termenii minutei reuniunii din 13 noiembrie 1998 și precizau următoarele:

„Este esențial pentru clienții noștri să știe dacă și în ce măsură au fost provocate mărturisiri de către funcționarii Comisiei în timp ce clienții noștri erau pe punctul de a coopera cu Comisia”.

59      În ceea ce privește scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, consilierii societății Hoechst și cei ai societății Nutrinova arătau în special că o anexă la această scrisoare, și anume o scrisoare din 26 martie 1999, era intitulată „[Către] Comisie referitor la cooperarea societății Chisso cu Direcția Generală Concurență”. Aceștia adăugau următoarele:

„Toate argumentele privind cooperarea societății Chisso sau – mai important – toate indiciile în legătură cu contactele pe care Chisso le‑ar fi avut în acea perioadă cu funcționarii Comisiei ar putea fi deosebit de pertinente pentru apărarea clienților noștri.”

60      Prin scrisoarea din 24 februarie 2003, consilierul‑auditor a respins solicitările formulate în scrisoarea din 22 ianuarie 2003.

61      Consilierul‑auditor a precizat, în această privință, că notele referitoare la conversațiile telefonice dintre Chisso și Comisie erau documente interne și, ca atare, nu erau accesibile. În lipsa probei contrarii decisive, ar fi necesar să se prezume că s‑a realizat de către Comisie o analiză obiectivă a informațiilor utile pentru Hoechst. Pe de altă parte, în ceea ce privește scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002 (și cea din 26 martie 1999 reluată în anexa la această scrisoare), consilierul‑auditor arăta că societatea Chisso solicitase aplicarea unui regim de confidențialitate cu privire la aceste înscrisuri.

62      La 7 martie 2003, Hoechst a reiterat, împreună cu Nutrinova, prin intermediul avocaților acestora, cererile cuprinse în scrisoarea din 22 ianuarie 2003, în cadrul răspunsului acestora la comunicarea privind obiecțiunile. Mai exact, Hoechst a insistat, împreună cu Nutrinova, să obțină acces la dosar dezvoltând argumente privind inegalitatea de tratament care ar fi avut loc în timpul procedurii.

63      La 23 septembrie 2003, consilierul‑auditor a prezentat raportul final în această cauză (JO 2005, C 173, p. 5). În acest raport, consilierul‑auditor a arătat în special:

„[…] am informat părțile prin scrisoarea din 24 februarie 2003 că accesul suplimentar la dosar nu poate fi acordat în această etapă a procedurii. Am explicat că notele conversațiilor telefonice între părți și funcționarii Comisiei sunt documente interne ale Comisiei și, în principiu, nu pot fi comunicate. În acest caz particular, Comisia făcuse accesibile în mod excepțional anumite note interne și făcuse referire la aceasta în comunicarea privind obiecțiunile pentru a explica faptele și datele reuniunilor pe care Comisia le avusese cu diferiții destinatari. În ceea ce privește scrisorile societății Chisso, ace[a]sta din urm[ă] solicitase aplicarea unui regim de confidențialitate cu privire la aceste scrisori, fiind furnizat un acces la rezumatele neconfidențiale ale acestora.”

64      O notă de subsol inserată în acest paragraf preciza:

„[Avocatul] Chisso, în perioada următoare audierii și ca răspuns la solicitarea noastră vizând reconsiderarea naturii confidențiale a scrisorii adresate Comisiei la 26 martie 1999, a confirmat punctul său de vedere potrivit căruia acest înscris [conținea] secrete comerciale și era astfel confidențial în sine.”

65      Consilierul‑auditor a subliniat în continuare în raportul său final:

„[Ca] urmare [a] reclamațiilor formulate de Hoechst și de Nutrinova, am acordat o atenție deosebită concluziilor Comisiei privind aspectul clemenței în proiectul de decizie. Am examinat de asemenea notele interne ale serviciilor Comisiei în măsura în care [acestea] există. Îngrijorările exprimate de Hoechst și de Nutrinova au rămas în mare parte fără obiect prin concluziile expuse în proiectul de decizie cu privire la problema clemenței. În plus, ne exprimăm satisfacția pentru faptul că acțiunile serviciilor Comisiei față de părți nu au avut niciun impact asupra rezultatelor cazului cu privire la această problemă. Confirmăm de asemenea că nu s‑a solicitat niciun acces suplimentar la dosar pentru respectarea dreptului la apărare al societății Hoechst. Nici documentele interne ale Comisiei, nici înscrisurile prezentate de Chisso nu furnizează probe suplimentare incriminatorii sau dezincriminatorii care s‑ar impune a fi puse la dispoziția societății Hoechst.”

66      La 1 octombrie 2003, Comisia a adoptat decizia și a răspuns, în considerentele (26) și (27), solicitărilor formulate de Hoechst după cum urmează:

„(26) În ceea ce privește înscrisurile sau o parte din înscrisurile furnizate de Chisso și pentru care aceasta a solicitat protecția în calitate de «secrete comerciale», necomunicarea acestora către alte părți protejează interesele comerciale legitime ale acestei societăți. Această protecție împiedică celelalte părți să obțină informații strategice cu privire la interesele comerciale ale societății Chisso și cu privire la exploatarea și la dezvoltarea activităților sale, conform articolului 20 din Regulamentul nr. 17 și conform Comunicării Comisiei privind normele de procedură internă pentru tratamentul cererilor de acces la dosar în cazurile de aplicare a articolelor 85 și 86 din Tratatul CE, a articolelor 65 și 66 din Tratatul CECO și din Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului.

(27) În al doilea rând, în ceea ce privește accesul la documentele interne ale Comisiei, conform unei jurisprudențe consacrate, Comisia nu este obligată, pentru a asigura respectarea dreptului la apărare, să dea acces la documentele sale interne în timpul procedurii. În plus, în ceea ce privește contactele cu întreprinderile în cadrul cooperării lor, Comisia consideră că raționamentul societății Hoechst se întemeiază pe premise fundamental eronate. Un acces suplimentar la documentele interne ale Comisiei nu ar ameliora în niciun mod dreptul la apărare al întreprinderilor, și nici nu ar contribui la precizarea primei întreprinderi care i‑a furnizat probe decisive. În realitate, prezenta apreciere se va efectua exclusiv pe baza înscrisurilor furnizate de întreprinderi și la care părțile au avut acces.”

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

67      Hoechst indică faptul că numai la lectura comunicării privind obiecțiunile a remarcat că, la începutul procedurii, mai mult sau mai puțin în paralel cu ea, Chisso cooperase cu Comisia invocând Comunicarea privind cooperarea din 1996. În același timp, înscrisurile la care Hoechst a avut acces i‑ar fi permis să descopere neregularități ale procedurii administrative. Hoechst subliniază în această privință că, în cadrul celui de al optulea motiv, contestă faptul că primele elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii au fost furnizate de Chisso la 13 noiembrie 1998.

68      În cadrul primului său motiv, Hoechst contestă, în primul rând, refuzul accesului la documente interne referitoare la contactele dintre Comisie și Chisso. În al doilea rând, Hoechst contestă refuzul accesului la o scrisoare a societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale. În al treilea rând, subliniază Hoechst, Comisia nu ar fi admis cererea sa de a se efectua noi investigații. Pe de altă parte, Hoechst solicită să se adopte măsuri de organizare a procedurii.

 Cu privire la refuzul accesului la documente referitoare la contactele dintre Comisie și Chisso

69      Comisia ar fi refuzat societății Hoechst accesul la anumite înscrisuri transmise de Chisso, precum și la note redactate de Comisie referitoare la întâlnirile și la contactele telefonice cu societatea Chisso. Dacă Hoechst le‑ar fi putut consulta, ar fi putut să își facă o idee completă cu privire la contactele dintre Comisie și Chisso și ar fi putut, prin urmare, să dovedească cu mai mare ușurință că, din punct de vedere temporal și cât privește conținutul, ea fusese prima, iar nu Chisso, care a prezentat probe decisive cu privire la existența înțelegerii și care ar fi trebuit, în consecință, să obțină o reducere a amenzii. Hoechst ar fi putut de asemenea să demonstreze mai bine că actele de cooperare ale societății Chisso fuseseră influențate de unele informații ale Comisiei.

70      Făcând trimitere la Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, ICI/Comisia (T‑36/91, Rec., p. II‑1847, punctul 69), la Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 1999, Endemol/Comisia (T‑221/95, Rec., p. II‑1299, punctul 65), și la Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia (T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 334), Hoechst subliniază că dreptul de a consulta dosarul constituie una dintre garanțiile fundamentale ale dreptului comunitar în materie de procedură destinate să protejeze dreptul la apărare al destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile. Dreptul de acces la dosar ar trebui să garanteze în special o exercitare efectivă a dreptului de a fi ascultat, întrucât ar acorda posibilitatea de a afla și de a evalua probele utilizate de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile și, dacă este posibil, de a le contesta în cadrul răspunsului. Comisia ar fi obligată să acorde acces, în principiu, la întregul dosar. Situația ar fi diferită numai pentru documentele interne ale Comisiei, care conțin secrete comerciale ale terților.

71      Hoechst indică de asemenea că principiul egalității armelor oprește Comisia să poată decide singură dacă, și în ce măsură, acordă acces la înscrisurile pe care o parte le‑ar putea utiliza ca elemente dezincriminatorii. Ar exista o atingere a dreptului la apărare dacă ar fi posibil să se demonstreze că procedura administrativă ar fi putut avea un alt rezultat în ipoteza în care Hoechst ar fi obținut acces la înscrisurile dezincriminatorii avute în vedere. Pentru înscrisurile care nu se găseau în dosar, Hoechst trebuia să fi solicitat în mod expres consultarea respectivelor înscrisuri.

72      În speță, Hoechst ar fi subliniat foarte clar că toate notele privind convorbirile telefonice care au avut loc în perioada septembrie 1998-aprilie 1999 între reprezentanții Comisiei și Chisso erau importante pentru apărarea sa, deoarece puteau constitui înscrisuri dezincriminatorii, întrucât permiteau să se demonstreze lipsa de imparțialitate în desfășurarea procedurii la acel moment.

73      Părțile din dosar care au putut fi consultate de Hoechst ar permite să se constate o inegalitate de tratament în detrimentul său în raport cu societatea Chisso.

74      În primul rând, Comisia ar fi acordat societății Chisso, în toamna anului 1998, ceea ce ar fi refuzat în același timp societății Hoechst, și anume recunoașterea depozițiilor orale ale martorilor drept acte de cooperare. În același timp, Comisia ar fi invitat în mod activ Chisso la reuniuni, în timp ce îi refuza aceleași reuniuni societății Hoechst. Mai exact, o notă internă a Comisiei din 9 noiembrie 1998 ar arăta că „[a]vocații [societății Chisso] au fost cel puțin de acord să țină reuniunile convenite, ca urmare a apelurilor Direcției Generale Concurență”. Aceste apeluri telefonice repetate ale Comisiei ar arăta modul părtinitor în care aceasta ar fi desfășurat procedura.

75      În al doilea rând, s‑ar fi stabilit în plus că în această perioadă decisivă a procedurii, respectiv la sfârșitul anului 1998, Chisso ar fi obținut în mod nelegal, din partea Comisiei, promisiunea că ar fi „avertizată” dacă alte întreprinderi ar devansa‑o în materie de cooperare. Astfel de avertismente parțiale ar fi nu numai ilicite în sine, ci și pertinente pentru apărarea societății Hoechst. Astfel, această apărare ar depinde în mod esențial de aspectul dacă și în ce măsură Comisia a transmis societății Chisso astfel de „avertismente” sau de indicații cu privire la stadiul cooperării furnizate de Hoechst. Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul bunei administrări ar include obligația, pentru instituția competentă, de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale speței (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T‑31/99, Rec., p. II‑1881, punctul 99). Chiar presupunând că societatea Chisso nu a fost avertizată de către Comisie, aceasta nu ar avea nicio relevanță asupra obiecțiunii întemeiate pe faptul că instituția comunitară s‑a declarat în orice caz dispusă să transmită un astfel de avertisment. Numai această încălcare a principiului bunei administrări ar fi suficientă pentru a justifica acordarea în favoarea societății Hoechst a unui drept de acces extins la dosar în scopul de a respecta dreptul său la apărare.

76      În aceste condiții, toate înscrisurile referitoare la contactele dintre avocații societății Chisso și funcționarii Comisiei însărcinați cu această cauză ar fi importante pentru apărarea societății Hoechst, ca înscrisuri dezincriminatorii. Hoechst ar fi expus acest punct de vedere în repetate rânduri atât în scris (în atenția consilierului‑auditor și a șefului diviziei Comisiei responsabil cu cauza), cât și în cursul audierii din 24 aprilie 2003.

77      Or, consilierul‑auditor a respins aceste solicitări prin scrisoarea din 24 februarie 2003 adresată avocaților societății Hoechst și ai societății Nutrinova, precizând, printre altele, următoarele:

„În lipsa unor probe contrare decisive, trebuie să se presupună că informațiile care sunt utile clienți[lor] dumneavoastr[ă] în această privință au fost apreciate în mod obiectiv de către Comisie. Scrisoarea dumneavoastră nu conține nicio dovadă convingătoare în sens contrar. În plus, argumentul (citat mai sus) oferit pentru această solicitare privind accesul suplimentar la dosar nu este un argumentul corespunzător pentru a acorda accesul la înscrisuri; mai exact, acesta nu este pertinent în ceea ce privește aplicarea comunicării privind cooperarea la acest caz.”

78      Aceste argumente ar arăta că consilierul‑auditor, ale cărui acte sunt imputabile Comisiei, nu și‑ar fi respectat competențele și obligațiile în calitatea sa de protector al dreptului la apărare. Conform jurisprudenței, tot ceea ce se poate pretinde de la o parte care solicită un acces mai amplu la dosar este să dovedească prin argumente pertinente care înscrisuri pot prezenta un interes pentru apărarea sa și pentru ce motiv (Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 335). Aprecierea interesului pentru apărare ar trebui să se efectueze din perspectiva părții care se apără și nici agentul Comisiei însărcinat cu cauza, nici consilierul‑auditor nu ar fi competenți să decidă care înscrisuri pot servi apărării în calitate de înscrisuri dezincriminatorii.

79      Referindu‑se în același timp la Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia (T‑30/91, Rec., p. II‑1775, punctele 81 și 83), Hoechst subliniază că, în ipoteza în care o cauză presupune efectuarea unor aprecieri economice dificile și complexe, Comisia trebuie să procedeze în așa fel încât destinatarii unei decizii să poată avea aceeași reprezentare a faptelor precum ea însăși și celelalte părți interesate. Acest principiu ar fi valabil și pentru documentele interne ale Comisiei referitoare la contactele cu societatea Chisso, la care Hoechst a solicitat să aibă acces pentru a‑i fi respectate drepturile. Făcând trimitere la Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia (T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 40), Hoechst indică faptul că documentele interne ale Comisiei trebuie comunicate în cazul în care s‑au furnizat indicii temeinice care arată că împrejurări excepționale ale speței impun aceasta. Accesul la documentele interne ale Comisiei ar trebui autorizat în cazul în care acestea servesc la dovedirea unei încălcări a principiului legalității de către Comisie (Ordonanța Curții din 18 iunie 1986, BAT și Reynolds/Comisia, 156/84, Rec., p. 1899, punctul 11).

80      În ceea ce privește referirea făcută de consilierul‑auditor la aplicarea în speță a Comunicării privind cooperarea din 1996, Hoechst arată că nu îi poate reveni consilierului‑auditor obligația de a prevedea viitoarea motivare a deciziei Comisiei și de a-și întemeia deciziile procedurale pe această viitoare motivare. Acesta nu ar putea nici să știe, nici să decidă care vor fi motivele adoptate de colegiul membrilor Comisiei și nu ar avea nici competența, nici dreptul de a decide singur cu privire la interesul pe care îl pot avea, pentru apărare, înscrisuri potențial dezincriminatorii (Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 339).

81      În acest context, Hoechst solicită Tribunalului adoptarea unor măsuri de organizare a procedurii constând în obligarea Comisiei să permită societății Hoechst, precum și Tribunalului să consulte, în versiunea lor integrală, toate înscrisurile care se află la dosar sau care se află în posesia Comisiei și care permit să se afle conținutul contactelor dintre avocații societății Chisso și reprezentanții Comisiei în perioada septembrie 1998-aprilie 1999. Pe de altă parte, ca măsură de cercetare judecătorească, Hoechst solicită să fie citați ca martori cei doi funcționari ai Comisiei însărcinați cu cauza la momentul respectiv.

 Cu privire la refuzul de acces la o scrisoare a societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale

82      Hoechst arată că a precizat deja, anterior adoptării deciziei, că o scrisoare a avocaților societății Chisso din 17 decembrie 2002, care se afla în dosar, dar al cărei conținut era aproape în întregime disimulat, ar fi trebuit să figureze nedisimulat în dosar. Hoechst ar fi subliniat că anexele la această scrisoare, inclusiv o scrisoare din 26 martie 1999, care, potrivit rezumatului conținutului său, făcea referire la cooperarea societății Chisso cu Comisia, erau de un mare interes pentru apărarea sa.

83      În măsura în care acest înscris, după cum s‑ar putea deduce din dosarul accesibil, se raporta numai la conținutul sau la aspectele juridice referitoare la cooperarea societății Chisso și la aprecierea acesteia, Hoechst consideră că nu există un just temei care să împiedice consultarea acestuia.

84      Hoechst adaugă că scrisoarea societății Chisso ar putea conține elemente incriminatorii (de exemplu, în cazul în care Chisso ar fi acuzat‑o că ar fi fost un conducător al înțelegerii), iar Comisia ar fi trebuit în acest caz să îi dea acces la respectiva scrisoare de îndată și din oficiu. Dimpotrivă, în cazul unor indicii de discriminare precum neregularitățile de procedură ale Comisiei semnalate mai sus, scrisoarea societății Chisso ar putea avea un efect dezincriminatoriu. În acest caz, această scrisoare ar fi trebuit transmisă cel mai târziu la cererea societății Hoechst.

85      În acest context, ar fi irelevant faptul că una dintre părțile la procedură a solicitat sau nu a solicitat aplicarea unui regim de confidențialitate cu privire la înscrisurile în cauză. Comisia ar trebui să examineze din oficiu și în mod obiectiv caracterul confidențial al elementelor dosarului său. Hoechst precizează în această privință că, potrivit articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, Comisia poate da curs numai cererilor justificate privind aplicarea unui regim de confidențialitate cu privire la secretele comerciale.

86      În opinia societății Hoechst, numai datele comerciale precum cifra de afaceri sau cotele de piață din perioade neistorice ar fi putut justifica disimularea – dar numai în parte – a scrisorii societății Chisso.

87      Făcând referire la Hotărârea Endemol/Comisia, punctul 70 de mai sus (punctul 65), Hoechst subliniază că trebuie asigurat echilibrul între protecția informațiilor confidențiale și dreptul la apărare al destinatarilor comunicării privind obiecțiunile. Destinatarilor comunicării privind obiecțiunile ar trebui să li se permită să stabilească, în cunoștință de cauză, dacă înscrisurile descrise pot fi pertinente pentru apărarea lor (Hotărârea ICI/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 104). În speță, Hoechst susține că posibilitatea de a se apăra ajunge să fie îngrădită prin acest fapt în măsura în care nu a putut clarifica anumite aspecte decisive în materie de procedură și cu privire la fapte.

88      Îndeosebi, în măsura în care Hoechst contestă faptul că societatea Chisso a fost prima care a furnizat elemente de probă decisive, scrisoarea Chisso din 26 martie 1999, care, după cum ar arăta rezumatul său, s‑ar referi la cooperarea societății Chisso cu Comisia, ar fi permis eventual să se tragă concluzii cu privire la conținutul și la data actelor unei asemenea cooperări, în special înainte de 29 octombrie 1998.

89      În acest context, Hoechst solicită Tribunalului adoptarea unor măsuri de organizare a procedurii constând în obligarea Comisiei să pună la dispoziția Tribunalului și a societății Hoechst scrisoarea avocaților societății Chisso către Comisie din 17 decembrie 2002, în versiunea integrală, cu anexele sale. Pe de altă parte, ca măsură de cercetare judecătorească, Hoechst solicită să fie citați ca martori, prin intermediul Comisiei, cei doi funcționari însărcinați cu cauza la momentul respectiv.

90      În scrisoarea sa din 16 iunie 2006, ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului prin care fusese invitată să prezinte observații suplimentare cu privire la înscrisurile transmise anterior de Comisie, între care în special scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale (a se vedea punctul 34 de mai sus), Hoechst arată că au fost înlăturate elemente de probă și că au existat neregularități care au afectat procedura administrativă.

91      În ceea ce privește elementele de probă care ar fi fost înlăturate, în primul rând, Hoechst consideră că scrisoarea avocaților societății Chisso către Comisie din 11 ianuarie 1999, a cărei consultare ar fi posibilă în prezent pentru prima oară, constituie un înscris dezincriminatoriu.

92      Această scrisoare ar demonstra că, la 3 noiembrie 1998, și anume după mai multe zile de la cererea de imunitate a societății Hoechst, Chisso ar fi căutat să obțină confirmarea faptului că nicio altă întreprindere nu a oferit cooperarea înaintea sa.

93      Aceasta ar dovedi că, la această dată, Chisso nu prezentase Comisiei o cerere de imunitate. Chisso ar fi prezentat o cerere de imunitate cu începere doar de la 11 ianuarie 1999, cum ar reieși chiar din cuprinsul acestei scrisori. Nu ar fi totuși posibil să se complinească lipsa unei cereri de imunitate. Acest element nu ar fi fost menționat în decizie și ar fi de natură să confirme că Hoechst fusese prima întreprindere care a cooperat cu Comisia.

94      În al doilea rând, Hoechst apreciază că scrisoarea societății Chisso către Comisie din 26 martie 1999 reprezintă în același timp un înscris dezincriminatoriu.

95      În opinia societății Hoechst, această scrisoare arată că, la momentul expedierii sale, declarațiile scrise pe care Comisia le solicitase societății Chisso nu fuseseră încă prezentate.

96      Mai întâi, Hoechst arată, în această privință, că în mod informal au fost acordate termene suplimentare societății Chisso, ceea ce nu ar fi prevăzut în Comunicarea privind cooperarea din 1996.

97      În continuare, dacă anumite înscrisuri lipseau încă la data de 26 martie 1999, nu ar fi posibil să se considere, contrar celor expuse la punctul 458 din decizie, că instituția comunitară dispunea de dovada existenței înțelegerii pe baza cooperării furnizate de Chisso. Comisia ar fi oferit, așadar, societății Chisso angajamente nelegale pe care le‑ar fi respectat în egală măsură, acordând acesteia, ulterior, o imunitate la amendă.

98      Hoechst amintește deopotrivă că a furnizat înscrisuri probante Comisiei la 19 martie 1999, chiar dacă angajații săi riscau să fie încă urmăriți penal în Statele Unite și că, potrivit Comunicării privind cooperarea din 1996, se impunea numai dovedirea existenței înțelegerii, ceea ce Hoechst ar fi făcut începând cu 29 octombrie 1998.

99      În ceea ce privește neregularitățile care ar afecta procedura administrativă, Hoechst subliniază că, la punctul 461 din decizie, Comisia nu a acceptat faptul că Hoechst fusese prima care a cooperat pentru motivul că dispunea de înscrisuri fără să le depună, deși se convenise că, ținând seama de procedura aflată pe rol în Statele Unite, Hoechst ar fi putut furniza aceste înscrisuri într‑o etapă ulterioară.

100    În același timp, după cum ar demonstra scrisoarea din 26 martie 1999, Comisia ar fi acordat în mod vădit „termene suplimentare” societății Chisso pentru a prezenta înscrisuri. Pe de altă parte, înscrisurile depuse de Chisso în aprilie 1999 ar fi putut fi furnizate mai devreme. Prin urmare, cooperarea societății Chisso ar fi trebuit respinsă pentru aceleași motive precum cele reținute împotriva societății Hoechst.

101    Or, societății Chisso nu i s‑ar fi reproșat nicio lipsă de cooperare în pofida unei situații strict comparabile. Aceasta ar reprezenta o inegalitate de tratament în detrimentul societății Hoechst.

 Cu privire la cererea de efectuare a unor noi investigații

102    Hoechst indică faptul că, în scrisoarea din 22 ianuarie 2003 adresată consilierului‑auditor, solicitase efectuarea unor investigații suplimentare la sediul Comisiei prin intermediul audierii unor martori. Această cerere, fără să fie respinsă de consilierul‑auditor sau de Comisie, ar fi rămas fără efect, deoarece se pare că investigația solicitată nu a fost realizată. În măsura în care această investigație era decisivă pentru conținutul deciziei, pentru argumentele expuse în prezentul motiv, Comisia ar fi comis o încălcare a principiului bunei administrări.

b)     Argumentele Comisiei

 Cu privire la refuzul accesului la anumite înscrisuri

103    Comisia subliniază că Hoechst nu neagă că poate fi refuzat accesul la anumite înscrisuri atunci când aceste documente sunt interne sau conțin secrete comerciale.

104    În acest context, Comisia precizează, în primul rând, că o „atenție deosebită” a fost acordată de către consilierul‑auditor concluziilor sale în proiectul său de decizie cu privire la aspectul beneficiului unui tratament favorabil în materie de amendă. Acesta ar fi examinat „deopotrivă” notele interne ale Comisiei înainte să se declare convins că „acțiunile serviciilor Comisiei față de părți nu avuse[seră] niciun impact asupra rezultatelor speței sub acest aspect”.

105    În al doilea rând, Comisia indică faptul că primele elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii au fost furnizate de Chisso cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998. Stabilirea întreprinderii care a furnizat prima probe decisive Comisiei s‑ar fi realizat exclusiv pe baza înscrisurilor depuse de întreprinderi la care părțile au avut acces. În consecință, avertismentul promis societății Chisso în cadrul acestei reuniuni din 13 noiembrie 1998 nu ar fi putut în mod logic să influențeze stabilirea întreprinderii care a cooperat prima. Simultan, ar decurge de aici că, sub acest aspect, nu puteau avea nici cea mai mică importanță criticile cu privire la desfășurarea procedurii după această dată. Concluzia ar fi în egală măsură valabilă pentru obiecțiunile referitoare la refuzul accesului la scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002 și la anexele acesteia.

106    În al treilea rând, Hoechst nu ar fi reușit nici să creeze îndoieli serioase cu privire la obiectivitatea Comisiei cu ocazia derulării procedurii, care să fie susceptibile a justifica un acces extins la documentele sale interne.

107    Comisia indică, în această privință, că posibilitatea oferită societății Chisso, la 9 decembrie 1998, de a-și prezenta oral observațiile a servit exclusiv pentru a explica dovezile scrise prezentate la 13 noiembrie 1998. În schimb, reuniunea propusă de Hoechst prin telefon la 5 martie 1999 ar fi vizat substituirea unora dintre dovezile scrise existente printr‑o mărturie orală.

108    În ceea ce privește „refuzul” de a accepta reuniunea propusă de Hoechst, Comisia arată că este vorba, mai curând, din punctul său de vedere, de o evocare generală a condițiilor de aplicare a Comunicării privind cooperarea din 1996 decât de un refuz definitiv al oricărui nou contact cu Hoechst. Comisia precizează de asemenea că poziția sa se întemeia pe o apreciere provizorie, pe de o parte, a intenției de cooperare a societății Hoechst, care nu ar fi fost dispusă să colaboreze total înainte de soluționarea procedurilor penale și civile aflate în desfășurare în Statele Unite, și, pe de altă parte, a valorii probante a informațiilor transmise până la această dată Comisiei de către Hoechst. Cum Hoechst nu ar fi anunțat că era dispusă, la momentul întâlnirii solicitate, să coopereze total cu Comisia și să dea informații de o natură diferită față de a acelora pe care le furnizase deja, nu ar fi avut niciun sens, nici pentru Comisie, nici pentru Hoechst, să se organizeze o nouă întâlnire.

109    În ceea ce privește faptul că, în mod activ, Comisia ar fi invitat societatea Chisso la reuniuni și ar fi organizat astfel de reuniuni, Comisia precizează că s‑a mărginit, prin intermediul apelului său telefonic, să reacționeze la o inițiativă a Chisso. S‑ar fi convenit, cu ocazia reuniunii din 29 septembrie 1998, ca avocații să ia inițiativa unei noi reuniuni cu Comisia în termen de două săptămâni. Cum aceștia nu s‑ar fi manifestat în termenul convenit, Comisia ar fi reluat legătura pentru a verifica dacă avocații mai doreau să se întâlnească cu aceasta.

110    Comisia adaugă că buna funcționare a instituției avute în vedere în domeniul concurenței ar depinde în special de eficacitatea comunicării privind cooperarea și, prin urmare, de încrederea întreprinderilor care cooperează în confidențialitatea contactelor pe care le stabilesc în această privință. Ar trebui, așadar, să se respingă afirmația societății Hoechst potrivit căreia interesul său în a dovedi existența eventualelor vicii de procedură ar prevala față de buna funcționare a instituției. În acest context, Hotărârea Solvay/Comisia, punctul 79 de mai sus, nu ar avea nicio utilitate pentru Hoechst pentru a complini lipsa unor împrejurări excepționale în speță. Cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Solvay/Comisia nu s‑ar fi referit la note interne ale Comisiei, ci numai la înscrisuri confidențiale ale unei părți. Pe de altă parte, faptele asupra cărora s‑ar fi statuat în această hotărâre ar fi foarte diferite de cele ale prezentei cauze, care nu s‑ar referi la aprecieri economice dificile și complexe.

111    În cele din urmă, făcând trimitere la Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 70 de mai sus (punctul 340), Comisia subliniază că, în cazul în care înscrisuri care ar fi putut conține elemente dezincriminatorii nu au fost comunicate unei părți, s‑ar putea constata o încălcare a dreptului la apărare numai dacă se dovedește că procedura administrativă ar fi putut ajunge la un rezultat diferit în ipoteza în care această parte ar fi avut acces la înscrisurile în cauză în cursul acestei proceduri. Totuși această situație ar fi exclusă în speță în ceea ce privește aspectul că societatea Chisso a fost prima întreprindere care a cooperat prin contribuția sa din 13 noiembrie 1998.

112    În răspunsul său din 5 septembrie 2006, la o întrebare scrisă a Tribunalului, Comisia a făcut următoarele comentarii cu privire la observațiile complementare ale societății Hoechst comunicate la 16 iunie 2006 (a se vedea punctele 34 și 90-101 de mai sus).

113    În ceea ce privește, în primul rând, scrisoarea societății Chisso din 11 ianuarie 1999, Comisia indică faptul că acest înscris era deja accesibil în cursul procedurii administrative, astfel încât nu putea în niciun caz să fie calificat drept un element de probă la care Comisia nu permisese accesul.

114    În orice caz, Comisia precizează că titlul E alineatul (1) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 obligă întreprinderile să „ia legătura” cu Direcția Generală Concurență din cadrul Comisiei. Chiar dacă, în versiunea germană a acestei dispoziții, noțiunea „solicitant” (Antragsteller) este utilizată în acest context, nu ar fi necesar să se introducă o cerere formală. De altfel, nici Hoechst nu ar fi formulat o „cerere” în scrisoarea din 27 octombrie 1998.

115    În ceea ce privește stabilirea întreprinderii care a cooperat prima în sensul titlului B din Comunicarea privind cooperarea din 1996, Comisia consideră că nu data „cererii” este cea decisivă. Important ar fi a ști care întreprindere „este prima care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii”. Pe de altă parte, termenii utilizați în scrisoarea din 11 ianuarie 1999 ar demonstra că în mod evident Chisso prezuma că începuse deja cooperarea sa.

116    În ceea ce privește, în al doilea rând, scrisoarea societății Chisso din 26 martie 1999, Comisia subliniază că acest înscris se referă exclusiv la probleme privind termenele care fuseseră impuse societății Chisso, iar nu societății Hoechst, pentru a depune alte înscrisuri, într‑un moment în care Chisso îndeplinise deja condițiile de aplicare a titlului B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 datorită contribuției sale din 13 noiembrie 1998. Așadar, Hoechst ar comite o eroare atunci când pretinde că acest înscris este dezincriminatoriu. Nu poate fi acesta cazul, întrucât nu s‑ar referi la niciunul dintre motivele pentru care Hoechst nu poate beneficia de titlul B din Comunicarea privind cooperarea din 1996, care sunt indicate în considerentele (455)-(464) ale deciziei și pe care le reamintește Comisia.

117    Faptul că societatea Chisso este considerată ca fiind prima întreprindere care ar fi cooperat nu s‑ar întemeia pe observațiile transmise de aceasta din urmă la 20 aprilie 1999, ci pe înscrisurile furnizate la 13 noiembrie 1998. Prelungirile termenului nu ar fi avut, așadar, drept efect recunoașterea retroactivă a faptului că societatea Chisso a fost prima care a cooperat.

118    Dacă intenția societății Hoechst este de a afirma că din acest înscris reiese că Chisso nu îndeplinea nici condițiile de aplicare a titlului B litera (d) din Comunicarea privind cooperarea din 1996, Comisia consideră că argumentul său nu poate fi primit, deoarece nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, Rec. 2005, p. II‑10*, punctul 373). În plus, chiar dacă societatea Chisso trebuia să piardă efectiv beneficiul titlului B din Comunicarea privind cooperarea din 1996, aceasta n‑ar avea nicio repercusiune asupra societății Hoechst.

119    Comisia adaugă că elementele necesare pentru aplicarea titlului B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 sunt acelea care sunt decisive pentru a dovedi existența înțelegerii. Contrar opiniei societății Hoechst, nu ar fi suficiente elementele care doar permit Comisiei să efectueze o verificare.

120    Ar fi adevărat că informațiile prezentate oral nu sunt excluse a priori. Totuși, acestea nu ar fi pertinente în sine în cadrul aplicării titlului B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 și nu ar deveni pertinente decât începând din momentul în care ar fi înregistrate pe suporturile adecvate (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 505).

121    Întocmirea de către Comisie a unui proces‑verbal cu privire la acest aspect ar fi trebuit să îi fie solicitată în mod expres (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 502), în orice caz, atât timp cât acest lucru nu se propusese de către Comisie în cadrul practicii sale administrative. În plus, procesul‑verbal nu ar putea contribui la dovedirea existenței înțelegerii decât dacă se putea proba de către Comisie autenticitatea declarației.

122    În ceea ce privește, în al treilea rând, neregularităţile care ar fi afectat procedura administrativă, Hoechst ar deduce din scrisoarea din 26 martie 1999 că societatea Chisso nu îndeplinea nici condițiile de aplicare a titlului B litera (d) din Comunicarea privind cooperarea din 1996. Acest argument ar trebui respins pentru motivul că nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia.

123    În plus, aspectul de a ști dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a titlului B litera (d) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 trebuie, potrivit Comisiei, să fie soluționat de la caz la caz. Unul dintre elementele importante în acest context ar fi acela dacă atitudinea întreprinderii avute în vedere a condus la o întârziere considerabilă a procedurii. Dacă se ține seama de procedură în ansamblul său, ar fi evident că nu aceasta era situația în speță. Comisia subliniază, de asemenea, că Hoechst a transmis a doua parte a observațiilor sale doar în aprilie 1999, la câteva zile după depunerea de către Chisso a propriilor declarații (calificate de către Hoechst drept tardive).

124    În cele din urmă, Comisia contestă anumite afirmații privitoare la fapte cuprinse în observațiile societății Hoechst.

 Cu privire la cererea de efectuare a unor noi investigații

125    Comisia arată că a avut loc neîndoielnic o investigație, dar că aceasta nu a condus la rezultate favorabile societății Hoechst. Funcționarul însărcinat cu cauza la momentul respectiv ar fi fost printre altele interogat și ar fi confirmat că Chisso nu primise un avertisment cu privire la eventualitatea devansării acesteia în materie de cooperare. Chisso nu ar fi fost avertizată în această privință. Comisia face trimitere cu privire la acest aspect la considerentul (458) teza finală al deciziei.

3.     Aprecierea Tribunalului

126    Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că Hoechst invocă, în repetate rânduri în cadrul primului motiv, o încălcare a principiilor bunei administrări și egalității de tratament, în susținerea încălcării dreptului de acces la dosar. Aceste argumente sunt, pe de altă parte, dezvoltate din nou în cadrul motivelor al optulea și al nouălea, care urmăresc obținerea unei reduceri a amenzii.

127    În aceste condiții, Tribunalul consideră că trebuie examinate în primul rând aceste argumente înainte de a analiza, într‑un mod mai specific, încălcarea dreptului de acces la dosar invocată de Hoechst.

a)     Cu privire la încălcarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament

128    Trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri administrative în fața Comisiei, aceasta este obligată să respecte garanțiile procedurale prevăzute de dreptul comunitar (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Enso Española/Comisia, T‑348/94, Rec., p. II‑1875, punctul 56).

