HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

16 iunie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Peroxid de hidrogen și perborat de sodiu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Durata încălcării – Prezumția de nevinovăție – Dreptul la apărare – Amenzi – Circumstanțe atenuante”

În cauza T‑191/06,

FMC Foret, SA, cu sediul în Barcelona (Spania), reprezentată de M. Seimetz, avocat, și de domnul C. Stanbrook, QC,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnul F. Arbault și ulterior de domnii V. Di Bucci și V. Bottka, în calitate de agenți, asistați de doamna M. Gray, barrister,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2006) 1766 final a Comisiei din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) și, în subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),

compus din domnii V. Vadapalas (raportor), îndeplinind funcția de președinte, A. Dittrich și L. Truchot, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 martie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Reclamanta, FMC Foret, SA, este o societate de drept spaniol care comercializa între altele, la data faptelor, peroxid de hidrogen (denumit în continuare „PH”) și perborat de sodiu (denumit în continuare „PBS”).

2        Aceasta este o filială deținută în proporție de 100 % de FMC Chemicals Netherlands BV și face parte din grupul controlat de întreprinderea americană FMC Corp.

3        În noiembrie 2002, Degussa AG a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la existența unei înțelegeri pe piețele PH și PBS și a solicitat aplicarea Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

4        Degussa a prezentat Comisiei probe materiale care au permis acesteia să realizeze inspecții, la 25 și la 26 martie 2003, la sediile a trei întreprinderi.

5        În urma acestor inspecții, mai multe întreprinderi, între care în special EKA Chemicals AB, Atofina SA (devenită Arkema SA) și Solvay SA, au solicitat aplicarea Comunicării privind cooperarea și au transmis Comisiei elemente de probă privind înțelegerea în cauză.

6        La 26 ianuarie 2005, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile reclamantei și celorlalte întreprinderi vizate.

7        Ca urmare a audierii întreprinderilor în cauză, care a avut loc la 28 și la 29 iunie 2005, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 1766 final din 3 mai 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE împotriva Akzo Nobel NV, a Akzo Nobel Chemicals Holding AB, a EKA Chemicals, a Degussa, a Edison, a FMC, a reclamantei, a Kemira Oyj, a L’Air liquide SA, a Chemoxal SA, a SNIA SpA, a Caffaro Srl, a Solvay, a Solvay Solexis SpA, a Total SA, a Elf Aquitaine SA și a Arkema (cazul COMP/F/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat) (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 13 decembrie 2006 (JO L 353, p. 54). Aceasta a fost notificată reclamantei printr‑o scrisoare din 8 mai 2006.

 Decizia atacată

8        Comisia a precizat în decizia atacată că destinatarii acesteia au participat la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) referitoare la PH și la produsul din aval, PBS [considerentul (2) al deciziei atacate].

9        Încălcarea, care a fost constatată pentru perioada 31 ianuarie 1994-31 decembrie 2000, a constat în principal în realizarea, între concurenți, a unui schimb de informații importante din punct de vedere comercial și de informații confidențiale privind piețele și întreprinderile, în limitarea și în controlul producției și al capacităților potențiale și reale ale acesteia, în împărțirea cotelor de piață și a clienților, precum și în stabilirea și în supravegherea respectării obiectivelor privind prețurile.

10      Reclamanta a fost ținută responsabilă de încălcare „în comun și în solidar” cu FMC [considerentele (389)-(395) ale deciziei atacate].

11      În scopul calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat metodologia prezentată în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”).

12      Comisia a stabilit cuantumurile de bază ale amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării [considerentul (452) al deciziei atacate], aceasta fiind calificată drept foarte gravă [considerentul (457) al deciziei atacate].

13      Prin aplicarea unui tratament diferențiat, reclamanta a fost clasată în cea de a treia și penultima categorie, care corespunde unui cuantum de plecare de 20 de milioane de euro [considerentele (460)-(462) ale deciziei atacate].

14      Întrucât, potrivit Comisiei, reclamanta a luat parte la încălcare în perioada 29 mai 1997-13 decembrie 1999, și anume timp de doi ani și șapte luni, cuantumul de plecare al amenzii aplicate acesteia a fost majorat cu 25 % [considerentul (467) al deciziei atacate].

15      Nicio circumstanță agravantă sau atenuantă nu a fost reținută în privința reclamantei.

16      Articolul 1 litera (g) din decizia atacată prevede că, prin participarea la încălcarea în cauză în perioada 29 mai 1995-13 decembrie 1999, reclamanta a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind SEE.

17      La articolul 2 litera (d) din decizia atacată, Comisia a aplicat reclamantei, „în comun și în solidar” cu FMC, o amendă în cuantum de 25 de milioane de euro.

 Procedura și concluziile părților

18      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 iulie 2006, reclamanta a formulat prezenta acțiune.

19      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea și, după ascultarea părților, prezenta cauză a fost atribuită Camerei a șasea extinse.

20      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010, Tribunalul a adresat părților întrebări scrise la care acestea au răspuns prin memoriile din 29 ianuarie 2010.

21      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința care a avut loc la 4 martie 2010.

22      Potrivit articolului 32 din Regulamentul de procedură, deoarece doi membri ai camerei au fost împiedicați să asiste la deliberări, deliberările Tribunalului au fost continuate de cei trei judecători care au semnat prezenta hotărâre.

23      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în măsura în care Comisia i‑a aplicat o amendă;

–        în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

24      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

25      În replică, precum și în ședință reclamanta a precizat că primul capăt de cerere din cererea introductivă trebuie înțeles în sensul că urmărește anularea deciziei atacate în măsura în care o vizează, inclusiv în ceea ce privește constatarea participării sale la încălcarea în cauză.

 În drept

26      În susținerea acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei atacate sau, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii, reclamanta invocă trei motive întemeiate, în primul rând, pe aprecierea greșită a probelor privind participarea sa la încălcare, în al doilea rând, pe încălcarea dreptului său la apărare în cadrul accesului la dosar și, în al treilea rând, pe nivelul excesiv al amenzii.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o pretinsă eroare de apreciere a probelor privind participarea reclamantei la încălcare

 Argumentele părților

27      Potrivit reclamantei, Comisia nu a prezentat elemente de probă suficient de precise și de concordante pentru a demonstra participarea sa la înțelegere.

28      Pe de o parte, Comisia s‑ar fi întemeiat în mare măsură pe informații imprecise și neconfirmate furnizate în cadrul cererilor de clemență, redactate în grabă, neargumentate și având, în consecință, o forță probantă redusă. Pe de altă parte, aceasta nu ar fi luat în considerare proba contrară adusă de reclamantă, în special mărturiile angajaților săi despre care se pretinde că ar fi fost implicați în comportamente ilicite.

29      Comisia nu ar fi combatut elementele de probă prezentate de reclamantă în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și în cursul audierii, în special mărturiile angajaților acesteia. În plus, Comisia nu ar fi ținut seama de informațiile furnizate de reclamantă cu privire la comportamentul său concurențial pe piață.

30      În cursul audierii, consilierul‑auditor ar fi recunoscut caracterul insuficient al probelor invocate în privința reclamantei. Acesta din urmă ar fi propus o întâlnire între părți, precum și o evaluare în contradictoriu a noii probe contrare prezentate de reclamantă. Comisia nu ar fi dat curs acestor sugestii.

