Cauza T‑189/06

Arkema France SA

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Obligația de motivare – Egalitate de tratament – Principiul bunei administrări – Amenzi – Comunicarea privind cooperarea”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Norme ale Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumția unei influențe determinante exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute de aceasta în proporție de 100 %

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

2.      Concurență – Norme ale Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumția unei influențe determinante exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute de aceasta în proporție de 100 %

[art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

3.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Decizie de aplicare a normelor de concurență – Decizie care privește mai mulți destinatari

(art. 81 CE, 82 CE și 253 CE)

4.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Caracter descurajator – Luare în considerare a mărimii și a cifrei de afaceri globale a întreprinderii sancționate – Pertinență – Aplicarea unui factor de multiplicare la cuantumul de plecare

[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicarea Comisiei 98/C 9/03, punctul 1 A]

5.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări, adoptată ulterior altor decizii de condamnare care au luat în considerare elementul recidivei – Încălcarea principiului ne bis in idem – Inexistență

(art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului)

6.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18 și art. 23 alin. (2); Comunicarea Comisiei 2002/C 45/03, pct. 21 și pct. 23 lit. (b)]

7.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18 și art. 23 alin. (2); Comunicarea Comisiei 2002/C 45/03, pct. 21 și pct. 23 lit. (b)]

8.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Luarea în considerare a cooperării cu Comisia a întreprinderii incriminate în afara cadrului stabilit de Comunicarea privind cooperarea – Condiții – Limite

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23; Comunicările Comisiei 96/C 207/04, 98/C 9/03, pct. 3, și 2002/C 45/03]

1.      Răspunderea pentru comportamentul unei filiale poate fi stabilită în sarcina societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere, mai ales, legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice. Astfel, situația este aceasta deoarece, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul articolului 81 CE, ceea ce permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital social al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Comisia va fi în măsură, prin urmare, să considere societatea‑mamă responsabilă în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine sarcina de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

Structura deținerii capitalului unei filiale constituie un criteriu suficient pentru aplicarea prezumției menționate, fără a exista o obligație a Comisiei de a prezenta indicii suplimentare privind exercitarea efectivă a unei influențe de către societatea‑mamă. Această concluzie nu este readusă în discuție de faptul că asemenea indicii suplimentare au putut fi prezentate în alte cauze.

În cazul în care controlul totalității sau al cvasitotalității capitalului filialei a fost considerat suficient pentru aplicarea prezumției menționate în raport cu toți destinatarii unei decizii de aplicare a unei amenzi pentru încălcarea dreptului concurenței, în lipsa unui argument care să răstoarne prezumția care rezultă din acesta, invocarea de Comisie, în raport cu anumiți destinatari ai acestei decizii, a unor indicii suplimentare, fie în vederea confirmării concluziei care rezultă deja în mod valabil din controlul integral al capitalului filialei, fie pentru a răspunde la argumentele formulate de întreprinderile vizate, nu poate însemna că principiile aplicate de Comisie nu au fost aceleași pentru toți destinatarii și că egalitatea de tratament ar fi fost încălcată.

(a se vedea punctele 31-34, 46, 47, 52, 53 și 59)

2.      În cazul în care Comisia aplică prezumția exercitării unei influențe determinante în scopul de a imputa societății‑mamă comportamentul ilicit al filialei sale, revine societății‑mamă sarcina de a prezenta elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

În această privință, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor pertinente referitoare la legăturile economice, organizaționale și juridice care unesc această filială de societatea‑mamă, care pot varia în funcție de fiecare caz în parte. Între altele, această apreciere nu trebuie să se limiteze la elementele care se raportează la politica comercială stricto sensu a filialei, precum strategia de distribuție sau de prețuri. În special, prezumția în cauză nu poate fi răsturnată prin simpla demonstrare a faptului că filiala este cea care gestionează aceste aspecte specifice ale politicii sale comerciale fără a primi instrucțiuni în această privință.