129    Printre garanțiile conferite de ordinea juridică comunitară în procedurile administrative figurează în special principiul bunei administrări, căruia îi corespunde obligația instituției competente de a examina, cu atenție și cu imparțialitate, toate elementele relevante ale speței (Hotărârea Tribunalului din 24 ianuarie 1992, La Cinq/Comisia, T‑44/90, Rec., p. II‑1, punctul 86, și Hotărârea Tribunalului ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 75 de mai sus, punctul 99).

130    În ceea ce privește principiul egalității de tratament, Comisia nu poate, în cadrul evaluării cooperării oferite de întreprinderi, să nu respecte acest principiu general de drept comunitar care, potrivit unei jurisprudențe constante, este încălcat atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau atunci când situații diferite sunt tratate în mod identic, cu excepția situației în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 237, și Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 453).

131    În speță, în primul rând, în ceea ce privește afirmația societății Hoechst potrivit căreia Comisia ar fi acordat societății Chisso, în toamna anului 1998, ceea ce instituția refuza în același timp societății Hoechst, și anume recunoașterea contribuțiilor orale drept acte de cooperare, și pentru motivele expuse la punctele 572‑578 de mai jos, trebuie să se considere, pe de o parte, că, în cuprinsul deciziei, Comisia reține în final contribuțiile orale ale societății Hoechst drept acte de cooperare și, pe de altă parte, că, în orice caz, faptul că intenția Comisiei de a nu lua în considerare anumite contribuții orale ar fi rezultat din incertitudinea privitoare la cooperarea efectivă a societății Hoechst la începutul procedurii. Argumentele societății Hoechst în această privință trebuie, așadar, respinse.

132    În al doilea rând, în ceea ce privește nota internă a Comisiei din 9 noiembrie 1998 privind în special reuniunea din 29 octombrie 1998, care precizează că „avocații [...] au fost de acord cel puțin să țină reuniunile convenite, ca urmare a apelurilor [Direcției Generale Concurență]”, este necesar să se considere că discuțiile telefonice care au intervenit la inițiativa serviciilor Comisiei decurg din faptul că aceste servicii întâlniseră deja, la 29 septembrie 1998, avocații societății Chisso, fără să fie necesar să se stabilească dacă identitatea societății Chisso fusese sau nu fusese dezvăluită în mod oficial. Astfel cum arată Comisia în nota sa internă din 1 octombrie 1998, se convenise că avocații vor relua legătura cu serviciile Comisiei în termen de 15 zile. Faptul că, în acest context, serviciile Comisiei au reluat legătura nu este de natură să pună la îndoială regularitatea procedurii în această privință.

133    În al treilea rând, în ceea ce privește faptul că cererile privind investigațiile suplimentare adresate de Hoechst ar fi rămas fără efect, trebuie să se constate că cererea societății Hoechst, materializată printr‑o scrisoare din 22 ianuarie 2003 adresată consilierului‑auditor, se înscria în cadrul unei cereri de acces la documentele interne referitoare la contactele telefonice care au intervenit între Comisie și Chisso, în perioada septembrie 1998-aprilie 1999. Mai exact, Hoechst invita consilierul‑auditor să investigheze contactele telefonice menționate. Or, din raportul final al consilierului‑auditor rezultă că, „[în] urma reclamațiilor introduse de Hoechst și de Nutrinova”, acesta din urmă „examina[se] notele interne ale serviciilor Comisiei în măsura în care [acestea] exist[au]”. Prin urmare, afirmația societății Hoechst potrivit căreia cererea sa ar fi rămas fără efect nu este susținută de fapte.

134    În al patrulea rând, în ceea ce privește afirmația potrivit căreia o atitudine parțială sau o inegalitate de tratament ar fi existat în cadrul aplicării Comunicării privind cooperarea din 1996, trebuie arătat că într‑o notă internă din 9 noiembrie 1998, Comisia indica, făcând trimitere la primele reuniuni care au avut loc cu Chisso și cu Hoechst, următoarele:

„În mod evident, nu i‑am informat [mai exact pe avocații societății Chisso] că alte întreprinderi furniz[au] de asemenea informații, și nici nu am informat aceste alte întreprinderi că [...] societatea Chisso depus[ese] o cerere de imunitate.”

135    Or, rezultă din darea de seamă privitoare la reuniunea din 13 noiembrie 1998 care a avut loc între Chisso și Comisie că unul dintre funcționarii însărcinați cu prezenta cauză a indicat că „un avertisment legal va fi adresat, dacă o altă întreprindere încearcă să devanseze Chisso în temeiul comunicării privind cooperarea.”

136    Rezultă de aici, pe de o parte, că, la 9 noiembrie 1998, Comisia își afișa în mod clar intenția de a nu divulga întreprinderilor cooperante, în special societății Hoechst, faptul că alte întreprinderi au întreprins demersuri pe lângă serviciile sale pentru a obține o imunitate la amendă în timp ce, pe de altă parte, la 13 noiembrie 1998, cu alte cuvinte după câteva zile, aceasta asigura societatea Chisso că va fi avertizată dacă alte întreprinderi încearcă să o devanseze în materie de cooperare.

137    Aceste elemente conduc Tribunalul să considere că, în speță, Comisia nu a respectat principiile bunei administrări și egalității de tratament. Tribunalul ține să sublinieze în această privință că, deși afirmația funcționarului în cauză cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998 nu demonstrează că promisiunea făcută societății Chisso a fost într‑adevăr pusă ulterior în aplicare, aceasta reprezintă totuși o nerespectare a celor două principii menționate mai sus.

138    Trebuie arătat, în această etapă, că Hoechst nu susține anularea deciziei în măsura în care Comisia ar fi încălcat principiile bunei administrări și egalității de tratament. Cu toate acestea, din moment ce încălcarea principiilor menționate a fost invocată în susținerea încălcării dreptului de acces la dosar, care va fi analizată în continuare, și în măsura în care argumentele societății Hoechst sunt din nou dezvoltate în cadrul motivelor al optulea și al nouălea privind aplicarea Comunicării privind cooperarea din 1996, trebuie analizată incidența încălcării constatate la punctul 137 de mai sus asupra conținutului deciziei.

139    În această privință, în primul rând, trebuie arătat că nelegalitatea constatată la punctul 137 de mai sus nu este de natură să repună în discuție încălcarea constatată în decizie care se bazează, în plus, pe înscrisuri probante. De altfel, Hoechst nu a prezentat niciun argument în acest sens.

140    În al doilea rând, în ceea ce privește cooperarea întreprinderilor, din considerentul (440) al deciziei rezultă următoarele:

„Cu ocazia unei reuniuni care a avut loc la 13 noiembrie 1998, Chisso a descris oral activitățile înțelegerii și a furnizat probe scrise [...] Comisia consideră, cu această ocazie, că societatea Chisso a fost prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii constatate prin prezenta decizie.”

141    Rezultă că, pentru a concluziona că societatea Chisso fusese prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii, Comisia s‑a bazat exclusiv pe descrierea orală a activităților înțelegerii și pe probele scrise transmise cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998, iar nu la o dată ulterioară.

142    În aceste condiții, presupunând chiar că societatea Chisso ar fi fost determinată să coopereze în continuare cu Comisia, după 13 noiembrie 1998, Comisia nu ar fi putut ajunge la un rezultat diferit în cadrul deciziei, în ceea ce privește aplicarea Comunicării privind cooperarea din 1996, sub rezerva examinării motivelor al optulea și al nouălea expuse de Hoechst care urmăresc să demonstreze că, pe fond, elementele transmise de Chisso la 13 noiembrie 1998 nu erau decisive. Aceeași ar fi situația dacă Hoechst ar fi fost determinată să coopereze în continuare, după 13 noiembrie 1998, cunoscând cooperarea societății Chisso.

143    În consecință, trebuie să se considere că nelegalitatea constatată la punctul 137 de mai sus nu este de natură să afecteze validitatea deciziei, pe de o parte, în privința constatării încălcării și, pe de altă parte, în privința priorității cooperării societății Chisso.

144    Independent de problema incidenței nelegalității constatate la punctul 137 de mai sus asupra dreptului de acces la dosar care va fi examinată în continuare, așadar, de problema incidenței acesteia asupra validității deciziei în ansamblul său, și în măsura în care argumentele prezentate de Hoechst sunt dezvoltate din nou în cadrul motivelor al optulea și al nouălea care urmăresc obținerea unei reduceri a amenzii în cauză, în această etapă, Tribunalul își rezervă poziția în legătură cu o eventuală reformare a respectivei amenzi.

b)     Cu privire la încălcarea dreptului de acces la dosar

145    Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că dreptul de acces la dosar, corolar al principiului respectării dreptului la apărare, presupune ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a proceda la o examinare a tuturor înscrisurilor care figurează în dosarul de instrucție și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatorii, cât și pe cele dezincriminatorii, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (a se vedea Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 68 și jurisprudența citată).

146    În ceea ce privește elementele incriminatorii, întreprinderea interesată trebuie să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia sa ar fi fost diferit dacă un înscris necomunicat pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a învinui această întreprindere ar fi trebuit înlăturat ca mijloc de probă incriminatoriu. În ceea ce privește elementele dezincriminatorii, întreprinderea interesată trebuie să demonstreze că nedivulgarea acestora a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza respectivele înscrisuri dezincriminatorii în apărare, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acestea în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau cu concluziile Comisiei în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei în eventuala decizie a acesteia, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care i se reproșa, și, prin urmare, nivelul amenzii. Posibilitatea ca un înscris nedivulgat să fi putut avea vreo influență asupra derulării procedurii și asupra conținutului deciziei Comisiei nu se poate stabili decât după o examinare provizorie a anumitor mijloace de probă care evidențiază faptul că înscrisurile nedivulgate au putut avea – în considerarea acestor mijloace de probă – o importanță care nu ar fi trebuit neglijată (a se vedea Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctele 73‑76 și jurisprudența citată).

147    În plus, trebuie să se sublinieze că nu îi poate reveni numai Comisiei, care notifică motivele și adoptă decizia prin care aplică o sancțiune, obligația de a stabili înscrisurile utile pentru apărarea întreprinderii interesate. Cu toate acestea, Comisiei îi este permis să excludă din procedura administrativă elementele care nu au nicio legătură cu susținerile în fapt și în drept care figurează în comunicarea privind obiecțiunile și care nu au, prin urmare, nicio relevanță pentru investigație. Un reclamant nu poate invoca în mod util, ca motiv de anulare, necomunicarea înscrisurilor nepertinente (a se vedea Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 126 și jurisprudența citată).

148    În sfârșit, trebuie amintit că o încălcare a dreptului de acces la dosar nu ar putea determina anularea, în tot sau în parte, a unei decizii a Comisiei decât dacă neregularitatea accesului la dosarul de instrucție în cursul procedurii administrative a împiedicat întreprinderea sau întreprinderile interesate să ia cunoștință despre înscrisurile susceptibile a le fi utile în apărare și le‑a încălcat astfel dreptul la apărare. Acesta ar fi cazul dacă divulgarea unui asemenea înscris ar fi avut o șansă, chiar redusă, de a conduce procedura administrativă către un rezultat diferit în ipoteza în care întreprinderea interesată s‑ar fi putut prevala de respectivul înscris în cursul procedurii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctele 101 și 131).

149    Tocmai în lumina acestor considerații trebuie să se aprecieze dacă dreptul de acces al societății Hoechst la dosar a fost încălcat în speță în ceea ce privește, pe de o parte, scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, și, pe de altă parte, documentele interne privind legăturile telefonice intervenite între Comisie și Chisso, în perioada septembrie 1998-aprilie 1999.

 Cu privire la scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale

150    În primul rând, se impune a menționa că, astfel cum a decis Comisia, scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, a fost integrată într‑o versiune neconfidențială, în dosarul de instrucție accesibil întreprinderilor părți la procedură. În consecință, Comisia a considerat în mod necesar că aceste înscrisuri erau relevante pentru investigație.

151    În al doilea rând, scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, nu a fost utilizată de Comisie în cadrul deciziei pentru a dovedi că întreprinderile în cauză au săvârșit o încălcare. Prin urmare, nu este vorba despre elemente de probă incriminatorii.

152    În al treilea rând, trebuie constatat că Hoechst a avut efectiv acces la versiunea neconfidențială a scrisorii societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale. Totuși, aceste înscrisuri, în forma pusă la dispoziția societății Hoechst în cursul procedurii administrative, erau constituite din 101 pagini, aproape toate fiind albe și bifate cu mențiunea „Secrete comerciale”. Nicio versiune neconfidențială mai comprehensibilă, nici măcar un rezumat al conținutului acestor înscrisuri, nu a fost furnizată în cursul procedurii administrative. Numai o listă care prelua data înscrisurilor în cauză, expeditorul și destinatarul, precum și, eventual, obiectul era menționată în scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002. În aceste condiții, versiunea neconfidențială a scrisorii societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, în forma pusă la dispoziția societății Hoechst în cursul procedurii administrative, este similară cu lipsa divulgării înscrisurilor în cauză care, în măsura în care făceau parte din dosar, erau relevante pentru investigație.

153    În al patrulea rând, trebuie să se sublinieze că s‑a solicitat în mai multe rânduri, în cursul procedurii administrative, un acces corespunzător la scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale. Acest acces i‑a fost refuzat, potrivit considerentului (26) al deciziei, pentru motivul că societatea Chisso a solicitat aplicarea unui regim de confidențialitate în privința acesteia. Or, Comisia nu se poate referi, în general, la confidențialitate pentru a justifica refuzul total al divulgării înscrisurilor din dosarul său (Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 1017). Astfel, dreptul întreprinderilor și al asocierilor de întreprinderi la protecția secretelor lor comerciale trebuie conciliat cu garantarea dreptului de acces la întregul dosar (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, denumită „Ciment”, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95 ‑T‑32/95, T‑34/95‑T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 147).

154    În împrejurările cauzei, ținând seama de cererea expresă a societății Hoechst în acest sens, Comisia ar fi putut să pregătească sau să dispună pregătirea unei versiuni neconfidențiale a înscrisurilor în discuție sau, eventual, dacă acest lucru s‑ar fi dovedit dificil, să stabilească o listă a înscrisurilor în cauză, precum și un rezumat neconfidențial suficient de precis al conținutului acestora.

155    Pentru toate aceste motive, trebuie să se considere că accesul societății Hoechst la scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, nu a fost organizat în mod legal de către Comisie.

156    Cu toate acestea, trebuie amintit că o încălcare a dreptului de acces la dosar nu ar putea determina anularea, în tot sau în parte, a unei decizii a Comisiei decât dacă accesul neregulamentar la dosarul de instrucție în cursul procedurii administrative a împiedicat întreprinderea sau întreprinderile interesate să ia cunoștință despre înscrisurile susceptibile a le fi utile în apărare și le‑a încălcat astfel dreptul la apărare.

157    Tocmai în aceste împrejurări, Tribunalul a adoptat măsurile de organizare a procedurii reluate la punctele 32‑35 de mai sus, iar Hoechst a putut prezenta observații complementare cu privire la înscrisurile complete care îi fuseseră astfel aduse la cunoștință.

158    Trebuie arătat, în această privință, cu titlu introductiv, că anumite înscrisuri cuprinse în dosarul de instrucție, în special o scrisoare a societății Chisso din 11 ianuarie 1999, au fost depuse la cererea Tribunalului, în măsura în care decizia se referea la acestea pentru a constata că societatea Chisso prezentase, la momentul reuniunii din 13 noiembrie 1998, o descriere orală a activităților înțelegerii, precum și elemente de probă. Pe de altă parte, este cert că aceste înscrisuri făceau parte din dosarul de instrucție accesibil părților la procedură, ceea ce confirmă Comisia în observațiile sale, fără ca acest aspect să fie contestat de Hoechst. În aceste condiții, Hoechst nu are niciun temei pentru a susține o încălcare a dreptului de acces la dosar în această privință.

159    În ceea ce privește scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale, observațiile suplimentare ale societății Hoechst se referă în mod specific la una dintre aceste anexe, și anume o scrisoare a societății Chisso din 26 martie 1999.

160    Trebuie să se sublinieze, în această privință, că poziția finală a Comisiei cu privire la aspectul referitor la întreprinderea care a furnizat prima elemente decisive a fost stabilită, în speță, la momentul adoptării deciziei. În niciun moment al procedurii, Comisia nu a informat întreprinderile dacă acestea beneficiau sau nu beneficiau de o imunitate la amendă. În aceste condiții, nedivulgarea scrisorii societății Chisso din 26 martie 1999 nu putea avea incidență asupra dreptului la apărare al societății Hoechst în cursul procedurii administrative.

161    În orice caz, trebuie să se precizeze că scrisoarea societății Chisso din 26 martie 1999 nu poate modifica concluzia Comisiei potrivit căreia Chisso a fost prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii, independent de aspectul dacă această concluzie era sau nu era întemeiată. Astfel, scrisoarea societății Chisso din 26 martie 1999 urmărește să explice întârzierile acestei întreprinderi în furnizarea unei „expuneri a faptelor”. Aceasta nu poate atenua faptul că, cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998, și potrivit Comisiei, Chisso a furnizat o descriere orală a activităților înțelegerii, precum și elemente de probă scrise. De asemenea, faptul că s‑ar fi putut acorda de către Comisie termene suplimentare societății Chisso pentru a furniza elemente factuale suplimentare, ca urmare a reuniunii din 13 noiembrie 1998, nu poate avea nicio incidență asupra faptului că această societate a fost prima care a cooperat, din moment ce această concluzie se întemeiază numai pe elementele depuse cu ocazia reuniunii menționate.

162    În considerarea celor ce precedă, se impune respingerea motivului invocat de Hoechst, în ceea ce privește scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale.

 Cu privire la documentele interne referitoare la contactele telefonice care au avut loc între Comisie și Chisso, în perioada septembrie 1998-aprilie 1999

163    Cu titlu introductiv, trebuie arătat că Hoechst a solicitat să aibă acces, în cursul procedurii administrative, numai la documentele interne referitoare la contactele telefonice dintre Comisie și Chisso, care au avut loc în perioada septembrie 1998-aprilie 1999. Această împrejurare reiese în special dintr‑o scrisoare adresată de Hoechst consilierului‑auditor la 22 ianuarie 2003 și a fost confirmată cu ocazia ședinței.

164    Trebuie amintit, în continuare, că dreptul de acces la dosar presupune ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a proceda la o examinare a tuturor înscrisurilor care figurează în dosarul de instrucție și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa, sub rezerva în special a documentelor interne ale Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 68).

165    Restrângerea accesului la astfel de înscrisuri este justificată prin necesitatea de a asigura buna funcționare a Comisiei în domeniul reprimării încălcărilor normelor privind concurența din tratat. Documentele interne ale Comisiei nu pot fi făcute accesibile decât dacă împrejurări excepționale ale cauzei impun acest lucru, pe baza unor indicii temeinice care trebuie furnizate de partea interesată (a se vedea Hotărârea Tribunalului Ciment, punctul 153 de mai sus, punctul 420 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 40).

166    În speță, pentru motivele prezentate la punctele 128‑144 de mai sus, argumentele expuse de Hoechst referitor la o încălcare a principiilor bunei administrări și egalității de tratament au fost respinse, cu excepția aspectului privitor la asigurarea care a fost acordată societății Chisso, cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998, în sensul că va fi avertizată dacă o altă societate ar fi încercat să o devanseze în cadrul Comunicării privind cooperarea din 1996.

167    Or, după cum s‑a arătat la punctul 143 de mai sus, nelegalitatea constatată în această privință nu este de natură să afecteze validitatea deciziei în ceea ce privește, pe de o parte, constatarea încălcării și, pe de altă parte, stabilirea întreprinderii care a cooperat prima și în consecință acordarea imunității la amendă.

168    Prin urmare, trebuie să se considere că nu există niciun indiciu temeinic, în sensul jurisprudenței citate anterior, care ar justifica un acces al societății Hoechst la documentele interne în cauză. Pentru acest considerent, motivul invocat de societatea Hoechst privind încălcarea dreptului de acces la documentele interne referitoare la contactele telefonice care au avut loc între Comisie și Chisso, în perioada septembrie 1998-aprilie 1999, trebuie respins.

169    Cu titlu suplimentar și din preocuparea de a stabili adevărul, ținând seama de încălcarea menționată anterior a principiilor bunei administrări și egalității de tratament, s‑a dispus obligarea Comisiei, în temeiul articolului 65 litera (b) și al articolului 67 alineatul (3) al doilea paragraf din regulamentul de procedură, de a prezenta documentele interne în cauză în scopul verificării de către Tribunal. Conform articolului 67 alineatul (3) al doilea paragraf din regulamentul de procedură, înscrisurile transmise de Comisie nu au fost comunicate reclamantei în cursul verificării de către Tribunal a caracterului lor confidențial, precum și a pertinenței lor pentru soluționarea litigiului.

170    În cadrul acestei verificări, Tribunalul a considerat că în mod evident documentele interne în cauză nu conțineau elemente de probă pertinente pentru soluționarea litigiului. În consecință, ținând seama de confidențialitatea asociată în mod normal acestui tip de înscrisuri, Tribunalul a hotărât să le retragă din dosar și să le restituie Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2002, Tetra Laval/Comisia, T‑5/02, Rec., p. II‑4381, punctul 78, și, prin analogie, Ordonanța Tribunalului din 10 decembrie 1997, NMH Stahlwerke și alții/Comisia, T‑134/94, T‑136/94-T‑138/94, T‑141/94, T‑145/94, T‑147/94, T‑148/94, T‑151/94, T‑156/94 și T‑157/94, Rec., p. II‑2293, punctele 40, 44 și 45).

171    Pentru toate aceste considerații și fără a fi necesar să se recurgă la măsurile suplimentare de organizare sau de cercetare judecătorească solicitate de Hoechst din moment ce Tribunalul se consideră suficient de lămurit pe baza înscrisurilor de la dosar, primul motiv trebuie respins.

B –  Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe caracterul incomplet al raportului final al consilierului‑auditor

1.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

172    Hoechst amintește că a adresat consilierului‑auditor mai multe critici cu privire la desfășurarea procedurii administrative și în special la faptul că, în primul rând, nu i s‑ar fi permis să coopereze prin intermediul mărturiilor orale, în timp ce această formă de cooperare ar fi fost admisă pentru Chisso; în al doilea rând, acesteia i‑ar fi fost refuzate noi reuniuni cu agenți ai Comisiei, în timp ce astfel de întâlniri ar fi fost propuse societății Chisso și, în al treilea rând, în mod nelegal s‑ar fi promis societății Chisso că va fi avertizată dacă alte părți încercau să o „devanseze” în cadrul cooperării.

173    În măsura în care aceste critici au fost ignorate în raportul final al consilierului‑auditor, colegiul membrilor Comisiei care a adoptat decizia nu ar fi fost corect informat cu privire la încălcarea dreptului la apărare al societății Hoechst.

174    În opinia societății Hoechst, consilierul‑auditor a considerat în mod greșit – și fără o motivare specială – că era irelevant faptul că criticile expuse anterior sunt sau nu sunt întemeiate. Făcând referire la Hotărârea ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 75 de mai sus (punctul 104), Hoechst subliniază că este posibil ca lipsa de obiectivitate în desfășurarea procedurii să nu influențeze, în mod semnificativ și contrar dreptului la apărare, legalitatea unei decizii, dacă această lipsă de obiectivitate rezultă numai dintr‑o „gândire părtinitoare” a agentului Comisiei. În schimb, Hoechst consideră că trebuie reținută o altă apreciere juridică, dacă, precum în prezenta cauză, există repercusiuni în acte de procedură care favorizează în mod unilateral o parte.

175    Hoechst a concluzionat cu privire la acest aspect că aceste elemente ar fi trebuit să fie verificate de consilierul‑auditor și expuse în raportul final al acestuia pentru a transmite membrilor Comisiei, responsabili pentru adoptarea deciziei, o imagine fidelă a derulării procedurii.

b)     Argumentele Comisiei

176    Rolul raportului final al consilierului‑auditor ar fi să completeze proiectul de decizie prezentat membrilor Comisiei.

177    Făcând referire la articolul 15 primul paragraf din Decizia 2001/462/CE, CECO a Comisiei din 23 mai 2001 privind mandatul consilierilor‑auditori în anumite proceduri în domeniul concurenței (JO L 162, p. 21, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 108, denumit în continuare „mandatul”), Comisia consideră că, în speță, raportul final al consilierului‑auditor și‑a îndeplinit în mod plenar funcția. Acesta ar arăta că dreptul părților de a fi ascultate nu a fost încălcat cu privire la niciun aspect. Pe de altă parte, făcând trimitere la Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus (punctul 53), Comisia consideră că, în raportul final, consilierul‑auditor nu era obligat să abordeze detaliile obiecțiunilor de ordin procedural.

178    În raportul final, consilierul‑auditor ar depăși chiar minimul strict menționând respectivele obiecțiuni și indicând motivul pentru care acestea nu sunt decisive. Astfel, raportul ar menționa că au fost invocate „vicii de procedură”, în special „discriminări în comparație cu Chisso cu privire la o serie de aspecte privind cooperarea”. În plus, consilierul‑auditor ar fi precizat că a profitat de aceste critici pentru a acorda o „atenție deosebită” concluziilor Comisiei în legătură cu acest aspect în proiectul de decizie. Ar fi fost inutil să se furnizeze precizări suplimentare în raportul final, din moment ce chiar decizia s‑ar referi și la criticile în discuție [considerentele (453) și (458)].

2.     Aprecierea Tribunalului

179    În temeiul articolului 1 din mandat, Comisia numește unul sau mai mulți consilieri‑auditori „care asigură respectarea exercitării efective a dreptului de a fi audiat în cadrul procedurilor în domeniul concurenței care se desfășoară în fața Comisiei”.

180    Articolul 13 alineatul (1) din mandat precizează:

„Consilierul‑auditor prezintă membrului competent al Comisiei un raport privind audierea și concluziile sale asupra acesteia, din perspectiva respectării dreptului de a fi audiat. Observațiile din raport se referă la aspecte procedurale, inclusiv la divulgarea documentelor și la accesul la dosar, la termenele acordate pentru răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și la desfășurarea corespunzătoare a audierii orale.”

181    Potrivit articolului 15 primul paragraf din mandat:

„Pe baza proiectului de decizie care urmează să fie înaintat Comitetului consultativ în cazul examinat, consilierul‑auditor elaborează în scris un raport final privind respectarea dreptului de a fi audiat după cum se prevede la articolul 13 alineatul (1). Acest raport evaluează, de asemenea, dacă proiectul de decizie se referă numai la obiecțiunile asupra cărora li s‑a permis părților să își prezinte punctul de vedere […].”

182    Conform articolului 16 alineatul (1) din mandat, „[r]aportul final al consilierului‑auditor se anexează la proiectul de decizie înaintat Comisiei pentru a garanta faptul că, atunci când ia o decizie într‑un caz determinat, Comisia este pe deplin informată asupra tuturor informațiilor relevante privind desfășurarea procedurii și respectarea dreptului de a fi audiat”.

183    În speță, este suficient să se constate că argumentele expuse de Hoechst în susținerea motivului său, care le reiau pe cele invocate deja în cadrul primului motiv privind dreptul de acces la dosar, nu permit să se considere că dreptul societății Hoechst de a fi audiată nu ar fi fost respectat în cadrul procedurii administrative desfășurate de Comisie.

184    În ceea ce privește încălcarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament, constatată la punctul 137 de mai sus, trebuie să se sublinieze că încălcarea menționată nu se referă la dreptul societății Hoechst de a fi audiată, în sensul mandatului.

185    Mai mult, consilierul‑auditor precizează, în raportul său final, că „acțiunile serviciilor Comisiei față de părți nu au avut niciun impact asupra rezultatelor cazului cu privire la [clemență]”. Aceasta se alătură concluziei Tribunalului, în cadrul examinării primului motiv, potrivit căruia nelegalitatea constatată la punctul 137 de mai sus nu este de natură să afecteze validitatea deciziei în ceea ce privește în special stabilirea întreprinderii care a cooperat prima.

186    În plus, trebuie arătat că, în decizie, Comisia reia, în considerentul (453), obiecțiunile de natură procedurală prezentate de Hoechst și că respectiva instituție răspunde la aceste obiecțiuni în special în considerentul (458). În aceste condiții, nu se poate susține, cum a procedat Hoechst, că nu ar fi fost informat suficient colegiul membrilor Comisiei.

187    Pentru toate aceste argumente, al patrulea motiv trebuie respins.

II –  Cu privire la al treisprezecelea motiv, care vizează anularea articolului 2 din decizie în privința societății Hoechst

A –  Argumentele părților

1.     Argumentele societății Hoechst

188    Hoechst susține, în ceea ce privește constatările Comisiei, reluate în considerentul (298) al deciziei, potrivit cărora înțelegerea a luat sfârșit cel mai târziu în noiembrie 1996, că acestea conduc la pierderea fundamentului factual al somației cuprinse la articolul 2 din decizie.

189    Dacă, după șapte ani de la sfârșitul înțelegerii, Comisia dorea în continuare să emită o somație de încetare a încălcării, ar fi fost nevoie de suficiente indicii referitoare la continuarea încălcării. Altfel, ar fi vorba de o măsură întemeiată pe o simplă bănuială, ceea ce ar fi contrar articolului 3 din Regulamentul nr. 17. Nu numai că acest fapt ar aduce atingere reputației destinatarului deciziei, dar i‑ar putea cauza dificultăți în legătură cu acțiunile civile pe care terții le‑ar putea intenta împotriva sa.

190    În plus, nelegalitatea articolului 2 din decizie ar fi evidentă, deoarece Hoechst s‑ar fi desprins în 1996 de ramura sa de activitate în sectorul sorbaților, ramură de activitate pe care ar fi cesionat‑o în 1997 în întregime unei societăți terțe complet străină de grupul său, Celanese AG.

191    Hoechst a concluzionat referitor la aceasta că articolul 2 din decizie trebuia anulat în măsura în care o privește.

2.     Argumentele Comisiei

192    Comisia indică faptul că, precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 153 de mai sus, articolul 2 din decizie conține o rezervă explicită, și anume „dacă acestea nu au făcut‑o deja”. Comisia amintește că Tribunalul constatase, în această cauză, că „[î]n privința motivului invocat de Hoechst […] [era] suficient să se arate că articolul 2 din decizie se adres[a] în mod explicit întreprinderilor «încă active în sectorul PVC»” și că, „prin urmare, argumentația în susținerea acestei concluzii [era] în mod vădit lipsită de orice fundament” (punctul 1247).

193    În speță, Comisia susține că nu era obligată să stabilească în mod definitiv dacă încălcarea ce avusese loc într‑o anumită perioadă continuase încă la momentul adoptării deciziei sau dacă această încălcare deja încetase. Comisia subliniază, pe de altă parte, că părțile reușiseră să acționeze în cel mai mare secret timp de aproximativ două decenii [considerentul (306) al deciziei] și că articolul 2 din decizie era o somație de încetare cu titlu preventiv [considerentul (307) al deciziei]. Cesionarea ramurii de activitate a societății Hoechst în sectorul sorbaților nu ar fi împiedicat Comisia să adreseze o somație potrivit căreia obligația de încetare a încălcărilor viza întreprinderea numai „dacă aceasta nu o [făcuse] deja”.

B –  Aprecierea Tribunalului

194    Cu titlu introductiv, trebuie arătat că rezultă în mod evident din cerere că, prin al treisprezecelea motiv, Hoechst solicită anularea articolului 2 din dispozitivul deciziei în măsura în care acesta o privește.

195    Cu privire la fond, trebuie constatat că articolul 2 din dispozitivul deciziei cuprinde, în realitate, două somații.

196    În primul rând, această dispoziție impune ca întreprinderile implicate să pună capăt imediat, dacă nu au făcut‑o deja, încălcărilor avute în vedere la articolul 1 din dispozitivul deciziei. Cu privire la acest aspect, în măsura în care Hoechst nu mai exercita activități în sectorul sorbaților la momentul adoptării deciziei, argumentația prezentată împotriva acestei dispoziții este în mod evident lipsită de orice fundament din moment ce Hoechst, deși se află printre întreprinderile enumerate la articolul 1 din dispozitivul deciziei, nu era avută în vedere, în realitate, de somația în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 1247). Această împrejurare face de asemenea inoperante argumentele prezentate de Hoechst în ceea ce privește atingerea adusă reputației sale sau eventualitatea ca terții să intenteze acțiuni civile împotriva sa.

197    În al doilea rând, articolul 2 din dispozitivul deciziei impune ca întreprinderile enumerate să se abțină începând din acel moment de la orice act sau comportament descris la articolul 1, precum și de la orice măsură cu obiect sau cu efect echivalent.

198    Trebuie amintit, în această privință, că aplicarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 poate presupune interdicția de a continua anumite activități, practici sau situații a căror nelegalitate a fost constatată, dar și interdicția de a adopta un comportament viitor similar. Cu toate acestea, astfel de obligații care se află în sarcina întreprinderilor nu trebuie să depășească limitele a ceea ce este corespunzător și necesar pentru a atinge scopul urmărit (a se vedea Hotărârea Ciment, punctul 153 de mai sus, punctele 4704 și 4705 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, competența Comisiei de a pronunța somații trebuie să se facă în funcție de natura încălcării constatate (Hotărârea Curții din 6 martie 1974, Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia, 6/73 și 7/73, Rec., p. 223, punctul 45, Hotărârea Tribunalului din 7 octombrie 1999, Irish Sugar/Comisia, T‑228/97, Rec., p. II‑2969, punctul 298, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2000, Aéroports de Paris/Comisia, T‑128/98, Rec., p. II‑3929, punctul 82).

199    În speță, Comisia a constatat la articolul 1 din dispozitivul deciziei că Hoechst încălcase, împreună cu alte întreprinderi, articolul 81 alineatul (1) CE și, începând cu 1 ianuarie 1994, articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE prin participarea, într‑o perioadă în plus foarte lungă, la un acord complex, unic și continuu și la practici concertate în sectorul sorbaților, în cadrul cărora acestea conveniseră să stabilească obiective privind prețurile și să își aloce cote de volum, să definească un sistem de informare și de control și să nu furnizeze tehnologie candidaților la intrarea pe piață. Hoechst nu contestă decizia în această privință. În aceste condiții, prin obligarea întreprinderilor avute în vedere să se abțină pentru viitor, în cadrul pieței sorbaților, de la orice măsură care poate avea un obiect sau un efect echivalent, Comisia nu a depășit competențele care îi sunt conferite prin articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17.

200    Faptul că Hoechst nu mai exercita activități în sectorul sorbaților la data adoptării deciziei sau că, în considerentul (298) al deciziei, Comisia arată că înțelegerea încetase cel mai târziu în noiembrie 1996 nu poate repune în discuție această concluzie. Astfel, o somație precum cea din cauză este, prin natura ei, preventivă și nu depinde de situația întreprinderilor avute în vedere la momentul adoptării deciziei.

201    Pentru toate aceste considerații, al treisprezecelea motiv trebuie respins.

III –  Cu privire la motivele care vizează reducerea amenzii aplicate societății Hoechst

202    Tribunalul apreciază că trebuie să se efectueze o examinare a motivelor care vizează reducerea amenzii aplicate societății Hoechst într‑o ordine diferită de cea din cererea introductivă. De asemenea, anumite motive au fost regrupate în vederea analizei, din moment ce priveau aceeași problematică de fond.

A –  Cu privire la al doisprezecelea motiv, întemeiat pe durata excesivă a procedurii

1.     Rezumatul procedurii administrative

203    Reiese din elementele factuale cuprinse în decizie și necontestate de Hoechst că prima cerere de informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 a fost adresată de Comisie la 26 mai 1999 către Daicel, către Nippon Synthetic și către Ueno [considerentul (6) al deciziei].

204    Alte solicitări de informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 au fost adresate ulterior, în special în perioada mai-noiembrie 2002 [considerentele (12)-(18) ale deciziei].

205    La 20 decembrie 2002, Comisia a adresat o comunicare privind obiecțiunile întreprinderilor destinatare ale deciziei [considerentul (22) al deciziei].

206    La 24 aprilie 2003, întreprinderile destinatare ale deciziei au luat parte la audierea în fața Comisiei [considerentul (29) al deciziei].

207    Le 1 octombrie 2003, Comisia a adoptat decizia.

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

208    Hoechst reproșează Comisiei că a încălcat principiul respectării unui termen rezonabil al procedurii. Făcând referire la Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 170), Hoechst subliniază că acest principiu face parte dintre principiile generale de drept comunitar și că își are originea [prin intermediul articolului 6 alineatul (2) UE] în articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

209    În speță, Hoechst precizează că perioada dintre prima cerere de informații adresată societății Daicel, societății Nippon Synthetic și societății Ueno la 26 mai 1999 și comunicarea privind obiecțiunile din 20 decembrie 2002 depășește 42 de luni. În această perioadă, Comisia ar fi rămas complet inactivă timp de aproape 31 de luni, și anume între solicitarea de informații din 25 octombrie 1999 și cea din 14 mai 2002 sau, în orice caz, până la interviul cu Daicel din 21 februarie 2002.