31      În comunicarea privind obiecțiunile, Comisia ar fi imputat reclamantei participarea la încălcare în perioada ianuarie 1994-iunie 2001, dar ulterior ar fi redus semnificativ întinderea acestei imputări. În decizia atacată, aceasta s‑ar fi limitat la perioada cuprinsă între 29 mai 1997, data adunării semestriale a Consiliului European al Industriei Chimice (CEFIC) organizate de reclamantă la Sevilla, și 13 decembrie 1999, data reuniunii de la Freiburg, la care era prezent un angajat al reclamantei.

32      În vederea stabilirii faptelor ilicite, Comisia s‑ar fi întemeiat pe informații neconfirmate, provenind de la o singură sursă, și anume de la Degussa, de la Solvay sau de la Atofina, cu încălcarea jurisprudenței potrivit căreia declarația formulată de o singură întreprindere nu constituie o probă suficientă în privința unei încălcări (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Enso‑Gutzeit/Comisia, T‑337/94, Rec., p. II‑1571, punctul 91).

33      Referitor la informațiile prezentate de Degussa, Comisia ar fi afirmat în mod greșit că acestea ar fi fost confirmate de probele obținute de la celelalte părți la înțelegere. Ar rezulta din considerentul (86) al deciziei atacate că, în realitate, Comisia a considerat că, întrucât anumite întreprinderi au recunoscut susținerile formulate de Degussa în ceea ce le privește, susținerile formulate împotriva reclamantei nu ar necesita confirmare. Astfel, Comisia nu ar fi încercat să obțină confirmarea informațiilor furnizate de Degussa care o implicau pe reclamantă.

34      Cu privire la alte probe provenind de la o singură întreprindere, Comisia ar fi arătat că acestea ar fi fost obținute de la martori direcți ai contactelor ilicite, că i‑ar fi fost transmise „în urma unei analize atente” și că erau credibile în lumina unui ansamblu de probe coerente [considerentul (86) al deciziei atacate].

35      Or, nu toate aceste afirmații ar fi exacte. Informațiile furnizate de Solvay ar fi imprecise și ar indica, de exemplu, că o sursă neidentificată din cadrul Solvay afirma că un salariat neidentificat al Solvay contactase angajații reclamantei cu patru ocazii nespecificate. Situația ar fi aceeași în cazul susținerii Solvay potrivit căreia reclamanta a remunerat Atofina pentru închiderea sitului său de producție. În plus, Comisia nu ar fi confruntat aceste informații cu mărturii contrare ale angajaților reclamantei.

36      În ceea ce privește informațiile provenind de la un angajat al Atofina, și anume notele luate în cursul reuniunilor cartelului, Comisia nu ar fi luat în considerare faptul că aceleași note au fost prezentate pentru a demonstra multiple reuniuni. În plus, în privința reclamantei, aceste note ar conține frecvent semne de întrebare.

37      În consecință, în mod greșit Comisia ar fi opus reclamantei elemente de probă provenind de la o singură întreprindere, neconfirmate și combătute de mărturiile angajaților reclamantei.

38      În continuare, reclamanta critică aprecierile efectuate de Comisie cu privire la reuniuni specifice.

–       Cu privire la apelurile telefonice primite de reclamantă

39      Reclamanta arată că în mod greșit Comisia s‑ar fi bazat pe informațiile furnizate de Solvay și de Atofina pentru a constata că reclamanta era informată pe cale telefonică în ceea ce privește rezultatul anumitor reuniuni din cadrul înțelegerii.

40      Informațiile prezentate de Solvay ar fi vizat patru reuniuni la „nivel înalt” desfășurate între Degussa, Solvay și Kemira [considerentele (171)-(174), (211), (215)-(217) și (239)-(242) ale deciziei atacate]. Referitor la aceste reuniuni, Comisia s‑ar fi întemeiat pe declarația Solvay potrivit căreia „alți actori de pe piață au fost informați cu privire la rezultatul acestor reuniuni”, „Solvay [informând], de exemplu, Foret (în Spania) și Ausimont (în Italia) cu privire la rezultatele concrete ale acestor discuții”. Potrivit Comisiei, această declarație nu ar fi fost confirmată de Atofina [considerentul (172) al deciziei atacate].

41      Declarația Solvay menționată nu ar putea servi drept temei constatării că Solvay afirma că a informat reclamanta „în mod exhaustiv […] în general pe cale telefonică” [considerentul (172) al deciziei atacate]. Aceasta nu ar preciza nici „cine a telefonat cui”, nici conținutul convorbirilor. Ea nu ar indica la care reuniuni s‑a referit, cu excepția celei din luna august 1997. Comisia însăși ar fi furnizat acest detaliu. Declarația dată de Solvay nu ar fi putut fi confirmată de Atofina, care nu era prezentă la reuniuni. Astfel, Atofina s‑ar referi la anumite apeluri ale Solvay în cadrul unor reuniuni diferite, și anume cele ale „grupului B”, care au avut loc între sfârșitul anului 1995 și începutul anului 1997. Prin urmare, informațiile furnizate de Solvay și de Atofina nu s‑ar corobora.

42      În plus, Solvay însăși ar fi contestat că a participat la una dintre cele patru reuniuni în cauză, și anume la reuniunea care s‑ar fi desfășurat la Frankfurt am Main în luna aprilie 1998 [considerentul (217) al deciziei atacate]. În ceea ce privește reuniunea desfășurată în septembrie 1998 la Bruxelles, Solvay nu ar fi menționat că a contactat reclamanta.

43      În cursul audierii, Comisia ar fi încercat fără succes să obțină informații mai precise din partea Solvay. În lipsa unor precizări suplimentare, declarația dată de Solvay cu privire la apelurile telefonice ar fi lipsită de forță probantă. În orice caz, aceasta ar fi infirmată de mărturia angajaților reclamantei, care ar nega că au primit apeluri telefonice din partea Solvay.

44      Referitor la informațiile furnizate de Atofina, Comisia s‑ar fi bazat în mod greșit pe afirmația unui angajat al Atofina, potrivit căreia reclamanta a participat, cu patru ocazii, la reuniunile telefonice [considerentele (180)-(192) și (247)-(253) ale deciziei atacate]. Această afirmație nu ar fi fost confirmată de niciun alt participant la reuniunile în cauză.

45      Alte elemente din dosar ar pune în discuție credibilitatea informațiilor furnizate de respectivul angajat al Atofina. În special, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia s‑ar fi bazat pe indicația acestuia, potrivit căreia un reprezentant al reclamantei a luat parte la o reuniune desfășurată la Paris, la 12 februarie 1996 (punctele 137 și 138 din comunicarea privind obiecțiunile). Reclamanta ar fi demonstrat inexactitatea acestei indicații, întrucât pașaportul pretinsului participant la reuniune confirmă că acesta se afla în Statele Unite în cursul săptămânii în discuție. Comisia nu ar menționa această eroare în decizia atacată. În plus, în numeroase rânduri, martorul Atofina ar fi prezentat aceeași pagină a notelor sale drept element de probă pentru diferite reuniuni. Notele în cauză ar cuprinde frecvent semne de întrebare în ceea ce privește informațiile reclamantei și participarea sa la reuniuni. Comisia nu ar fi luat în considerare aceste elemente la aprecierea credibilității probelor furnizate de Atofina.