Simpla circumstanță că societatea‑mamă este un holding neoperațional nu poate fi suficientă pentru a exclude că aceasta a exercitat o influență decisivă asupra filialei sale, în special prin coordonarea investițiilor financiare în cadrul grupului. Astfel, în cadrul unui grup de societăți, un holding este o societate destinată să grupeze participații în diverse societăți și are rolul să asigure o conducere unitară.

În plus, împărțirea sarcinilor, care constituie un fenomen normal în cadrul unui grup de societăți, nu este suficientă pentru a răsturna prezumția unei influențe determinante.

În ceea ce privește inexistența unui sistem de informare între societatea‑mamă și filiala sa, faptul că aceasta din urmă nu a aplicat niciodată, în favoarea societății‑mamă, o politică specifică de informare pe piața relevantă nu poate fi suficient pentru a se demonstra autonomia acesteia, având în vedere că autonomia unei filiale nu se apreciază numai în raport cu aspectele gestiunii operaționale a întreprinderii.

(a se vedea punctele 67-69, 74, 76 și 78)

3.      Motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă.

Atunci când o decizie de aplicare a articolului 81 CE privește o pluralitate de destinatari și ridică problema imputabilității încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special cu aceia dintre destinatari care, potrivit deciziei respective, trebuie să poarte răspunderea pentru această încălcare. Astfel, în privința societății‑mamă ținute responsabilă în solidar pentru încălcare, o asemenea decizie trebuie să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării în sarcina acestei societăți.

Atunci când Comisia se întemeiază pe prezumția că o societate‑mamă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, iar societățile vizate au invocat, în cadrul procedurii administrative, elemente prin care se urmărește răsturnarea acestei prezumții, decizia trebuie să conțină o expunere suficientă a motivelor de natură să justifice poziția Comisiei potrivit căreia aceste elemente nu erau suficiente pentru a răsturna respectiva prezumție. Totuși, Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate. În consecință, nu i se poate imputa că nu a adus un răspuns precis cu privire la fiecare argument invocat de o întreprindere. Astfel, un răspuns global poate fi suficient, în funcție de circumstanțele speței, pentru ca întreprinderea să își poată apăra în mod eficient drepturile și pentru ca Tribunalul să își poată exercita controlul.

(a se vedea punctele 89-91 și 96)

4.      Comisia dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență.. La stabilirea cuantumului amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acesteia și, în această privință, poate lua în considerare în special dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză.

Necesitatea de a asigura amenzii un efect suficient de descurajator impune ca respectivul cuantum al amenzii să fie adaptat, pentru ca amenda să nu devină neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu cerințele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității.

În special posibilitatea întreprinderii în cauză de a mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale poate justifica, în vederea unui efect suficient de descurajator al acesteia din urmă, aplicarea unui factor de multiplicare. În această privință, Comisia nu este ținută să stabilească o legătură între utilizarea resurselor întreprinderii vizate și încălcarea în cauză, dar poate să ia în considerare în mod legal dimensiunea globală a întreprinderii. Având în vedere că majorarea aplicată de Comisie se întemeiază în mod legal pe dimensiunea întreprinderii în cauză, iar resursele utilizate în cadrul încălcării nu reprezintă un criteriu pertinent, aplicarea acestei majorări nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament pentru simplul fapt că nu se face distincție între întreprinderile incriminate potrivit criteriului menționat. În plus, o majorare nu poate fi considerată disproporționată în raport cu obiectivul de descurajare în cazul în care este pe deplin justificată, având în vedere dimensiunea întreprinderii în cauză, atestată de cifra de afaceri mondială deosebit de importantă a acesteia.