210    Având în vedere caracterul punitiv al amenzii, o astfel de durată a investigației și a deliberărilor ar putea fi acceptabilă numai în prezența unor împrejurări excepționale. Hoechst consideră totuși că astfel de împrejurări nu există în prezenta cauză.

211    Hoechst deduce din aceasta că durata procedurii administrative a depășit limitele rezonabilului. În aceste condiții, făcând referire la Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia (C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 48 și următoarele), Hoechst apreciază că rațiuni de administrare a procedurii impun ca obiecțiunea întemeiată pe o durată excesivă a procedurii să conducă la anularea deciziei în măsura în care aceasta din urmă stabilește cuantumul amenzii.

212    Hoechst adaugă că regimul prescripției prevăzut de Regulamentul (CEE) nr. 2988/74 al Consiliului din 26 noiembrie 1974 privind termenele de prescripție a acțiunilor și a aplicării sancțiunilor conform normelor Comunității Economice Europene privind transporturile și concurența (JO L 319, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 1, p. 78) nu se opune obiecțiunii întemeiate pe durata excesivă a procedurii. Hoechst subliniază, în această privință, că normele privind prescripția nu protejează întreprinderea de o procedură excesiv de lungă, deoarece începerea unei investigații ar întrerupe prescripția (articolul 2 din Regulamentul nr. 2988/74).

b)     Argumentele Comisiei

213    Comisia arată, mai întâi, că motivul prezentat de Hoechst este sortit eșecului pentru simplul motiv că vizează cuantumul amenzii, iar nu decizia în ansamblul său. Comisia precizează, în această privință, că numai norma privind prescripția din Regulamentul nr. 2988/74 este decisivă.

214    Dacă depășirea unui termen rezonabil, în special atunci când aceasta duce la încălcarea dreptului la apărare al persoanelor interesate, ar justifica anularea unei decizii prin care se constată o încălcare a normelor privind concurența, totuși nu aceeași este situația atunci când se contestă cuantumul amenzilor aplicate prin această decizie din moment ce dreptul Comisiei de a aplica amenzi este guvernat de Regulamentul nr. 2988/74, care a instituit în această privință un termen de prescripție.

215    Făcând referire de asemenea la Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, ICI/Comisia (48/69, Rec., p. 619, punctele 46‑49), la Hotărârea Curții Geigy/Comisia (52/69, Rec., p. 787, punctele 20‑22) și la Hotărârea Curții din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia (C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., p. I‑7869, punctele 139‑141), Comisia subliniază că, în prezența Regulamentului nr. 2988/74, trebuie înlăturată orice apreciere legată de obligația Comisiei de a-și exercita competența de a aplica amenzi într‑un termen rezonabil.

216    Comisia arată, în continuare, din preocupare pentru exhaustivitate, că depășirea unui termen rezonabil, presupunând că ar fi fost dovedită, nu poate justifica anularea deciziei decât dacă încălcarea acestui principiu a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor implicate (Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 74). Or, în speță, Hoechst nu ar fi explicat în ce mod instrumentarea pretins lentă a cauzei de către Comisie i‑ar fi împiedicat apărarea.

217    În plus, durata excesivă a acestei etape a procedurii administrative nu ar fi, în sine, de natură să aducă atingere dreptului la apărare, deoarece persoanele interesate nu ar face obiectul niciunei acuzații formale de încălcare a normelor privind concurența până la primirea comunicării privind obiecțiunile astfel încât acestea nici nu au nevoie să formuleze apărări sub acest aspect (Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, punctul 216 de mai sus, punctul 78).

218    În sfârșit, Comisia apreciază că durata „totală” a procedurii nu a depășit un termen rezonabil (Hotărârea Tribunalului din 13 ianuarie 2004, JCB Service/Comisia, T‑67/01, Rec., p. II‑49, punctul 43).

3.     Aprecierea Tribunalului

219    Trebuie arătat, mai întâi, astfel cum subliniază Comisia, că prezentul motiv vizează, potrivit chiar modului de redactare a cererii, să obțină „anularea deciziei în măsura în care aceasta din urmă stabilește cuantumul amenzii”. Așadar, acest motiv vizează, în esență, obținerea anulării sau, cel puțin, a reducerii amenzii care a fost aplicată societății Hoechst.

220    Or, dacă depășirea unui termen rezonabil poate justifica, în anumite condiții, anularea unei decizii prin care se constată o încălcare a normelor privind concurența, soluția nu poate fi aceeași atunci când se contestă cuantumul amenzilor aplicate prin această decizie din moment ce dreptul Comisiei de a aplica amenzi este guvernat de Regulamentul nr. 2988/74, care a instituit în această privință un termen de prescripție (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 321).

221    Astfel, reiese din al doilea considerent al Regulamentului nr. 2988/74 că principiul prescripției a fost introdus pentru a asigura securitatea juridică. Potrivit aceluiași considerent, „pentru reglementarea tuturor aspectelor ce țin de această problemă, este necesar să se elaboreze dispoziții cu privire la termenul de prescripție nu numai în ceea ce privește dreptul de a aplica amenzi sau sancțiuni, ci și cu referire la dreptul de executare a deciziilor, prin aplicarea de amenzi, sancțiuni sau daune cominatorii; […] astfel de dispoziții trebuie să specifice durata termenelor de prescripție, data de la care începe să curgă termenul de prescripție, precum și evenimentele care au ca efect întreruperea sau suspendarea termenului de prescripție, [și] din această perspectivă, trebuie luate în considerare interesele întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi, pe de o parte, dar și cerințele impuse de practica administrativă, pe de altă parte”. Astfel, în ceea ce privește dreptul Comisiei de a aplica amenzi, articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2988/74 prevede că dreptul Comisiei de a aplica amenzi este supus unui termen de prescripție de cinci ani în cazul încălcărilor normelor comunitare privind concurența (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctele 322 și 323).

222    În temeiul articolului 1 alineatul (2) din respectivul regulament, termenul începe să curgă de la data la care s‑a comis încălcarea sau, în cazul în care continuă încălcarea sau în cazul unor încălcări repetate, din ziua în care a încetat încălcarea. Termenul de prescripție poate fi totuși întrerupt sau suspendat, în conformitate cu articolele 2 și, respectiv, 3 din Regulamentul nr. 2988/74. Constituie acte care întrerup curgerea termenului de prescripție în special, potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/74, solicitările scrise din partea Comisiei, deschiderea procedurii de către Comisie și notificarea obiecțiilor prin declarația Comisiei. Întreruperea termenului de prescripție își produce efectele de la data notificării actului cel puțin către o întreprindere sau o asociere de întreprinderi care a participat la actul de încălcare. În temeiul articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/74, termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare întrerupere, termenul de prescripție expirând, cu toate acestea, cel târziu la data la care s‑a scurs o perioadă egală cu dublul termenului de prescripție, fără ca în această perioadă Comisia să fi aplicat o amendă sau o sancțiune. Termenul de prescripție a acțiunii este suspendat atât timp cât decizia Comisiei face obiectul unei acțiuni în curs de soluționare la Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

223    Rezultă că Regulamentul nr. 2988/74 a instituit o reglementare completă care guvernează în detaliu termenele în care Comisia este îndreptățită, fără să aducă atingere exigenței fundamentale referitoare la securitatea juridică, să aplice amenzi întreprinderilor care fac obiectul unor proceduri de aplicare a normelor comunitare privind concurența. În această privință, trebuie să se sublinieze că, în materie de amenzi, în cadrul aplicării normelor comunitare privind concurența, rezultă din articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/74 că termenul de prescripție expiră, în orice caz, sub rezerva unei eventuale suspendări, după 10 ani, dacă prescripția este întreruptă conform articolului 2 alineatul (1) din acest regulament, astfel încât Comisia nu poate, sub sancțiunea împlinirii termenului de prescripție, să întârzie pe o perioadă nedeterminată decizia sa cu privire la amenzi (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 324).

224    În prezența acestei reglementări, trebuie înlăturată orice considerație legată de obligația Comisiei de a-și exercita dreptul de a aplica amenzi într‑un termen rezonabil (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 324; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 14 iulie 1972, ICI/Comisia, punctul 215 de mai sus, punctele 46‑49, și Hotărârea Geigy/Comisia, punctul 215 de mai sus, punctele 20‑22).

225    În speță, este cert că era vorba despre încălcări continue. Pe de altă parte, Comisia a considerat, fără ca acest element să fie contestat de Hoechst, că încălcările constatate încetaseră cel mai târziu la sfârșitul lunii octombrie 1996. Prin urmare, ținând seama de actele întrerupătoare de prescripție intervenite ulterior, în special solicitările de informații adresate în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 și comunicarea privind obiecțiunile, și ținând seama de faptul că termenul total între sfârșitul lunii octombrie 1996 și adoptarea deciziei la 1 octombrie 2003 nu a depășit 10 ani, termenul de prescripție nu expirase atunci când Comisia a adoptat decizia, împrejurare pe care Hoechst nu a contestat‑o în niciun caz în cadrul prezentei proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, punctul 216 de mai sus, punctul 90).

226    Pentru aceste considerații, prezentul motiv invocat de Hoechst în privința aspectului care vizează „anularea deciziei în măsura în care aceasta din urmă stabilește cuantumul amenzii” trebuie respins.

227    În orice caz, trebuie amintit că depășirea unui termen rezonabil, chiar presupunând că ar fi dovedită, nu ar justifica în mod necesar anularea deciziei. Astfel, în ceea ce privește aplicarea normelor privind concurența, depășirea termenului rezonabil poate reprezenta un motiv de anulare numai în cazul unei decizii prin care se constată încălcări, din moment ce s‑a stabilit că încălcarea acestui principiu a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor avute în vedere. În afara acestei ipoteze specifice, nerespectarea obligației de a se pronunța într‑un termen rezonabil nu are incidență asupra validității procedurii administrative în temeiul Regulamentului nr. 17 (Hotărârea Tribunalului Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 122, Hotărârea Tribunalului din 14 februarie 2001, Sodima/Comisia, T‑62/99, Rec., p. II‑655, punctul 94, și Hotărârea Tribunalului Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, punctul 216 de mai sus, punctul 74; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, Rec., p. I‑8725, punctele 42‑44).

228    Or, Hoechst nu a susținut că o eventuală depășire a termenului rezonabil în prezenta cauză a adus atingere dreptului său la apărare. În plus, presupunând că cererea societății Hoechst poate fi interpretată în acest sens, argumentația dezvoltată în această privință ar trebui considerată ca generală și nu ar fi de natură să dovedească existența unei încălcări a dreptului la apărare, care trebuie examinată în funcție de împrejurările specifice ale fiecărei spețe (a se vedea în acest sens Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, punctul 227 de mai sus, punctul 59).

229    Pentru toate aceste considerații, al doisprezecelea motiv trebuie respins.

B –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe disimularea eronată a anumitor motive ale deciziei

1.     Rezumatul deciziei

230    În considerentul (37) al deciziei, Comisia precizează:

„[…] Cifra de afaceri totală realizată de Chisso pe plan mondial în 2002 a fost de 117,711 miliarde de [yeni japonezi] (973,4 milioane de euro).”

231    În considerentul (42) al deciziei, Comisia arată:

„[…] Cifra de afaceri totală realizată de Daicel pe plan mondial în 2002 a fost de 271,341 miliarde de [yeni japonezi] (2,2439 miliarde de euro).”

232    În considerentul (50) al deciziei, Comisia precizează:

„[…] Cifra de afaceri totală realizată de Nippon [Synthetic] pe plan mondial în 2002 a fost de 38,872 miliarde de [yeni japonezi] (321,5 milioane de euro).”

233    În considerentul (55) al deciziei, Comisia arată:

„[…] Cifra de afaceri totală realizată de Ueno pe plan mondial în 2002 a fost de 25,034 miliarde de [yeni japonezi] (199,5 milioane de euro).”

234    Tabelul I din decizie este prezentat după cum urmează:

Dimensiunea și importanța relativă pe piața sorbaților

Întreprindere	Cifră de afaceri (în milioane de euro) și cote de piață estimate pe plan mondial pentru sorbați în 1995	Cifră de afaceri (în milioane de euro) și cote de piață estimate în SEE pentru sorbați în 1995
Chisso	[…] (peste 9,5 % și sub 15 %)	[…] (peste 4 % și sub 15 %)
Daicel	[…] (peste 9,5 % și sub 15 %)	[…] (peste 4 % și sub 15 %)
Hoechst	42,4 (23,6 %)	21,6 (48 %)
Nippon Synthetic	[…] (peste 9,5 % și sub 15 %)	[…] (peste 4 % și sub 15 %)
Ueno	[…] (peste 9,5 % și sub 15 %)	[…] (peste 4 % și sub 15 %)
Cheminova, Eastman Chemical și alții	[…] (sub 30 %)	[…] (sub 16 %)
Total	180 (100 %)	45 (100 %)

235    În sfârșit, considerentul (352) al deciziei are următorul cuprins:

„Tabelul I [din decizie] arată că, în 1995, Hoechst era de departe cel mai mare producător de sorbați pe piața mondială, cu o cotă de piață de 23,6 % (48 % în SEE). Această întreprindere este, prin urmare, plasată în primul grup. Daicel, Chisso, Nippon [Synthetic] și Ueno dețineau toate cote de piață care variază între 9,5 și 15 % (între 4 și 15 % în SEE). Acestea se regăsesc, așadar, în al doilea grup.”

236    Semnul „[…]” în considerentele (37), (42), (50) și (55) și în tabelul I din decizie corespunde unui pasaj disimulat de către Comisie pentru motive de confidențialitate, potrivit explicațiilor oferite în decizie.

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

237    Hoechst susține că, într‑o decizie definitivă care presupunea impunerea unei amenzi, cel mai târziu în versiunea sa notificată, nu trebuie să mai existe pasaje disimulate conținând probe sau aprecieri de fapt sau de drept. În caz contrar, s‑ar aduce atingere dreptului la apărare. Hoechst precizează că obligația de a comunica motivarea deciziei prezintă importanță pentru destinatarul acestei decizii. Situația ar fi în mod fundamental diferită de interesul general, pe care îl pot avea părțile la procedură, de respectare a confidențialității elementelor în raport cu terții.

238    În speță, considerentele (37), (42), (50) și (55) ale deciziei ar conține pasaje disimulate. Mai ales, în tabelul I din decizie, cotele de piață din anul decisiv (1995) ar fi disimulate astfel încât Hoechst ar putea reconstitui numai propria cotă de piață, iar nu condițiile de piață aplicabile celorlalte întreprinderi implicate. În măsura în care, în considerentul (352) al deciziei, calculul cuantumului de pornire al amenzii ar fi determinat de dimensiunea întreprinderii și de condițiile de piață, astfel cum au fost definite în tabelul I din decizie, Hoechst și Tribunalul ar fi în imposibilitatea de a înțelege în mod suficient un aspect esențial al deciziei. Pe de altă parte, informațiile referitoare la anul 1995 ar fi informații istorice care nu ar mai putea fi confidențiale, chiar în versiunea publicată a deciziei care apare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Faptul că un tratament confidențial a fost solicitat și acordat pe parcursul procedurii administrative nu ar avea incidență asupra aspectului dacă pasajele disimulate în cauză se mai justifică în cadrul deciziei adoptate și notificate, după cum pare să considere Comisia în scrisoarea sa din 30 octombrie 2003. Hoechst examinează justificarea păstrării confidențialității unor astfel de informații, în special în privința sa, din momentul în care aceasta a cesionat ramura sa de activitate în sectorul sorbaților de mult timp și s‑a retras de pe piața relevantă.

239    Chiar dacă efectuarea de către Comisie a unui calcul aritmetic al cuantumului amenzii nu este obligatorie, aceasta nu ar însemna că instituția comunitară nu poate face acest lucru. În schimb, dacă procedează la efectuarea unor astfel de calcule, Comisia ar fi obligată să le comunice destinatarilor deciziei.

240    Pe de altă parte, făcând referire în special la Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus (punctele 219, 227 și următoarele), Hoechst consideră că orice destinatar al unei decizii prin care se aplică o amendă are dreptul la un tratament nediscriminatoriu care respectă principiul egalității de tratament în cadrul unui calcul al amenzilor bazat pe o clasificare realizată în funcție de cotele de piață. Ar fi evident că erorile care au intervenit în acest proces ar interesa nu numai întreprinderile care, în a doua categorie, au fost obligate la plata unor amenzi prea ridicate, ci și pe cele din prima categorie cărora este posibil să li se fi aplicat amenzi prea ridicate. Caracterul disproporționat al bazelor de calcul pentru întreprinderile care au fost clasificate în prima categorie de amenzi ar putea fi consecința directă a cuantumului relativ scăzut al bazelor de calcul utilizate în cea de a doua categorie și invers.

241    Hoechst subliniază, pe de altă parte, că niciunul dintre pasajele disimulate nu a fost înlocuit prin rezumate sau prin expresii suficient de precise care să‑i fi permis să înțeleagă exact motivele deciziei.

242    Hoechst arată de asemenea că a contestat, prin scrisoarea din 10 octombrie 2003 adresată consilierului‑auditor și Comisiei, faptul că pasajele menționate din decizie erau în mod eronat disimulate. Comisia ar fi reacționat la această solicitare printr‑o scrisoare de refuz primită de Hoechst la 10 noiembrie 2003. Hoechst ar fi răspuns prin scrisoarea din 11 noiembrie 2003, iar Comisia, prin scrisoarea datată 17 noiembrie 2003, ar fi indicat societății Hoechst că decizia notificată era completă. În cazul în care Comisia trebuia să susțină că a adoptat o decizie destinată exclusiv societății Hoechst, ar fi fost necesar să se solicite procesele‑verbale ale reuniunii Comisiei din 1 octombrie 2003 pentru a afla numărul și forma deciziilor adoptate la această dată în prezenta cauză. Acest lucru ar fi în special oportun, deoarece Comisia s‑ar fi îndepărtat de modul său obișnuit de a acționa în proceduri similare, fapt care ar influența regularitatea formală a deciziei. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, disimularea considerentelor citate anterior ar fi fost nejustificată.

243    Hoechst concluzionează cu privire la acest aspect că decizia este afectată de un viciu grav de motivare, care reprezintă deopotrivă o atingere a dreptului la apărare, în ceea ce privește calculul amenzii sale, în măsura în care nu ar fi posibil să se reconstituie premisele de fapt pe care se bazează Comisia. Hoechst subliniază, în această privință, că, în Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, Tribunalul a verificat cu precizie clasificarea efectuată de Comisie și a corectat numeroase erori de calcul. Procedând astfel, Tribunalul ar fi considerat că diferențieri ale cotelor de piață de 2 % reprezentau un motiv suficient de anulare a deciziilor inițiale ale Comisiei cu privire la repartizarea pe categorii și la cuantumul de pornire al amenzilor. Comisia ar fi, așadar, ținută strict de criteriile de stabilire a amenzilor reținute pe parcursul procedurii administrative, a căror aplicare nediscriminatorie ar fi supusă unui control judiciar individual complet.

b)     Argumentele Comisiei

244    Potrivit Comisiei, interesele legitime ale întreprinderilor implicate de protejare a secretelor lor comerciale nu trebuie să fie luate în considerare numai pe parcursul procedurii administrative, precum și la momentul publicării deciziei conform articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, ci și cu ocazia notificării acesteia. Notificarea deciziei nu ar constitui o derogare.

245    Pasajele disimulate din cadrul considerentelor (37), (42), (50) și (55) și din tabelul I din decizie ar cuprinde informații privind întreprinderile părți la procedură, care ar fi solicitat să beneficieze de aplicarea unui regim de confidențialitate, ceea ce ar fi fost acceptat de Comisie pe parcursul procedurii administrative. Faptul că Hoechst este destinatara deciziei nu i‑ar priva pe ceilalți destinatari de interesul lor legitim în menținerea confidențialității. Comisia subliniază că Hoechst însăși, prin scrisoarea din 16 decembrie 2003, solicita disimularea cifrelor de afaceri și a cotelor de piață care o priveau în versiunea deciziei destinată publicării și, eventual, înlocuirea acestora cu un interval de cifre de afaceri suficient de larg.

246    A ști dacă această poziție s‑ar fi putut repune în discuție de către Comisie în cadrul actelor pregătitoare adoptării deciziei, pentru motivul că informațiile în cauză nu mai reprezentau secrete comerciale, ar fi irelevant. Potrivit Comisiei, decizia, astfel cum a fost adoptată și notificată societății Hoechst, îndeplinea cerințele articolului 253 CE în materie de motivare.

247    Mai întâi, făcând referire la Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 208 de mai sus (punctele 463 și 464), și la Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 70 de mai sus (punctul 1 558), Comisia subliniază că obligația de motivare a unei decizii prin care se aplică o amendă este respectată în cazul în care Comisia indică elementele de apreciere care i‑au permis să evalueze gravitatea și durata încălcării. Nici nu ar fi necesar să se indice în decizie calculele eventual realizate pentru aplicarea acestor elemente de apreciere.

248    În orice caz, chiar dacă ar trebui să se furnizeze acest tip de precizări, Comisia ar fi respectat pe deplin această exigență. În speță, Comisia ar fi început prin efectuarea unor constatări generale cu privire la gravitatea încălcării și prin prezentarea aspectelor specifice ale înțelegerii, din care rezulta că este vorba despre o încălcare foarte gravă [considerentul (344) al deciziei] pentru care amenda previzibilă se ridică la cel puțin 20 de milioane de euro [considerentul (354) al deciziei]. În continuare, subliniind diferențele considerabile în poziția întreprinderilor pe piață, Comisia ar fi explicat că trebuia ca acest cuantum să fie adaptat în funcție de importanța relativă a persoanelor interesate pe piața relevantă, așadar, în funcție de capacitatea lor de a aduce un prejudiciu important concurenței [considerentele (345) și (346) ale deciziei]. Elementele de care Comisia a ținut seama pentru a efectua această ajustare, în special pentru a repartiza întreprinderile în două grupuri, ar fi indicate în decizie în considerentele (349)-(353).

249    Ar rezulta de aici, ținând seama de informațiile care figurează în tabelul I din decizie, că respectiva cotă de piață a societății Hoechst s‑ar situa la un nivel net superior față de cea a celorlalte părți la procedură. Această diferență ar fi condus la clasarea societății Hoechst în primul grup. În această privință, ar reieși din considerentul (352) și următoarele ale deciziei că, în temeiul poziției societății Hoechst pe piață, Comisia ar fi început cu aceasta atunci când a calculat cuantumul de pornire al amenzilor pentru fiecare întreprindere. Cuantumul de pornire al amenzilor pentru celelalte întreprinderi ar fi fost stabilit într‑o a doua etapă. Acest cuantum ar fi mai scăzut, deoarece aceste întreprinderi ocupau o poziție mai puțin importantă decât Hoechst pe piață. Întrucât Hoechst nu contestă că era de departe întreprinderea cea mai importantă pe piață, informațiile exacte cu privire la cotele de piață ale celorlalte întreprinderi nu ar contribui la justificarea cuantumului de pornire al amenzii aplicate societății Hoechst. Aceste informații ar putea să dobândească importanță numai din punctul de vedere al celorlalte întreprinderi, deoarece le‑ar permite să cunoască exact unde se situează în raport cu Hoechst.

250    În plus, Hoechst ar fi perfect în măsură să stabilească ea însăși distanța dintre poziția sa și cea a întreprinderilor din al doilea grup, ținând seama de prezentarea din tabelul I din decizie. Cotele de piață exacte ale întreprinderilor din al doilea grup ar fi interesante numai din perspectiva unei diferențieri suplimentare în cadrul celei de a doua categorii, la care s‑a decis totuși să se renunțe, după cum s‑a explicat în cadrul considerentului (353) al deciziei. Comisia indică faptul că acest element nu prejudiciază societatea Hoechst.

251    În ceea ce privește referirea la Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, Comisia consideră că Hoechst urmărește să deducă, dintr‑o posibilă eroare de tratament cu privire la întreprinderile clasificate în a doua categorie, că ar fi făcut ea însăși obiectul unei discriminări. Comisia subliniază în această privință că Tribunalul a hotărât, în această cauză, că o întreprindere trebuia clasificată într‑o altă categorie și s‑a limitat la clasificarea diferită a acesteia păstrând în același timp categoriile stabilite în decizia Comisiei. Eroarea de clasificare a unei întreprinderi într‑o categorie ar duce, așadar, numai la reclasificarea acestei întreprinderi într‑o altă categorie, iar nu la anularea clasificării tuturor întreprinderilor.

252    Comisia susține, așadar, că o eventuală discriminare în cadrul celei de a doua categorii nu poate să presupună o discriminare în privința societății Hoechst ca întreprindere din prima categorie.

3.     Aprecierea Tribunalului

253    Cu titlu introductiv, ținând seama de termenii utilizați de Hoechst în înscrisurile sale, trebuie să se considere că prezentul motiv vizează, în esență, constatarea unui viciu de motivare în privința considerentelor (37), (42), (50) și (55) și a tabelului I din decizie. Astfel, Hoechst precizează că disimularea unor pasaje din decizie reprezintă o încălcare a obligației Comisiei de a furniza, în deciziile sale, o motivare comprehensibilă. Aceasta ar pune Hoechst, precum și Tribunalul în imposibilitatea de a înțelege în mod suficient un punct esențial al deciziei. În opinia societății Hoechst, acest viciu de motivare ar trebui analizat în raport cu considerentul (352) al deciziei care a procedat la clasificarea întreprinderilor implicate în diferite categorii în vederea stabilirii cuantumului de pornire al amenzii. În consecință, Hoechst susține că viciul de motivare arătat anterior a dus la o încălcare a dreptului la apărare.

254    Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, în măsura în care viciul de motivare susținut de Hoechst privește elemente care au permis Comisiei să evalueze gravitatea încălcării, prezentul motiv urmărește, în esență, obținerea unei reduceri a cuantumului amenzii aplicate.

255    Mai întâi, trebuie arătat că articolul 21 din Regulamentul nr. 17, care prevede publicarea anumitor decizii, impune Comisiei obligația de a ține seama de interesul legitim al întreprinderilor ca secretele lor comerciale să nu fie divulgate.

256    În continuare, trebuie amintit că motivarea unei decizii individuale trebuie să cuprindă, în mod clar și neechivoc, raționamentul instituției, autoare a actului, astfel încât să permită persoanelor interesate să afle justificările măsurii adoptate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Exigența motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu se impune ca motivarea să precizeze toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care aspectul dacă aceasta respectă exigențele articolului 253 CE trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare a actului în cauză, ci și a contextului în care acest act a fost adoptat (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63).

257    Exigențele condiției de formă esențiale pe care o reprezintă această obligație de motivare sunt îndeplinite atunci când Comisia arată, în cuprinsul deciziei sale, elementele de apreciere care i‑au permis să măsoare gravitatea și durata încălcării (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctul 73, și Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 208 de mai sus, punctul 463).

258    În speță, fără să fie necesar să se stabilească dacă pasajele disimulate reprezentau sau nu reprezentau secrete comerciale, trebuie observat că respectivele considerente (37), (42), (50) și (55) și tabelul I din decizie, interpretate în lumina considerentului (352) al acesteia, respectă obligația de motivare care incumbă Comisiei.

259    În primul rând, trebuie arătat că, în ceea ce privește considerentul (352) al deciziei, acesta conține elemente de apreciere care au permis Comisiei să clasifice întreprinderile implicate în două categorii, în contextul stabilirii cuantumului de pornire al amenzilor, ținând seama de gravitatea încălcării.

260    În considerentul (352) al deciziei, Comisia precizează astfel că Hoechst era de departe cel mai mare producător de sorbați pe piața mondială. Aceasta menționează, de asemenea, locul societății Hoechst pe piața sorbaților în cadrul SEE. În consecință, Comisia a decis că Hoechst trebuia să fie clasificată în prima categorie de întreprinderi.

261    Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia a luat drept bază cotele de piață la nivel mondial indicate pentru anul 1995 în tabelul I din decizie, cote de piață care au fost obținute plecând de la informațiile privind cifra de afaceri globală aferentă produsului relevant [considerentul (351) al deciziei].

262    Pasajele disimulate din tabelul I din decizie sunt cele contestate de Hoechst.

263    Or, tabelul I din decizie cuprinde, într‑un mod suficient de comprehensibil, elementele de apreciere care au permis Comisiei să ajungă la concluzia expusă în considerentul (352) al deciziei.

264    Trebuie amintit că, astfel cum s‑a indicat anterior, concluzia din considerentul (352) al deciziei se întemeiază pe cotele de piață la nivel mondial aferente produsului relevant pentru anul 1995.

265    În această privință, tabelul I din decizie cuprinde intervale de cote de piață pentru anul 1995, care au permis Comisiei să distingă două tipuri de întreprinderi: în primul rând, întreprinderile japoneze, care aveau cote de piață ce se situau între 9,5 și 15 % în 1995, și, în al doilea rând, Hoechst, a cărei cotă de piață depășea 20 %. Aceste elemente de apreciere, interpretate în lumina concluziei Comisiei din considerentul (352) al deciziei, sunt suficient de comprehensibile.

266    Pe de altă parte, chiar dacă cifrele de afaceri ale întreprinderilor implicate au fost disimulate în cadrul tabelului I din decizie, este posibil să se stabilească întinderea acestora în raport cu intervalele de cifre de afaceri cuprinse în tabelul menționat. Astfel, tabelul I din decizie conține un rând intitulat „Total”, care reia cifrele de afaceri și cotele de piață adiționate ale întreprinderilor implicate. Pe această bază se poate calcula un interval al cifrelor de afaceri al fiecărei întreprinderi.

267    Pentru aceste motive, fără să se aducă atingere aspectului dacă s‑a săvârșit o eroare de către Comisie în această privință, aspect care va fi examinat în cadrul celui de al cincilea motiv, trebuie să se rețină că tabelul I și considerentul (352) al deciziei cuprind elementele de apreciere care au permis Comisiei să evalueze gravitatea încălcării.

268    În ceea ce privește considerentele (37), (42), (50) și (55) ale deciziei, trebuie arătat că acestea nu sunt vizate în considerentul (352) al deciziei, singurul considerent invocat de Hoechst care s‑a referit la gravitatea încălcării și la clasificarea întreprinderilor implicate în mai multe categorii.

269    Pe de altă parte, Hoechst nu a indicat în ce mod aceste considerente ar conține elemente de apreciere care au fost utilizate de Comisie pentru a aprecia gravitatea, respectiv durata încălcării. Hoechst se mărginește la a arăta că în considerentele (37), (42), (50) și (55) ale deciziei există pasaje disimulate.

270    În aceste condiții, nimic nu permite să se creadă că elementele disimulate ale considerentelor (37), (42), (50) și (55) ale deciziei ar trebui să conducă la aprecierea că, în speță, Comisia nu a respectat obligația de motivare care îi revine în sensul jurisprudenței citate anterior.

271    În orice caz, pasajele disimulate din considerentele (37), (42), (50) și (55) ale deciziei acoperă, în parte, aceleași informații ca și cele care figurează în tabelul I din decizie. Astfel, considerentele (37), (42), (50) și (55) ale deciziei conțin informații referitoare la Chisso, la Daicel, la Nippon Synthetic și, respectiv, la Ueno și corespund considerentului (46) al deciziei în ceea ce privește societatea Hoechst. Or, potrivit versiunii deciziei notificate societății Hoechst, care face obiectul prezentei acțiuni, considerentul (46) al deciziei conține, printre altele, în ceea ce privește societatea Hoechst, informații privind cifrele de afaceri la nivel mondial și la nivelul SEE pentru anul 1995, realizate pe piața sorbaților, informații care corespund celor care figurează în tabelul I din decizie. Prin urmare, pentru motivele expuse la punctele 263‑267 de mai sus, nu poate fi reținut un viciu de motivare în această privință.

272    În plus, trebuie arătat că motivarea clasificării societății Hoechst în prima categorie nu este afectată de niciun viciu din moment ce Hoechst nu contestă că deținea, în 1995, o cotă de piață la nivel mondial mai importantă decât cea a celorlalte întreprinderi implicate. În consecință, o eventuală eroare în clasificarea celorlalte întreprinderi în a doua categorie este inoperantă.

273    Având în vedere aceste elemente, lipsa de motivare a deciziei invocată de Hoechst trebuie respinsă. Rezultă de aici, de asemenea, că nu poate fi reținută încălcarea dreptului la apărare care ar decurge din această pretinsă lipsă de motivare.

274    În sfârșit, în ceea ce privește afirmațiile societății Hoechst potrivit cărora Comisia ar fi notificat întreprinderilor implicate o decizie care prezenta diferențe de formă, este suficient să se arate că aceste diferențe de formă sunt legate de protejarea secretelor comerciale ale întreprinderilor implicate. Cu toate acestea, faptul că elemente ale deciziei puteau fi disimulate, pentru motive de confidențialitate, la momentul efectuării notificării finale către întreprinderile implicate nu permite să se considere că adoptarea sa este afectată de vreo neregularitate în această privință. În orice caz, Hoechst nu a prezentat niciun element precis care să permită să se considere că decizia, astfel cum a fost notificată întreprinderilor implicate, ar conține în special diferențe de motivare. În aceste condiții, nu este necesar să se admită cererea societății Hoechst având ca obiect obținerea prezentării proceselor‑verbale ale reuniunii colegiului membrilor Comisiei din 1 octombrie 2003.

275    Pentru toate aceste considerații, al treilea motiv trebuie respins.

C –  Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în stabilirea cuantumului de bază al amenzii

1.     Rezumatul deciziei

276    În considerentul (321) al deciziei, Comisia reține, în ceea ce privește cuantumul de bază al amenzii, că acesta este stabilit în funcție de gravitatea și de durata încălcării.

277    În primul rând, pentru a stabili gravitatea încălcării, Comisia se întemeiază pe natura încălcării [considerentele (323)-(326) ale deciziei], pe incidența reală a încălcării asupra pieței sorbaților a SEE [considerentele (327)-(342) ale deciziei] și pe dimensiunea pieței geografice relevante [considerentul (343) al deciziei].

278    În ceea ce privește natura încălcării, Comisia reține că încălcarea în cauză a constat în principal în practici de stabilire a prețurilor și de împărțire a pieței. Pe de altă parte, Comisia subliniază că acordurile secrete erau, în principal, concepute, conduse și încurajate la un nivel foarte înalt în cadrul întreprinderilor implicate și erau puse în aplicare numai în beneficiul producătorilor participanți, în detrimentul clienților lor, și, în final, al marelui public [considerentul (323) al deciziei].

279    În ceea ce privește incidența reală a încălcării asupra pieței sorbaților, Comisia arată în special că luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este superfluă, din moment ce rezultă că acesta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului concurenței în cadrul pieței comune. Cu toate acestea, Comisia precizează că, în speță, încălcarea a avut o incidență reală asupra pieței sorbaților a SEE [considerentul (327) al deciziei].

280    Comisia a concluzionat că, în speță, încălcarea poate fi calificată ca fiind foarte gravă [considerentul (344) al deciziei].

281    În continuare, Comisia aplică un tratament diferențiat întreprinderilor în funcție de poziția lor pe piața sorbaților, pentru anul 1995 [considerentele (345)-(355) ale deciziei]. Comisia precizează că, în 1995, Hoechst era de departe cel mai mare producător de sorbați pe piața mondială, cu o cotă de piață peste 20 % (peste 45 % în SEE). Pentru acest motiv, Hoechst a fost plasată în primul grup. Daicel, Chisso, Nippon Synthetic și Ueno dețineau toate cote de piață care variau între 9,5 și 15 % (între 4 și 15 % în SEE). Acestea au fost plasate în al doilea grup [considerentul (352) al deciziei].

282    În considerentul (354) al deciziei, Comisia precizează că amenda susceptibilă să fie aplicată pentru încălcări foarte grave este mai mare de 20 de milioane de euro.

283    În aceste condiții, în considerentul (355) al deciziei, Comisia stabilește cuantumul de pornire al amenzilor la 20 de milioane de euro pentru întreprinderile din primul grup (Hoechst) și la 6,66 milioane de euro pentru întreprinderile din al doilea grup (Daicel, Chisso, Nippon Synthetic și Ueno).