46      În ceea ce privește prima reuniune în cauză, desfășurată la Paris în luna septembrie 1997, informațiile inițiale furnizate de Atofina nu ar permite identificarea angajatului reclamantei despre care se pretinde că a fost contactat pe cale telefonică. Angajatul reclamantei, identificat într‑un tabel pregătit ulterior de Atofina, ar fi contestat că a primit acest apel într‑o declarație sub jurământ. Această contestare nu ar fi fost luată în considerare de Comisie.

47      Comisia ar fi apreciat că faptul că reclamanta a fost contactată era verosimil, având în vedere contactele anterioare și participarea acesteia, pe cale telefonică, la două reuniuni ulterioare [considerentul (186) al deciziei atacate]. Or, în ceea ce privește pretinsele contacte anterioare, decizia atacată nu ar menționa decât un singur apel telefonic primit cu o lună înainte [considerentul (172) al deciziei atacate], care reiese din informațiile neconfirmate furnizate de Solvay. Pretinsa participare a reclamantei, pe cale telefonică, la două reuniuni ulterioare ar fi întemeiată pe aceleași informații neconfirmate furnizate de Atofina.

48      Cu privire la cea de a doua reuniune în cauză, desfășurată la Frankfurt am Main la 17 noiembrie 1997 [considerentele (188)-(192) ale deciziei atacate], angajatul Atofina ar fi identificat, contrazicându‑se, mai întâi, un angajat, iar ulterior, doi angajați ai reclamantei despre care se pretinde că au fost contactați. Comisia nu ar menționa această contradicție și ar fi săvârșit ea însăși o eroare în ceea ce privește numele persoanei identificate (nota de subsol 204 din decizia atacată). Informația în cauză nu ar fi confirmată și ar fi contestată de angajații identificați ai reclamantei.

49      Contrar indicațiilor Comisiei, informațiile furnizate de Atofina nu ar fi confirmate prin mijloace de probă scrise. Probele în cauză ar fi fost prezentate de același angajat al Atofina și nu ar putea susține propriile afirmații. În plus, ar fi vorba despre un tabel întocmit în cursul reuniunii în cauză în care se expun prețurile pe client și pe producător [considerentul (192) al deciziei atacate] și care cuprinde, în ceea ce o privește pe reclamantă, patru semne de întrebare. De altfel, aceste informații nu ar fi fost în mod necesar furnizate de reclamantă, ci ar fi putut fi obținute din alte surse, în special de la clienții reclamantei.

50      Nici pretinsul apel primit de un angajat al reclamantei nu ar fi fost confirmat de Degussa în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile. În realitate, Degussa s‑ar fi limitat să rezume conținutul comunicării privind obiecțiunile – care include afirmația Atofina potrivit căreia anumite alte întreprinderi, între care reclamanta, au fost informate cu privire la această reuniune –, și să confirme în continuare participarea sa la această reuniune. Mărturisirea Degussa nu ar constitui o probă împotriva acesteia și nu ar implica‑o în niciun mod pe reclamantă.

51      Cu privire la cea de a treia reuniune în cauză, desfășurată la 21 noiembrie 1997 la Paris [considerentele (193)-(197) ale deciziei atacate], niciun alt membru al cartelului, cu excepția Atofina, nu ar face aluzie la participarea reclamantei. Comisia s‑ar fi bazat în mod greșit pe afirmația Atofina, care nu ar fi confirmată și ar fi contrazisă de mărturia angajatului menționat al reclamantei.

52      În plus, Comisia s‑ar fi întemeiat în mod greșit pe faptul că prețurile practicate de reclamantă erau indicate în notele redactate în cursul reuniunii în cauză [considerentul (197) al deciziei atacate]. Cea mai mare parte a tabelului ar fi conținut simple asteriscuri. Cele câteva prețuri menționate ar fi prețuri‑țintă estimate de angajatul Atofina și nu ar proveni din informațiile furnizate de reclamantă. De altfel, același tabel ar cuprinde informații referitoare la alți doi producători, în privința cărora Comisia nu ar fi reținut această reuniune. Comisia însăși ar fi admis că prețurile‑țintă puteau fi inserate pentru un producător fără ca acesta din urmă să aibă cunoștință. Tabelul în cauză nu confirma, așadar, informațiile furnizate de Atofina.

53      Cu privire la cea de a patra reuniune în cauză, desfășurată la 12 octombrie 1998 la Düsseldorf, notele luate de angajatul Atofina nu ar indica persoanele prezente, iar explicația ulterioară furnizată de acesta ar menționa: „FMC absent”. Numai un tabel pregătit în vederea cererii de clemență formulate de Atofina ar preciza că reclamanta era „absentă, dar [a fost] contactată pe cale telefonică și [a fost] reprezentată de Solvay”. Niciun alt participant, inclusiv Solvay, nu ar fi confirmat participarea reclamantei la această reuniune. În schimb Degussa, la întrebarea referitoare la acest aspect, ar fi răspuns că, „din câte [știa] […], nu a participat o a patra întreprindere”. În această privință, Comisia s‑ar fi limitat în mod greșit să indice că „alte trei întreprinderi au confirmat desfășurarea acestei reuniuni” [considerentul (253) al deciziei atacate], fără a ține seama de faptul că niciuna dintre aceste întreprinderi nu a confirmat informațiile furnizate de Atofina care o implicau pe reclamantă. În plus, arătând că declarațiile Atofina erau „verosimile în raport cu probele aflate în posesia sa” [considerentul (253) al deciziei atacate], Comisia s‑ar fi limitat să facă trimitere la celelalte susțineri neconfirmate ale Atofina. Raționamentul său ar fi, așadar, circular.

54      În concluzie, afirmația angajatului Atofina potrivit căreia ar fi contactat pe cale telefonică anumiți salariați ai reclamantei nu ar fi confirmată. În schimb, mărturiile salariaților reclamantei, potrivit cărora aceștia nu au primit apelurile, ar fi confirmate atât de tăcerea celorlalți membri ai cartelului cu privire la acest aspect, cât și de semnele de întrebare conținute în notele luate în cursul reuniunii, furnizate de Atofina. Informațiile privind prețurile reclamantei cuprinse în aceste note ar fi putut proveni din alte surse. În ansamblu, aceste elemente ar indica, așadar, că reclamanta nu a participat la reuniunile în cauză.

–       Cu privire la contactele stabilite pe marginea adunărilor CEFIC

55      În opinia reclamantei, Comisia a reținut în mod greșit participarea sa la șase reuniuni ale cartelului care au avut loc pe marginea adunărilor CEFIC în perioada mai 1997-noiembrie 1999. Aceasta arată că angajații săi au participat la adunările CEFIC în cauză. Totuși, fiecare dintre acești angajați ar fi declarat că nu a participat la activitățile cartelului desfășurate pe marginea acestor adunări. Or, Comisia ar fi respins mărturia angajaților reclamantei fără a justifica acest fapt.

56      Simpla prezență la o reuniune a cartelului nu ar dovedi participarea la cartel. O întreprindere ar putea stabili, între altele, că nu a luat parte la activitățile cartelului demonstrând că le‑a precizat concurenților săi că participa într‑o optică diferită de a lor.