(a se vedea punctele 113-115 și 117-120)

5.      Aplicarea principiului non bis in idem este supusă unei triple condiții de identitate a faptelor, de identitate a contravenientului și de identitate a interesului juridic protejat. Acest principiu interzice, așadar, sancționarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru același comportament ilicit în scopul protejării aceleiași valori juridice. Or, în măsura în care luarea în considerare de către Comisie, într‑o decizie, a unor încălcări anterioare nu urmărește să sancționeze din nou respectivele încălcări, ci numai să sancționeze întreprinderea vizată pentru participarea sa la înțelegerea în cauză în decizia menționată având în vedere comportamentul său constând în încălcări repetate, faptul că aceleași încălcări au fost luate în considerare de Comisie în cele două decizii anterioare invocate nu constituie o încălcare a principiului non bis in idem.

(a se vedea punctele 127 și 128)

6.      Din cuprinsul punctelor 21 și 23 din Comunicarea privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri reiese că, pentru a putea îndeplini condițiile necesare pentru o reducere a cuantumului amenzii, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă care să reprezinte o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia acesteia.

În plus, în vederea aplicării marjelor de reducere a cuantumului amenzii prevăzute la punctul 23 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea, sus‑menționată, Comisia trebuie să stabilească momentul la care întreprinderea a îndeplinit această condiție.

Această interpretare este confirmată de economia regimului prevăzut de comunicarea menționată, care prevede trei marje distincte pentru „prima”, pentru „a doua” și pentru „celelalte” întreprinderi care au îndeplinit condiția în cauză, ceea ce implică, așadar, stabilirea de către Comisie a momentului exact la care condițiile de reducere a cuantumului amenzii sunt îndeplinite de întreprinderea în cauză, prin compararea elementelor de probă furnizate cu cele aflate deja în posesia sa la data cererii. Comisia se întemeiază în mod justificat, pe de o parte, pe acest criteriu cronologic, și, pe de altă parte, pe nivelul valorii adăugate a contribuțiilor întreprinderilor atunci când examinează, în conformitate cu condiția prevăzută la punctul 21 din comunicarea menționată, dacă elementele de probă aduse reprezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia sa la data depunerii cererii respective.

Această abordare, care ține seama atât de aspectul temporal, cât și de aspectul calitativ al contribuției și recompensează întreprinderea care a îndeplinit, prima, condițiile de reducere, răspunde obiectivelor avute în vedere de Comunicarea privind cooperarea, în măsura în care stimulează întreprinderile care doresc să coopereze să intervină cât mai curând în investigație, furnizând, în cadrul primei cereri, ansamblul elementelor de probă care se află la dispoziția lor. În special, prin faptul că stimulează depășirea pragului valorii adăugate semnificative de la prima cerere, aceasta permite să se evite ca întreprinderea care formulează o cerere de clemență să își fragmenteze efortul de cooperare pe tot parcursul procedurii. În plus, întrucât Comunicarea privind cooperarea se bazează pe o abordare care necesită stabilirea unei ordini cronologice precise a cererilor, abordare care corespunde obiectivelor de transparență și de securitate juridică, aplicarea sa nu poate fi diferită după cum intervalul dintre cereri este lung sau scurt.

(a se vedea punctele 146-148 și 153-155)

7.      Deși, în cadrul aprecierii cooperării furnizate de membrii unei înțelegeri, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament, aceasta beneficiază totuși de o marjă largă de apreciere pentru evaluarea calității și a utilității cooperării unei anumite întreprinderi. În consecință, numai o eroare vădită de apreciere din partea Comisiei este susceptibilă de a fi cenzurată.

(a se vedea punctul 168)

8.      În ceea ce privește încălcările care țin de domeniul de aplicare al Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, în principiu, persoana interesată nu îi poate reproșa în mod valabil Comisiei că nu a luat în considerare drept circumstanță atenuantă gradul cooperării sale în afara cadrului juridic al Comunicării privind cooperarea. Astfel, din moment ce Comisia a luat în considerare cooperarea reclamantei, reducând cuantumul amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea, nu i se poate reproșa în mod valabil Comisiei că nu a aplicat o reducere suplimentară a cuantumului amenzii impuse acestei întreprinderi, în afara domeniului de aplicare al comunicării menționate.

(a se vedea punctele 178 și 179)