284    În sfârșit, pentru ca amenda să aibă un efect suficient de descurajator asupra marilor întreprinderi și pentru a ține seama de faptul că acestea au cunoștințe și infrastructuri economice și juridice care le permit să recunoască mai ușor caracterul ilicit al comportamentului lor și să conștientizeze consecințele care decurg din acesta în temeiul dreptului concurenței, Comisia procedează la o ajustare suplimentară a cuantumului de pornire în cazul societății Hoechst. În considerentul (357) al deciziei, Comisia arată, în această privință, că trebuie să majoreze cuantumul de plecare al amenzii, calculat pe baza criteriului importanței relative pe piața relevantă, pentru a ține seama de „dimensiunea și de resursele globale ale întreprinderii”. În aceste condiții, cuantumul de pornire al amenzii pentru Hoechst este majorat cu 100 % și este stabilit la valoarea de 40 de milioane de euro.

285    În al doilea rând, în ceea ce privește durata încălcării, Comisia arată că Chisso, Daicel, Hoechst și Ueno au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din acordul privind SEE, în perioada 31 decembrie 1978-31 octombrie 1996. Aceste întreprinderi ar fi comis, așadar, o încălcare de lungă durată, de 17 ani și 10 luni. Comisia concluzionează cu privire la aceasta că respectivul cuantum de pornire trebuie să fie majorat cu 175 % [considerentul (359) al deciziei].

286    Ținând seama de gravitatea și de durata încălcării, cuantumul de bază al amenzii este stabilit, pentru Hoechst, la 110 milioane de euro [considerentul (361) al deciziei].

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

287    În cadrul celui de al cincilea motiv, Hoechst contestă natura, precum și durata încălcării care au fost reținute în speță de Comisie pentru stabilirea cuantumului amenzii.

288    Hoechst arată, cu titlu introductiv, că suma de 198 de milioane de euro, reprezentând cuantumul amenzii calculat anterior luării în considerare a cooperării sale, corespunde unei valori de aproximativ cinci ori volumul global al pieței în cadrul SEE pentru anul 1995, constatat în tabelul I din decizie, și anume 44,6 milioane de euro. O astfel de amendă ar fi complet disproporționată.

289    Pe de altă parte, Hoechst subliniază că, potrivit Regulamentului nr. 17, Comisia dispune de o putere de apreciere în stabilirea cuantumului amenzii, dar exercitarea acestei puteri de apreciere nu este în întregime liberă în considerarea principiilor generale de drept comunitar, precum și a liniilor directoare pe care Comisia trebuie să le respecte în cadrul calculului amenzii (Hoechst face trimitere în special la Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Daesang și Sewon Europe/Comisia, T‑230/00, Rec., p. II‑2733, punctul 38).

 Cu privire la natura încălcării

290    Cu titlu introductiv, făcând referire în special la punctul 1 A din liniile directoare și la Hotărârea Daesang și Sewon Europe/Comisia, punctul 289 de mai sus (punctul 38), Hoechst precizează că determinarea cuantumului de bază al amenzii se face în funcție de gravitatea și de durata încălcării. Gravitatea încălcării ar fi stabilită în funcție de o serie de criterii desemnate în liniile directoare. Dintre aceste criterii ar face parte natura încălcării, impactul concret asupra pieței și mărimea geografică a acesteia, precum și capacitatea economică efectivă a întreprinderilor de a cauza prejudicii semnificative concurenților și consumatorilor.

291    Cu privire la fond, Hoechst invocă patru obiecțiuni privind natura foarte gravă a încălcării reținute în decizie. În primul rând, Hoechst consideră că aprecierea gravității încălcării îi atribuie în mod greșit efecte prejudiciabile. În al doilea rând, aceasta consideră că niciuna dintre persoanele cu funcții de conducere de la cel mai înalt nivel nu a participat la încălcare. În al treilea rând, Hoechst susține că s‑a comis o eroare de drept de către Comisie prin repartizarea întreprinderilor în diferite categorii. În al patrulea rând, aceasta critică factorul de multiplicare cu scop descurajator care a fost utilizat de Comisie.

–       Cu privire la efectele încălcării

292    Hoechst indică faptul că se prezumă de către Comisie că înțelegerea respectivă a cauzat prejudicii consumatorilor. Această prezumție ar fi un motiv esențial care ar fi condus la aplicarea unei sancțiuni grele întreprinderilor implicate. Hoechst face trimitere, în această privință, la considerentele (333)-(336), (340) și (341) ale deciziei, precum și la un comunicat de presă al Comisiei din 1 octombrie 2003.

293    Mai exact, Hoechst consideră că impactul pretins dăunător al înțelegerii în cauză a fost reținut ca unul dintre cele trei elemente (natura încălcării, impactul și întinderea înțelegerii pe întreg teritoriul SEE) care a servit la stabilirea gravității încălcării [considerentul (344) al deciziei]. Cum în decizie nu se regăsește nicio punere în balanță a acestor elemente, Hoechst concluzionează cu privire la acest aspect că o treime din cuantumul total al amenzii a fost stabilit pe baza impactului pretins dăunător al înțelegerii în cauză. Or, Comisia nu ar fi reușit să facă dovada unui impact negativ al încălcării în speță.

294    Astfel, considerentele (105), (109), (333)-(337) și (342) ale deciziei nu ar conține nicio dovadă a impactului negativ al încălcării.

295    În ceea ce privește considerentul (105) al deciziei, în opinia societății Hoechst, faptul că, în decursul unor perioade lungi, prețurile țintă nu ar fi fost atinse, ar trebui mai degrabă să fie considerat ca un indiciu sau ca o dovadă că acordurile cu privire la prețuri nu au funcționat. Aceasta ar reieși în special din considerentele (163)-(188) ale deciziei. Pe de altă parte, Hoechst se referă la elementele conținute în considerentele (210), (217), (224) și (228) ale deciziei și subliniază că, timp de cinci ani consecutivi, nu s‑a obținut nicio creștere a prețurilor țintă.

296    În ceea ce privește considerentul (109) al deciziei, acesta s‑ar baza numai pe o estimare a societății Chisso.

297    În privința considerentelor (333) și (334) ale deciziei, Hoechst subliniază că, astfel cum recunoaște Comisia, nu se pot măsura cu precizie efectele înțelegerii pe piața relevantă în prezenta cauză. Cu toate acestea, Comisia constată de asemenea că acordul în cauză a avut, fără nicio îndoială, consecințe concrete pentru piața sorbaților a SEE. Explicațiile oferite de Comisie în această privință ar fi departe de a avea valoare probantă. Mai exact, Hoechst nu vede cum o scădere concertată a prețurilor, invocată de Comisie, ar putea avea un impact dăunător asupra concurenței și cu atât mai puțin, cum ar putea servi aceasta drept dovadă a unui prejudiciu adus terților. Hoechst subliniază, pe de altă parte, că un impact negativ ar putea fi reținut numai dacă, în primul rând, se dovedea că prețurile țintă erau superioare prețurilor ipotetice ale pieței și, în al doilea rând, dacă aceste prețuri ar fi fost atinse cel puțin în parte. Or, aceste elemente nu ar fi prezente în speță.

298    În ceea ce privește considerentul (335) al deciziei, Hoechst susține că faptul că volumele de vânzări înscrise în tabelul din considerentul (112) al deciziei (tabelul II) coincid cu cotele convenite ar putea furniza un indiciu cu privire la buna funcționare a acordurilor dacă nu ar fi existat „cantități gri”, și anume cantități vândute și nedeclarate membrilor înțelegerii. Or, în speță, astfel de „cantități gri” ar fi existat în special în cazul societății Hoechst. Pe de altă parte, Hoechst consideră că, în plus, Comisia ar fi trebuit să dovedească faptul că aceste concordanțe privind volumele conduseseră la o diminuare artificială a ofertei și, astfel, la prețuri abuzive față de cumpărători.

299    În privința considerentului (336) al deciziei, ar fi eronat să se prezume că producătorii de sorbați erau în măsură să controleze nu numai piața sorbaților, ci și, în mare parte, pe aceea a agenților de conservare. Hoechst arată în această privință că nu există, cu siguranță, o piață unică a agenților de conservare.

300    În ceea ce privește, în cele din urmă, considerentele (337) și (342) ale deciziei, ar fi contradictoriu să se afirme, pe de o parte, că acordurile în cauză au fost puse în aplicare în perioada încălcării și, pe de altă parte, că existența unor factori externi, care pot să fi influențat deopotrivă evoluția prețurilor produsului, face să fie dificil să se tragă concluziile cu privire la importanța relativă a tuturor cauzelor posibile. Concluzia reluată în considerentul (341) al deciziei, potrivit căreia punerea în aplicare deliberată a acordului ar fi avut un impact concret asupra pieței sorbaților, ar fi, în aceste condiții, eronată.

–       Cu privire la participarea persoanelor cu funcții de conducere de nivel înalt la acordurile anticoncurențiale

301    Comisia apreciază că acordurile anticoncurențiale au fost concepute, conduse și încurajate de persoane cu funcții de conducere de la cel mai înalt nivel în cadrul întreprinderilor implicate [considerentul (323) al deciziei].

302    În opinia societății Hoechst, această afirmație este contrară obligației de motivare care revine Comisiei în temeiul articolului 253 CE. Mai specific, Comisia ar fi trebuit să stabilească ce factori stăteau la baza concluziei sale (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Brugg Rohrsysteme/Comisia, T‑15/99, Rec., p. II‑1613, punctul 210).

303    Pe de altă parte, ar fi inexact că persoanele care au participat la înțelegere ar fi fost persoane cu funcții de conducere de cel mai înalt nivel, cel puțin în privința societății Hoechst. Făcând trimitere la motivele Hotărârii ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 75 de mai sus (punctele 33‑38), Hoechst subliniază că cei doi colaboratori ai săi de cel mai înalt nivel, avuți în vedere în considerentul (96) al deciziei, ocupau posturi de directori de vânzări ai unuia dintre cele 8-12 domenii comerciale ale societății Hoechst. Aceștia ar fi fost fiecare subordonați unui director de sector și unui director de vânzări al sectorului comercial respectiv, ambii aparținând unui nivel inferior nivelului directorial. Ceilalți colaboratori desemnați în decizie ar fi fost membri ai personalului de conducere de rang inferior sau nu ar fi avut nicio funcție de conducere.

304    În sfârșit, chiar dacă respectivii colaboratori ai altor întreprinderi implicate trebuiau considerați ca fiind persoane cu funcții de conducere de cel mai înalt nivel, acest fapt nu ar putea duce la o majorare a cuantumului de bază al amenzii pentru Hoechst. Astfel, gravitatea încălcării săvârșite de Hoechst nu poate depinde de situația angajaților altor întreprinderi care au participat la încălcare.

–       Cu privire la repartizarea întreprinderilor pe categorii

305    Hoechst arată mai întâi că diferențierea cuantumurilor de plecare, stabilite la 20 de milioane de euro pentru Hoechst și la 6,6 milioane de euro pentru toate celelalte întreprinderi avute în vedere, nu este acceptabilă având în vedere natura încălcării, care este identică pentru toate întreprinderile.

306    Pe de altă parte, făcând referire la Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus (punctul 405 și următoarele), Hoechst subliniază că repartizarea întreprinderilor pe categorii, în cadrul calculului cuantumului de pornire, trebuia, înainte de toate, să respecte principiul egalității de tratament.

307    În speță, Comisia ar fi stabilit o diferențiere a cuantumurilor de pornire ale întreprinderilor în funcție de capacitatea prezumată a acestora de a aduce atingere concurenței și în funcție de contribuția lor la prejudiciul pretins cauzat concurenței [considerentul (349) al deciziei]. Aceasta ar fi ales drept criteriu de măsură cota de piață a fiecărei întreprinderi pe piața mondială a sorbaților [considerentul (350) al deciziei].

308    În această privință, în primul rând, Hoechst arată că cei patru producători japonezi dețineau fiecare cote de piață de până la 15 %, ceea ce ar putea constitui, prin adiționarea lor, o cotă din piața globală echivalentă cu o valoare mai mare decât dublul cotei de piață a societății Hoechst. Ținând seama de soliditatea înțelegerii producătorilor japonezi privind exportul și de comportamentul lor întotdeauna perfect concertat în cadrul reuniunilor înțelegerii, Hoechst ar fi avut o importanță secundară în evoluția pieței mondiale. Astfel, întemeindu‑se pe intervalul de cote de piață ale producătorilor japonezi, Hoechst estimează că, pentru acești producători, cuantumul de bază ar fi trebuit să fie de 1,61 până la de 2,54 ori mai ridicat decât pentru ea. Aceasta ar fi corespuns, presupunând o amendă adecvată pentru producătorii japonezi (printre aceștia numărându‑se și societatea Chisso), unui cuantum de bază situat între 10,4 și 16,65 milioane de euro și, în consecință – toate celelalte aspecte rămânând neschimbate –, la o reducere de amendă între 16,58 și 47,52 milioane de euro pentru Hoechst.

309    În al doilea rând, în orice caz și chiar dacă s‑ar considera cota de piață a fiecărui producător japonez luată separat, calculul amenzii pentru 1 % de cotă de piață ar corespunde unui cuantum de pornire situat între 0,44 și 0,7 milioane de euro. Hoechst ar fi fost dezavantajată, deoarece, dacă aceleași criterii ar fi fost aplicate de către Comisie și pentru ea, cuantumul său de pornire ar fi trebuit să se situeze între 10,38 și 16,52 milioane de euro. Toate celelalte aspecte rămânând identice, ar fi existat, prin urmare, un excedent de amendă cuprins între 17,3 și 47,62 milioane de euro.

310    În al treilea rând, o comparație cu alte decizii recente ar arăta că, în speță, Comisia s‑a îndepărtat de la principiile sale referitoare la stabilirea amenzilor pe categorii. Hoechst face trimitere în această privință la Decizia 2006/460/CE a Comisiei din 17 decembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva SGL Carbon AG, Le Carbone‑Lorraine SA, Ibiden Co., Ltd, Tokai Carbon Co., Ltd, Toyo Tanso Co., Ltd, GrafTech International, Ltd, NSCC Techno Carbon Co., Ltd, Nippon Steel Chemical Co., Ltd, Intech EDM BV și Intech EDM AG (Cauza COMP/E-2/37.667 – Grafituri speciale), în legătură cu care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, punctul 118 de mai sus. În cadrul acestei decizii, Comisia stabilise, printre altele, amenzi cu un cuantum de pornire de 20 de milioane de euro pentru o întreprindere care avusese o cotă de piață cuprinsă între 30 și 40 % și de 14 milioane de euro pentru o întreprindere care avusese o cotă de piață cuprinsă între 21 și 27 %. Pe de altă parte, în cadrul aceleiași decizii, în considerarea unei alte înțelegeri cu privire la grafitul special extrudat, celor două întreprinderi sancționate, a căror cotă de piață era cuprinsă între 25 și 35 %, le fuseseră aplicate amenzi cu un cuantum de plecare de 15 milioane de euro fiecare. Hoechst oferă ca dovadă versiunea neconfidențială a acestei decizii (după publicare), precum și mărturia unui funcționar al Comisiei. Ținând seama de aceste principii, Hoechst apreciază că, în ceea ce privește cuantumul de bază care s‑a reținut pentru ea în prezenta cauză, ar fi trebuit să fie mult mai puțin ridicat (24,75 sau 29,7 milioane de euro după cum acest cuantum de pornire este de 14 sau de 15 milioane de euro, toate celelalte aspecte rămânând identice).

–       Cu privire la factorul de majorare pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale societății Hoechst

311    Comisia ar fi supus din nou societatea Hoechst unei inegalități de tratament atunci când a multiplicat cuantumul de pornire al acesteia de la 20 de milioane de euro cu un factor de grup egal cu doi. Alte întreprinderi avute în vedere în decizie ar fi fost și vor fi încă întreprinderi mari care operează la nivel internațional. Pe de altă parte, diminuarea însemnată a dimensiunii societății Hoechst, care s‑a produs între timp și care a dus cifra de afaceri a grupului la aproximativ 9 miliarde de euro pentru anul de referință 2002, precum și restrângerea sa la o activitate de holding și vânzarea către terți a ramurii sale de activitate în sectorul sorbaților ar face caducă justificarea unei majorări extreme a amenzii. În orice caz, în opinia societății Hoechst, nu un factor de doi ar fi trebuit utilizat ca multiplicator.

 Cu privire la durata încălcării

312    Hoechst consideră că majorarea, pentru durata încălcării, cu 175 %, decisă de Comisie, este exorbitantă și disproporționată.

313    În primul rând, majorările în temeiul duratei încălcării care depășesc 100 % ar fi fundamental contrare metodei de calcul al amenzilor stabilite de Comisie în liniile directoare. Hoechst arată că factorii legați de gravitatea încălcării permit stabilirea unui cuantum de bază care, într‑o a doua etapă, se adaptează în funcție de durata încălcării. Cu privire la acest ultim aspect, punctul 1 B din liniile directoare nu ar prevedea totuși decât o „creștere mult mai mare” a cuantumului de bază, iar nu stabilirea unui cuantum complet nou într‑o ordine de mărime total diferită de cea a cuantumului de bază.

314    În al doilea rând, majorarea în temeiul duratei încălcării ar ține seama, pentru a doua oară, de gravitatea încălcării. Hoechst subliniază, în această privință, că înțelegerile cu privire la prețuri și la volume sunt în mod tipic încălcări de lungă durată. Prin urmare, dacă aceste înțelegeri sunt plasate de către Comisie în cea mai înaltă categorie a „încălcărilor foarte grave”, Comisia nu ar mai putea ține seama pentru a doua oară de acest caracter grav al încălcării în cadrul aprecierii sale cu privire la durata încălcării.

315    În al treilea rând, Hoechst pune la îndoială în mod fundamental faptul că o majorare direct proporțională, care se ridică la o cotă unică de 10 % pe an, se poate aplica pe o perioadă lungă pentru sancționarea unei înțelegeri. Hoechst subliniază în această privință că, în cadrul delictelor de lungă durată considerate drept o încălcare unică, toate sistemele de sancțiuni prevăd factori de majorare a pedepsei al cărei nivel se diminuează exponențial pe măsură ce crește durata. Această abordare ar respecta, pe de altă parte, principiul proporționalității. Astfel, dacă este sigur că delictele din trecutul îndepărtat se prescriu la un anumit moment, atunci măsura sancțiunii nu ar putea ignora chiar acest principiu. Hoechst adaugă că, deși „principiul legăturii de continuitate”, consacrat la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/74, era aplicat în continuare în dreptul comunitar, acesta nu ar putea conduce la majorări fără sfârșit ale amenzilor aplicate.

316    În cele din urmă, majorarea aplicată ar fi disproporționată în comparație cu practica anterioară a Comisiei.

317    Hoechst face mai întâi trimitere la Decizia 98/273/CE a Comisiei din 28 ianuarie 1998 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (IV/35.733 – VW) (JO L 124, p. 60), în care Comisia ar fi trebuit să decidă că o majorare de 10 % pentru fiecare an de încălcare nu este adecvată decât dacă gravitatea încălcării rămânea neschimbată pentru toată durata acesteia. În speță, nu ar fi fost prezentată nicio constatare care să dovedească sau să demonstreze un astfel de fapt, ceea ce ar fi contrar obligației de motivare care revine Comisiei.

318    Hoechst face în continuare trimitere la mai multe decizii în care Comisia ar fi majorat cuantumul de bază începând numai din al doilea an, în măsura în care liniile directoare prevăd o majorare numai pentru perioadele încălcării care depășesc o durată considerată „medie”. Mai exact, Hoechst face referire la majorarea aplicată în Decizia 1999/60/CE a Comisiei din 21 octombrie 1998 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (IV/35.691/E‑4 – Conducte calorifugate) (JO 1999, L 24, p. 1) și face trimitere de asemenea la Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang Corporation/Comisia (T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 137). Hoechst concluzionează, cu privire la acest aspect, că, în speță, se prefigura numai o majorare de 165 %.

b)     Argumentele Comisiei

319    Cu titlu introductiv și pentru a răspunde la argumentele dezvoltate de Hoechst în introducerea celui de al cincilea motiv, Comisia subliniază că nu este valabilă comparația între amendă și cifra de afaceri globală a sorbaților pe piața SEE în 1995. Astfel, cifra de afaceri realizată într‑un an pe piață nu ar indica urmările negative pe care le‑a putut avea o înțelegere care a durat mai mult de 17 ani. Pe de altă parte, cuantumul amenzii înainte de luarea în considerare a cooperării societății Hoechst s‑ar explica în speță printr‑o serie întreagă de factori. În plus, 20 de milioane de euro ar corespunde cuantumului de pornire minim prevăzut în liniile directoare în cazul unor încălcări foarte grave. Această sumă ar fi de asemenea conformă practicii decizionale a Comisiei. În sfârșit, Comisia subliniază că respectivul cuantum de plecare specific reprezintă numai un cuantum intermediar care, în cadrul aplicării metodei prevăzute în liniile directoare, face în continuare obiectul unor adaptări în funcție de durata încălcării și de circumstanțele agravante sau atenuante constatate (Hotărârea Cheil Jedang Corporation/Comisia, punctul 318 de mai sus, punctul 95).

 Cu privire la efectele încălcării

320    Comisia susține că putea considera ca necontestat faptul că prețurile impuse de înțelegere erau în principiu cel puțin superioare prețurilor pieței, în orice caz în privința societății Hoechst. Comisia subliniază în această privință că Hoechst a avut ocazia să comenteze concluziile care figurează în considerentele (105), (109) și (288) ale deciziei, care corespund punctelor 78, 82 și 265 din comunicarea privind obiecțiunile. În această comunicare privind obiecțiunile, Comisia ar fi semnalat de asemenea că ar ține seama de „urmările pe piață” în conformitate cu liniile directoare (punctele 291 și 295). În răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, Hoechst s‑ar fi mulțumit să declare că acestea erau lipsite de relevanță în stabilirea existenței încălcării. Hoechst ar fi declarat totodată în mod explicit, în răspunsul său, că nu contesta faptele esențiale ale înțelegerii în sectorul sorbaților, astfel cum acestea erau descrise în comunicarea privind obiecțiunile din partea Comisiei [considerentele (29) și (451) ale deciziei].

321    Comisia subliniază în continuare că, în speță, întreprinderile avute în vedere stabiliseră obiective privind prețurile pe care clienții erau dispuși să le plătească [considerentul (102) al deciziei]. Aceste prețuri nu ar corespunde unei stabiliri libere de către fiecare membru al înțelegerii. De altfel, Hoechst nu ar nega în mod serios că mecanismele de supraveghere instituite ar fi permis efectiv să se atingă în mod global obiectivele privind prețurile sau cel puțin că părțile s‑ar fi străduit în mod activ să le atingă [considerentele (331) și (334) ale deciziei]. Potrivit Comisiei, trebuia ca prețurile țintă să fie utilizate sistematic drept bază de negociere [considerentul (104) al deciziei]. Uneori, participanții ar fi constatat în mod expres că obiectivele de prețuri fuseseră respectate [considerentul (205) al deciziei].

322    Comisia ar fi lăsat totuși în suspans problema distanței dintre prețurile impuse de înțelegere și cele care ar fi trebuit să fie așteptate într‑o situație de concurență normală [considerentele (333) și (340)-(342) ale deciziei]. Nu s‑ar indica în decizie că prețurile crescuseră în mod continuu, ci numai că obiectivele privind prețurile fuseseră stabilite astfel încât să se poată atinge prețuri mai ridicate decât cele de pe piață. Potrivit Comisiei, acest fapt putea include scăderi de prețuri, al căror efect era totuși numai de a atenua urmările scăderii prețurilor pieței pentru membrii înțelegerii [considerentul (224) al deciziei].

323    În ceea ce privește consecințele înțelegerii cu privire la volumul de vânzări, Hoechst nu ar repune în mod concret în discuție cifrele care figurează în tabelul II din decizie. Ar fi total lipsită de precizie afirmația societății Hoechst [contrară considerentului (419) al deciziei], potrivit căreia, în cazul altor producători, și în special în cazul său, existau „cantități gri” mai importante decât în cazul societății Ueno. În plus, problema cantităților gri ar fi apărut abia la sfârșitul anului 1992, așadar, spre sfârșitul înțelegerii [considerentele (112) și (193) ale deciziei]. Comisia amintește de asemenea că, în speță, oferta era adaptată cererii și face trimitere la considerentele (108) și (109) ale deciziei.

324    În ceea ce privește observațiile societății Hoechst cu privire la piețele în cauză, Comisia precizează că a amintit pur și simplu, în considerentul (336) al deciziei, că sorbații erau conservanții cei mai utilizați și că niciun alt conservant nu îi putea substitui perfect pe aceștia. Ar fi fost, așadar, legitim să se concluzioneze că producătorii de sorbați erau în măsură să controleze de asemenea „într‑o mare măsură” sectorul conservanților. Comisia adaugă că nu a stabilit definitiv dacă exista o piață distinctă a sorbaților. Chiar dacă aceasta ar fi fost situația, constatarea Comisiei ar rămâne valabilă.

325    În cele din urmă, referitor la importanța consecințelor prejudiciabile ale încălcării în privința stabilirii cuantumului amenzii, ipoteza societății Hoechst, potrivit căreia aceste consecințe ar reprezenta exact o treime, ar fi lipsită de orice fundament. Comunicatul de presă al Comisiei invocat de Hoechst ar conține numai o prezentare prescurtată a deciziei și nu ar trebui să fie înțeles ca însemnând că urmările în cauză au jucat un rol decisiv în calculul amenzilor. Acest aspect nu ar fi nici măcar menționat în partea comunicatului intitulată „Calculul amenzilor”. Pe de altă parte, ar trebui să se acorde mai multă importanță elementelor care țin de obiectul unui comportament decât celor referitoare la efectele acestuia, în special dacă acestea s‑au referit la încălcări intrinsec grave, precum stabilirea prețurilor și repartizarea piețelor (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctul 636).

 Cu privire la participarea persoanelor cu funcții de conducere de nivel înalt la acorduri anticoncurențiale

326    În ceea ce privește motivarea deciziei, Comisia subliniază că Hoechst a înțeles în mod evident ceea ce cuprindea expresia „la nivelul cel mai înalt” și că, pe de altă parte, comunicarea privind obiecțiunile preciza că acordurile fuseseră concepute, conduse și încurajate la nivelul cel mai înalt în întreprinderile implicate. Hoechst nu ar fi contestat aceste constatări și nu ar fi fost necesar să se aprofundeze acest aspect.

327    Cu privire la fond, nu se poate deduce din Hotărârea ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 75 de mai sus, o definiție a noțiunii „nivelul cel mai înalt”, aplicabilă oricărei situații, și care ar exclude orice persoană care exercită funcții mai puțin înalte decât cele despre care era vorba în această hotărâre. În considerentul (323) al deciziei, Comisia ar urmări să demonstreze că înțelegerea nu era organizată de colaboratori subalterni, ci de persoane care se situau la un nivel ierarhic de natură să confere autoritate și stabilitate înțelegerii. Directorii de vânzări ai departamentului implicat al societății Hoechst ar îndeplini aceste condiții.

 Cu privire la repartizarea întreprinderilor pe categorii

328    Hoechst nu ar respecta faptul că liniile directoare se întemeiază pe ponderea specifică a fiecărei întreprinderi (punctul 1 A al patrulea, al șaselea și al șaptelea paragraf). Faptul că producătorii japonezi s‑au întâlnit în mod regulat anterior reuniunilor comune și în mod obișnuit de asemenea ulterior acestor reuniuni nu înseamnă că aceștia ar constitui una și aceeași întreprindere.

329    Pe de altă parte, Comisia amintește că, în repartizarea întreprinderilor pe categorii, aceasta a început cu Hoechst, căreia i‑a aplicat amenda minimă recomandată pentru încălcările foarte grave. Argumentul societății Hoechst care urmărește să susțină faptul că, în ceea ce privește întreprinderile din a doua categorie, cuantumul de pornire al amenzii pentru acestea, care se ridică la o treime din cuantumul de pornire al amenzii sale, ar fi prea scăzut nu poate fi primit, deoarece nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Lögstör Rör/Comisia, T‑16/99, Rec., p. II‑1633, punctul 350). În plus, în cadrul determinării cuantumului fiecărei amenzi, Comisia ar dispune de o putere de apreciere și nu este obligată să aplice, în acest scop, o formulă matematică precisă (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctele 252 și 383. Neadaptarea cuantumului de pornire al amenzii pentru întreprinderile din a doua categorie într‑o proporție exactă cu cotele de piață ale întreprinderilor implicate nu ar avea, așadar, nicio consecință.

330    În ceea ce privește practica decizională invocată de Hoechst, Comisia susține că această practică servește în sine drept cadru juridic pentru aplicarea amenzilor în materie de concurență, acesta fiind definit exclusiv în Regulamentul nr. 17, și că elementele de comparație pot avea numai un caracter indicativ din moment ce datele circumstanțiale ale cauzelor în materie de concurență, precum piețele, produsele, țările, întreprinderile și perioadele avute în vedere nu sunt identice. Comisia face trimitere, cu privire la aceste aspecte, la Hotărârea JCB Service/Comisia, punctul 218 de mai sus (punctele 187 și 188). În consecință, comparația efectuată de Hoechst nu ar fi pertinentă.

 Cu privire la factorul de majorare pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale societății Hoechst

331    Comisia susține că stabilirea unui factor cu scop descurajator este conformă jurisprudenței și practicii decizionale. Comisia face trimitere în special la Hotărârea ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 75 de mai sus (punctul 162 și următoarele).

332    Acest factor ar ține seama de dimensiunea și de resursele întreprinderii avute în vedere, care au strânsă legătură cu importanța acesteia. În 2002, Hoechst ar fi fost cel puțin de patru ori mai importantă decât Daicel, întreprindere care o urmează imediat ca cifră de afaceri. În schimb, natura activității societății Hoechst la momentul adoptării deciziei ar fi irelevantă. Faptul că Hoechst a cesionat ramura sa de activitate în sectorul sorbaților unui terț ar fi fost deja luat în considerare în cadrul comparării pertinente a dimensiunii întreprinderilor în cauză.

 Cu privire la durata încălcării

333    În privința argumentelor societății Hoechst referitoare la metoda prevăzută în liniile directoare, Comisia arată că, la punctul 1 B din liniile directoare, este prevăzută o majorare de 10 % pe an și aceasta în vederea aplicării de sancțiuni efective pentru restricțiile care au produs efecte dăunătoare durabile. Curtea ar fi avut ocazia să sublinieze mai recent că sunt conforme interesului general evitarea practicilor și a acordurilor anticoncurențiale, descoperirea, precum și sancționarea acestora (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 54).

334    Comisia subliniază, pe de altă parte, că majorarea prevăzută pentru durata încălcării nu este supusă unui plafon absolut (precum cel de 100 % susținut de Hoechst) și face trimitere, cu privire la acest aspect, la practica sa decizională în mai multe cauze.

335    În plus, criteriile privind gravitatea și durata încălcării ar coexista în mod autonom. Împreună, acestea ar permite stabilirea cuantumului de bază. Definirea majorării datorate duratei încălcării în funcție de criteriul gravității ar fi în contradicție cu caracterul autonom al celor două criterii și, prin urmare, inadecvat.

336    În plus, contrar opiniei societății Hoechst, categoria încălcărilor foarte grave nu ar fi în niciun caz rezervată restricțiilor orizontale de lungă durată. Ar trebui, în consecință, să se țină seama în întregime de durata reală a încălcării.

337    Considerațiile în materie de prescripție nu ar fi mai relevante. Prescripția în cazul unor încălcări durabile sau continue ar începe să curgă numai la data la care încălcarea ia sfârșit.

338    În ceea ce privește argumentul potrivit căruia, în orice caz, s‑ar prefigura numai o majorare de 165 % pentru motivul că primul an de încălcare nu are importanță, Comisia răspunde că majorarea de 10 % pe an este perfect conformă principiilor consacrate în liniile directoare. S‑ar prevedea numai, în această privință, că, pentru încălcările de scurtă durată, în general cu o durată mai mică de un an, nu se aplică nicio majorare (Hotărârea Cheil Jedang Corporation/Comisia, punctul 318 de mai sus, punctul 133). O comparare a modului de redactare a celei de a doua liniuțe a punctului 1 B cu cea de a treia liniuță a aceluiași punct din liniile directoare ar arăta că, în cazul unei încălcări mai mari de un an, se consideră că majorarea se aplică „pentru fiecare an” al încălcării, prin urmare, inclusiv pentru primul an.

339    În sfârșit, în ceea ce privește practica decizională invocată de Hoechst, prin care s‑ar fi impus o majorare mai mică de 10 % pe an, Comisia arată că specificul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Cheil Jedang Corporation/Comisia, punctul 318 de mai sus, era acela că majorarea în temeiul duratei se ridica la 10 % pentru anumite întreprinderi și la mai puțin de 10 % pentru alte întreprinderi, astfel încât decizia nu era coerentă (punctul 139 din hotărâre). Comisia adaugă că faptul că ar fi aplicat, în trecut, o anumită cotă a majorării cuantumului amenzii în funcție de durata încălcării nu o poate priva de posibilitatea de a ridica această cotă în limitele indicate în Regulamentul nr. 17 și în liniile directoare, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii comunitare în domeniul concurenței (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071, punctul 277).

340    În plus, în ultimele decizii pe care le menționează Hoechst, Comisia ar fi majorat în mod neîndoielnic amenda cu 10 % pe an, pe toată durata încălcării. Ar trebui, în această privință, să se respingă afirmația societății Hoechst potrivit căreia majorarea de 10 % pe an este în orice caz inadecvată din moment ce intensitatea încălcării a variat. Pe de o parte, pasajul din decizie citat de Hoechst pentru a demonstra această modificare în intensitate a încălcării nu ar permite nici cea mai mică concluzie în acest sens. Pe de altă parte, majorarea amenzii cu 10 % pe an de încălcare s‑ar justifica chiar dacă intensitatea încălcării a putut varia în perioada avută în vedere, din momentul în care s‑a început urmărirea încălcării de natură foarte gravă (Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 278).

3.     Aprecierea Tribunalului

341    Cu titlu introductiv, mai întâi, trebuie constatat că al cincilea motiv invocat de Hoechst se întemeiază pe două aspecte. Primul aspect est intitulat „Natura încălcării”. Al doilea aspect este intitulat „Durata încălcării”. Cu toate acestea, primul aspect privește, de fapt, elementele constitutive ale „gravității” încălcării, care integrează natura încălcării. Prin urmare, trebuie să se înțeleagă că Hoechst contestă, de fapt, în cadrul unui prim aspect, elementele reținute de Comisie în privința gravității încălcării.

342    În continuare, trebuie să se respingă argumentul general al societății Hoechst potrivit căruia cuantumul amenzii sale, calculat anterior aplicării Comunicării privind cooperarea din 1996, ar fi disproporționat în măsura în care ar corespunde unei valori de aproape cinci ori volumul global al pieței în SEE, pentru anul 1995, constatat în tabelul I din decizie. Trebuie amintit, în această privință, că, în stabilirea cuantumului fiecărei amenzi, Comisia dispune de o putere de apreciere (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Mo och Domsjö/Comisia, C‑283/98 P, Rec., p. I‑9855, punctul 47, și Hotărârea Tribunalului din 5 decembrie 2006, Westfalen Gassen Nederland/Comisia, T‑303/02, Rec., p. II‑4567, punctul 151). Pe de altă parte, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, cuantumul amenzii este stabilit pe baza gravității încălcării și a duratei acesteia. În plus, cuantumul respectiv este rezultatul unei serii de calcule aritmetice efectuate de Comisie în conformitate cu liniile directoare. Stabilirea acestui cuantum se face în special în funcție de diverse împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii în cauză, precum existența unor circumstanțe agravante sau atenuante (Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia, T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctele 82 și 85). Nu se poate deduce din acest cadru juridic că trebuie să se asigure de către Comisie o proporție între cuantumul amenzii, astfel calculate, și volumul global al pieței produsului relevant în SEE, pentru un anumit an al încălcării (în speță 1995), când încălcarea în cauză a durat mai mult de 17 ani, iar cuantumul amenzii depinde și de alte împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii. Rezultă că argumentul general al societății în această privință trebuie respins.

a)     Cu privire la gravitatea încălcării

343    Trebuie amintit că liniile directoare prevăd, printre altele, că, la evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura specifică a încălcării, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante. Încălcările sunt, așadar, împărțite în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave (punctul 1 A primul și al doilea paragraf).

344    Trebuie să se amintească de asemenea că gravitatea încălcărilor trebuie stabilită în funcție de un număr mare de elemente, precum împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și aptitudinea descurajatoare a amenzilor, și aceasta fără să se fi întocmit o listă obligatorie sau exhaustivă a criteriilor de care trebuie să se țină seama în mod obligatoriu (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 208 de mai sus, punctul 465, și Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 241).