57      În această privință, în ceea ce privește reuniunile desfășurate la Sevilla în luna mai 1997, angajatul reclamantei care a participat la acestea ar fi indicat Comisiei că a declarat în mod explicit că, pe de o parte, întreprinderea sa era „în expansiune în Germania” și că nu era „interesată” de nicio limitare a prețurilor și că, pe de altă parte, a refuzat să le negocieze. Această mărturie ar fi confirmată de faptul că, în fața acestei declarații, responsabilul Degussa a părăsit sala în cursul uneia dintre aceste reuniuni trântind ușa [considerentul (162) al deciziei atacate]. În consecință, reprezentantul reclamantei nu ar fi fost invitat la cina desfășurată a doua zi la restaurant [considerentul (163) al deciziei atacate].

58      Potrivit mărturiei aceluiași angajat al reclamantei, adunarea CEFIC care a avut loc în luna mai 1998 la Évian‑les‑Bains ar fi condus la același rezultat. Anumiți mici producători, între care reclamanta, ar fi refuzat să adere la acorduri anticoncurențiale, deoarece doreau să acționeze în continuare în mod concurențial.

59      Salariații reclamantei nu ar mai fi participat nici la discuțiile cartelului în cursul celorlalte patru reuniuni desfășurate pe marginea adunărilor CEFIC [considerentele (198)-(207), (254)-(258), (264), (265) și (273)-(275) ale deciziei atacate]. Aceste reuniuni ar fi avut loc în restaurante, în baruri sau pe culoarele hotelului. Ar fi dificil de imaginat discuții multilaterale ale cartelului desfășurate în asemenea locuri publice. Prin urmare, conversațiile ar trebui să fi fost bilaterale sau să fi avut loc după plecarea salariaților reclamantei de la restaurant.

60      Comisia nu abordează faptul că reclamanta a negat că a luat parte la respectivele discuții. Aceasta ar arăta că reclamanta nu a stabilit că angajații săi s‑ar fi distanțat de discuțiile anticoncurențiale [considerentul (207) al deciziei atacate], admițând totuși, pentru o parte din reuniuni, că „nu este de neconceput ca […] diverse discuții să fi avut loc mai curând pe o bază bilaterală” [considerentul (167) al deciziei atacate]. În opinia reclamantei, întrucât conversațiile au fost bilaterale, angajații săi nu au avut cunoștință despre acestea și nu au putut să se distanțeze de ele.

61      Referitor la cina care a avut loc pe marginea adunării CEFIC desfășurate la Bruxelles, la 26 noiembrie 1997, potrivit considerentului (199) al deciziei atacate, „Degussa, EKA, Solvay și Atofina au arătat că [reclamanta și Kemira] erau efectiv prezente, că aveau pe deplin cunoștință de caracterul ilicit al discuțiilor descrise mai jos și că au luat parte la acestea”. Or, EKA Chemicals nu ar face absolut nicio referire la reclamantă. Solvay ar fi întocmit o listă a participanților pe care nu ar figura angajații reclamantei, adăugând că „probabil, toți ceilalți participanți” la adunare erau reprezentați.

62      Informațiile furnizate de Atofina și de Degussa s‑ar limita să indice persoanele prezente la cină, între care reprezentanții reclamantei, fără a face nicio afirmație cu privire la participarea acestora la discuții anticoncurențiale.

63      În ceea ce privește reuniunea care a avut loc pe marginea adunării CEFIC din luna noiembrie 1999 [considerentele (273)-(275) ale deciziei atacate], Comisia nu ar fi menționat că această reuniune s‑a desfășurat într‑un loc public, și anume pe un culoar de hotel, cu ocazia unei cine oficiale. Discuțiile ar fi trebuit să fie bilaterale și nu ar exista probe suficient de precise și de concordante privind participarea reclamantei la acestea.

–       Cu privire la reuniunea desfășurată la 13 iulie 1998 la Königswinter

64      Potrivit reclamantei, Comisia a afirmat în mod greșit că directorul său general a participat la o reuniune cu Solvay și cu Degussa desfășurată la Königswinter în luna iulie 1998, referitoare la închiderea unui sit de producție al Atochem [considerentul (233) al deciziei atacate]. Angajatul respectiv ar fi negat că a luat parte la această reuniune și ar fi prezentat o factură de taxi în care este menționat numele său și care dovedește că în acea zi se afla la Barcelona.

65      Comisia nu ar fi combătut acest element de probă, limitându‑se să sugereze că angajatul reclamantei ar fi putut, în același timp, să fie prezent la întâlnirea de la Königswinter și să ia un taxi la Barcelona mai târziu, în aceeași zi. În ceea ce privește alte reuniuni, Degussa ar fi prezentat facturi de restaurant în care apare lista participanților. Or, pentru reuniunea în cauză, Comisia nu ar fi obținut mai multe elemente de la Degussa sau de la Solvay. Solvay nu ar fi confirmat prezența reclamantei la această reuniune.

66      Faptul că reclamanta nu a luat parte la discuțiile referitoare la închiderea unui sit al Atochem ar fi confirmat de absența sa de la reuniunile ulterioare privind acest subiect. Comisia ar fi constatat în mod greșit că Solvay a confirmat participarea reclamantei la acordul încheiat cu Atochem [considerentul (244) al deciziei atacate]. Solvay nu ar preciza elementele acestei pretinse participări, iar Degussa nu ar fi făcut nicio referire la aceasta. Ar fi posibil ca Solvay să se fi referit, din greșeală, la un contract de furnizare legal, încheiat între reclamantă și Atochem în acea perioadă.

67      În considerentul (234) al deciziei atacate, Comisia nu ar preciza că reclamanta ar fi convenit să acorde Atochem o compensație. Lipsa de substanță a declarației date de Solvay în acest sens ar fi evidențiată de faptele ulterioare, în special de absența reclamantei de la reuniunea ulterioară din octombrie 1998 dintre Solvay, Degussa și Atofina. Or, ar rezulta din considerentul (245) al deciziei atacate că Degussa și Solvay au convins Atochem, cu ocazia acestei reuniuni, să închidă situl, în schimbul unei compensații din partea Degussa și a Solvay.

–       Cu privire la reuniunea cu Degussa desfășurată la 28 septembrie 1998 la Bruxelles

68      Potrivit reclamantei, Comisia a realizat o apreciere greșită a informațiilor furnizate de Degussa referitoare la reuniunea bilaterală din luna septembrie 1998. Conform considerentului (241) al deciziei atacate, obiectul acestei reuniuni ar fi fost informarea reclamantei cu privire la rezultatele reuniunii desfășurate în cursul aceleiași dimineți. În realitate, Degussa ar fi afirmat numai că „subiectul reuniunii a fost o discuție de ordin general privind dezvoltarea pieței europene a PH, în special în ceea ce privește nivelul ridicat al prețurilor atinse și posibilitățile de menținere a unui asemenea nivel”. Degussa nu ar menționa niciun acord privind prețurile sau cotele de piață, ci ar sublinia că discuția a fost „de ordin general”.

–       Cu privire la reuniunile referitoare la PBS

69      Reclamanta arată că angajatul său își amintește că a participat la două dintre cele patru reuniuni referitoare la PBS reținute în decizia atacată [considerentele (237) și (238), (259)-(263), (267)-(270) și (276)-(279) ale deciziei atacate], și anume cea desfășurată la începutul anului 1999 la Milano și cea desfășurată în luna decembrie 1999 la Freiburg.

70      Obiectivul acestor două reuniuni ar fi fost discutarea mijloacelor prin care sectorul economic în cauză putea disipa preocupările față de efectele asupra sănătății ale unuia dintre ingredientele PBS. Având în vedere aceste preocupări, reclamanta ar fi început deja să aibă în vedere dezvoltarea unui „produs alternativ”, percarbonatul de sodiu (denumit în continuare „PCS”). Ar fi regretabil faptul că, în cursul reuniunilor în cauză, alți producători s‑au angajat în discuții ilicite. Reclamanta nu ar fi fost interesată de aceste discuții, deoarece luase deja decizia de a abandona progresiv PBS în favoarea PCS. Prin urmare, reprezentantul său nu ar fi luat parte la discuții ilegale. Această explicație ar fi întărită de Degussa, care ar confirma că reuniunile în cauză au avut loc „întâmplător” în contextul discuțiilor licite.

71      În ceea ce privește alte două reuniuni referitoare la PBS, și anume cea desfășurată în luna septembrie 1998 la Lyon și cea desfășurată în vara anului 1999 la Basel, pretinsa participare a reclamantei ar decurge numai din informația neconfirmată furnizată de Solvay. Comisia nu ar fi luat în considerare mărturia angajatului în cauză al reclamantei, care nu și‑ar aminti că a participat la reuniunile menționate.

–       Argumentele dezvoltate în replică

72      În replică, reclamanta arată că principiul prezumției de nevinovăție a fost încălcat de Comisie, în măsura în care aceasta nu dispunea de probe precise și concordante privind participarea sa la activități care să reprezinte elemente constitutive ale înțelegerii.

73      În primul rând, Comisia nu ar fi luat în considerare elementele de probă pe care se bazează teza reclamantei și ar fi denaturat alte elemente pentru a‑și întemeia concluzia. În opinia reclamantei, Comisia nu a ținut seama de faptul că cele mai importante elemente de probă erau mărturiile directe ale angajaților săi, a aplicat prezumții neîntemeiate în detrimentul său, a denaturat elementele de probă care îi erau favorabile, a asimilat participarea sa la adunări ale CEFIC, care sunt licite, cu activități care reprezintă elemente constitutive ale cartelului și „a înfrumusețat” anumite elemente de probă în detrimentul său.

74      Comisia nu ar fi luat în considerare elementele de probă în mod obiectiv și global. Aceasta nu ar fi ținut seama de elementele de probă care atestă că reclamanta proceda în mod agresiv la împărțirea pieței, că concurenții pierdeau cote de piață în favoarea reclamantei și că se plângeau de acest fapt și că două tentative de reuniuni ale înțelegerii au eșuat atunci când reclamanta a refuzat să participe. Comisia nu ar fi obținut elemente de probă suplimentare referitoare la susținerile neconfirmate împotriva reclamantei.

75      În al doilea rând, reclamanta critică faptul că Comisia nu a recurs la un contrainterogatoriu pentru a verifica veridicitatea mărturiilor angajaților săi. Reclamanta ar fi fost singura întreprindere care a prezentat martori la audierea care a avut loc la Comisie. Niciuna dintre cele trei societăți care au depus mărturii împotriva reclamantei nu ar fi prezentat martori la audiere. Numeroase elemente de probă furnizate de Degussa și de Solvay ar fi provenit în esență din surse anonime. Comisia ar fi eludat declarațiile angajaților reclamantei pentru motivul că acestea nu au fost date sub jurământ.

76      În al treilea rând, reclamanta susține că elementele obținute ca urmare a audierii au fost prezentate în mod inexact de Comisie.

77      În cursul audierii, consilierul‑auditor ar fi precizat că anumite elemente de probă pe care se baza Comisia, în special afirmațiile surselor anonime prezentate de Solvay referitoare la apelurile telefonice primite de reclamantă, nu erau credibile. Or, după audiere, Comisia nu ar fi obținut elemente de probă suplimentare.

78      În special, în ceea ce privește reuniunile desfășurate la Sevilla în luna mai 1997, Comisia ar arăta în mod greșit, în memoriul în apărare, că a obținut confirmarea anumitor aspecte de fapt din partea altor întreprinderi, după audiere, și a oferit reclamantei posibilitatea de a‑și prezenta punctul de vedere. Nu ar fi existat alte contribuții referitoare la aceste reuniuni în urma audierii.

79      Spre deosebire de ceea ce pretinde Comisia, elementele suplimentare transmise reclamantei nu ar avea niciun raport cu pretinsele apeluri telefonice ale Solvay. În contribuțiile ulterioare audierii, Solvay și Degussa ar fi descris pur și simplu conținutul comunicării privind obiecțiunile cu privire la anumite aspecte precise (în privința Degussa, reuniunea desfășurată la Frankfurt am Main în luna noiembrie 1997, iar în privința Solvay, reuniunea desfășurată la Königswinter în luna iulie 1998) și ar fi confirmat participarea angajaților lor. Niciuna dintre aceste societăți nu ar fi menționat inițial participarea reclamantei la aceste reuniuni. Comisia însăși ar fi recunoscut că răspunsul Solvay era „indirect” și că Degussa nu a implicat‑o „în mod explicit” pe reclamantă.

80      În al patrulea rând, Comisia ar fi făcut afirmații contradictorii. Referitor la Kemira, aceasta ar fi considerat că nu era nerezonabil să se presupună că diverse discuții pe marginea adunărilor CEFIC erau purtate mai curând pe o bază bilaterală [considerentul (167) al deciziei atacate]. Or, în privința reclamantei, Comisia ar afirma în mod greșit că este imposibil ca reprezentanții săi să fi participat la aceleași întâlniri fără a avea cunoștință de coluziune.

81      În al cincilea rând, Comisia ar fi denaturat anumite elemente de probă dezincriminatoare. În primul rând, ar fi vorba despre informații potrivit cărora reclamanta făcea parte din grupul „elevilor nedisciplinați”, deoarece ar fi dorit să își mărească capacitatea totală în Europa în detrimentul prețurilor. Comisia ar fi respins în mod greșit elementul de probă menționat, afirmând pur și simplu, în memoriul în apărare, că acesta atesta o tentativă a reclamantei de a utiliza înțelegerea în avantajul său.

82      În al doilea rând, în ceea ce privește reuniunile desfășurate la Sevilla pe marginea adunărilor CEFIC, angajatul reclamantei ar fi arătat că a refuzat să participe la orice discuție în cadrul înțelegerii și că, în consecință, reprezentanții Solvay și ai Degussa au părăsit sala de reuniune. Refuzând să admită această mărturie, Comisia s‑ar fi bazat pe propria interpretare, nefondată, a motivelor pentru care Solvay și Degussa au părăsit sala de reuniune, și anume faptul că micii producători, inclusiv reclamanta, erau nemulțumiți de propuneri, probabil din cauza cotei de piață care le era atribuită. Nu ar exista nicio probă în susținerea acestei teze a Comisiei. În schimb, în opinia reclamantei, finalul precipitat al reuniunilor de la Sevilla, legat de faptul că concurenții se plângeau de scăderea prețurilor sale și de creșterea cotei sale de piață, ar demonstra că a precizat concurenților săi că participa la aceste reuniuni într‑o optică diferită de a lor.

83      În al șaselea rând, Comisia ar fi denaturat anumite mijloace de probă scrise.