 Cu privire la efectul înțelegerii asupra pieței sorbaților a SEE

345    Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze că cele trei aspecte ale evaluării gravității încălcării, menționate la punctul 343 de mai sus, nu au aceeași greutate în cadrul examinării globale. Natura încălcării joacă un rol primordial în special în caracterizarea încălcărilor calificate ca fiind „foarte grave”. În această privință, rezultă din descrierea încălcărilor foarte grave în liniile directoare că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special precum în speță, stabilirea de obiective privind prețurile sau alocarea de cote de vânzări în volum pot conduce, numai în temeiul propriei lor naturi, la calificarea drept „foarte grave”, fără să fie necesar ca asemenea comportamente să fie caracterizate printr‑un impact special (a se vedea în acest sens Hotărârile Tribunalului din 27 iulie 2005, Brasserie nationale și alții/Comisia, T‑49/02-T‑51/02, Rec., p. II‑3033, punctul 178).

346    În speță, în primul rând, trebuie arătat că Hoechst nu repune în discuție obiectul ilicit al înțelegerii, și anume stabilirea de obiective privind prețurile, alocarea de cote de vânzări în volum, definirea unui sistem de informare și control, precum și lipsa furnizării de tehnologie candidaților la intrarea pe piață.

347    În al doilea rând, trebuie să se constate că, în decizie, Comisia a luat în considerare impactul concret al înțelegerii pe piață, la momentul evaluării gravității încălcării. Astfel, deși, în considerentul (327) al deciziei, Comisia afirmă că nu este necesar să fie luate în considerare efecte concrete atunci când s‑a stabilit obiectul anticoncurențial al unei înțelegeri, aceasta constată totuși, în considerentele (333)-(336) ale deciziei, existența unor astfel de efecte în speță și aceasta chiar dacă afirmă în considerentul (333) că nu este posibil să fie cuantificate cu precizie. Aceste efecte ar rezulta în special din punerea în aplicare a acordurilor în cauză. Comisia amintește, în această privință, în considerentele (330)-(332) ale deciziei, făcând trimitere la partea I a acesteia, că acordurile în cauză au fost puse în aplicare cu deosebită diligență. Considerentele (334) și (336), în cadrul cărora s‑a făcut referire la efectele concrete ale înțelegerii pe piață, fac trimitere, de asemenea, la punerea în aplicare a acordurilor în cauză. În considerentul (337) al deciziei, care cuprinde concluzia privind dezvoltările consacrate impactului concret al înțelegerii pe piață, Comisia indică faptul că această „punere în aplicare permanentă a avut un efect asupra pieței sorbaților”.

348    Or, concluzia Comisiei cu privire la punerea în aplicare a înțelegerii nu este contestată de Hoechst în fața Tribunalului. Trebuie să se sublinieze, în această privință, că, în ceea ce privește în special o înțelegere cu privire la prețuri, în mod legitim Comisia a dedus că încălcarea a avut efecte din faptul că membrii înțelegerii au luat măsuri pentru aplicarea prețurilor convenite. În schimb, nu se poate impune Comisiei, atunci când s‑a dovedit punerea în aplicare a unei înțelegeri, să demonstreze în mod sistematic că acordurile au permis în mod efectiv întreprinderilor implicate să atingă un nivel al prețului tranzacției superior celui care ar fi prevalat în lipsa înțelegerii (a se vedea în acest sens Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctele 743‑745). În consecință, argumentele societății Hoechst nu pot repune în discuție concluzia Comisiei referitoare la efectele înțelegerii care rezultă din punerea în aplicare a acordurilor în cauză.

349    Mai mult, trebuie arătat că înțelegerea avea ca obiect în special stabilirea unor obiective privind prețurile. Trebuie amintit, în această privință, că stabilirea unui preț, fie și indicativ, afectează jocul concurenței prin faptul că permite tuturor participanților la înțelegere să prevadă cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de prețuri urmărită de concurenții lor. Mai general, astfel de înțelegeri presupun o intervenție directă asupra parametrilor esențiali ai concurenței pe piața relevantă. Astfel, exprimând o dorință comună de a aplica un anumit nivel de prețuri pentru produsele lor, producătorii implicați nu își mai stabilesc în mod autonom politica pe piață, aducând astfel atingere concepției inerente dispozițiilor tratatului privind concurența (Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Heubach/Comisia, T‑64/02, Rec., p. II‑5137, punctul 81). Rezultă că, prin stabilirea în special a unor obiective privind prețurile, înțelegerea în cauză a afectat în mod necesar jocul concurenței.

350    În plus, tabelul II din decizie demonstrează că, după cum arată Comisia în considerentul (335) al acesteia, cotele de vânzări convenite între părțile la înțelegere au fost puse în aplicare. Cifrele preluate în acest tabel nu sunt contestate de Hoechst, care arată numai că anumite „cantități gri” – și anume cantități vândute și nedeclarate membrilor înțelegerii – ar pune la îndoială buna funcționare a acordurilor în cauză. Or, reiese din considerentele (112) și (193) ale deciziei că discuțiile membrilor înțelegerii cu privire la eventuale „cantități gri” s‑ar referi la volume de vânzări ale producătorilor japonezi nepreluate în „statisticile oficiale”, și anume informațiile, publicate, privind exporturile producătorilor menționați. Mai exact, în considerentul (335) al deciziei, Comisia arată că astfel de „cantități gri” pot fi atribuite societății Ueno. Prin urmare, presupunând că astfel de „cantități gri” au avut o incidență asupra cifrelor referitoare la vânzările societății Ueno sau asupra celor ale altor producători japonezi, preluate în tabelul II din decizie, aceleași cantități nu ar avea nicio incidență asupra cifrelor referitoare la vânzările societății Hoechst. În aceste condiții, înțelegerea ar fi avut ca efect, cel puțin, să limiteze sau să controleze piețele de desfacere ale unui concurent prezent pe piața din cadrul SEE. În această privință, în privința afirmațiilor societății Hoechst potrivit cărora aceasta ar fi vândut de asemenea „cantități gri” ale produsului avut în vedere, este suficient să se arate că acestea nu sunt susținute de niciun element obiectiv care, mai mult, nu ar fi fost furnizat în timp util Comisiei.

351    Ținând seama de ceea ce precedă, trebuie să se respingă argumentele societății Hoechst cu privire la efectul înțelegerii asupra pieței sorbaților în cadrul SEE.

 Cu privire la participarea la înțelegere a persoanelor cu funcții de conducere de nivel înalt din cadrul societății Hoechst

352    Cu titlu introductiv, trebuie arătat că afirmația Comisiei, potrivit căreia acordurile secrete în cauză erau, în esență, concepute, conduse și încurajate la un nivel foarte înalt în întreprinderile implicate, este preluată în cadrul aprecierii naturii încălcărilor în cauză.

353    Cu toate acestea, nimic nu permite să se considere că această constatare, dacă s‑ar dovedi eronată pentru Hoechst, ar putea, în sine, să repună în discuție concluzia Comisiei potrivit căreia încălcările în cauză, caracterizate în special prin stabilirea de obiective privind prețurile și prin alocarea de cote de vânzări în volum, erau, prin propria lor natură, foarte grave.

354    În orice caz, este suficient să se arate că afirmația Comisiei se întemeiază în mod evident pe listele angajaților întreprinderilor implicate care au participat la reuniuni, care figurează în considerentele (88), (91) și (96)-(98) ale deciziei. În privința societății Hoechst, în considerentul (96) al deciziei, Comisia precizează că reprezentanții săi în cadrul reuniunilor comune erau în special directori de vânzări sau responsabili de vânzări ale produsului în cauză. Sub acest aspect, viciul de motivare invocat de Hoechst trebuie, așadar, să fie respins.

355    Trebuie arătat de asemenea că lista angajaților societății Hoechst, preluată în considerentul (96) al deciziei, figura deja la punctul 62 din comunicarea privind obiecțiunile. Pe de altă parte, la punctul 295 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia arăta în mod clar că ar ține seama de faptul că acordurile secrete erau concepute, conduse și încurajate la un nivel foarte înalt în cadrul întreprinderilor implicate.

356    Aceste elemente factuale nu au fost contestate de Hoechst în cursul procedurii administrative.

357    Or, nimic nu permite să se considere că, reținând că „directori de vânzări” aparțineau unui „nivel foarte înalt” în organizarea întreprinderilor implicate, Comisia ar fi comis o eroare vădită de apreciere. Mai exact, Hoechst se limitează să conteste această concluzie arătând că directorii de vânzări sunt ei înșiși subordonați altor directori, fără să aducă elemente concrete în susținerea acestei afirmații, elemente care nu ar fi fost în orice caz transmise în timp util Comisiei. Mai mult, faptul că directorii de vânzări sunt ei înșiși subordonați altor directori nu implică în mod necesar și în sine că aceștia nu erau persoane de conducere de „nivel foarte înalt”.

358    În sfârșit, în ceea ce privește referirea făcută de Hoechst la Hotărârea ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 75 de mai sus (punctele 33‑38), este suficient să se constate că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Comisia avusese în vedere rolul deținut de „direcția grupului” întreprinderii avute în vedere, ceea ce diferențiază această cauză de prezenta speță.

359    Ținând seama de aceste elemente, trebuie să se respingă argumentele societății Hoechst cu privire la participarea la înțelegere a persoanelor cu funcții de conducere de nivel înalt din cadrul acesteia.

 Cu privire la repartizarea întreprinderilor implicate pe categorii

360    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că diferențierea efectuată în ceea ce privește înțelegerea pe piața sorbaților consta în stabilirea, în conformitate cu punctul 1 A al treilea, al patrulea și al șaselea paragraf din liniile directoare, a contribuției individuale a fiecărei întreprinderi, în termeni de capacitate economică efectivă, la succesul înțelegerii în vederea clasificării acesteia în categoria corespunzătoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 225).

361    În considerentul (349) al deciziei, Comisia precizează, în această privință, că metoda aleasă permite să se evalueze capacitatea relativă a fiecărei întreprinderi, contribuția sa la prejudiciul global adus concurenței în cadrul SEE și contribuția sa la eficacitatea înțelegerii, în ansamblul său.

362    În speță, Comisia a evaluat contribuția individuală a întreprinderilor implicate bazându‑se pe cota de piață deținută de fiecare dintre acestea în 1995, pentru produsul relevant la nivel mondial.

363    Hoechst nu contestă faptul că întreprinderile implicate au fost repartizate de către Comisie în categorii, nici metoda reținută în acest scop. Hoechst invocă în principal o inegalitate de tratament față de întreprinderile japoneze, în ceea ce privește cuantumurile de pornire reținute în funcție de categorie.

364    Trebuie amintit, în această privință, că, atunci când efectuează o repartizare pe categorii, Comisia trebuie să respecte principiul egalității de tratament potrivit căruia este interzis ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 406, și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctul 219).

365    În primul rând, rezultă în mod evident din decizie că, după ce a concluzionat că încălcarea în cauză era „foarte gravă” [considerentul (344) al deciziei], Comisia a considerat că Hoechst era, în 1995, cel mai mare producător de sorbați pe piața mondială și a plasat‑o în prima categorie de întreprinderi [considerentul (352) al deciziei]. Hoechst nu contestă afirmația potrivit căreia era cel mai mare producător de sorbați, pentru anul 1995, ceea ce, mai mult, este confirmat de informațiile care figurează în tabelul I din decizie. În ceea ce privește argumentul societății Hoechst potrivit căruia ar fi trebuit să fie comparată cu cei patru producători japonezi, considerați împreună, trebuie amintit că decizia, deși redactată sub forma unei singure decizii, trebuie să fie analizată ca un fascicul de decizii individuale prin care se constată, în privința întreprinderilor destinatare, încălcările reținute în sarcina lor și prin care li se aplică, eventual, amenzi, astfel cum este dovedit, în plus, de modul de redactare a dispozitivului acesteia și în special a articolelor 1 și 3 din aceasta (Ordonanța Hoechst/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 16). În aceste condiții, nu se poate reproșa Comisiei că a analizat situația întreprinderilor japoneze implicate în mod separat.

366    În al doilea rând, în considerentul (354) al deciziei, Comisia precizează că cuantumul amenzii susceptibile să fie aplicate pentru încălcări foarte grave este mai mare de 20 de milioane de euro.

367    În al treilea rând, în considerentul (355) al deciziei, Comisia stabilește cuantumul de pornire al amenzilor la 20 de milioane de euro pentru întreprinderile din primul grup (Hoechst) și la 6,66 milioane de euro pentru întreprinderile din al doilea grup (Daicel, Chisso, Nippon Synthetic și Ueno).

368    Rezultă din aceasta că, pentru a aplica un tratament diferențiat întreprinderilor implicate, Comisia a început prin a stabili, pentru întreprinderile din prima categorie (și anume Hoechst, care era, potrivit deciziei, cel mai mare producător de sorbați în 1995), cuantumul de 20 de milioane de euro avut în vedere în liniile directoare. Comisia a stabilit, prin urmare, pe această bază, cuantumul reținut pentru întreprinderile din a doua categorie.

369    Nimic, în decizie, nu permite să se ajungă la concluzia că respectivul cuantum reținut pentru întreprinderile din prima categorie a fost stabilit în funcție de cuantumul reținut pentru întreprinderile din a doua categorie. De asemenea, nimic, în decizie, nu permite să se considere că respectivul cuantum de 20 de milioane de euro reținut pentru întreprinderile din prima categorie ar rezulta dintr‑o formulă matematică ce aplică un cuantum de amendă pe tranșă de cifră de afaceri, contrar a ceea ce pare să sugereze Hoechst.

370    În aceste condiții, presupunând chiar că un cuantum de 6,66 milioane de euro reținut pentru întreprinderile din a doua categorie este prea scăzut sau că anumite întreprinderi clasificate în această a doua categorie ar fi trebuit clasificate în prima categorie, ar fi vorba în acest caz de o nelegalitate săvârșită în favoarea întreprinderilor din a doua categorie.

371    Or, trebuie să se sublinieze că respectarea principiului egalității de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctul 160, și Hotărârea Tribunalului Lögstör Rör/Comisia, punctul 329 de mai sus, punctul 350).

372    În sfârșit, în ceea ce privește practica decizională a Comisiei, invocată de Hoechst, trebuie amintit că aceasta nu servește în sine drept cadru juridic pentru aplicarea amenzilor în materie de concurență, acesta fiind definit exclusiv în Regulamentul nr. 17 și în liniile directoare (a se vedea Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 292 și jurisprudența citată), și că, pe de altă parte, operatorii nu pot învesti o încredere legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată de Comisie în exercitarea puterii sale de apreciere (a se vedea Hotărârea Curții din 14 februarie 1990, Delacre și alții/Comisia, C‑350/88, Rec., p. I‑395, punctul 33 și jurisprudența citată, și Hotărârea Curții Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 344 de mai sus, punctul 171).

373    În aceste condiții și fără să fie necesar să se admită cererea societății Hoechst care vizează citarea de martori din moment ce Tribunalul se consideră suficient de lămurit pe baza înscrisurilor din dosar, trebuie să se respingă argumentele societății Hoechst cu privire la repartizarea întreprinderilor implicate pe categorii.

 Cu privire la factorul de majorare pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale societății Hoechst

374    Pentru a ține seama de „dimensiunea și de resursele globale ale întreprinderii”, cuantumul de pornire al amenzii pentru Hoechst a fost majorat cu 100 % și a fost adus la valoarea de 40 de milioane de euro [considerentul (357) al deciziei].

375    Această majorare vizează, potrivit considerentului (356) al deciziei, obținerea unui efect suficient de descurajator asupra marilor întreprinderi și luarea în considerare a faptului că acestea dispun de cunoștințe și de infrastructuri economice și juridice care le permit să aprecieze mai ușor caracterul ilicit al comportamentului lor și consecințele care decurg din acesta din punctul de vedere al dreptului concurenței.

376    În această privință, liniile directoare prevăd că, pe lângă natura proprie a încălcării, impactul său concret asupra pieței și întinderea geografică a acesteia, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator (punctul 1 A al patrulea paragraf).

377    Se poate ține seama și de faptul că marile întreprinderi se află într‑o mai bună poziție pentru a aprecia caracterul infracțional al comportamentului lor și consecințele care decurg din acesta din punctul de vedere al dreptului concurenței (punctul 1 A al cincilea paragraf).

378    În speță, deși considerentele (356) și (357) ale deciziei sunt preluate în cadrul titlului „Efect suficient de descurajator”, rezultă din considerentul (356) al deciziei că, pentru aplicarea unei majorări de 100 % din cuantumul de pornire al amenzii, Comisia a ținut seama, pe de o parte, de necesitatea de a asigura amenzii un caracter suficient de descurajator, în sensul punctului 1 A al patrulea paragraf din liniile directoare și, pe de altă parte, de faptul că marile întreprinderi, precum Hoechst, pot aprecia mai ușor caracterul ilicit al comportamentului lor și consecințele care decurg din acesta din punctul de vedere al dreptului concurenței, în sensul punctului 1 A al cincilea paragraf din liniile directoare.

379    În ceea ce privește primul element, și anume necesitatea de a asigura amenzii un efect suficient de descurajator, acesta impune adaptarea cuantumului amenzii pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, și aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu exigențele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității. Astfel, Tribunalul a arătat deja, în Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, că, în temeiul cifrei sale de afaceri globale, enormă în raport cu cea a altor membri ai înțelegerii, una dintre întreprinderile implicate în această cauză ar mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale, ceea ce ar justifica, în vederea unui efect suficient de descurajator al acesteia din urmă, aplicarea unui factor de multiplicare (punctul 241). În acest cadru, resursele financiare ale întreprinderii trebuie să fie evaluate, pentru a se atinge în mod corect obiectivul de descurajare, cu respectarea totodată a principiului proporționalității la data aplicării amenzii. În această privință, pentru aceleași motive, trebuie să se observe că, în cadrul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, limita superioară a amenzii stabilite la 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii avute în vedere este determinată în funcție de cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar anterior deciziei (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctul 85).

380    Trebuie arătat, în această privință, că, în decizie, Comisia nu precizează ce informații au fost utilizate pentru a fundamenta concluzia sa cu privire la necesitatea de a asigura un caracter suficient de descurajator amenzii societății Hoechst.

381    În decizie, Comisia reia totuși cifrele de afaceri globale ale întreprinderilor implicate pentru anul 2002 [considerentele (37), (42), (46), (50) și (55)], an care corespunde ultimului exercițiu financiar anterior adoptării deciziei. Comisia se referă, de altfel, la anul 2002 în înscrisurile sale prezentate Tribunalului. Cifrele de afaceri globale se ridicau, pentru acest an, la 9,2 miliarde de euro pentru Hoechst, la 2,243 miliarde de euro pentru Daicel, la 973,4 milioane de euro pentru Chisso, la 321,5 milioane de euro pentru Nippon Synthetic și la 199,5 milioane de euro pentru Ueno. Așadar, în 2002, Hoechst era, efectiv, de departe cea mai mare dintre întreprinderile avute în vedere prin decizie. Mai exact, cifra sa de afaceri globală era de cel puțin patru ori mai mare decât a celei de a doua întreprinderi menționate din punctul de vedere al dimensiunii, și anume Daicel. În aceste condiții, Comisia putea, în mod întemeiat, să urmărească să asigure caracterul descurajator al amenzii pentru Hoechst.

382    În ceea ce privește al doilea element luat în considerare de Comisie în vederea majorării cuantumului de pornire al amenzii, și anume infrastructurile economice și juridice pe care le au întreprinderile, pentru a fi în măsură să aprecieze mai ușor caracterul ilicit al comportamentului lor, trebuie să se sublinieze, prin opoziție cu cele expuse anterior, că acest element urmărește să sancționeze mai mult marile întreprinderi în legătură cu care se prezumă că dețin suficiente cunoștințe și mijloace structurale pentru a conștientiza caracterul ilicit al comportamentului lor și pentru a evalua eventualele beneficii ale acestuia. Or, trebuie să se considere că, în această ipoteză, cifra de afaceri pe baza căreia Comisia apreciază dimensiunea întreprinderilor în cauză și, prin urmare, capacitatea lor de a determina caracterul și consecințele comportamentului lor trebuie să se raporteze la situația lor la momentul încălcării.

383    În speță, în decizie, Comisia nu precizează ce informații au fost utilizate pentru fundamentarea concluziei potrivit căreia Hoechst putea să aprecieze mai ușor caracterul infracțional al comportamentului său și să conștientizeze consecințele care decurg din acesta din punctul de vedere al dreptului concurenței.

384    Cu toate acestea, este clar că cifra de afaceri globală a societății Hoechst era de 28,181 miliarde de euro în 1995, și anume ultimul an complet anterior consumării încălcării [considerentul (46) al deciziei]. Or, nu se poate susține că, pe această bază, Hoechst nu dispunea de infrastructurile economice și juridice de care dispun marile întreprinderi, ceea ce, de altfel, Hoechst nici nu pretinde. Faptul că celelalte întreprinderi implicate ar fi putut fi de asemenea, în 1995, mari întreprinderi nu poate afecta aprecierea Comisiei în această privință.

385    Rezultă din ceea ce precedă că, prin decizia de a aplica un factor de majorare în speță, Comisia nu a săvârșit o eroare.

386    Celelalte argumente invocate de Hoechst nu pot repune în discuție această concluzie. Mai exact, faptul că Hoechst a cunoscut o diminuare semnificativă a dimensiunii sale, cifra de afaceri scăzându‑i la 9 miliarde de euro, în 2002, sau că Hoechst a cesionat ramura sa de activitate în sectorul sorbaților anterior adoptării deciziei nu este de natură să influențeze legalitatea aplicării factorului de majorare în speță. Astfel, pe de o parte, reducerea dimensiunii societății Hoechst nu repune în discuție faptul că cifra sa de afaceri globală era de 28,181 miliarde de euro în 1995, respectiv ultimul an complet al încălcării. Pe de altă parte, cesionarea ramurii de activitate în sectorul sorbaților nu repune în discuție faptul că, în 2002, an care corespunde ultimului exercițiu financiar anterior adoptării deciziei, Hoechst era cea mai mare dintre întreprinderile implicate.

387    În ceea ce privește faptul, invocat de Hoechst, că nu ar fi trebuit să se aplice un factor de 100 % în speță, acesta nu se întemeiază pe niciun element detaliat. În orice caz, în primul rând, nimic nu permite să se considere că majorarea efectuată de Comisie depășește limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și în liniile directoare. În al doilea rând, trebuie amintit că cifra de afaceri globală a societății Hoechst, în 2002, era de cel puțin patru ori mai mare decât cea a celei de a doua întreprinderi implicate, ca dimensiune, și anume Daicel. Factorul reținut de Comisie reflectă, în această privință, diferența de cifră de afaceri globală, în 2002, între Hoechst și celelalte întreprinderi implicate. În plus, în privința faptului că Hoechst dispunea, în 1995, de cunoștințe și de infrastructuri economice și juridice care îi permiteau să aprecieze mai ușor caracterul ilicit al comportamentului său și să conștientizeze consecințele care decurg din acesta și presupunând că celelalte întreprinderi implicate erau de asemenea, în 1995, întreprinderi de mare dimensiune, nu este necesar, în această privință, să se distingă între două întreprinderi ale căror cifre de afaceri justifică în orice caz calificarea lor ca mari întreprinderi care au astfel de infrastructuri. Rezultă din aceste elemente că factorul de 100 % aplicat de Comisie nu poate fi considerat, în speță, ca fiind disproporționat.

388    Prin prisma acestor elemente, trebuie să se respingă argumentele societății Hoechst care contestă aplicarea unui factor de majorare de 100 % pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale întreprinderii.

389    Prin urmare, trebuie să se respingă primul aspect al celui de al cincilea motiv.

b)     Cu privire la durata încălcării

390    Conform articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, durata încălcării constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a stabili cuantumul amenzii ce trebuie aplicată întreprinderilor care au încălcat normele privind concurența.

391    În ceea ce privește factorul referitor la durata încălcării, liniile directoare stabilesc o distincție între încălcările de scurtă durată (în general mai mici de un an), pentru care cuantumul de pornire reținut în temeiul gravității nu ar trebui să fie majorat, încălcările de durată medie (în general de la unu la cinci ani), pentru care acest cuantum poate fi majorat cu 50 %, și încălcările de lungă durată (în general peste cinci ani), pentru care acest cuantum poate fi majorat cu 10 % pentru fiecare an (punctul 1 B primul paragraf prima, a doua și a treia liniuță).

392    În speță, în decizie, Comisia arată în considerentul (359), că Chisso, Daicel, Hoechst și Ueno au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE în perioada 31 decembrie 1978-31 octombrie 1996. Hoechst nu contestă acest element, nici faptul că încălcarea în cauză a fost calificată de către Comisie ca fiind de „lungă durată”.

393    Rezultă, astfel cum arată Comisia în mod întemeiat în decizie, că încălcarea în cauză a durat 17 ani și 10 luni.

394    În consecință, majorarea de 175 % aplicată în privința societății Hoechst nu este contrară, în sine, liniilor directoare (a se vedea în acest sens Hotărârea Cheil Jedang Corporation/Comisia, punctul 318 de mai sus, punctul 137).

395    În ceea ce privește argumentul societății Hoechst potrivit căruia liniile directoare nu prevăd decât o „creștere mult mai mare”, iar nu stabilirea unui cuantum complet nou, nimic nu permite să se considere că majorarea aplicată de către Comisie depășește limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și în liniile directoare. Utilizarea termenilor „creștere mult mai mare” nu permite să se concluzioneze, astfel cum susține Hoechst, că majorările care depășesc 100 % ar fi contrare metodei de calcul prevăzute în liniile directoare. Trebuie subliniat în această privință că puterile conferite Comisiei de Regulamentul nr. 17 au drept scop să permită acesteia să își îndeplinească misiunea, care îi este încredințată de articolul 81 CE, de a veghea la respectarea normelor privind concurența în cadrul pieței comune. În acest cadru, sunt conforme interesului general evitarea practicilor și a acordurilor anticoncurențiale, descoperirea acestora, precum și sancționarea acestora (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 54).

396    Pe de altă parte, trebuie arătat că, deși punctul 1 B a treia liniuță din liniile directoare nu prevede o majorare automată de 10 % pe an pentru încălcările de lungă durată, acesta lasă Comisiei o marjă de apreciere în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea Cheil Jedang Corporation/Comisia, punctul 318 de mai sus, punctul 134). Or, argumentele prezentate de Hoechst în susținerea motivului său nu urmăresc să demonstreze că s‑a comis o eroare manifestă de apreciere de către Comisie în această privință. În plus, trebuie să se sublinieze că, în măsura în care liniile directoare prevăd că încălcările cu o durată mai mare de cinci ani trebuie considerate ca fiind încălcări de lungă durată și că astfel de încălcări justifică aplicarea unei majorări care poate fi stabilită pentru fiecare an la 10 % din cuantumul reținut pentru gravitatea încălcării, nu se poate observa nicio încălcare a principiului proporționalității în stabilirea duratei încălcării la care a participat Hoechst (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Strintzis Lines Shipping/Comisia, T‑65/99, Rec., p. II‑5433, punctul 194).

397    În ceea ce privește faptul prezentat de Hoechst că înțelegerile cu privire la prețuri și la volume ar fi în mod tipic încălcări de lungă durată și că, în consecință, majorarea pentru durata încălcării ar ține seama pentru a doua oară de gravitatea încălcării, trebuie amintit că, presupunând chiar că anumite tipuri de înțelegeri sunt intrinsec concepute pentru a dura, este important să se facă întotdeauna o distincție, în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, între durata funcționării lor efective și gravitatea lor, astfel cum rezultă aceasta din propria lor natură (Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 275). Prin urmare, majorarea pentru durata încălcării nu ține seama, pentru a doua oară, de gravitatea încălcării.

398    În ceea ce privește împrejurarea invocată, respectiv aceea că faptele din trecutul îndepărtat se prescriu la un anumit moment și că, în consecință, nivelul majorării ar trebui să se diminueze exponențial pe măsura trecerii timpului, este suficient să se amintească faptul că majorarea aplicată de Comisie nu depășește limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și în liniile directoare și că acțiunea Comisiei nu era prescrisă, în speță, în considerarea Regulamentului nr. 2988/74 (a se vedea punctul 225 de mai sus).

399    În sfârșit, în ceea ce privește practica anterioară a Comisiei și în special faptul că, în anumite cazuri, aceasta ar fi majorat cuantumul de plecare al amenzii numai începând din al doilea an, trebuie amintit că această practică nu servește, în sine, drept cadru juridic pentru aplicarea amenzilor în materie de concurență, acesta fiind definit numai în Regulamentul nr. 17 și în liniile directoare (a se vedea Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 292 și jurisprudența citată), și că, pe de altă parte, operatorii nu pot învesti o încredere legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată de Comisie în exercitarea puterii sale de apreciere (a se vedea Hotărârea Delacre și alții/Comisia, punctul 372 de mai sus, punctul 33 și jurisprudența citată, și Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 344 de mai sus, punctul 171). În plus, liniile directoare prevăd numai că pentru încălcările de scurtă durată (în general mai mici de un an) nu se va aplica nicio majorare. În schimb, pentru încălcările de lungă durată, liniile directoare permit aplicarea unei majorări de 10 % „pentru fiecare an”. Ținând seama de termenii utilizați în liniile directoare în această privință, nu există niciun motiv pentru a considera că primul an de încălcare ar trebui în mod sistematic exclus din calculul efectuat de Comisie (a se vedea în acest sens, în privința încălcărilor de durată medie, Hotărârea Cheil Jedang Corporation/Comisia, punctul 318 de mai sus, punctul 133).

400    Pentru toate aceste considerații, al doilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins și, prin urmare, al cincilea motiv în ansamblul său.

D –  Cu privire la al doilea și la al șaselea motiv privind obiecțiunea întemeiată pe rolul de conducător reținută ca circumstanță agravantă în decizie

401    Prin intermediul celui de al doilea motiv, Hoechst invocă o încălcare a dreptului de fi audiat în privința obiecțiunii întemeiate pe rolul de conducător, reținută ca circumstanță agravantă în decizie. Prin intermediul celui de al șaselea motiv, Hoechst consideră că majorarea întemeiată pe calitatea de conducător este nejustificată.

402    Trebuie să se analizeze, mai întâi, al doilea motiv.

1.     Rezumatul deciziei

403    În considerentele (363)-(367) ale deciziei, interpretate în lumina considerentelor (92)-(95), Comisia indică faptul că, în cazul societății Hoechst, gravitatea încălcării este întărită de rolul de conducător al înțelegerii pe care l‑ar fi avut această întreprindere.

404    Mai exact, în decizie, Comisia arată că Hoechst a fost, împreună cu Daicel, o forță motrice importantă și unul dintre membrii cei mai activi ai cartelului, ținând seama în special de poziția sa pe piață. Hoechst ar fi reușit astfel să beneficieze cel mai mult de pe urma înțelegerii și să impună propunerile sale producătorilor japonezi, de exemplu, în 1992, când ar fi propus să se stabilească o diferență de preț între acidul sorbic și sorbatul de potasiu, propunere urmată de producătorii japonezi în 1994.

405    În plus, în decizia sa, Comisia indică faptul că Hoechst a fost însărcinată, împreună cu Daicel, să planifice și să prezideze reuniunile comune. Aceasta ar fi fost gazda reuniunilor în Europa, pe care le‑ar fi organizat și finanțat. Hoechst ar fi organizat de asemenea anumite reuniuni în afara Comunității. Ea ar fi stabilit contacte regulate cu Daicel în vederea schimbului de informații. În plus, Hoechst ar fi luat mai multe inițiative pentru a asigura în mod eficient controlul respectării cotelor de volum (de exemplu, propunând crearea, în Elveția, a unui organism neutru însărcinat să culeagă cifrele privind vânzările producătorilor japonezi sau adăugând în mod unilateral 600 de tone la cota sa în 1995 în considerarea existenței unor „cantități gri”). Pe de altă parte, în calitate de membru al Chemical Industrial Products Export Co‑operative (CIPEC), Hoechst ar fi avut acces la statisticile referitoare la exporturile japoneze.

406    Hoechst ar fi reușit de asemenea, potrivit deciziei, să își asigure controlul ramurii europene a înțelegerii, în special întreținând contacte regulate și exclusive cu singura altă întreprindere europeană în acest sector.

407    În sfârșit, în decizie, Comisia precizează că, în noiembrie 1996, atunci când a avut loc ultima reuniune comună, Hoechst a încercat, împreună cu Daicel, să îi convingă pe ceilalți membri să continue reuniunile și acordurile.

408    Prin prisma acestor elemente și pentru a ține seama de rolul de conducător deținut de Hoechst, Comisia mărește cuantumul de bază al amenzii cu 30 % ca efect al reținerii circumstanțelor agravante.

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

409    Hoechst arată că, în vederea stabilirii cuantumului amenzii sale, Comisia a ținut seama de pretinsa sa poziție de „coconducător”.

410    Hoechst reproșează Comisiei că nu a audiat‑o cu privire la aprecierea juridică pe care urma să o facă referitor la pretinsul său comportament de conducător. Mai exact, subliniază Hoechst, Comisia nu i‑a adresat o comunicare privind obiecțiunile cu privire la acest subiect.

411    Anterior adoptării unei decizii de aplicare a unei amenzi, Comisia trebuia să acorde întreprinderilor ocazia de a se apăra suficient în raport cu obiecțiunile care le‑au fost aduse. Aceasta ar însemna că reproșurile în fapt și în drept pe care Comisia intenționează să li le adreseze trebuie comunicate viitorilor destinatari ai deciziei prin intermediul unei comunicări privind obiecțiunile (Hoechst face trimitere, în această privință, la Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctele 193 și 194).

412    În speță, nu ar fi existat nimic în comunicarea privind obiecțiunile adresată societății Hoechst care ar arăta că urma să se rețină de către Comisie circumstanța agravantă de conducător. După trimiterea comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu ar fi înștiințat nici că avea intenția să extindă obiecțiunile sale împotriva societății Hoechst prin calificarea acesteia drept conducător. Hoechst ar fi subliniat de altfel că, în lipsa obiecțiunilor referitoare la acest subiect, aceasta nu vedea necesitatea de a aborda aspectul calificării drept conducător (Hoechst face trimitere la răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile). Hoechst ar fi făcut aceleași remarci în cursul audierii din 24 aprilie 2003.

413    Acest demers ascuns al Comisiei ar fi cu atât mai incomprehensibil cu cât argumentele invocate în această privință în decizie ar fi putut fi prezentate la momentul comunicării privind obiecțiunile, deoarece acestea nu se întemeiază pe elemente care ar fi fost aduse doar ulterior la cunoștința Comisiei. Aceasta ar fi încălcat, așadar, nu numai dreptul la apărare al societății Hoechst, ci și dreptul la un proces echitabil. Principiul egalității armelor ar impune ca elementele esențiale ale deciziei ulterioare să fie transmise în același timp cu comunicarea privind obiecțiunile nu numai în privința faptelor și a mijloacelor de probă invocate mai târziu, ci și în privința aprecierii juridice a acestora.

414    Ar fi evident că, dacă Hoechst ar fi cunoscut o astfel de obiecțiune în ceea ce o privește, aceasta nu ar fi așteptat procedura judiciară, ci s‑ar fi apărat încă din stadiul procedurii administrative. Pe de altă parte, ar fi absurd ca părțile implicate să prezinte observații pro domo, cu titlu preventiv, cu privire la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile factuale impuse.

415    Hoechst a concluzionat cu privire la acest aspect că nu poate fi menținută calificarea drept conducător, reținută de Comisie în decizie. Majorarea amenzii, întemeiată pe această calificare, ar fi, așadar, nelegală. Ar rezulta același lucru din argumentele prezentate în considerentele deciziei potrivit cărora, în temeiul acestei poziții de „conducător”, aplicarea titlului B din Comunicarea privind cooperarea din 1996 era exclusă din punct de vedere juridic.

b)     Argumentele Comisiei

416    Comisia subliniază că dreptul la apărare este respectat din moment ce, în decizie, Comisia nu atribuie persoanelor interesate încălcări diferite de cele avute în vedere în expunerea obiecțiunilor și nu reține decât faptele cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să dea explicații. Expunerea de motive ar răspunde acestei cerințe, din moment ce enunță, chiar sumar, dar în mod clar, faptele esențiale pe care se bazează Comisia (Comisia face trimitere la Hotărârea Curții din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, Rec., p. 661, punctele 26 și 94, și la Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctele 138, 191 și următoarele).

417    Potrivit Comisiei, în speță, comunicarea privind obiecțiunile cuprindea deja o descriere a circumstanțelor de drept și de fapt care au fost luate în considerare în decizie pentru calculul amenzii. Astfel, la punctul 296 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia ar fi indicat că ar ține seama în special de „rolul fiecărui participant, în special de rolul de conducător al anumitor întreprinderi”. La punctul 60 din comunicarea privind obiecțiunile, s‑ar fi reproșat expres societății Hoechst că a jucat un „rol de conducător” împreună cu societatea Daicel în cadrul reuniunilor comune (Comisia face de asemenea trimitere la punctul 64 din comunicarea privind obiecțiunile). La punctul 282 din comunicarea privind obiecțiunile, Hoechst ar fi prezentat ca unul dintre „principalii participanți” la înțelegere.

418    În plus, Hoechst ar fi fost informat în prealabil cu privire la toate faptele aflate la originea calificării sale drept conducător al înțelegerii prin intermediul comunicării privind obiecțiunile (în special la punctele 60, 77, 79, 94, 166, 178, 179, 210 și următoarele și la punctul 282 din comunicarea privind obiecțiunile). Comisia are în vedere de asemenea considerentele (347)-(367) ale deciziei, cu o trimitere la considerentele (92)-(95) ale acesteia.

419    Comisia a concluzionat cu privire la acest aspect că Hoechst avea posibilitatea de a lua poziție referitor la obiecțiunea întemeiată pe rolul său de conducător anterior adoptării deciziei, ceea ce ar fi și făcut de altfel, atât în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, cât și în cursul audierii. Faptul că Hoechst nu ar fi subscris la această obiecțiune pe care ar fi încercat să o conteste în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile nu ar schimba nimic în faptul că i‑ar fi fost adusă această obiecțiune.

3.     Aprecierea Tribunalului

420    Trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar care trebuie respectat, chiar dacă este vorba despre o procedură cu caracter administrativ (Hotărârea Curții din 13 februarie 1979, Hoffmann‑Laroche/Comisia, 85/76, Rec., p. 461, punctul 9, și Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Arbed/Comisia, C‑176/99 P, Rec., p. I‑10687, punctul 19, Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, punctul 216 de mai sus, punctul 32).

421    În special, acest principiu impune ca o comunicare privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi căreia intenționează să îi aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor privind concurența să conțină elementele esențiale reținute în privința sa, precum faptele reproșate, calificarea acestora și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia pentru ca acea întreprindere să fie în măsură să își prezinte în mod util argumentele în cadrul procedurii administrative desfășurate împotriva ei (a se vedea Hotărârea Arbed/Comisia, punctul 420 de mai sus, punctul 20 și jurisprudența citată).

422    În ceea ce privește, mai exact, calculul amenzilor, Comisia își îndeplinește obligația de a respecta dreptul întreprinderilor de a fi audiate din moment ce aceasta indică în mod expres, în comunicarea privind obiecțiunile, că va examina necesitatea aplicării unor amenzi întreprinderilor implicate și din moment ce enunță principalele elemente de fapt și de drept susceptibile să conducă la o amendă, precum gravitatea și durata încălcării presupuse și faptul că a săvârșit această încălcare „în mod deliberat sau din neglijență”. Astfel, aceasta le acordă elementele necesare pentru a se apăra nu numai împotriva unei constatări a încălcării, ci și împotriva aplicării unei amenzi (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 344 de mai sus, punctul 428; a se vedea Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 199 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 139; a se vedea de asemenea în acest sens, Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 21).

423    Este necesar de asemenea să se amintească faptul că rolul de „lider” deținut de una sau de mai multe întreprinderi în cadrul unei înțelegeri trebuie luat în considerare în calculul cuantumului amenzii, în măsura în care întreprinderile care au deținut un astfel de rol trebuie, de aceea, să aibă o răspundere deosebită în raport cu celelalte întreprinderi (Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctul 301, și Hotărârea Tribunalului BASF/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 281; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mayr‑Melnhof/Comisia, T‑347/94, Rec., p. II‑1751, punctul 291). Potrivit acestor principii, punctul 2 din liniile directoare stabilește, sub titlul „Circumstanțe agravante”, o listă neexhaustivă de circumstanțe care pot justifica o majorare a cuantumului de bază al amenzii și care cuprinde, printre altele, „rolul de conducător sau de instigator la încălcare” (a treia liniuță). În acest cadru, pentru a fi calificată drept conducător, întreprinderea în cauză trebuie să fi reprezentat o forță motrice semnificativă pentru înțelegere (a se vedea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 374).

424    În speță, în primul rând, trebuie arătat că, deși toate elementele de fapt care au fost reținute de Comisie în decizie pentru a întemeia obiecțiunea privind calitatea de conducător erau deja prezente în comunicarea privind obiecțiunile, aceste elemente erau reluate la diverse puncte din această comunicare privind obiecțiunile, fără să se fi stabilit vreo legătură între acestea și fără să li se fi dat vreo calificare oarecare de către Comisie. Numai în stadiul deciziei aceste elemente au fost reunite într‑o parte unică și a apărut cu claritate obiecțiunea privind calitatea de conducător împotriva societății Hoechst.

425    Mai exact, numai punctul 60 din comunicarea privind obiecțiunile, printre punctele avute în vedere de Comisie în susținerea apărării sale, utilizează termenul „conducător” („leader” în versiunea engleză și „führende Rolle” în versiunea germană a comunicării menționate) în privința societății Hoechst. Cu toate acestea, fraza avută în vedere, în ansamblul său, are următorul conținut: „Hoechst era, împreună cu Daicel, un conducător al reuniunilor comune care aveau loc cu cei patru producători japonezi”. O frază similară era cuprinsă la punctul 64 al comunicării privind obiecțiunile referitor la Daicel („[Daicel] […] era un conducător al reuniunilor comune împreună cu Hoechst”). Totuși, fraza citată anterior, cuprinsă la punctul 60 din comunicarea privind obiecțiunile, poate însemna că Hoechst avusese un rol deosebit în desfășurarea reuniunilor comune – după cum arată, mai mult, celelalte elemente reluate la același punct și care au abordat organizarea materială a reuniunilor menționate – fără să lase totuși să se înțeleagă cu claritate că Hoechst era un „conducător al încălcării”, în sensul liniilor directoare. Această interpretare se coroborează de altfel cu faptul că terminologia utilizată în cadrul deciziei a fost modificată de către Comisie. Astfel, în considerentul (92) al deciziei, Comisia reține: „Împreună cu Daicel, Hoechst era însărcinată să stabilească și să prezideze reuniunile comune”. Aceeași modificare a fost inserată în privința societății Daicel, Comisia indicând în decizie: „Împreună cu Hoechst, Daicel era însărcinată să stabilească și să prezideze reuniunile comune” [considerentul (89)]. În plus, în timp ce în decizie Comisia precizează că Hoechst era, împreună cu Daicel, însărcinată să „stabilească” reuniunile comune, această funcție părea să fi fost atribuită, în comunicarea privind obiecțiunile, exclusiv societății Daicel, după cum reiese de la punctul 64 din comunicarea menționată, redactat după cum urmează: „[Daicel] organiza reuniunile pregătitoare, era însărcinată să stabilească reuniunile comune și era un conducător al reuniunilor comune, împreună cu Hoechst”.

426    În al doilea rând, în privința faptului, arătat la punctul 77 din comunicarea privind obiecțiunile, că Hoechst era „în mod normal” prima care a anunțat noul preț în Europa, urmată de producătorii japonezi, trebuie să se sublinieze că simplul fapt, pentru membrul unei înțelegeri, de a fi fost primul care a anunțat un nou preț sau o creștere de preț nu poate fi considerat ca un indiciu al rolului său de conducător al înțelegerii, dacă împrejurările cauzei arată că prețul sau creșterea în cauză au fost stabilite anterior unui acord comun cu ceilalți membri ai înțelegerii și că aceștia din urmă au hotărât deopotrivă care dintre ei să facă anunțul respectiv în premieră, o asemenea desemnare indicând că faptul de a anunța în premieră prețul sau creșterea nu este decât un act de strictă respectare a unei scheme predefinite prin voință comună, iar nu o inițiativă spontană care dă un impuls înțelegerii (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 427). În speță, astfel cum rezultă de la punctele 150, 158 și 190 din comunicarea privind obiecțiunile, anumite anunțuri cu privire la prețuri erau programate de membrii înțelegerii care prevedeau, eventual, care întreprindere să facă prima anunțul. Punctul 77 din comunicarea privind obiecțiunile, citată anterior, nu permitea, așadar, să se concluzioneze în mod clar, în considerarea celorlalte elemente cuprinse în comunicarea menționată, că anunțurile privind prețurile efectuate de Hoechst corespundeau unei inițiative spontane care dădea un impuls înțelegerii.

427    În al treilea rând, în privința faptului, menționat la punctul 94 din comunicarea privind obiecțiunile, că Daicel și Hoechst se puneau de acord în legătură cu agenda reuniunilor comune, este necesar să se constate, astfel cum rezultă de la punctul 207 din comunicarea privind obiecțiunile, că agenda reuniunilor comune era mai întâi elaborată, pe parcursul reuniunilor pregătitoare, de către producătorii japonezi și propusă, ulterior, societății Hoechst. Astfel cum reiese de la punctul 204 din comunicarea privind obiecțiunile, aceste reuniuni pregătitoare permiteau de asemenea producătorilor japonezi să se pună de acord cu privire la prețurile țintă și cu privire la cotele de volum care erau, ulterior, propuse societății Hoechst.

428    În al patrulea rând, în ceea ce privește împrejurarea, constatată la punctul 166 din comunicarea privind obiecțiunile, că Hoechst avea acces, în calitate de membru al CIPEC, la statisticile privind exporturile japoneze, în timp ce producătorii japonezi nu puteau avea acces la statisticile oficiale germane, aceasta nu se poate interpreta, în sine, ca însemnând că Hoechst reprezenta o forță motrice pentru înțelegere.

429    În al cincilea rând, în ceea ce privește contactele bilaterale ale societății Hoechst cu producătorii japonezi la care se face referire la punctele 210 și 211 din comunicarea privind obiecțiunile, trebuie arătat că, deși aceste contacte erau în mare parte stabilite cu Daicel, Hoechst întreținea deopotrivă relații cu Ueno și cu Nippon Synthetic, astfel cum se menționează la punctul 211 din comunicarea privind obiecțiunile. În privința celorlalte contacte bilaterale avute în vedere la punctul 212 și următoarele din comunicarea privind obiecțiunile, trebuie să se constate că, astfel cum rezultă în special de la punctele 219 și 220 din comunicarea menționată, unele dintre aceste contacte rezultau din voința tuturor membrilor înțelegerii sau chiar numai a producătorilor japonezi.

430    În al șaselea rând, în privința frazei reluate la punctul 282 din comunicarea privind obiecțiunile și prezentată de Comisie, potrivit căreia Hoechst era unul dintre actorii principali ai înțelegerii, aceasta trebuie repoziționată în contextul său. Astfel, punctul 281 și următoarele din comunicarea privind obiecțiunile, în mod evident, urmăresc să precizeze întinderea responsabilităților societății Hoechst, pe de o parte, și ale societății Nutrinova, pe de altă parte, în măsura în care această din urmă întreprindere a preluat ramura de activități în sectorul sorbaților de la Hoechst începând cu septembrie 1997. Această frază nu se putea interpreta, în orice caz nu suficient de precis, ca delimitând un oarecare rol de conducător deținut de Hoechst.

431    Desigur, câteva elemente factuale menționate în comunicarea privind obiecțiunile, în special la punctele 79 (propunere de stabilire a unei diferențe de preț între acidul sorbic și sorbatul de potasiu), 178 (propunere de creștere a cotei de volum a societății Hoechst) și 179 (propunere de încredințare a datelor cu privire la vânzările producătorilor japonezi unei organizații neutre), reflectă inițiative ocazionale ale societății Hoechst. Cu toate acestea, privite în ansamblu, elementele menționate de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile, și care susțin concluzia la care a ajuns în cuprinsul deciziei cu privire la rolul de conducător deținut de Hoechst, erau insuficient de exacte în privința întinderii și a calificării lor.

432    În plus, deși Comisia a putut să lase să se înțeleagă, la punctul 295 din comunicarea privind obiecțiunile, că ar ține seama de rolul de conducător deținut de „anumite întreprinderi”, această indicație nu era suficientă, ținând seama de imprecizia restului comunicării privind obiecțiunile, pentru a permite societății Hoechst să stabilească dacă era sau nu era vizată de o eventuală calificare drept conducător.

433    Pentru toate considerațiile ce precedă, este necesar să se considere că, deși faptele reproșate societății Hoechst erau abordate în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia nu le‑a dat o calificare suficient de precisă care să permită reclamantei să se apere în mod eficient.

434    Este necesar de altfel să se menționeze în această privință că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Hoechst preciza:

„Hoechst/Nutrinova nu a jucat un rol decisiv în cadrul înțelegerii. Termenul «conducător» reluat la punctul 60 din comunicarea privind obiecțiunile nu este clar în această privință [...] Referirea la «conducător» la punctul 60 din comunicarea privind obiecțiunile privește exclusiv rolul societății Hoechst/Nutrinova de gazdă și de organizator al reuniunilor comune care se țineau în Europa.”

435    De asemenea, în cursul audierii care a avut loc la 24 aprilie 2003, consilierii societății Hoechst și ai societății Nutrinova declară că această întreprindere îndeplinea toate condițiile pentru a obține imunitatea la amendă, precizând următoarele:

„În ceea ce privește rolul societății Hoechst și al societății Nutrinova de gazde ale reuniunilor comune care au avut loc în Europa, trebuie să se sublinieze că, întrucât clienții mei erau singura întreprindere europeană care a participat la aceste reuniuni comune, era pur și simplu natural ca acestea să răspundă de organizarea reuniunilor în Europa. Totuși, aceasta nu implică niciun rol de conducător în cadrul înțelegerii.”

436    Rezultă că imprecizia comunicării privind obiecțiunile referitoare la calificarea societății Hoechst drept conducător a condus această întreprindere la concentrarea asupra organizării de reuniuni comune, singura temă abordată inițial de Comisie la punctul 60 din comunicarea privind obiecțiunile. În lipsa unei mai mari precizii și ținând seama de răspândirea celorlalte elemente factuale în comunicarea privind obiecțiunile, Hoechst nu a fost pusă în măsură să adopte o apărare eficientă cu privire la acest aspect.

437    De altfel, este necesar să se amintească faptul că imprecizia termenului „conducător”, utilizat la punctul 60 din comunicarea privind obiecțiunile, a fost conștientizată de Comisie, împrejurare care rezultă îndeosebi din faptul că aceasta a modificat terminologia utilizată în cadrul deciziei.

438    Pentru toate aceste considerații, al doilea motiv trebuie admis. În consecință, fără să fie necesar să se analizeze al șaselea motiv, trebuie să se reformeze decizia, în măsura în care reține circumstanța agravantă de conducător împotriva societății Hoechst.

439    Consecințele concrete ale acestei reformări vor fi determinate ulterior.

E –  Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe caracterul nejustificat al majorării amenzii pentru încălcări repetate

1.     Rezumatul deciziei

440    Considerentul (363) al deciziei este redactat după cum urmează:

„În cazul societății Hoechst, gravitatea încălcării este întărită de împrejurările următoare:

a)      Hoechst a deținut un rol de conducător al înțelegerii [considerentele (92)-(95)];

b)      Hoechst a făcut obiectul unor decizii anterioare ce au concluzionat în sensul existenței unei încălcări de același tip.”

441    Nota de subsol 211 inserată sub considerentul (363) al deciziei este redactată după cum urmează:

„A se vedea Decizia 94/599/CE a Comisiei (PVC II) (JO L 239 din 14.9.1994, p. 14), Decizia 89/191/CEE a Comisiei (PVC I) (JO L 74 din 17.3.1989, p. 21), 86/398/CEE (Polipropilenă) (JO L 230 din 18.8.1986, p. 1) și Decizia 69/243/CEE a Comisiei (Substanțe colorante) (JO L 195 din 7.8.1969, p. 11).”

442    În considerentul (368) al deciziei, Comisia indică:

„Este necesar să se procedeze astfel încât amenda să aibă un efect suficient de descurajator. Comisia observă că, în cadrul unor decizii anterioare adresate societății Hoechst, aceasta fusese invitată să pună capăt comportamentului său anticoncurențial și să se abțină de la repetarea acestuia [a se vedea considerentul (363)]. Acest fapt ar fi trebuit să o determine să acorde o atenție deosebită respectării dreptului comunitar al concurenței și să se abțină de la orice încălcare deliberată. Faptul că aceasta a repetat același comportament arată că amenzile anterioare nu au exercitat asupra sa un efect suficient de descurajator astfel încât să își modifice comportamentul.”

443    Răspunzând argumentelor prezentate de Hoechst, Comisia precizează în considerentul (372) al deciziei:

„În ceea ce privește calitatea de recidivist a societății Hoechst, Comisia arată că ultima decizie prin care această întreprindere a fost obligată să înceteze comportamentul său anticoncurențial și să se abțină de la repetarea acestuia datează din iulie 1994. Ulterior acestei decizii, Hoechst a continuat încălcarea ce face obiectul prezentei proceduri pe parcursul a mai mult de doi ani. Aceasta arată în mod evident că decizia precedentă nu a descurajat‑o să continue participarea la o înțelegere similară.”

444    Prin prisma acestor elemente și pentru a ține seama de calitatea de recidivist a societății Hoechst, Comisia mărește cuantumul de bază al amenzii cu 50 % în temeiul circumstanțelor agravante [considerentul (373) al deciziei].

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

445    Hoechst indică faptul că s‑a procedat de către Comisie la o majorare cu 50 % a cuantumului de bază al amenzii sale de 110 milioane de euro pentru încălcări repetate. Hoechst consideră că această majorare are un cuantum disproporționat și nu înțelege în ce temei s‑ar permite aplicarea unei majorări pentru recidivă legată de încălcări anterioare.

446    În primul rând, Hoechst subliniază că procedurile anterioare avute în vedere în considerentul (363) al deciziei [și anume cele care au dus la emiterea Deciziei 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (IV/31.865 – PVC) (JO L 239, p. 14, denumită în continuare „Decizia PVC II”), a Deciziei 89/191/CEE a Comisiei din 21 decembrie 1988 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CEE (IV/31.866 – PEBD) (JO 1989, L 74, p. 21, denumită în continuare „Decizia PVC I”), a Deciziei 86/398/CEE a Comisiei din 23 aprilie 1986 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CEE (IV/31.149 – Polipropilenă) (JO L 230, p. 1) și a Deciziei 69/243/CEE a Comisiei din 24 iulie 1969 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CEE (IV/26.267 – Substanțe colorante) (JO L 195, p. 11)] nu au nicio legătură cu cauza. Mai exact, în ceea ce privește Decizia PVC II, Hoechst consideră că această decizie ar repeta doar Decizia PVC I, care ar fi fost considerată neavenită de către Tribunal, și anulată ulterior de Curte. Pe de altă parte, Deciziile PVC I și PVC II s‑ar referi la fapte vechi, deoarece acestea ar fi luat sfârșit în 1984. Așadar, în mod greșit ar urmări Comisia, în considerentul (372) al deciziei, să stabilească o legătură între Decizia PVC II și prezenta cauză. La aceasta s‑ar adăuga faptul că fosta activitate a societății Hoechst în sectorul aditivilor alimentari nu ar avea nicio legătură cu activitățile din sectorul PVC. Hoechst arată de asemenea că recent Comisia ar fi inițiat instituirea unei răspunderi colective de grup prin aplicarea unor majorări de 10 % pe an pentru perioada situată între decizia prin care s‑a aplicat o amendă într‑o cauză și sfârșitul încălcării care face obiectul unei alte cauze. Hoechst face trimitere, în această privință, la Decizia 2005/471/CE a Comisiei din 27 noiembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE împotriva societății BPB PLC, Gebrüder Knauf Westdeutsche Gipswerke KG, Société Lafarge SA și Gyproc Benelux NV (Cauza COMP/E-1/37.152 – Plăci de ipsos) (JO 2005, L 166, p. 8). Această practică s‑ar înscrie în cadrul unor noi încălcări săvârșite în mod deliberat de una și aceeași conducere a grupului, și aceasta în pofida aplicării unor măsuri represive asupra unui comportament paralel. Cu toate acestea, în speță, simultaneitatea dintre Decizia PVC II și încălcarea în discuție în prezenta cauză ar decurge din faptul că Comisia nu ar fi fost în măsură să adopte Decizia PVC II decât la unsprezece ani de la încetarea încălcării în această din urmă cauză.

447    În al doilea rând, cauzele avute în vedere de Comisie în considerentul (363) al deciziei ar privi comportamente care ar fi luat sfârșit cel mai târziu în 1984. Ar fi vorba, prin urmare, de fapte prescrise. Hoechst subliniază că Decizia Substanțe colorante a devenit definitivă în urmă cu peste 30 de ani printr‑o hotărâre a Curții. Aceasta ar fi, așadar, prea veche pentru a permite să se concluzioneze cu privire la încălcări repetate. Hoechst adaugă că faptele avute în vedere în Decizia Polipropilenă ar fi fost judecate în ultimă instanță doar în iulie 1999, iar cele avute în vedere în Deciziile PVC I și PVC II, în octombrie 2002, prin urmare, la mult timp după ce au luat sfârșit faptele din prezenta cauză.

448    În al treilea rând, chiar dacă trebuia să se rețină în final că diferite încălcări săvârșite în mod independent într‑un grup și fără legătură subiectivă între ele constituie o circumstanță agravantă, majorarea aplicată ar fi disproporționată. Mai exact, faptul că Hoechst face parte dintr‑un grup ar fi fost luat deja în considerare de două ori de către Comisie: prima oară, stabilind cuantumul de pornire al amenzii la 20 de milioane de euro și a doua oară, majorând cuantumul menționat cu 100 % în considerarea dimensiunii grupului Hoechst. Nu poate fi echitabil să se mai adauge majorări. Prin comparație, Hoechst ar avea de suportat practic un cuantum de bază de paisprezece ori mai mare decât Daicel, în considerarea structurii sale de grup, în timp ce cifra sa de afaceri este de numai patru ori mai mare. Hoechst subliniază de asemenea că, în procedura în care s‑a adoptat Decizia Plăci de ipsos, fusese aplicată o majorare de 10 % pe an pentru perioada situată între decizia anterioară de aplicare a unei amenzi și încetarea încălcării cu privire la produsul avut în vedere. Or, în speță, majorarea aplicată ar fi de 22 % pe an.

449    Cu titlu subsidiar, Hoechst susține că o majorare pentru încălcări repetate nu ar fi echitabilă în ipoteza în care întreprinderea în cauză ar coopera total pe parcursul procedurii administrative. Scopul sancțiunii nu poate justifica această majorare.

b)     Argumentele Comisiei

450    Făcând trimitere la Hotărârile Thyssen Stahl/Comisia, punctul 325 de mai sus (punctul 617), și Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus (punctul 284), Comisia subliniază că noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este înțeleasă în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare.

451    În speță, procedurile în care s‑au emis Deciziile PVC I, PVC II și Substanțe colorante, menționate în decizie, ar fi avut, toate, în vedere înțelegeri cu privire la prețuri sau la cote. Ar fi vorba, așadar, de încălcări similare celei care face obiectul prezentei cauze.

452    În acest context, ar fi irelevant că anumite încălcări (precum cea care a condus la adoptarea Deciziei Substanțe colorante) sunt vechi. Majorarea pentru încălcări repetate nu ar servi la agravarea ulterioară a sancțiunilor trecute, ci la pedepsirea eficace a cazurilor de încălcări repetate. Comisia subliniază în special că trebuie să vegheze cu privire la caracterul descurajator al acțiunii sale (Hotărârea Irish Sugar/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 245) și că încălcările repetate fac parte dintre criteriile pertinente pentru stabilirea amenzii (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 91). Comisia adaugă că ar fi neîndoielnică continuitatea întreprinderii avute în vedere prin deciziile menționate în considerentul (363) al deciziei.

453    Pe de altă parte, contrar celor susținute de Hoechst, Comisia consideră că poate fi impusă o majorare pentru încălcări repetate atunci când încălcarea în cauză a fost săvârșită, chiar dacă decizia cu privire la încălcarea sancționată anterior nu dobândise încă autoritate de lucru judecat. S‑ar da un avertisment din momentul notificării deciziei Comisiei, iar nu doar atunci când această decizie a dobândit autoritate de lucru judecat. De asemenea, majorarea cuantumului de pornire în considerarea dimensiunii grupului societății Hoechst nu s‑ar opune unei majorări a cuantumului de bază pentru încălcări repetate. Majorarea impusă în temeiul dimensiunii grupului nu ar avea nicio legătură cu reprimarea unor încălcări anterioare. Luarea în considerare a încălcărilor anterioare nu ar constitui, așadar, o „dublă pedeapsă”.

454    De asemenea nu ar avea importanță faptul că Hoechst a pus capăt propriilor operațiuni comerciale pe piața relevantă după consumarea încălcării, deoarece ar fi fost activă pe respectiva piață pe tot parcursul încălcării.

455    În cele din urmă, nu ar avea incidență faptul că încălcările anterioare s‑au referit la alte sectoare decât cel al sorbaților. Sancțiunile aplicate activităților de tip cartel referitoare la un produs ar urmări să descurajeze întreprinderile să încalce interdicția în discuție, indiferent de produsul în cauză.

456    În ceea ce privește cuantumul majorării pentru încălcări repetate, Comisia amintește că dispune de o marjă de apreciere în stabilirea cuantumului amenzii (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Martinelli/Comisia, T‑150/89, Rec., p. II‑1165, punctul 59) și că nu este obligată să aplice o formulă matematică precisă. Comisia face trimitere în această privință la mai multe decizii în alte cauze în care se pune în aplicare articolul 81 CE, precum și la Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus (punctul 292), în care au fost aplicate sau au fost autorizate majorări de 50 %.

457    Comparația între prezenta cauză și cauza în care a fost adoptată Decizia Plăci de ipsos ar fi lipsită de relevanță în măsura în care, în perioada 1969-1994, Hoechst ar fi fost „avertizată” în repetate rânduri, fără să adopte măsurile care se impuneau. Prin urmare, nu ar fi exagerat să se majoreze cuantumul de bază al amenzii cu 50 %.

458    În sfârșit, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 1996 nu ar înlătura caracterul de circumstanță agravantă a încălcărilor repetate comise de societatea Hoechst. Potrivit Comisiei, Comunicarea privind cooperarea din 1996 definește condițiile de reducere a amenzii în cazul întreprinderilor care au cooperat cu Comisia. Totuși, această comunicare nu poate justifica neaplicarea sancțiunii în caz de încălcări repetate.

3.     Aprecierea Tribunalului

459    Punctul 2 din liniile directoare prevede, ca exemple de circumstanțe agravante, „încălcări repetate de același tip din partea aceleiași […] întreprinderi [...]”.

460    Noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este prevăzută în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare (Hotărârile Thyssen Stahl/Comisia, punctul 325 de mai sus, punctul 617, și Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 284).

461    Eventualele încălcări repetate figurează printre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul analizei gravității încălcării în cauză (Hotărârea Curții Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 91, și Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctul 26).

462    Comisia dispune de o putere de apreciere în ceea ce privește alegerea elementelor care trebuie luate în considerare în vederea stabilirii cuantumului amenzilor, cum ar fi în special împrejurările particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul disuasiv al amenzilor, fără a fi necesar să se facă referire la o listă obligatorie sau exhaustivă de criterii de care trebuie să se țină seama. Intră în competența Comisiei constatarea și aprecierea caracteristicilor specifice ale unei încălcări repetate și aceasta nu poate fi ținută de un eventual termen de prescripție pentru a face o astfel de constatare (Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 461 de mai sus, punctele 37 și 38).

463    În speță, trebuie arătat că Hoechst nu contestă că cele patru decizii anterioare avute în vedere de Comisie în decizie pentru a motiva constatarea referitoare la existența unor încălcări repetate ar privi și s‑ar aplica unei încălcări de același tip precum cea din prezenta cauză.

464    În ceea ce privește Deciziile Substanțe colorante (adoptată la 24 iulie 1969) și Polipropilenă (adoptată la 23 aprilie 1986), trebuie arătat că încălcarea constatată în decizie a început la 10 ani după adoptarea Deciziei Substanțe colorante și că, în privința Deciziei Polipropilenă, aceasta a fost adoptată pe parcursul duratei încălcării menționate. Pe de altă parte, deși Hoechst ar fi făcut obiectul unei condamnări în cadrul Deciziei Polipropilenă în 1986, aceasta a continuat comportamentul său ilicit pe piața sorbaților, și aceasta timp de 10 ani. Repetarea de către Hoechst a unui comportament ilicit dovedește tendința acesteia de a nu adopta măsurile adecvate ca urmare a constatării în privința sa a unei încălcări a normelor comunitare privind concurența (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 355). Ținând seama de aceste elemente, Hoechst se putea aștepta ca, în speță, Comisia să țină seama de deciziile menționate anterior în cadrul unei posibile calificări de încălcări repetate. În consecință, nimic nu se opunea ca, în cadrul prezentei cauze, în vederea constatării încălcărilor repetate din partea societății Hoechst, Comisia să se întemeieze pe Deciziile Substanțe colorante și Polipropilenă.

465    În ceea ce privește Decizia PVC I (adoptată la 21 decembrie 1988), trebuie să se sublinieze că această decizie a fost declarată inexistentă de către Tribunal (Hotărârea din 27 februarie 1992, BASF și alții/Comisia, T‑79/89, T‑84/89-T‑86/89, T‑89/89, T‑91/89, T‑92/89, T‑94/89, T‑96/89, T‑98/89, T‑102/89 și T‑104/89, Rec., p. II‑315) și, în final, anulată de către Curte (Hotărârea din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C‑137/92 P, Rec., p. I‑2555), iar aceasta înainte de adoptarea de către Comisie a deciziei în prezenta cauză. Trebuie să se sublinieze în această privință, în ceea ce privește anularea pronunțată de către Curte, că articolul 231 CE prevede că, în cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul și neavenit. Pe de altă parte, deși Decizia PVC II, adoptată de Comisie ca urmare a anulării Deciziei PVC I, reia în mare parte elementele factuale ale acestei din urmă decizii, totuși se distinge de aceasta în special prin aceea că reține faptul că acordul sau practica concertată data aproximativ din luna august a anului 1980, în timp ce Decizia PVC I preciza că acordul sau practica concertată în cauză data aproximativ din septembrie 1976. Aceeași este situația și cu privire la cuantumul amenzilor reținute pentru Hoechst (1 milion ECU în Decizia PVC I și 1,5 milioane de euro în Decizia PVC II). Rezultă că cele două decizii nu pot fi considerate identice. În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin referirea la Decizia PVC I, în vederea constatării încălcărilor repetate din partea societății Hoechst, Comisia a săvârșit o eroare în cadrul deciziei adoptate.

466    În ceea ce privește Decizia PVC II, aceasta a fost adoptată cu siguranță la 27 iulie 1994, cu alte cuvinte, în interiorul perioadei în care a avut loc încălcarea, dar a făcut obiectul unor proceduri jurisdicționale care au condus la pronunțarea, după încetarea încălcării în discuție în prezenta cauză, a Hotărârii din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 208 de mai sus, și a Hotărârii din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 153 de mai sus. Cu toate acestea, este necesar să se sublinieze că, la nivel comunitar și conform articolului 256 primul paragraf CE, Decizia PVC II reprezenta titlu executoriu, din moment ce impunea o obligație pecuniară în sarcina altor persoane decât statele membre, iar aceasta în pofida introducerii acțiunii în anulare împotriva acestei decizii în temeiul articolului 230 CE. Astfel, în temeiul articolului 242 CE, acțiunile cu care este sesizată instanța comunitară nu au efect suspensiv [Hotărârea Tribunalului din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, Rec., p. II‑2169, punctele 50 și 51; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului din 21 aprilie 2005, Holcim (Deutschland)/Comisia, T‑28/03, Rec., p. II‑1357, punctul 121]. Pe de altă parte, este clar că Hoechst nu a solicitat suspendarea executării Deciziei PVC II în temeiul articolului 242 a doua teză CE. În cele din urmă, trebuie arătat că Hotărârile Tribunalului și Curții, care, în plus, au confirmat decizia, au intervenit anterior adoptării deciziei. Rezultă că, pentru constatarea existenței încălcărilor repetate din partea societății Hoechst, Comisia se putea întemeia pe Decizia PVC II.

467    Ținând seama de aceste elemente, trebuie să se concluzioneze că, pentru constatarea încălcărilor repetate din partea societății Hoechst, Comisia se putea întemeia pe Deciziile Substanțe colorante, Polipropilenă și PVC II, însă nu pe Decizia PVC I.

468    Cu toate acestea, eroarea săvârșită de Comisie cu privire la Decizia PVC I nu poate repune în discuție calificarea de încălcări repetate reținută în speță, nici chiar cota de majorare aplicată.

469    În ceea ce privește calificarea de încălcări repetate, aceasta este suficient susținută prin Deciziile Substanțe colorante, Polipropilenă și PVC II.

470    În ceea ce privește cota de majorare aplicată în speță, nimic în cadrul deciziei nu indică faptul că, prin constatarea Comisiei în sensul că această calificare decurge din mai multe antecedente, s‑a ajuns la o majorare superioară a cuantumului amenzii ca efect al circumstanței agravante, în raport cu cea care ar fi fost stabilită în cazul în care ar fi fost identificat un singur antecedent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2005, Danone/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 366).

471    Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul societății Hoechst potrivit căruia majorarea aplicată ar fi disproporționată, inclusiv în raport cu celelalte întreprinderi avute în vedere în decizie, este suficient să reamintim că, în stabilirea cuantumului amenzii, Comisia dispune de o putere de apreciere și nu este ținută să aplice o formulă matematică precisă. În plus, în vederea stabilirii cuantumului amenzii, Comisia trebuie să vegheze la caracterul descurajator al acțiunii sale. Or, încălcările repetate reprezintă o circumstanță care justifică o majorare considerabilă a cuantumului de bază al amenzii. Astfel, încălcările repetate reprezintă dovada faptului că sancțiunea aplicată anterior nu a fost suficient de descurajatoare. În speță, nimic nu permite să se considere că este disproporționată majorarea cuantumului de bază al amenzii cu 50 % în vederea orientării comportamentului societății Hoechst către respectarea normelor privind concurența din tratat (a se vedea în acest sens Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 293).

472    Prin urmare, trebuie să se considere că sunt fondate atât calificarea de încălcări repetate reținută în speță, precum și cota de majorare aplicată.

473    Celelalte argumente invocate de Hoechst nu pot repune în discuție această concluzie.

474    În ceea ce privește faptul că activitatea anterioară a societății Hoechst în sectorul aditivilor alimentari nu ar avea nicio legătură cu activitățile sale în sectorul PVC, trebuie să se sublinieze că liniile directoare se referă la „o încălcare de același tip” din partea aceleiași întreprinderi. În aceste condiții, din momentul în care o întreprindere săvârșește o încălcare de același tip, chiar dacă sectorul economic avut în vedere este diferit, poate fi reținută de către Comisie o circumstanță agravantă. În consecință, argumentul societății Hoechst în această privință nu poate fi reținut.

475    În ceea ce privește faptul că s‑ar fi inițiat de către Comisie, într‑o altă cauză anterioară deciziei, instituirea unei răspunderi colective de grup prin aplicarea unor majorări de 10 % pe an pentru perioada situată între decizia prin care s‑a aplicat o amendă într‑o cauză și încetarea încălcării într‑o altă cauză, trebuie amintit că practica decizională anterioară a Comisiei nu servește în sine drept cadru juridic pentru aplicarea amenzilor în materie de concurență, acesta fiind definit numai în Regulamentul nr. 17 și în liniile directoare (a se vedea Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 292 și jurisprudența citată), și că, pe de altă parte, operatorii nu pot învesti o încredere legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată de Comisie în exercitarea puterii sale de apreciere (a se vedea Hotărârea Delacre și alții/Comisia, punctul 372 de mai sus, punctul 33 și jurisprudența citată, și Hotãrârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 344 de mai sus, punctul 171).

476    În sfârșit, astfel cum subliniază Comisia, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 1996 nu ar înlătura caracterul de circumstanță agravantă al încălcărilor repetate din partea societății Hoechst. Prin urmare, argumentul prezentat de Hoechst, potrivit căruia o majorare pentru încălcări repetate nu ar fi echitabilă în ipoteza în care întreprinderea în cauză cooperează în întregime pe parcursul procedurii administrative, este inoperant.

477    Pentru toate aceste considerații, al șaptelea motiv trebuie respins.

F –  Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe aplicarea prin analogie a Comunicării privind cooperarea din 2002, în temeiul „principiului dispoziției celei mai favorabile”

1.     Rezumatul deciziei

478    La punctul 12.2.3 din decizie referitor la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 1996, Comisia arată că Hoechst consideră ca aplicabilă în cauză Comunicarea Comisiei din 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”).

479    Mai întâi, Comisia respinge argumentele prezentate de Hoechst subliniind că punctul 28 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede că respectiva comunicare se aplică începând de la 14 februarie 2002 pentru toate cauzele în care nicio întreprindere nu s‑a prevalat de Comunicarea privind cooperarea din 1996. Or, în speță, mai multe întreprinderi – inclusiv Hoechst – ar fi contactat Comisia în temeiul Comunicării privind cooperarea din 1996. Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu ar fi, așadar, aplicabilă [considerentele (431) și (432) ale deciziei].