84      În primul rând, în ceea ce privește ștampila care figurează pe pașaportul angajatului reclamantei și care indică intrarea acestuia pe teritoriul Statelor Unite la 10 februarie 1996, Comisia ar fi afirmat în mod greșit că aceasta nu dovedea în mod necesar că angajatul în discuție nu putea să se afle la Paris cu două zile mai târziu. Or, în opinia reclamantei, nu este posibil ca angajatul respectiv să fi zburat în Statele Unite la 10 februarie, să fi rămas acolo 24 de ore, să fi efectuat un zbor retur transatlantic de noapte, să se fi dus direct la o reuniune a înțelegerii la 12 februarie și să se fi întors ulterior în Statele Unite. În opinia reclamantei, dacă s‑ar fi întâmplat astfel, ar figura o altă ștampilă pe pașaportul lui. Astfel, angajatul Atofina ar fi afirmat în mod greșit că reprezentantul reclamantei era la Paris la 12 februarie 1996. Dacă, în plus, se ține seama de faptul că Atofina a fost, cu diverse ocazii, singura care a susținut că reclamanta participa la reuniuni ale înțelegerii și că unele dintre informațiile furnizate de aceasta cuprindeau semne de întrebare, acest fapt ar pune la îndoială credibilitatea informațiilor furnizate de Atofina.

85      În al doilea rând, în ceea ce privește factura de taxi emisă la Barcelona la 13 iulie 1998 pe care figurează numele angajatului reclamantei despre care se pretinde că a asistat la reuniunea desfășurată la Königswinter în aceeași zi, Comisia ar pune la îndoială acest element, fără niciun fundament, indicând că această factură a putut fi întocmită în alt moment al zilei [considerentul (236) al deciziei atacate]. Or, prezumția de nevinovăție ar trebui să prevaleze asupra unei asemenea speculații.

86      În al treilea rând, notele de reuniune prezentate de Atofina, care cuprind semne de întrebare în coloana referitoare la prețurile reclamantei, ar reflecta faptul că Atofina nu avea nicio informație privind prețurile reclamantei, deoarece aceasta nu era prezentă la reuniune. Comisia ar sugera totuși în mod greșit în memoriul în apărare că aceste semne de întrebare reflectă „prudența” angajatului Atofina. Comisia ar fi omis să ia în considerare cealaltă explicație propusă de reclamantă, potrivit căreia informația în cauză „ar putea proveni de oriunde”. Astfel, în ceea ce privește această reuniune, Comisia ar fi denaturat mărturia clară a angajaților reclamantei, sprijinită de mijloace de probă scrise.

87      În al patrulea rând, Comisia ar fi afirmat că o notă a angajatului Atofina, referitoare la reuniunea desfășurată la Düsseldorf în luna octombrie 1998, menționa reclamanta în mai multe rânduri. În opinia reclamantei, nota în discuție nu este clară, ci reiese din explicațiile ulterioare date de Atofina precum că aceasta se referea la o reuniune subsecventă, care trebuie să fi avut loc la 9 noiembrie, în cursul căreia trebuia să fie adoptat un „model definitiv”, și că menționează un „comentariu privind modul în care [reclamanta] poate fi convinsă să accepte cotele sale de piață, exercitând presiune asupra Solvay”. În octombrie 1998, reclamanta ar fi refuzat din nou să participe la activitățile de tip cartel. Or, fără să fi analizat conținutul notei, Comisia s‑ar fi bazat în mod greșit pe simplul fapt că era menționat numele reclamantei.

88      În al șaptelea rând, Comisia „ar fi înfrumusețat” elementele de probă, adăugând detalii inexistente sau exagerând faptele constatate.

89      În primul rând, referitor la reuniunea bilaterală cu Degussa, desfășurată în luna septembrie 1998 la Bruxelles, contestată de reclamantă, Comisia ar fi afirmat că aceasta a constat într‑un „debriefing” al reuniunii care a avut loc dimineața [considerentul (241) al deciziei atacate]. Or, informațiile furnizate de Degussa nu ar aminti existența unui asemenea „debriefing” și nu s‑ar referi la nicio discuție privind PBS sau înghețarea cotelor de piață pentru PH. În ceea ce privește PH, Degussa ar fi declarat în mod expres că discuțiile au rămas „generale”. Concluziile Comisiei ar fi lipsite de temei.

90      În al doilea rând, în ceea ce privește reuniunile de la Sevilla, spre deosebire de ceea ce pretinde Comisia, reclamanta s‑ar fi distanțat într‑adevăr de discuțiile anticoncurențiale refuzând să se angajeze în activități care ar reprezenta elemente constitutive ale unei înțelegeri, ceea ce ar fi condus la „plecarea bruscă” a reprezentanților Degussa și ai Solvay și, astfel, la încheierea acestei serii de reuniuni. Atofina ar fi declarat că reuniunile menționate s‑au încheiat cu plecarea reprezentanților Degussa și ai Solvay. Comisia ar fi denaturat, în această privință, elementele din dosar.

91      În al treilea rând, în ceea ce privește teza Comisiei potrivit căreia Atofina a confirmat susținerile Solvay referitoare la apelurile telefonice, informațiile furnizate de Solvay și de Atofina s‑ar raporta în mod clar la reuniuni diferite. Prin urmare, nu ar fi fost posibilă nicio suprapunere între acestea în ceea ce privește participanții sau perioadele în care s‑au desfășurat.

92      În al optulea rând, reclamanta arată că Solvay și Atofina, care au prezentat în paralel cererile de clemență, erau „absorbite de cursa” pentru furnizarea unei valori adăugate semnificative elementelor de probă aflate deja în posesia Comisiei, ceea ce ar pune în discuție credibilitatea declarațiilor lor.

93      Întreprinderile care au formulat o cerere de clemență nu ar fi putut să verifice amintirile angajaților lor, nici să furnizeze elemente de probă clare și precise. De exemplu, Comisia s‑ar referi la considerentul (236) al deciziei atacate, potrivit căruia Solvay a „confirmat în mod voluntar” reuniunea desfășurată la Köningswinter în luna iulie 1998 în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, deși, în memoriul în apărare, aceasta ar fi adăugat între paranteze: „trebuie să verificăm dacă a fost într‑adevăr voluntar sau la cererea Comisiei”. De asemenea, în ceea ce privește reuniunea care a avut loc la Düsseldorf în luna octombrie 1998, Degussa ar fi „continuat să își interogheze” angajații la cererea Comisiei cu privire la participanți.

94      În sfârșit, reclamanta arată că nu a fost considerată niciodată vinovată pentru exercitarea unor activități anticoncurențiale. Angajații săi ar fi depus mărturie la audiere și ar fi făcut declarații care contrazic susținerile din comunicarea privind obiecțiunile. Întreprinderile recidiviste ar fi cele care ar fi urmărit să obțină clemența și, în „cursa” către acest scop, ar fi făcut afirmații vagi, neconfirmate și provenind frecvent din surse anonime în scrisorile întocmite de avocații lor sau din note olografe enigmatice „presărate cu semne de întrebare”. Comisia nu ar fi dat nicio explicație care să permită privilegierea acestor elemente de probă în raport cu elementele de probă clare și necontroversate prezentate de reclamantă.

95      Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

96      Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, sunt incompatibile cu piața comună și sunt interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

97      Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 256, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 199).

98      Se poate considera că s‑a încheiat un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE în cazul în care există un concurs de voințe cu privire la însuși principiul unei restrângeri a concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restricției avute în vedere fac încă obiectul negocierilor (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctele 151-157 și 206).

99      Noțiunea de practică concertată vizează o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 115, și Curții Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 158).

100    În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care o întreprindere a decis să îl adopte ea însăși pe piață sau pe care intenționează să îl adopte pe piață atunci când aceste contacte au ca obiect sau efect restrângerea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 99 de mai sus, punctele 116 și 117).

101    Faptul de a comunica informații concurenților săi în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia, T‑148/89, Rec., p. II‑1063, punctul 82, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 178).

102    Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunile de acord și de practică concertată, în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, cuprind forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele în care se manifestă (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 99 de mai sus, punctele 131 și 132, și Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctul 190).

103    În cadrul unei încălcări complexe, care a implicat timp de mai mulți ani mai mulți producători care urmăreau un obiectiv de control în comun al pieței, nu se poate cere Comisiei să încadreze cu precizie încălcarea ca fiind acord sau practică concertată în condițiile în care, în orice caz, ambele forme de încălcare sunt prevăzute la articolul 81 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 99 de mai sus, punctele 111-114, și Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 696).

104    Dubla calificare a încălcării drept acord „și/sau” practică concertată trebuie interpretată în sensul că desemnează un ansamblu complex de elemente de fapt, dintre care unele au fost calificate drept acord, iar altele drept practică concertată în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, care nu prevede o calificare specifică pentru acest tip de încălcare complexă (Hotărârea Hercules Chemicals/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctul 264, și Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctul 187).

105    În ceea ce privește administrarea probei încălcării, trebuie amintit că revine Comisiei obligația de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor care constituie o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58).

106    Comisia trebuie să prezinte probe precise și concordante în această privință (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 43 și jurisprudența citată).

107    Cu toate acestea, nu este obligatoriu ca fiecare dintre dovezile prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să îndeplinească această cerință (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 180 și jurisprudența citată).

108    Indiciile invocate de Comisie în decizie cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea Hotărârea BPB/Comisia, punctul 101 de mai sus, punctul 185 și jurisprudența citată).

109    Trebuie să se ia de asemenea în considerare faptul că activitățile anticoncurențiale se desfășoară în mod clandestin și, în consecință, în majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57).

110    Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este sesizat cu o acțiune în anulare a unei decizii privind aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul trebuie să exercite în general un control deplin în ceea ce privește chestiunea dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T‑41/96, Rec., p. II‑3383, punctul 62 și jurisprudența citată).

111    Orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a încălcării, în conformitate cu principiul prezumției de nevinovăție, care, ca principiu general al dreptului Uniunii, se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și susceptibile să se finalizeze cu aplicarea unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 99 de mai sus, punctele 149 și 150).

112    În lumina acestor considerații, trebuie să se analizeze dacă, în speță, Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale faptul că reclamanta a luat parte la încălcarea în cauză.

–       Observații introductive

113    Reclamanta exprimă anumite critici generale privind administrarea probei în speță, invocând, în primul rând, forța probantă redusă a probelor prezentate de întreprinderile care au formulat o cerere de clemență, în al doilea rând, utilizarea unor informații neconfirmate provenind dintr‑o sursă unică, în al treilea rând, lipsa combaterii mărturiilor contrare depuse de angajații săi și, în al patrulea rând, faptul că nu s‑a dat curs propunerilor făcute de consilierul‑auditor în cursul audierii.

114    Deși criticile menționate se confundă, în mare măsură, cu obiecțiile îndreptate împotriva elementelor materiale invocate de Comisie în decizia atacată, acestea necesită totuși anumite observații prealabile.

115    În primul rând, în ceea ce privește argumentele reclamantei referitoare la valoarea probelor prezentate în cadrul cererilor de clemență, trebuie amintit că simplul fapt că informația a fost furnizată de o întreprindere care a formulat o cerere de clemență nu pune în discuție forța probantă a acesteia.

116    Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, nicio dispoziție și niciun principiu general al dreptului Uniunii nu interzic Comisiei să invoce, împotriva unei întreprinderi, declarațiile altor întreprinderi incriminate (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 103 de mai sus, punctul 512). Declarațiile efectuate în cadrul Comunicării privind cooperarea nu pot fi considerate lipsite de forță probantă numai pentru acest motiv (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Lafarge/Comisia, T‑54/03, nepublicată în Repertoriu, punctele 57 și 58).

117    O anumită neîncredere față de depozițiile voluntare ale principalilor participanți la o înțelegere ilicită este de înțeles, având în vedere că acești participanți ar putea minimaliza importanța contribuției lor la încălcare și ar putea maximiza importanța contribuției celorlalți participanți. Totuși, având în vedere logica inerentă a procedurii prevăzute în Comunicarea privind cooperarea, faptul de a solicita beneficiul aplicării acesteia în scopul obținerii unei reduceri a cuantumului amenzii nu determină în mod obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă denaturate cu privire la ceilalți participanți la înțelegerea incriminată. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării întreprinderii și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea acestuia de a beneficia pe deplin de Comunicarea privind cooperarea (Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 70, și Hotărârea Tribunalului Lafarge/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 58).

118    În special, trebuie să se considere că faptul că o persoană mărturisește că a săvârșit o încălcare și recunoaște astfel existența unor fapte care depășesc ceea ce putea fi dedus direct din documentele în discuție implică a priori, în lipsa unor circumstanțe particulare de natură să indice contrariul, că această persoană a luat decizia de a spune adevărul. Astfel, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă deosebit de fiabile (Hotărârea Tribunalului JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 107 de mai sus, punctele 211 și 212, Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02 și T‑126/02, T‑128/02 și T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 166, și Hotărârea Tribunalului Lafarge/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 59).

119    Totuși, declarațiile date de întreprinderi incriminate în cadrul unor cereri de clemență trebuie apreciate cu prudență și, în general, nu pot fi admise dacă nu sunt confirmate.

120    Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, nu se poate considera că declarația unei întreprinderi acuzate că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de alte întreprinderi acuzate, reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă (Hotărârea Tribunalului JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 107 de mai sus, punctul 219, Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 285, Hotărârea Tribunalului Bolloré și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 167, și Hotărârea Tribunalului Lafarge/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 293; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Enso‑Gutzeit/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 91).

121    În vederea examinării forței probante a declarațiilor întreprinderilor care au formulat o cerere de clemență, Tribunalul ia în considerare în special, pe de o parte, importanța indiciilor concordante care susțin pertinența acestor declarații și, pe de altă parte, lipsa unor indicii în sensul că acestea ar fi avut tendința de a minimaliza importanța contribuției lor la încălcare și de a maximiza importanța contribuției celorlalte întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârile Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 117 de mai sus, punctul 70, și Lafarge/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctele 62 și 295).

122    În al doilea rând, în ceea ce privește critica reclamantei întemeiată pe faptul că, referitor la anumite elemente de fapt, Comisia s‑ar fi bazat pe un singur element de probă, trebuie amintit că niciun principiu de drept al Uniunii nu se opune ca, pentru a stabili existența unei încălcări, Comisia să se întemeieze pe un singur element de probă scris, cu condiția să nu existe nicio îndoială cu privire la forța probantă a acestuia și în măsura în care, în sine, elementul în cauză atestă cu certitudine existența încălcării în discuție (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 1838).

123    Desigur, având în vedere jurisprudența citată la punctul 120 de mai sus, această ipoteză nu se aplică, de regulă, simplelor declarații ale unei întreprinderi incriminate care, în măsura în care sunt contestate de alte întreprinderi în cauză, trebuie să fie confirmate de elemente de probă suplimentare și independente.