480    În continuare, în ceea ce privește „principiul dispoziției celei mai favorabile”, invocat de Hoechst, în primul rând, Comisia reține că aceste comunicări privind cooperarea nu afectează cadrul juridic constituit din articolul 15 din Regulamentul nr. 17. Din moment ce „principiul dispoziției celei mai favorabile” ar necesita o modificare a cadrului juridic care determină cuantumul amenzilor, acest principiu nu ar fi aplicabil în speță [considerentul (434) al deciziei]. În plus, întreprinderile implicate care ar fi oferit cooperarea lor Comisiei ar fi dobândit o încredere legitimă în faptul că această cooperare s‑ar întemeia exclusiv pe Comunicarea din 1996, care era singura aplicabilă în această perioadă [considerentul (435) al deciziei].

481    În al doilea rând, Comisia subliniază că abordarea adoptată în Decizia 1999/210/CE a Comisiei din 14 octombrie 1998 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (Cauza IV/F‑3/33.708 – British Sugar plc, cauza IV/F‑3/33.709 – Tate & Lyle plc, cauza IV/F‑3/33.710 – Napier Brown & Company Ltd, cauza IV/F‑3/33.711 – James Budgett Sugars Ltd) (JO 1999, L 76, p. 1), nu se poate transpune în speță din moment ce situațiile sunt diferite. Comisia precizează cu privire la acest aspect că, în cazul British Sugar/Tate & Lyle, nu exista încă un regim de clemență, atât timp cât Comisia a decis să aplice, prin analogie, dispozițiile Comunicării privind cooperarea din 1996 [considerentul (436) al deciziei].

482    În al treilea rând, nu ar fi posibil să se concluzioneze că, în general, Comunicarea privind cooperarea din 2002 este mai favorabilă decât Comunicarea privind cooperarea din 1996. Faptul că modificarea efectuată aduce sau nu aduce un avantaj unei anumite întreprinderi ar depinde foarte mult de situația sa concretă [considerentul (437) al deciziei].

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

483    Hoechst arată că ar fi trebuit să obțină o imunitate, prin aplicarea, pe cale de analogie, a Comunicării privind cooperarea din 2002. Hoechst subliniază că a expus deja aceste argumente în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile.

484    Hoechst arată că începuse deja să coopereze în toamna anului 1998, într‑un moment în care nu exista decât Comunicarea privind cooperarea din 1996. Cu toate acestea, trebuia să se țină seama de faptul că, potrivit principiilor generale de drept penal, trebuia să se aplice reglementarea cea mai favorabilă. Cât timp Comunicarea privind cooperarea din 2002 este mai favorabilă decât Comunicarea privind cooperarea din 1996, ar trebui să se aplice cea dintâi.

485    Potrivit Comunicării privind cooperarea din 2002, orice întreprindere care a participat la o înțelegere, așadar, chiar un „conducător” ar putea formula o cerere de imunitate. Hoechst subliniază că excluderea unei reduceri semnificative a amenzii în privința conducătorilor, potrivit titlului B din Comunicarea privind cooperarea din 1996, nu a fost reluată în Comunicarea privind cooperarea din 2002. Pe de altă parte, Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar fi mai favorabilă primei persoane care a cooperat în sensul că nu ar mai impune acestei persoane decât prezentarea de probe care să permită Comisiei să adopte o decizie care să dispună efectuarea de verificări în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17. Pentru ca cererea de imunitate să se concretizeze, nu ar fi nici măcar necesar să se comunice toate probele care există în privința întreprinderii. Comunicarea unor astfel de probe ar putea avea loc chiar oral, potrivit unei practici constante a Comisiei, dacă întreprinderea invocă riscul unei comunicări a înscrisurilor în Statele Unite.

486    În speță, informațiile pe care le‑a oferit Hoechst la 29 octombrie 1998 ar fi fost suficiente pentru a‑i acorda imunitate în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002. Hoechst ar fi prezentat astfel, în premieră, cererea sa formală de imunitate și ar fi făcut, de asemenea în premieră, declarațiile orale necesare. Dacă ar fi fost aplicabilă Comunicarea privind cooperarea din 2002, Comisia ar fi trimis societății Hoechst, în aceste împrejurări, la începutul anului 1999, o scrisoare prin care îi acorda o imunitate provizorie. Cererea sa de imunitate ar fi fost astfel încoronată de succes în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, contrar celor pretinse de Comisie la punctul 437 din decizie.

487    Hoechst indică în continuare că, fiind un principiu general de drept, „principiul dispoziției celei mai favorabile” este aplicabil atât în procedurile cu caracter penal, cât și în procedurile administrative. Hoechst face trimitere în special la Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), care prevede că „nicio sancțiune administrativă nu poate fi impusă în absența unor dispoziții în acest sens prevăzute într‑un act comunitar emis anterior abaterii respective” și că, „în cazul modificării ulterioare a dispozițiilor care impun sancțiuni administrative și care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispozițiile mai favorabile”.

488    Hoechst adaugă că „principiul dispoziției celei mai favorabile” a fost aplicat de Curte în Hotărârea din 17 iulie 1997, Farmers’ Union și alții (C‑354/95, Rec., p. I‑4559, punctele 40 și 41), și că acesta face parte din tradiția juridică valabilă în toate statele membre. Hoechst furnizează în această privință un studiu comparativ care a fost depus în cursul procedurii administrative.

489    Hoechst subliniază, pe de altă parte, că acest principiu a fost recunoscut de către Comisie în Decizia British Sugar/Tate & Lyle, punctul 481 de mai sus, prin precizarea: „Comunicarea [privind cooperarea din 1996] nu este direct aplicabilă decât pentru acțiunile de cooperare care au avut loc ulterior publicării comunicării în Jurnalul Oficial la 18 iulie 1996” și că „în toate celelalte cazuri de cooperare, comunicarea va fi aplicată prin extensie, ceea ce înseamnă că orice tratament favorabil în sensul comunicării [privind cooperarea din 1996] va fi în funcție de măsura în care vor fi fost îndeplinite condițiile cooperării, astfel cum sunt acestea definite în comunicare”.

490    Tribunalul ar fi confirmat aceste principii în Hotărârea din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia (T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 157 și următoarele).

491    De asemenea, Hoechst indică faptul că, în Decizia 2004/421/CE a Comisiei din 16 decembrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva societăților Wieland Werke AG, Outokumpu Copper Products OY, Outokumpu Oyj, KM Europa Metal AG, Tréfimétaux SA și Europa Metalli SpA (cauza COMP/E‑1/38.240 – Tuburi industriale) (rezumat în JO 2004, L 125, p. 50, denumită în continuare „Decizia Tuburi industriale din cupru”), aceasta a precizat că, „contrar prevederilor punctului 23 din Comunicarea din 2002 privind [cooperarea], Comunicarea din 1996 privind [cooperarea] nu prevede o recompensă specifică pentru cel care solicită să beneficieze de măsuri de clemență care prezintă fapte necunoscute anterior de către Comisie și care afectează gravitatea sau durata cartelului” și că, „prin urmare, este oportun ca o astfel de cooperare să fie considerată ca făcând parte dintre circumstanțele atenuante” [considerentul (384) al Deciziei Tuburi industriale din cupru]. În consecință, Comisia ar fi redus cuantumul de bază al amenzii aplicate unei întreprinderi (Outokumpu) de la 38,98 la 22,22 milioane de euro „pentru cooperarea sa eficace în afara cadrului Comunicării privind [cooperarea] din 1996” [considerentul (387) al Deciziei Tuburi industriale din cupru]. Comisia ar fi indicat, în această privință, că „Outokumpu nu trebuia să fie penalizată pentru cooperarea sa prin aplicarea unei amenzi mai ridicate decât cea pe care ar fi trebuit să o plătească în lipsa cooperării” și că, „pentru acest motiv, cuantumul de bază al amenzii societății Outokumpu [era] redus cu o sumă forfetară de 22,22 milioane de euro astfel încât să fie identic cu cuantumul ipotetic al amenzii care ar fi fost aplicată societății Outokumpu pentru o încălcare cu o durată de patru ani” [considerentul (386) al Deciziei Tuburi industriale din cupru].

492    Chiar dacă se intenționa, adaugă Hoechst, să se pornească de la principiul că, prin Comunicarea privind cooperarea din 1996, se creează așteptări legitime din partea terților care trebuie protejați, acest aspect nu ar avea niciun rol în speță. Astfel, numai Chisso ar putea pretinde calitatea de terț demn de protecție. Cu toate acestea, nu s‑ar fi reproșat societății Chisso că este conducător și calitatea de acte de cooperare nu ar fost refuzată contribuțiilor orale ale societății Chisso. Dimpotrivă, Chisso ar fi avut posibilitatea și i s‑ar fi recunoscut dreptul de a se baza pe faptul că s‑ar lua în considerare cu titlu de circumstanțe atenuante contribuțiile orale și scrise pe care aceasta le‑ar aduce în mod voluntar în cursul investigației. Nici încrederea legitimă a societății Chisso nu ar fi fost, de altfel, înșelată dacă aceste principii ar fi fost aplicate de către Comisie pentru Hoechst și dacă aceasta ar fi condus la o scutire de amendă în favoarea sa în aplicarea uneia sau a alteia dintre comunicările privind cooperarea (sau în aplicarea amândurora). În ambele cazuri, actele de cooperare ale societății Hoechst ar fi trebuit să conducă la o scutire de amendă, în timp ce acelea ale societății Chisso, intervenite ulterior, ar fi trebuit să conducă la o reducere a amenzii.

493    Hoechst a concluzionat cu privire la aceasta că, deși Comisia nu avea obligația să acorde o imunitate la amendă potrivit Comunicării privind cooperarea din 1996, aceasta ar fi trebuit să o facă în aplicarea, prin analogie, a Comunicării privind cooperarea din 2002.

494    Hoechst adaugă că, contrar răspunsului Comisiei la o întrebare adresată de Tribunal, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 i‑ar fi permis să obțină imunitate.

495    În primul rând, în opinia societății Hoechst, Chisso nu furnizase în octombrie/noiembrie 1998 toate înscrisurile susceptibile de a fi prezentate. Această obiecțiune nu ar fi trebuit, așadar, să fie adresată numai societății Hoechst. Pe e altă parte, Hoechst indică faptul că funcționarii Comisiei însărcinați cu dosarul nu au solicitat imediat prezentarea înscrisurilor anunțate și furnizate ulterior. Aceștia nu ar fi solicitat, la acel moment, nici stabilirea unei liste de înscrisuri care să fie prezentate ulterior.

496    În al doilea rând, ar fi absurd să se considere că elementele comunicate de către Hoechst la 29 octombrie 1998 nu sunt suficiente pentru adoptarea unei decizii prin care să se dispună efectuarea unor investigații în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17. Hoechst subliniază, în această privință, că, fără să fie necesar să dispună efectuarea unei investigații, Comisia era în măsură să dovedească existența înțelegerii. În ceea ce privește faptul că elemente specifice cu privire la întreprinderile implicate (în special adresa birourilor) nu s‑ar fi aflat la dispoziția Comisiei, Hoechst arată că întreprinderilor menționate le‑au fost adresate de către Comisie solicitări de informații. Așadar, aceasta ar fi știut deja, la momentul respectiv și datorită cooperării societății Hoechst, cui să adreseze astfel de solicitări de informații.

b)     Argumentele Comisiei

497    Pentru Comisie, aplicarea „principiului dispoziției celei mai favorabile” presupune o modificare a temeiului juridic decisiv pentru stabilirea amenzii. Or, nu ar fi avut loc nicio modificare de acest tip. Mai exact, articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu ar fi fost modificat prin Comunicarea privind cooperarea din 2002. Aceasta din urmă definește numai criteriile pentru acordarea unui tratament preferențial anumitor întreprinderi dornice să coopereze cu Comisia fără să modifice totuși cadrul juridic care servește la stabilirea amenzilor care trebuie aplicate. Comisia face trimitere în această privință, prin analogie, la Hotărârea LR AF 1998/Comisia, punctul 422 de mai sus (punctul 233).

498    Comisia precizează de asemenea că, deși este ținută în exercitarea puterii sale discreționare de Comunicarea privind cooperarea în vigoare, această obligație există numai atât timp cât aceste norme sunt aplicabile. Comisia subliniază în acest context că aceste norme creează o încredere legitimă pentru întreprinderile în cauză. În speță, încrederea legitimă a întreprinderilor cu privire la tratamentul favorabil care ar decurge din cooperare ar fi întemeiată în exclusivitate pe Comunicarea privind cooperarea din 1996, în vigoare la momentul respectiv. În măsura în care Comunicarea privind cooperarea din 1996 nu ar fi creat o încredere legitimă numai societății Hoechst, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 ar fi exclusă.

499    În plus, în speță, nu ar fi vorba despre dispoziții penale de drept material, ci de dispoziții susceptibile să justifice ridicarea unei sancțiuni. Principiul „dispoziției celei mai favorabile” nu se poate aplica în ceea ce privește o comunicare privind cooperarea. Atât dispozițiile anterioare, cât și cele noi ar porni de la principiul că imunitatea ar putea fi acordată numai unei singure întreprinderi. O aplicare a „principiului dispoziției celei mai favorabile” ar avea drept consecință că, în cazul în care două întreprinderi ar fi încheiat acorduri ilegale și ar fi solicitat imunitatea, una dintre acestea fiind prima care a cooperat în temeiul Comunicării privind cooperarea din 1996, iar cealaltă procedând în același mod în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, ar trebui în mod obligatoriu să se acorde imunitate ambelor întreprinderi. Aceasta ar duce la o lipsă totală a sancțiunii pentru cele două părți la înțelegere, ceea ce nu poate constitui în niciun caz obiectivul unei comunicări privind cooperarea.

500    Pe de altă parte, prezenta cauză s‑ar distinge de cea în care s‑a adoptat Decizia 1999/210 (punctul 481 de mai sus). În acel moment, Comisia ar fi aplicat Comunicarea privind cooperarea din 1996 prin analogie, în procedurile în desfășurare în cursul cărora cooperarea avusese loc anterior publicării acestei comunicări. În speță, potrivit Comisiei, o astfel de abordare nu era indicată, deoarece Comunicarea privind cooperarea din 2002 conține ea însăși, la punctul 28, linii directoare clare cu privire la tratamentul cazurilor tranzitorii. Aceste linii directoare ar garanta egalitatea de tratament tuturor întreprinderilor interesate.

501    În ceea ce privește Decizia Tuburi industriale din cupru, avută în vedere la punctul 491 de mai sus și invocată de Hoechst, Comisia precizează că aceasta nu a aplicat „principiul dispoziției celei mai favorabile” în ceea ce privește Comunicarea privind cooperarea din 2002. Aceasta ar fi considerat doar, potrivit punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare, că o împrejurare care justifică, potrivit noului regim, o recompensă specială reprezenta o colaborare efectivă a întreprinderii la procedură, în afara domeniului de aplicare al Comunicării privind cooperarea din 1996.

502    Comisia adaugă, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, că, pornind chiar de la ipoteza unei aplicări a Comunicării privind cooperarea din 2002 la speță, Hoechst nu ar fi putut beneficia de o imunitate, și nici chiar de o reducere mai importantă a amenzii care i‑a fost aplicată.

503    În ceea ce privește imunitatea la amendă, în primul rând, Comisia arată că Hoechst nu a furnizat, în octombrie/noiembrie 1998, toate elementele de probă de care dispunea, iar aceasta contrar punctului 13 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Pentru aceleași motive, punctul 13 litera (b) din comunicarea menționată nu ar fi fost aplicabil în măsura în care Comisia nu ar fi primit o listă descriptivă care să reflecte în mod exact natura elementelor de probă pertinente. În plus, Hoechst ar fi trebuit să se angajeze să prezinte aceste elemente de probă la o „dată convenită ulterior”. Prin urmare, potrivit Comisiei, în toamna anului 1998, Hoechst nu îndeplinea condițiile prevăzute la punctul 13 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Pornind de la constatarea faptului că Hoechst a furnizat în martie și în aprilie 1999 toate elementele de probă de care dispunea, aceasta nu ar fi putut să reunească condițiile prevăzute la punctul 13 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 decât în acel moment. Or, Comisia ar fi dispus deja de probe suficiente pentru a constata o încălcare a articolului 81 CE, ceea ce ar fi împiedicat societatea Hoechst, ținând seama de punctul 10 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, să poată beneficia de o imunitate la amendă.

504    În al doilea rând, în lipsa unor informații detaliate cu privire la persoanele care reprezentau întreprinderile care au luat parte la înțelegere, precum și la localizarea birourilor, Comisia nu ar fi putut, potrivit punctului 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, să adopte o decizie prin care să dispună efectuarea de verificări în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17. Aceasta cu atât mai mult cu cât celelalte întreprinderi implicate erau japoneze și cu cât Hoechst ar fi declarat, în plus, că nu exista nicio indicație cu privire la participarea la înțelegere a singurului alt operator european.

505    În al treilea rând, reluând punctul 456 din decizie, Comisia apreciază că Hoechst a furnizat, cu ocazia reuniunii din 29 octombrie 1998, o versiune inexactă a faptelor și că a insistat într‑un mod înșelător asupra caracterului moderat al înțelegerii. Această descriere nu ar fi putut fi considerată drept „un element de probă” care să permită Comisiei să constate o încălcare a articolului 81 CE, în sensul punctului 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

506    În ceea ce privește reducerea amenzii, Comisia subliniază că aceasta nu poate depăși 50 % în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 și poate fi chiar inferioară. Această reducere ar ține cont de data și de gradul de valoare adăugată ale elementelor de probă în cauză. În acest temei, Comisia apreciază că declarația înșelătoare a societății Hoechst cu privire la caracterul moderat al înțelegerii ar fi fost reținută împotriva acesteia și că ar fi fost acordată o reducere mai mică de 50 %.

3.     Aprecierea Tribunalului

507    Cu titlu introductiv, trebuie înlăturată o aplicare „prin analogie” a Comunicării privind cooperarea din 2002, din moment ce cooperarea societății Hoechst pe parcursul procedurii era guvernată de Comunicarea privind cooperarea din 1996. Prezenta situație se distinge, în această privință, de cazurile avute în vedere de Hoechst, în care Comunicarea privind cooperarea din 1996 a putut fi aplicată, prin analogie, unor situații care au debutat anterior adoptării comunicării menționate, dar care nu erau supuse niciunei alte norme juridice.

508    În măsura în care motivul societății Hoechst poate fi interpretat în sensul că, prin intermediul său, se invocă, de fapt, existența unui conflict de legi în timp, este suficient să se constate că un astfel de conflict nu poate exista. Astfel, punctul 28 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede în mod clar că respectiva comunicare se aplică începând cu 14 februarie 2002 pentru toate cauzele în care nicio întreprindere „nu s‑a prevalat de [Comunicarea privind cooperarea din 1996]”. Or, în speță, întreprinderile implicate, printre care Hoechst, s‑au prevalat de Comunicarea privind cooperarea din 1996.

509    Mai mult, trebuie arătat că această cooperare a întreprinderilor avute în vedere a început la sfârșitul anului 1998, și anume într‑un moment în care numai Comunicarea privind cooperarea din 1996 era aplicabilă, dar a continuat ulterior publicării Comunicării privind cooperarea din 2002, ultima cerere de informații adresată de Comisie datând din 13 decembrie 2002. Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, doar în etapa adoptării deciziei, Comisia s‑a pronunțat în mod definitiv cu privire la cooperarea întreprinderilor avute în vedere și în special cu privire la problema de a stabili ce întreprindere putea beneficia, eventual, de o imunitate la amendă. În consecință, actele de cooperare ale întreprinderilor avute în vedere, în cadrul Comunicării privind cooperarea din 1996, și‑au produs efectele ulterior adoptării Comunicării privind cooperarea din 2002. Or, în cazul unor situații juridice care nu și‑au epuizat încă efectele, o reglementare nouă este de imediată aplicare în privința efectelor viitoare ale unei situații născute sub imperiul normei anterioare „în lipsa unor dispoziții tranzitorii” (Hotărârea Curții din 21 ianuarie 2003, Germania/Comisia, C‑512/99, Rec., p. I‑845, punctul 46). Întrucât astfel de dispoziții tranzitorii existau în speță, trebuie să se țină seama de acestea și să se considere că era aplicabilă Comunicarea privind cooperarea din 1996.

510    Această concluzie permite, de altfel, să se respecte principiile securității juridice și încrederii legitime. Trebuie să se sublinieze, în această privință, că o comunicare privind cooperarea presupune o încredere legitimă în faptul de a putea beneficia de un anumit procent de reducere (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 344 de mai sus, punctul 188). Pe de altă parte, având în vedere modul de redactare a titlului B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996, aceasta nu urmărește să recompenseze printr‑o reducere a amenzii foarte importantă decât întreprinderea care a fost realmente „prima” care a furnizat elemente decisive (a se vedea Hotărârea BASF/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 550 și jurisprudența citată).

511    În plus și fără să fie necesar să se stabilească dacă principiul invocat de Hoechst ar fi susceptibil să se aplice comunicărilor privind cooperarea ale Comisiei, este suficient să se constate că această Comunicare privind cooperarea din 2002 este complexă, în sensul că modifică sub mai multe aspecte Comunicarea privind cooperarea din 1996 atât la nivelul normelor de fond, cât și cu privire la normele de procedură. Anumite modificări sunt mai favorabile întreprinderilor implicate. În schimb, alte modificări nu le sunt mai favorabile. În plus, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 variază de la caz la caz. Prin urmare, nu este posibil să se califice Comunicarea privind cooperarea din 2002 ca fiind, în general, mai favorabilă decât Comunicarea privind cooperarea din 1996.

512    Pe de altă parte și în mod specific, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în speță nu ar conduce în mod obligatoriu la un rezultat mai favorabil pentru Hoechst.

513    În această privință, trebuie arătat că, pentru a putea beneficia de o imunitate la amendă în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, întreprinderea trebuie să furnizeze „imediat” Comisiei toate elementele de probă de care dispune deja cu privire la încălcarea prezumată, „sau”, într‑o primă etapă, să prezinte sub formă ipotetică aceste informații, caz în care aceasta trebuie să furnizeze o listă descriptivă a elementelor de probă pe care își propune să le divulge la o dată ulterioară convenită. Această listă trebuie să reflecte în mod exact natura și conținutul elementelor de probă [punctul 13 literele (a) și (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002].

514    În speță și pentru motivele expuse la punctele 574‑578 de mai jos, trebuie să se constate că Hoechst nu a furnizat imediat elementele de probă de care dispunea. Nu reiese nici din înscrisurile de la dosar că Hoechst ar fi furnizat elemente care ar fi permis Comisiei să afle natura și conținutul elementelor care erau în posesia sa și care ar fi putut fi divulgate ulterior.

515    În consecință, aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002 în speță nu ar fi condus în mod obligatoriu la o imunitate la amendă pentru Hoechst.

516    Pe de altă parte și în măsura în care Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede, pe lângă imunitate, o reducere maximă de 50 %, aplicarea sa nu ar fi condus în mod obligatoriu la o reducere a amenzii mai importantă decât aceea deja acordată societății Hoechst.

517    Pentru toate aceste considerații, al zecelea motiv trebuie respins.

G –  Cu privire la al optulea și la al nouălea motiv referitor la aplicarea comunicării privind cooperarea

518    Prin intermediul celui de al optulea motiv, Hoechst consideră că, în ceea ce privește întreprinderea care a cooperat prima, în speță, Comisia a efectuat o apreciere eronată. Prin intermediul celui de al nouălea motiv, Hoechst consideră că, în ceea ce privește conținutul cooperării sale, Comisia a efectuat o apreciere eronată.

519    Trebuie să se analizeze, mai întâi, al optulea motiv.

1.     Rezumatul deciziei

520    În cadrul punctului 12.2.3 din decizie referitor la aplicarea Comunicării privind cooperarea din 1996 se rețin următoarele [considerentul (440) al deciziei]:

„În cadrul unei reuniuni care a avut loc la 13 noiembrie 1998, Chisso a prezentat o descriere orală a activităților înțelegerii și a furnizat probe scrise […] Comisia consideră că societatea Chisso a fost, cu această ocazie, prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii constatate prin prezenta decizie. Elementele furnizate Comisiei la 13 noiembrie 1998 constau în special în note manuscrise care priveau un anumit număr de reuniuni ale înțelegerii. Descrierea orală a activităților înțelegerii a permis Comisiei să plaseze înscrisurile în contextul lor real. Informațiile furnizate de Chisso au permis Comisiei să stabilească existența și conținutul majorității reuniunilor cartelului și să identifice participanții, după cum s‑a explicat în partea I.”

521    În ceea ce privește societatea Hoechst, s‑a precizat în considerentul (451) al deciziei că, „[f]ără să fi fost prima întreprindere care a furnizat Comisiei elemente decisive, Hoechst a contribuit, într‑un stadiu precoce, la stabilirea unor aspecte importante ale încălcării și, după ce a primit comunicarea privind obiecțiunile, aceasta nu a contestat materialitatea faptelor pe care Comisia își sprijinea afirmațiile”.

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

522    Chiar admițând aplicabilitatea Comunicării privind cooperarea din 1996, Hoechst susține că ea ar fi trebuit să fie considerată ca prima întreprindere care a cooperat cu Comisia și care a furnizat probele esențiale ale înțelegerii.

523    Analizând cronologic faptele, Hoechst subliniază că avocații societății Chisso s‑au întâlnit cu Comisia la 29 septembrie 1998, în contextul unei alte cauze. Din procesul‑verbal al acestei reuniuni ar reieși că avocații societății Chisso ar fi amintit cu titlu accesoriu că reprezentau deopotrivă o altă întreprindere care și‑a exprimat dorința să coopereze cu Comisia în legătură cu o înțelegere privind acidul sorbic.

524    Cu toate acestea, avocații societății Chisso nu ar fi fost dispuși, și nici autorizați să dezvăluie identitatea acestei întreprinderi la data respectivă. Aceasta ar reieși în special din două note interne ale Comisiei din 1 și din 2 octombrie 1998. Faptul că autorul notelor interne ar fi sosit la întâlnire după începerea acesteia nu ar permite să se concluzioneze că identitatea societății Chisso fusese dezvăluită anterior, mai exact directorului general adjunct al Direcției Generale Concurență a Comisiei la momentul faptelor. Pe de altă parte, menționarea unei alte întreprinderi în nota internă din 2 octombrie 1998 nu ar constitui o eroare tipografică a Comisiei și nu ar avea în vedere, de fapt, societatea Chisso.

525    Hoechst consideră de asemenea că nu a fost formulată nicio cerere la această dată care să satisfacă cerințele din titlul E alineatul (1) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 și că nu s‑a oferit și nu s‑a transmis nicio dovadă în cadrul acestei reuniuni. În plus, niciun element al încălcării nu ar fi fost descris, iar denumirile întreprinderilor participante nu ar fi fost nici măcar comunicate.

526    La 23 octombrie 1998, avocații societății Hoechst și cei ai societății Nutrinova ar fi contactat Comisia prin telefon pentru a solicita o întâlnire.

527    La 29 octombrie 1998, în cadrul acestei reuniuni cu Comisia, avocații societății Hoechst și cei ai societății Nutrinova ar fi solicitat în mod formal ca întreprinderile pe care le reprezentau să fie tratate drept martori principali ai cooperării. Aceștia ar fi descris, în acest context, elementele esențiale ale înțelegerii cu privire la sorbați, și anume produsele avute în vedere, întreprinderile implicate, comportamentele anticoncurențiale și perioada în cauză. Această descriere orală a faptelor esențiale ar fi fost atunci acceptată de către Comisie ca fiind un act de cooperare. O comparație cu constatările ulterioare ale deciziei ar arăta că informațiile transmise de către Hoechst la această dată fuseseră utilizate fără restricție în cadrul acesteia. Mai exact, Comisia nu ar făcut în decizie constatări cu privire la structura înțelegerii care ar fi fundamental diferite de informațiile oferite de Hoechst la 29 octombrie 1998.

528    La 13 noiembrie 1998, avocații societății Chisso ar fi făcut, pentru prima oară, o expunere orală referitoare la înțelegerea privind sorbații. Abia la această dată ar fi fost dezvăluită identitatea societății Chisso.

529    În continuare, Hoechst ar fi transmis Comisiei mai multe comunicări scrise, și anume în decembrie 1998, în martie și în aprilie 1999, precum și ulterior, în mai multe rânduri. Contribuția societății Hoechst din 19 martie 1999 ar fi fost prima contribuție scrisă prin care se confirmă, sub forma unei „declarații din partea societății”, elementele constitutive ale înțelegerii.

530    Prima declarație din partea societății provenind de la Chisso ar fi fost făcută doar la 20 aprilie 1999. Niciuna dintre celelalte întreprinderi care au participat la încălcare nu ar fi luat legătura cu Comisia în timpul acestei prime etape a procedurii.

531    Aceste fapte ar demonstra că Hoechst a fost prima care a furnizat Comisiei „elemente de probă decisive”, în sensul Comunicării privind cooperarea din 1996, și aceasta oral.

532    Hoechst adaugă că este conform practicii Comisiei ca o întreprindere să fie considerată ca fiind prima care a cooperat, chiar dacă aceasta furnizează mai întâi probe orale, atât timp cât acestea îndeplinesc criteriul „elementelor decisive” și atât timp cât sunt ulterior confirmate în scris și completate. Aceste probe orale ar permite deja Comisiei să facă o investigație și să procedeze la verificări sau să trimită solicitări de informații. Forma scrisă a cooperării nu ar fi impusă nici prin Comunicarea privind cooperarea din 1996, nici prin Comunicarea privind cooperarea din 2002.

533    Hoechst subliniază aici că, în măsura în care, în primul rând, ar fi promis să avertizeze societatea Chisso dacă alte întreprinderi o devansau și în măsura în care, în al doilea rând, ar fi refuzat brusc să admită contribuțiile orale drept acte de cooperare, revenind asupra atitudinii sale anterioare, Comisia a manifestat o atitudine de obstrucționare. Hoechst face trimitere, cu privire la acest din urmă aspect, la scrisoarea Comisiei din 19 ianuarie 1999 prin care aceasta considera că Hoechst încetase să coopereze, la scrisoarea adresată de Hoechst la 28 ianuarie 1999, prin care își exprima nedumerirea cu privire la acest aspect, la convorbirea telefonică ce ar fi avut loc la 5 martie 1999 și în cursul căreia Comisia ar fi indicat că timpul reuniunilor „fără sfârșit” se încheiase, precum și la scrisoarea Comisiei din 29 martie 1999, prin care aceasta ar fi refuzat să primească mărturii orale din partea societății Hoechst. Această atitudine ar constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a principiului bunei administrări. Hoechst arată de asemenea că, din acel moment, practica Comisiei constă în a admite cererile și actele de cooperare ale întreprinderilor sub formă orală. Atitudinea Comisiei ar lăsa în același timp o impresie de arbitrar în măsura în care, a contrario, mărturiile orale ale societății Chisso au fost admise.

534    În orice caz, chiar dacă Comisia – contrar atât practicii sale la momentul respectiv, cât și practicii sale mai recente – nu trebuia să ia în considerare decât informațiile scrise, comunicarea scrisă a societății Hoechst din 19 martie 1999 ar fi fost primul înscris adresat în numele unei întreprinderi și prin care se confirmau date furnizate oral.

535    Furnizarea, la 13 noiembrie 1998, de către Chisso a dărilor de seamă ale întâlnirilor nu ar putea fi calificată drept prima cooperare scrisă în măsura în care aceste înscrisuri ar fi incomprehensibile și nu ar avea un sens decât prin intermediul expunerii de fapte efectuată în premieră de către Hoechst, la 29 octombrie 1998. Lipsa de forță probantă a înscrisurilor furnizate de Chisso ar reieși de asemenea din faptul că s‑a procedat la o nouă audiere a salariaților societății Chisso la 9 decembrie 1998, astfel cum considerase necesar Comisia. În plus, dările de seamă furnizate de Chisso se refereau numai la câteva reuniuni din anii 1995 și 1996. Pentru perioada mult mai îndelungată cuprinsă între 1978 și 1994, Chisso nu ar fi transmis la 13 noiembrie 1998 niciun înscris. În plus, aceste „elemente de probă” nu ar fi utilizate în decizie pentru a dovedi activitatea înțelegerii. În consecință, acestea nu ar fi „decisive”.

536    Hoechst subliniază, în această privință, că, într‑o notă internă a Comisiei din 9 noiembrie 1998, comunicată în cadrul accesului la dosar, se arată că avocații societății Chisso „au fost primii care s‑au oferit să coopereze și au fost apoi devansați de evenimente ulterioare în contextul cărora alte întreprinderi au furnizat informații utile înaintea acestora”.

537    Comisia, adaugă Hoechst, nu poate să îi reproșeze faptul că explicațiile oferite cu privire la acorduri diferă în privința anumitor aspecte de faptele preluate în decizie și, în același timp, să accepte că informațiile furnizate de Chisso, care i‑au asigurat acesteia imunitatea, nu acoperă nici toată durata încălcării, nici toate detaliile înțelegerii.

b)     Argumentele Comisiei

538    Comisia subliniază mai întâi, în ceea ce privește nota internă a Comisiei din 9 noiembrie 1998, invocată de Hoechst, că aprecierea informală a funcționarilor Comisiei într‑un stadiu incipient al procedurii nu poate prejudeca însăși decizia Comisiei.

539    În rest, Comisia ține să corecteze modul în care Hoechst descrie succesiunea faptelor în speță.

540    În primul rând, în ceea ce privește reuniunea din 29 septembrie 1998 – care ar privi două cauze, printre care cea privind sorbații, care a avut loc între orele 16.30 și 18.30 – Comisia afirmă că avocații acționau în numele societății Chisso, după cum ar reieși din considerentul (4) al deciziei.

541    Comisia amintește, în această privință, că există două note interne cu privire la această reuniune.

542    În ceea ce privește nota internă din 2 octombrie 1998, referitoare la o reuniune privind acidul sorbic, Comisia indică faptul că directorul general adjunct al Direcției Generale Concurență a Comisiei, la momentul faptelor, a întâlnit avocații societății Chisso între orele 16.30 și 17.30. Comisia arată de asemenea că această notă internă menționează „societatea Chisso”. Aceasta ar dovedi faptul că avocații societății Chisso au citat nominal clientul lor. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, autorul notei nu ar fi fost informat cu privire la identitatea acestei întreprinderi. Faptul că nota internă din 2 octombrie 1998 face referire la o „întreprindere necunoscută” nu ar fi contradictoriu. Acest lucru ar indica numai sub ce referință fusese convenită reuniunea cu avocații. Pe de altă parte, faptul că această notă menționează o altă întreprindere implicată în cadrul unei alte proceduri ar fi o simplă eroare tipografică. Întreprinderea avută în vedere ar fi fost, în realitate, Chisso.

543    În ceea ce privește nota internă din 1 octombrie 1998 (care se referă la două cauze printre care cea privind acidul sorbic), Comisia subliniază că doi funcționari s‑au alăturat reuniunii începând cu ora 17.30. Faptul că această notă internă menționează că întreprinderea dornică să furnizeze informații cu privire la o înțelegere în sectorul sorbaților nu a fost identificată s‑ar justifica prin împrejurarea că Chisso nu a fost nominalizată în fața celor doi funcționari în discuție, dintre care unul este autorul notei interne.

544    În al doilea rând, ar fi eronat să se afirme că Hoechst a descris principalele elemente ale înțelegerii privind sorbații cu ocazia reuniunii din 29 octombrie 1998. De altfel, chiar Hoechst ar fi precizat într‑o scrisoare din 27 octombrie 1998 că era vorba despre o „primă discuție care urmărea să clarifice celelalte detalii”. Potrivit notei interne a Comisiei din 6 noiembrie 1998, Hoechst ar fi indicat, de la începutul reuniunii, că avea nevoie de mai mult timp pentru a se informa suficient de detaliat în vederea furnizării unor informații complete.

545    Informațiile furnizate de Hoechst în cadrul acestei reuniuni din 29 octombrie 1998 ar fi fost foarte generale și faptele descrise în termeni vagi. Pe de altă parte, Hoechst ar fi menționat reuniuni semestriale în cursul cărora nu ar fi fost încheiat niciun acord. Aceasta ar fi evocat de asemenea caracterul informal și convivial al reuniunilor [considerentul (456) al deciziei].

546    În secțiunea relevantă a expunerii faptelor din decizie [considerentele (79)-(251)], Comisia nu s‑ar fi referit nici măcar o dată la declarațiile societății Hoechst prezentate la 29 octombrie 1998. De altfel, remarcile societății Hoechst cu privire la acorduri se deosebeau considerabil de faptele indicate în decizie.

547    În al treilea rând, Comisia subliniază că Hoechst nu era dispusă, până la 19 martie 1999, să coopereze pe deplin. Aceasta ar reieși în mod clar din scrisorile din 21 decembrie 1998 și din 28 ianuarie 1999 în care Hoechst informa Comisia că, în considerarea procedurilor penale și civile aflate în desfășurare în Statele Unite, hotărâse să nu furnizeze toate informațiile utile la acel moment și nici înscrisurile sau probele referitoare la înțelegere de care dispunea. În scrisoarea din 19 ianuarie 1999, Comisia ar fi precizat totuși că această atitudine reprezenta un refuz de cooperare în sensul Comunicării privind cooperarea din 1996. Procedând astfel, Hoechst și‑ar fi asumat riscul de a i se aplica o amendă.

548    Contrar a ceea ce pare să susțină Hoechst, Comisia subliniază că lipsa luării în considerare a contribuțiilor orale nu a încălcat practica urmată la momentul respectiv. Această practică s‑ar fi modificat doar după adoptarea Comunicării privind cooperarea din 2002.

549    Pe de altă parte, în ceea ce privește motivul referitor la obstrucționarea în cursul procedurii, Comisia subliniază că, în scrisoarea sa din 29 martie 1999, invocată de Hoechst, preciza că, dacă aceasta din urmă dorea să beneficieze de Comunicarea privind cooperarea din 1996, trebuia cel puțin să furnizeze informații, înscrisuri sau alte elemente de probă care să contribuie la confirmarea existenței înțelegerii. Aceștia ar fi termenii titlului D alineatul (2) prima liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 1996. Scrisoarea din 29 martie 1999 ar indica, așadar, că, până la acel moment, în opinia funcționarilor Comisiei, Hoechst nu îndeplinea nici măcar condițiile prevăzute la această primă liniuță. Nu ar reieși nimic altceva din darea de seamă întocmită de avocații societății Hoechst referitor la anumite părți ale convorbirii telefonice din 5 martie 1999 cu funcționarul Comisiei însărcinat cu cauza. Nu ar fi vorba în acest caz despre obstrucționare, ci despre expunerea corectă a situației în conformitate cu Comunicarea privind cooperarea din 1996.

550    În al patrulea rând, Comisia arată că este inexact să se afirme că societatea Chisso a transmis câteva înscrisuri, puține la număr, cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998. În nota internă din 19 noiembrie 1998, Comisia ar evoca mai multe înscrisuri referitoare la contacte între concurenți pe parcursul anilor 1995 și 1996. Aceste înscrisuri ar conține ordinea de zi a unor reuniuni și note personale. În plus, Chisso ar fi furnizat tabele cu obiectivele privind prețurile convenite pentru toată durata înțelegerii. Aceste probe scrise, care au fost explicate deopotrivă oral, ar fi avut o importanță decisivă pentru Comisie în adoptarea deciziei [considerentul (440) al deciziei], întrucât ar fi permis, pentru prima oară pe parcursul procedurii administrative, să se dovedească încălcarea săvârșită, chiar dacă aceste probe nu ar acoperi toată durata constatată, nici toate detaliile înțelegerii. Avertismentul promis societății Chisso în cadrul acestei reuniuni nu ar permite să se deducă faptul că această întreprindere nu ar îndeplini încă din momentul respectiv condițiile pentru a putea beneficia de imunitate. În plus, s‑ar putea deduce că nu era sigur că societatea Chisso ar obține imunitate pe baza actelor sale de cooperare de la momentul respectiv.

551    În schimb, abia la 19 martie 1999, Hoechst ar fi furnizat Comisiei informații care ar putea fi considerate ca un început de cooperare efectivă. Cu toate acestea, comunicarea scrisă din 19 martie 1999 nu ar conține descrierea detaliată a reuniunilor și a procedurilor înțelegerii. Hoechst ar fi furnizat aceste detalii doar la 28 aprilie 1999, drept răspuns la întrebări precise ale Comisiei.

3.     Aprecierea Tribunalului

552    Trebuie amintit că titlul B din Comunicarea privind cooperarea din 1996 prevede, printre alte condiții, că întreprinderea care „este prima care furnizează elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii” [titlul B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996] [traducere neoficială] beneficiază de o reducere de cel puțin 75 % din cuantumul amenzii care i‑ar fi fost aplicată în lipsa cooperării, reducere care poate merge până la neaplicarea totală a amenzii.

553    Reiese chiar din textul titlului B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 că „prima” întreprindere nu trebuie să fi furnizat toate elementele care să dovedească toate detaliile funcționării înțelegerii, ci este suficient ca aceasta să furnizeze „unele” elemente decisive. În special, acest text nu impune ca elementele furnizate să fie, singure, „suficiente” pentru elaborarea unei comunicări privind obiecțiunile sau pentru adoptarea unei decizii finale de constatare a existenței unei încălcări (Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 362). Cu toate acestea, dacă elementele prevăzute la titlul B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 nu trebuie în mod necesar să fie prin ele însele suficiente pentru a dovedi existența înțelegerii, totuși acestea trebuie să fie decisive chiar în acest scop. Prin urmare, nu trebuie să fie vorba, pur și simplu, de o sursă de orientare pentru investigațiile care trebuie desfășurate de către Comisie, ci de elemente susceptibile a fi utilizate direct ca bază probatorie principală pentru o decizie de constatare a încălcării (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 493).

554    Trebuie să se sublinieze, de asemenea, că elemente decisive în sensul titlului B litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 1996 pot fi furnizate oral (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 506).

555    În sfârșit, trebuie amintit că, în evaluarea aspectului dacă respectiva cooperare a fost „decisivă”, Comisia dispune de o anumită marjă de apreciere menită să‑i faciliteze sarcina de a constata existența unei încălcări și de a‑i pune capăt, doar un exces evident în această marjă de apreciere fiind susceptibil de a fi cenzurat (Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 362).

556    În lumina considerațiilor ce precedă trebuie analizat dacă, în speță, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere concluzionând că societatea Chisso fusese prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii.

557    În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, în considerentul (440) al deciziei, Comisia reține că „[î]n cadrul unei reuniuni care a avut loc la 13 noiembrie 1998, Chisso a descris oral activitățile înțelegerii și a furnizat probe scrise” și că ea „consideră că, în acest context, Chisso a fost prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii constatate prin prezenta decizie”. În consecință, Comisia s‑a întemeiat numai pe descrierea orală a activităților înțelegerii și pe probe scrise transmise cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998, iar nu mai târziu, pentru a concluziona că societatea Chisso fusese prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii.

558    În al doilea rând, trebuie arătat că societatea Chisso a furnizat o descriere orală detaliată a activităților înțelegerii, cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998. Reiese din darea de seamă a acestei reuniuni, întocmită de Comisie, că Chisso a indicat care erau participanții la înțelegere, durata acesteia, 19 date de reuniuni cu localizarea geografică a acestora, obiectul și funcționarea înțelegerii. Cu privire la ultimele două aspecte, Chisso preciza, printre altele, că întreprinderile implicate încheiaseră acorduri cu privire la prețuri și cu privire la volumele de sorbați și că, pe durata înțelegerii, acestea erau conștiente că activitățile lor erau ilegale. Chisso a descris de asemenea metoda de stabilire a cotelor și problemele eventual întâlnite, derularea reuniunilor și a reuniunilor pregătitoare între producătorii japonezi, numele angajaților societății Chisso care au participat la reuniuni, precum și cel al anumitor angajați ai altor întreprinderi implicate, conținutul contactelor între Hoechst și Daicel și sistemul de monitorizare a reuniunilor și metoda de stabilire a prețurilor țintă.

559    În al treilea rând, trebuie să se sublinieze că, pe lângă o descriere orală detaliată a activităților înțelegerii, Chisso a furnizat de asemenea, cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998, înscrisuri care figurau în dosarul de instrucție (în total 156 de pagini). Mai exact, Chisso a transmis note detaliate (note manuscrise în japoneză cu traducerea lor în engleză) luate în cadrul reuniunilor înțelegerii din primăvara și din toamna anilor 1995 și 1996 (care reflectau nivelul prețurilor țintă stabilite între membrii înțelegerii), agendele acestor reuniuni, cărțile de vizită ale persoanelor care au participat la reuniuni, precum și volumele cotelor de vânzări convenite pentru anii 1992-1995.

560    Contrar celor susținute de Hoechst, aceste înscrisuri au fost utilizate de Comisie, deoarece mai multe pagini sunt avute în vedere în decizie, în special în contextul derulării și al rezultatelor concrete ale reuniunilor comune (a se vedea în special notele de subsol 82, 140, 141, 144 și 150 din decizie). Prin urmare, aceste înscrisuri au fost pertinente pentru a dovedi, în sensul Comunicării privind cooperarea din 1996, „existența înțelegerii”.

561    Pe de altă parte, contrar celor susținute de Hoechst, aceste înscrisuri erau suficient de clare, în pofida faptului că un angajat al societății Chisso, care participase la reuniunile comune, ar fi oferit precizări în cadrul unei reuniuni care a avut loc la 9 decembrie 1998 cu serviciile Comisiei. Într‑adevăr, după cum rezultă din darea de seamă a acestei reuniuni, întocmită de Comisie, precizările oferite cu privire la aceste înscrisuri nu țineau de înțelegerea lor generală, ci de anumite detalii legate în special de utilizarea unor abrevieri.

562    În al patrulea rând, trebuie arătat că Hoechst s‑a întâlnit cu serviciile Comisiei la 29 octombrie 1998, cu alte cuvinte înainte de Chisso, pentru a descrie oral reuniunile în cauză. Mai exact, Hoechst menționa participanții la reuniuni, durata aproximativă a acestor reuniuni (de la sfârșitul anilor 70/începutul anilor 80 până în anii 1995/1996), frecvența reuniunilor și obiectul acestora.

563    Cu toate acestea, trebuie să se sublinieze că, în cadrul acestei reuniuni, Hoechst nu a furnizat niciun înscris care să susțină declarațiile sale. În această privință, reprezentantul societății Hoechst menționa, potrivit dării de seamă întocmite de Comisie și necontestate de Hoechst, „marile dificultăți pe care Nutrinova le‑a avut în a găsi toate detaliile relevante ale acestor reuniuni”.

564    Pe de altă parte, în aceeași dare de seamă, se arată că „[o]biectul acestor reuniuni nu era de a repartiza clienții sau de a stabili prețurile, în sensul strict al termenului”, și că „[n]u exista niciun sistem de monitorizare” sau chiar că avocatul societății Hoechst „era categoric în privința faptului că nivelul acordurilor din cadrul acestor reuniuni era moderat și atipic față de o înțelegere privind stabilirea prețurilor sau repartizarea clienților”.

565    De asemenea, în darea de seamă a reuniunii din 29 octombrie 1998 întocmită de Hoechst, se precizează că „[d]iscuțiile între Hoechst/Nutrinova și japonezi nu se refereau la împărțiri ale clienților, înțelegeri cu privire la cereri de ofertă sau la stabiliri de prețuri în sensul strict al termenului”.

566    În niciun moment, în cadrul acestei reuniuni din 29 octombrie 1998, Hoechst nu a precizat că reuniunile comune aveau ca obiect alocarea cotelor de vânzări în volum pentru Europa către întreprinderile implicate sau că fusese implementat un sistem de monitorizare a reuniunilor, cum s‑a concluzionat totuși în decizie, la articolul 1 din dispozitiv, în temeiul comunicării privind obiecțiunile, fără ca aceste elemente să fi fost contestate de Hoechst. În ceea ce privește cotele de vânzări, Hoechst menționa doar, în darea de seamă citată anterior, sub indicația „rată de creștere”, că „între concurenți se purtau discuții cu privire la previziunile de creștere a pieței și cu privire la cine ar fi capabil să facă față creșterii cererii”.

567    În sfârșit, Hoechst preciza, în darea de seamă a reuniunii din 29 octombrie 1998, că „[r]euniunile nu erau organizate în mod sistematic și [că] ordinea de zi a acestora era foarte asemănătoare”.

568    Rezultă din ansamblul acestor elemente că, în primul rând, Chisso a furnizat, cu ocazia reuniunii din 13 noiembrie 1998, o descriere detaliată a activităților și a funcționării înțelegerii. În al doilea rând, descrierea societății Chisso era susținută prin înscrisuri care au fost pertinente în a dovedi existența înțelegerii. În al treilea rând, rezultă din reuniunea din 29 octombrie 1998 că, în mod cert, Hoechst a făcut o prezentare a reuniunilor în cauză, dar că această prezentare, pe de o parte, era mai puțin detaliată decât cea a societății Chisso, pe de altă parte, că aceasta nu reflecta corect obiectul și funcționarea înțelegerii în cauză și, în cele din urmă, că aceasta nu era susținută prin niciun înscris.

569    Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se concluzioneze că, prin constatarea potrivit căreia societatea Chisso fusese prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii, Comisia nu a săvârșit o eroare manifestă de apreciere.

570    Niciunul dintre argumentele invocate de Hoechst nu poate repune în discuție această concluzie.

571    În ceea ce privește faptul că, în cadrul reuniunii din 13 noiembrie 1998, Comisia a promis societății Chisso să o avertizeze dacă alte întreprinderi o devansau și după cum s‑a indicat deja în contextul analizei primului motiv, această împrejurare nu poate afecta constatarea de fapt că societatea Chisso a fost prima întreprindere, în cadrul acestei reuniuni, care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii.

572    În ceea ce privește faptul că, în mod intempestiv, Comisia ar fi refuzat să recunoască contribuțiile orale ale societății Hoechst drept acte de cooperare, în special elementele prezentate de Hoechst cu ocazia reuniunii din 29 octombrie 1998, trebuie arătat că, în considerentul (5) al deciziei, Comisia reține în mod expres că, la 29 octombrie 1998, în cadrul unei reuniuni între avocații societății Hoechst și cei ai societății Nutrinova și reprezentanții Comisiei, s‑a efectuat o descriere orală a pieței relevante, a producătorilor, a cotelor de piață, a procedurii în Statele Unite și a activităților înțelegerii. În nicio parte a deciziei nu se precizează că nu s‑ar fi luat în considerare contribuția orală a societății Hoechst din cadrul reuniunii din 29 octombrie 1998. Faptul că s‑ar fi putut aprecia de către Comisie, într‑o anumită etapă a procedurii, că această cooperare a societății Hoechst nu respecta exigențele Comunicării privind cooperarea din 1996 nu modifică concluzia potrivit căreia contribuția orală a societății Hoechst, cu ocazia reuniunii din 29 octombrie 1999, a fost în final luată în considerare în cadrul deciziei.

573    În orice caz, trebuie arătat că Hoechst se referă, în înscrisurile sale, la o scrisoare a Comisiei din 19 ianuarie 1999 în care aceasta preciza următoarele:

„Serviciile Comisiei pot numai să ia act de schimbarea dumneavoastră de poziție și de faptul că Nutrinova nu mai înțelege să coopereze, din acest moment, potrivit comunicării privind cooperarea [...] Informațiile cu privire la sorbați, astfel cum au fost prezentate de Nutrinova până în prezent, nu pot fi considerate drept furnizate în cadrul acestei comunicări.”

574    Trebuie arătat în această privință că, în cadrul reuniunii din 29 octombrie 1998 cu serviciile Comisiei, Hoechst spera să poată furniza o contribuție scrisă până la sfârșitul anului 1998. Or, într‑o scrisoare din 21 decembrie 1998, la care răspunde în mod corect Comisia prin scrisoarea din 19 ianuarie 1999, Hoechst indica, pe lângă faptul că o cooperare prin intermediul unor mărturii orale nu putea fi avută în vedere, următoarele:

„Din nefericire, nu ne putem ține promisiunea de a vă furniza un raport complet al faptelor înainte de sfârșitul anului [...] Întrucât procedura americană este încă în desfășurare, ni s‑a indicat de către consilierul nostru în Statele Unite că o divulgare completă către Comisie, astfel cum s‑a avut în vedere inițial în cadrul întâlnirilor noastre din octombrie, ar compromite serios interesele societății Nutrinova (precum și pe cele ale anumitor membri ai săi) în Statele Unite.”

575    Rezultă că Hoechst indica în mod clar imposibilitatea sa de a coopera mai mult, în acest stadiu al procedurii, cu Comisia, fie prin intermediul unei cooperări scrise, fie prin mărturii orale. În aceste împrejurări, nu se poate reproșa Comisiei că ar fi putut considera, în acest stadiu al procedurii, că Hoechst nu coopera pe deplin și că, în aceste condiții, actele de cooperare anterioare puteau, eventual, să fie considerate insuficiente în cadrul Comunicării privind cooperarea din 1996.

576    Poziția societății Hoechst a fost reiterată, în continuare, într‑o scrisoare din 28 ianuarie 1999 în care aceasta preciza:

„Deși dorește încă să coopereze pe deplin și imediat cu Comisia, Nutrinova nu o poate face în prezent fără să creeze riscuri serioase și insuportabile pentru ea însăși și pentru actualii și/sau foștii săi angajați în raport cu dreptul american.”

577    Faptul că, în cadrul unei convorbiri telefonice din 5 martie 1999 sau prin scrisoarea din data de 29 martie 1999, Comisia ar fi precizat că nu ar fi suficientă o nouă contribuție orală rezulta din incertitudinea cu privire la cooperarea societății Hoechst în acest stadiu al procedurii și urmărea să îi atragă atenția societății Hoechst cu privire la faptul că, pentru a putea beneficia de Comunicarea privind cooperarea din 1996, aceasta trebuia să aducă mai multe elemente probatorii referitoare la existența înțelegerii.

578    Rezultă din aceste considerații că, în decizie, Comisia reține în final contribuțiile orale ale societății Hoechst drept acte de cooperare și că, în orice caz, poziția Comisiei pe parcursul procedurii administrative rezulta din incertitudinea cu privire la cooperarea efectivă a societății Hoechst la începutul procedurii, Hoechst precizând, în rest, și în primul rând că nu puteau fi avute în vedere mărturii ale angajaților săi în fața Comisiei.

579    Pentru toate aceste considerații, argumentele prezentate în cadrul motivului al optulea trebuie respinse.

580    În aceste condiții, nu este necesar să se examineze al nouălea motiv invocat de Hoechst în măsura în care, nefiind prima întreprindere care a furnizat elemente decisive pentru a dovedi existența înțelegerii, Hoechst nu putea spera să obțină o reducere a amenzii mai importantă decât cea care i‑a fost acordată potrivit titlului D din Comunicarea privind cooperarea din 1996, și anume 50 % din cuantumul amenzii care i‑ar fi fost aplicată în lipsa cooperării.

581    Cu toate acestea, trebuie arătat că anumite neregularităţi procedurale pot uneori să justifice o reducere a amenzii, chiar dacă acestea nu sunt susceptibile să ducă la anularea deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, punctul 211 de mai sus, punctele 26‑48, și Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, punctul 216 de mai sus, punctele 436‑438).

582    În speță, trebuie să se țină seama de încălcarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament în cadrul aplicării Comunicării privind cooperarea din 1996, constatată la punctul 137 de mai sus, încălcare care a fost deopotrivă invocată de Hoechst în cadrul motivelor al optulea și al nouălea. Prin urmare, având în vedere importanța respectării de către Comisie a principiilor menționate în cadrul procedurilor administrative și în temeiul plenitudinii sale de competență, Tribunalul hotărăște să reducă amenda aplicată societății Hoechst cu 10 %.

583    Consecințele concrete ale acestei reformări vor fi stabilite ulterior.

H –  Cu privire la al unsprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului non bis in idem

1.     Rezumatul deciziei

584    În considerentele (314)-(316) ale deciziei, Comisia precizează, în esență, că exercitarea de către Statele Unite (sau de către orice țară terță) a competenței cu privire la o înțelegere nu poate în niciun mod să limiteze sau să excludă competența Comisiei în temeiul dreptului comunitar al concurenței. Mai mult, Comisia nu ar înțelege, în orice caz, să sancționeze întreprinderile implicate pentru aceleași fapte ca și autoritățile americane și canadiene. De asemenea, procedurile desfășurate și sancțiunile aplicate de către Comisie, pe de o parte, și de către autoritățile americane și canadiene, pe de altă parte, nu ar urmări, evident, aceleași obiective.

2.     Argumentele părților

a)     Argumentele societății Hoechst

585    Hoechst consideră că principiul non bis in idem a fost încălcat de către Comisie deoarece, în considerentul (315) al deciziei, aceasta a apreciat că nu se impunea deducerea sancțiunii penale americane aplicate în aceeași cauză. Comisia ar fi exprimat opinia că, în niciun caz, principiul non bis in idem nu poate fi aplicat în cadrul raportului dintre dreptul comunitar și dreptul Statelor Unite cu privire la înțelegeri. Or, în opinia societății Hoechst, până în prezent, nicio hotărâre nu a precizat că principiul non bis in idem nu putea fi aplicat niciodată în acest caz.

586    Mai exact, Hoechst deduce din motivarea Hotărârii Curții din 14 decembrie 1972, Boehringer Mannheim/Comisia (7/72, Rec., p. 1281), că principiul non bis in idem este aplicabil în cadrul raportului dintre dreptul comunitar și dreptul Statelor Unite cu privire la înțelegeri. Pe de altă parte, a doua teză a sumarului hotărârii Curții ar preciza că „eventuala luare în considerare de către Comisie a unei sancțiuni aplicate de către autoritățile unui stat terț presupune ca faptele reținute împotriva întreprinderii inculpate de către Comisie, pe de o parte, și autoritățile statului terț în discuție, pe de altă parte, să fie identice”.

587    În speță, Comisia nu ar contesta faptul că sancțiunile pronunțate împotriva societății Hoechst în Statele Unite privesc o situație de fapt care ar fi identică cu cea care se află la baza deciziei. În această privință, în decizie, Comisia ar păstra tăcerea cu privire la elementele reuniunilor comune și ale acordurilor care se raportează la piețele extraeuropene. Cu toate acestea, în considerentele (4), (65)‑(72), (81), (90), (92), (100), (107), (120), (121), (138), (217), (232), (246), (349), (352), (397) și (450) ale deciziei, Comisia ar oferi indicații clare care dovedesc caracterul unic al încălcării.

588    Dacă „existența unui idem” în prezenta cauza trebuia să fie contestată de către Comisie, Hoechst oferă, drept dovadă, acordul încheiat la 3 mai 1999 cu Ministerul Justiției din Statele Unite și solicită că fie citați ca martori procurorul însărcinat cu cauza în Statele Unite și o altă persoană care poate fi citată prin intermediul societății Hoechst.

589    În orice caz, Hoechst consideră că o deducere a sancțiunii americane se impune pentru motive de echitate, în aplicarea principiului „justiției naturale” aplicabil începând cu jurisprudența Walt Wilhelm (Hotărârea Curții din 13 februarie 1969, Walt Wilhelm și alții, 14/68, Rec., p. 1).

b)     Argumentele Comisiei

590    Mai întâi, Comisia subliniază că Hoechst nu pare a mai avea intenția să se refere la sancțiunea aplicată de Canada, ci numai la aceea aplicată de Statele Unite.

591    În continuare, făcând referire în special la Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus (punctul 338), Comisia indică faptul că aplicarea principiului non bis in idem este supusă unei triple condiții de identitate a faptelor, de identitate a contravenientului și de identitate a bunului juridic protejat. Acest principiu ar interzice, așadar, sancționarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru aceeași conduită ilicită în scopul protejării aceleiași valori juridice.

592    În speță, nici faptele, nici valoarea juridică protejată nu ar fi identice.

593    În ceea ce privește faptele, punctul 4 litera (d) din acordul încheiat la 3 mai 1999 cu Ministerul Justiției din Statele Unite ar constata în mod explicit că sorbații avuți în vedere de această înțelegere erau vânduți de către Hoechst sau de către filialele sale și de către alți membri ai înțelegerii unor clienți din districtul Nord al Californiei. Ar rezulta că actul sancționat prin tranzacția judiciară (Plea Agreement) nu ar fi acordul secret în sine, ci punerea sa în aplicare în Statele Unite. Comisia amintește în această privință că principiul teritorialității se aplică atât în dreptul american, cât și în dreptul european al înțelegerilor. Nu ar rezulta din tranzacția judiciară încheiată între Hoechst și Statele Unite că aceasta ar acoperi și măsurile de aplicare și efectele acordului secret în exteriorul țării și în special în SEE. Constatarea efectuată în considerentul (315) al deciziei ar fi, așadar, corectă. Hotărârea Boehringer Mannheim/Comisia, punctul 586 de mai sus, ar fi infirmat, de altfel, orice încălcare a principiului non bis in idem pentru lipsa identității faptelor într‑o asemenea ipoteză.

594    În ceea ce privește bunul juridic protejat și făcând trimitere la considerentul (316) al deciziei, precum și la Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597 (punctul 90), Comisia subliniază că procedurile și sancțiunile autorităților comunitare, pe de o parte, și ale autorităților americane, pe de altă parte, nu au același obiectiv. Dacă, în primul caz, ar fi vorba despre păstrarea unei concurențe nedenaturate pe teritoriul Uniunii Europene sau în SEE, în al doilea caz, protecția vizată ar privi piața americană.

595    Comisia subliniază, pe de altă parte, că, în Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus (punctele 130‑148), Tribunalul a declarat în mod explicit că este permisă aplicarea unei amenzi de către Comisie în limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, fără a exista obligația de a ține seama de sancțiuni americane corespunzătoare în scopul determinării acestor limite. Aceste considerații ar fi aplicabile în speță.

596    Comisia adaugă, din preocupare pentru exhaustivitate, că nicio considerație de echitate nu pledează în favoarea unei deduceri a sancțiunii americane. O situație precum cea care a determinat Curtea, în Hotărârea Walt Wilhelm și alții, punctul 589 de mai sus (punctul 11), să țină seama, în dreptul comunitar, de primele sancțiuni aplicate, inspirându‑se din articolul 90 alineatul (2) CA, prin prisma interdependenței strânse dintre piețele naționale ale statelor membre și piața comună, nu ar exista în raporturile dintre Uniunea Europeană și Statele Unite (Comisia face trimitere, în această privință, la Hotărârea Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 594, punctul 99).

3.     Aprecierea Tribunalului

597    Cu titlu introductiv, trebuie arătat că prezentul motiv a fost invocat numai în ceea ce privește faptul că amenda aplicată în Statele Unite nu ar fi fost dedusă din cea aplicată la nivel comunitar. Prin urmare, trebuie constatat că prezentul motiv nu privește amenda aplicată în Canada.

598    Principiul non bis in idem, consacrat deopotrivă prin articolul 4 din Protocolul nr. 7 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar a cărui respectare este asigurată de instanță (Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia, C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctul 26).

599    Pe de altă parte, departe de a fi tranșat aspectul referitor la obligația Comisiei de a deduce o sancțiune aplicată de autoritățile unui stat terț în ipoteza în care faptele reținute împotriva unei întreprinderi de către această instituție și de către autoritățile menționate sunt identice, Curtea a considerat identitatea faptelor imputate de Comisie și de autoritățile unui stat terț o condiție prealabilă soluționării aspectului avut în vedere mai sus (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 mai 2006, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, C‑397/03 P, Rec., p. I‑4429, punctele 48 și 49, și Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 598 de mai sus, punctul 27).

600    Mai exact, Curtea a amintit că aplicarea principiului non bis in idem era supusă unei triple condiții de identitate a faptelor, de unitate a contravenientului și de unitate a interesului juridic protejat. Acest principiu interzice, așadar, să se sancționeze aceeași persoană mai mult de o dată pentru aceeași conduită ilicită în scopul protejării aceleiași valori juridice (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 145 de mai sus, punctul 338).

601    În această privință, trebuie să se sublinieze că principiul non bis in idem nu se aplică unor situații în care sistemele de drept și autoritățile din domeniul concurenței din state terțe au intervenit în exercitarea propriilor lor competențe (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 598 de mai sus, punctul 32).

602    În speță, chiar dacă, în anumite considerente ale deciziei, evidențiate de Hoechst, Comisia arată că faptele în discuție își au originea în același ansamblu de acorduri și că piața sorbaților a putut fi examinată la nivel mondial, pe de o parte, trebuie să se sublinieze că aplicarea dreptului comunitar privind înțelegerile presupune existența unui acord, a unei decizii sau a unei practici concertate „care poate afecta comerțul dintre statele membre” sau „dintre părțile contractante” ale Acordului privind SEE și care poate determina „împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului concurenței în cadrul pieței comune” sau pe „teritoriul” acoperit prin Acordul privind SEE [articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE]. Acțiunea Comisiei urmărește astfel să protejeze libera concurență în cadrul pieței comune, care reprezintă, în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE, un obiectiv fundamental al Comunității (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 598 de mai sus, punctul 31). Comisia concluzionează, în această privință, că obiectul și efectul comportamentului anticoncurențial în cauză erau de a restrânge concurența în cadrul Comunității și în SEE [considerentele (280)-(288) ale deciziei] și că, de altfel, acordul continuu între producătorii de sorbați a avut un efect sensibil asupra comerțului dintre statele membre și dintre părțile contractante ale Acordului privind SEE [considerentele (289)-(294) ale deciziei]. În acest temei, la articolul 1 din dispozitivul deciziei, Comisia reține că întreprinderile implicate au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și, începând cu 1 ianuarie 1994, articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

603    Pe de altă parte, deși reiese din acordul încheiat la 3 mai 1999 între Hoechst și Ministerul Justiției din Statele Unite că faptele reproșate se refereau la o înțelegere privind sorbații vânduți „în Statele Unite și în alte părți”, trebuie arătat, în primul rând, că acordul citat anterior precizează deopotrivă că sorbații în cauză erau vânduți de Hoechst sau de filialele sale către consumatori situați în districtul Nord al Californiei și, în al doilea rând, că nu s‑a dovedit nicidecum că procedura derulată în Statele Unite a avut în vedere puneri în aplicare sau efecte ale înțelegerii altele decât cele care au intervenit în Statele Unite și în special în SEE, ceea ce, mai mult, ar fi impietat, în mod evident, asupra competenței teritoriale a Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, punctul 594 de mai sus, punctul 103, și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctul 143).

604    În consecință, deciziile autorităților americane și, respectiv, comunitare din domeniul concurenței se deosebesc, în speță, în ceea ce privește interesul juridic protejat.

605    În aceste condiții, principiul non bis in idem nu poate fi aplicat. Pentru aceleași motive, trebuie respinse considerațiile legate de echitate care, potrivit societății Hoechst, justifică luarea în considerare a amenzii aplicate în Statele Unite în cadrul amenzii aplicate de Comisie. Pe de altă parte, nu este necesar să se admită cererea societății Hoechst privind citarea de martori, Tribunalul considerându‑se suficient de lămurit pe baza înscrisurilor de la dosar.

606    Pentru toate aceste considerații, al unsprezecelea motiv trebuie respins.

IV –  Cu privire la cuantumul final al amenzii aplicate societății Hoechst

607    Astfel cum rezultă de la punctele 420‑439 de mai sus, trebuie să se reformeze decizia, în măsura în care reține circumstanța agravantă de conducător împotriva societății Hoechst.

608    Pe de altă parte, astfel cum reiese de la punctul 582 de mai sus și pentru a ține seama de încălcarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament în cadrul aplicării Comunicării privind cooperarea din 1996, încălcare menționată la punctul 137 de mai sus, amenda aplicată societății Hoechst trebuie să fie redusă cu 10 %.

609    În rest, considerațiile Comisiei din decizie, precum și metoda de calcul aplicată de către Comisie rămân neschimbate.

610    Cuantumul final al amenzii aplicate reclamantei se calculează, așadar, după cum urmează: la cuantumul de pornire al amenzii (20 de milioane de euro) se adaugă 100 % având în vedere dimensiunea și resursele globale ale societății Hoechst în 1995 și în 2002, și anume un total de 40 de milioane de euro. Pentru a ține seama de durata încălcării, acest cuantum este majorat cu 175 %. Cuantumul de bază al amenzii este, așadar, de 110 milioane de euro. La acest cuantum de bază al amenzii se adaugă majorarea de 50 % în temeiul calității de recidivistă a societății Hoechst, și anume un cuantum total de 165 de milioane de euro. Acest cuantum total este, în cele din urmă, redus cu 50 % în temeiul Comunicării privind cooperarea din 1996, și anume la 82,5 milioane de euro, și, în continuare, cu 10 % pentru a ține seama de încălcarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament în cadrul aplicării Comunicării privind cooperarea din 1996, încălcare menționată la punctul 137 de mai sus, ajungându‑se la un cuantum final al amenzii de 74,25 milioane de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

611    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli. Având în vedere împrejurările cauzei, se impune a decide că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

1)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate societății Hoechst GmbH la 74,25 milioane de euro.

2)      Respinge celelalte capete de cerere.

3)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Vilaras Dehousse Šváby

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 iunie 2008.

Grefier        Președinte

E. Coulon        M. Vilaras

Cuprins

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

I –  Cu privire la motivele care urmăresc anularea în întregime a deciziei în ceea ce privește societatea Hoechst

A –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe refuzul accesului la înscrisurile dezincriminatorii

1.  Rezumatul procedurii administrative și al deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

Cu privire la refuzul accesului la documente referitoare la contactele dintre Comisie și Chisso

Cu privire la refuzul de acces la o scrisoare a societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale

Cu privire la cererea de efectuare a unor noi investigații

b)  Argumentele Comisiei

Cu privire la refuzul accesului la anumite înscrisuri

Cu privire la cererea de efectuare a unor noi investigații

3.  Aprecierea Tribunalului

a)  Cu privire la încălcarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament

b)  Cu privire la încălcarea dreptului de acces la dosar

Cu privire la scrisoarea societății Chisso din 17 decembrie 2002, cu anexele sale

Cu privire la documentele interne referitoare la contactele telefonice care au avut loc între Comisie și Chisso, în perioada septembrie 1998-aprilie 1999

B –  Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe caracterul incomplet al raportului final al consilierului‑auditor

1.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

2.  Aprecierea Tribunalului

II –  Cu privire la al treisprezecelea motiv, care vizează anularea articolului 2 din decizie în privința societății Hoechst

A –  Argumentele părților

1.  Argumentele societății Hoechst

2.  Argumentele Comisiei

B –  Aprecierea Tribunalului

III –  Cu privire la motivele care vizează reducerea amenzii aplicate societății Hoechst

A –  Cu privire la al doisprezecelea motiv, întemeiat pe durata excesivă a procedurii

1.  Rezumatul procedurii administrative

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

3.  Aprecierea Tribunalului

B –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe disimularea eronată a anumitor motive ale deciziei

1.  Rezumatul deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

3.  Aprecierea Tribunalului

C –  Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în stabilirea cuantumului de bază al amenzii

1.  Rezumatul deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

Cu privire la natura încălcării

–  Cu privire la efectele încălcării

–  Cu privire la participarea persoanelor cu funcții de conducere de nivel înalt la acordurile anticoncurențiale

–  Cu privire la repartizarea întreprinderilor pe categorii

–  Cu privire la factorul de majorare pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale societății Hoechst

Cu privire la durata încălcării

b)  Argumentele Comisiei

Cu privire la efectele încălcării

Cu privire la participarea persoanelor cu funcții de conducere de nivel înalt la acorduri anticoncurențiale

Cu privire la repartizarea întreprinderilor pe categorii

Cu privire la factorul de majorare pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale societății Hoechst

Cu privire la durata încălcării

3.  Aprecierea Tribunalului

a)  Cu privire la gravitatea încălcării

Cu privire la efectul înțelegerii asupra pieței sorbaților a SEE

Cu privire la participarea la înțelegere a persoanelor cu funcții de conducere de nivel înalt din cadrul societății Hoechst

Cu privire la repartizarea întreprinderilor implicate pe categorii

Cu privire la factorul de majorare pentru a ține seama de dimensiunea și de resursele globale ale societății Hoechst

b)  Cu privire la durata încălcării

D –  Cu privire la al doilea și la al șaselea motiv privind obiecțiunea întemeiată pe rolul de conducător reținută ca circumstanță agravantă în decizie

1.  Rezumatul deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

3.  Aprecierea Tribunalului

E –  Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe caracterul nejustificat al majorării amenzii pentru încălcări repetate

1.  Rezumatul deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

3.  Aprecierea Tribunalului

F –  Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe aplicarea prin analogie a Comunicării privind cooperarea din 2002, în temeiul „principiului dispoziției celei mai favorabile”

1.  Rezumatul deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

3.  Aprecierea Tribunalului

G –  Cu privire la al optulea și la al nouălea motiv referitor la aplicarea comunicării privind cooperarea

1.  Rezumatul deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

3.  Aprecierea Tribunalului

H –  Cu privire la al unsprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului non bis in idem

1.  Rezumatul deciziei

2.  Argumentele părților

a)  Argumentele societății Hoechst

b)  Argumentele Comisiei

3.  Aprecierea Tribunalului

IV –  Cu privire la cuantumul final al amenzii aplicate societății Hoechst

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: germana.