124    Această apreciere poate fi totuși ponderată în cazul în care declarația provenind de la întreprinderea care cooperează este deosebit de fiabilă, deoarece, în aceste împrejurări, gradul de confirmare necesar este mai scăzut, atât în termeni de precizie, cât și în termeni de intensitate.

125    Astfel, în ipoteza în care o serie de indicii concordante permit să se confirme existența și anumite aspecte specifice ale coluziunii evocate în declarația depusă în cadrul cooperării, această declarație poate fi suficientă în sine pentru a atesta alte aspecte ale deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 107 de mai sus, punctele 220 și 334). În aceste condiții, Comisia se poate baza exclusiv pe aceasta, cu condiția ca veridicitatea afirmațiilor să nu suscite îndoieli, iar informațiile să nu aibă un caracter vag.

126    În plus, chiar dacă declarația unei întreprinderi nu este confirmată în ceea ce privește faptele specifice atestate, aceasta poate avea o anumită forță probantă pentru a confirma existența încălcării în cadrul unei serii de indicii concordante reținute de Comisie. Astfel, în măsura în care un document conține informații specifice care corespund celor cuprinse în alte documente, trebuie să se considere că aceste elemente se pot susține reciproc (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 107 de mai sus, punctul 275).

127    Pe de altă parte, Comisia trebuie să poată deduce din perioadele în care probele sunt relativ abundente concluzii cu privire la alte perioade în care distanța dintre probe poate fi mai importantă. Astfel, va fi necesară o explicație cu adevărat convingătoare pentru a convinge o instanță că, într‑o anumită etapă a unei serii de întruniri, s‑au produs fapte total diferite de cele care s‑au petrecut în cursul întrunirilor anterioare și ulterioare, deși aceste întruniri reuneau același cerc de participanți, au avut loc în cadrul unor circumstanțe exterioare omogene și au avut în mod incontestabil același obiectiv (Concluziile prezentate de judecătorul Vesterdorf îndeplinind funcția de avocat general în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., p. II‑867, II‑885, concluzii comune hotărârilor denumite „polipropilen”, Rec., p. II‑954).

128    În al treilea rând, reclamanta pretinde că, în cadrul aprecierii probei, Comisia nu i‑a audiat pe angajații săi și nu a luat în considerare mărturiile lor.

129    Reclamanta arată în special că stabilirea încălcării se bazează, în mare măsură, pe declarațiile date de Solvay și de un angajat al Atofina, care atestă că unii dintre angajații săi, deși absenți la anumite reuniuni, au fost contactați sau au fost informați pe cale telefonică. Reclamanta arată că aceia dintre angajații săi care sunt identificați în aceste declarații au prezentat Comisiei declarații în sens contrar, care nu ar fi fost luate în considerare.

130    Trebuie să se observe, în această privință, că este cert că se aflau la dispoziția Comisiei declarații scrise ale respectivilor angajați ai reclamantei și că aceștia erau prezenți în cursul audierii.

131    În aceste condiții, problema dacă s‑a ținut seama în mod corespunzător de declarațiile menționate în decizia atacată se confundă cu aprecierea criticilor reclamantei îndreptate împotriva elementelor de fapt concrete în cauză.

132    Totuși, trebuie arătat, în acest moment, că reclamanta susține în mod greșit că, în măsura în care declarațiile în cauză au fost efectuate sub jurământ, acestea au o forță probantă importantă și că, din acest motiv, Comisia avea obligația de a demonstra că martorii săi au depus „mărturii mincinoase”.

133    Astfel, deși o mărturie depusă sub jurământ în fața unei instanțe sau, eventual, în cadrul unei investigații în fața unui procuror poate avea o forță probantă importantă, având în vedere consecințele negative care pot decurge pe plan penal pentru un martor care ar fi mințit în cadrul unei investigații, ceea ce face o asemenea depoziție mai fiabilă decât o simplă declarație (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 107 de mai sus, punctul 312), aceste considerații nu sunt aplicabile în speță, deoarece este vorba despre declarații scrise ale angajaților reclamantei prezentate Comisiei în cursul procedurii administrative, precum și despre mărturiile acestora date în cursul audierii în fața Comisiei.

134    Pe de altă parte, reclamanta susține în mod greșit că Comisia avea obligația de a confrunta mărturiile care o incriminează, depuse de Atofina și de Solvay, cu mărturiile contrare ale propriilor angajați, în cadrul unui contrainterogatoriu în cursul audierii.

135    În această privință, trebuie amintit că, în cursul procedurii administrative, Comisia nu are posibilitatea de a impune audierea unor persoane în calitate de martori sub jurământ.

136    Potrivit articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [81 CE] și [82 CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), Comisia poate să adreseze întrebări oricărei persoane fizice sau juridice care consimte să i se adreseze întrebări în scopul obținerii de informații privind obiectul investigației. Pe de altă parte, conform considerentului (3) al Regulamentului (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), înainte de a lua declarații orale de la persoane fizice sau juridice care sunt de acord să răspundă la întrebări, aceste persoane trebuie să fie informate de Comisie cu privire la baza juridică a audierii și la natura voluntară a acesteia.

137    În plus, Comisia nu este obligată să audieze persoane fizice sau juridice care demonstrează un interes suficient decât în măsura în care aceste persoane solicită în mod efectiv să fie audiate. Prin urmare, Comisia dispune de o marjă de apreciere rezonabilă pentru a decide cu privire la interesul pe care îl poate avea audierea persoanelor a căror mărturie poate prezenta importanță pentru investigarea dosarului. Astfel, garantarea dreptului la apărare nu impune Comisiei să procedeze la audierea unor martori indicați de persoanele interesate, în cazul în care consideră că investigarea cazului a fost suficientă (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctele 382 și 383 și jurisprudența citată).

138    Desigur, articolul 6 alineatul (3) litera (d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, prevede că „[o]rice acuzat are, în special, dreptul [...] să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”. În plus, deși Comisia nu este o instanță în sensul acestui articol și deși amenzile impuse de aceasta nu au caracter penal, totuși Comisia este ținută să respecte principiile generale ale dreptului Uniunii în cursul procedurii administrative.

139    Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că dispozițiile dreptului Uniunii în materie de concurență nu prevăd obligația Comisiei de a convoca martorii apărării a căror mărturie este solicitată nu este contrar principiilor menționate. Astfel, trebuie să se observe că, deși poate audia persoane fizice sau juridice atunci când consideră necesar, Comisia nu are nici dreptul de a convoca martori ai acuzării fără a fi obținut acordul lor (Hotărârile HFB și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctele 389-392, și Bolloré și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctele 86 și 87). Întrucât procedura în fața Comisiei este numai de natură administrativă, aceasta din urmă nu are obligația de a oferi întreprinderii în cauză posibilitatea de a adresa întrebări unui anumit martor și de a analiza declarațiile acestuia în etapa investigării (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 200). Este suficient ca declarațiile utilizate de Comisie să fi fost furnizate în dosarul transmis reclamantei, care le poate contesta în fața instanței Uniunii (Hotărârea Lafarge/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctele 147-149).

140    Având în vedere aceste considerații, reclamanta nu se poate prevala de o încălcare a dreptului său de a adresa întrebări sau de a solicita să li se adreseze întrebări martorilor acuzării.

141    În orice caz, nimic nu împiedică reclamanta să solicite convocarea și audierea martorilor acuzării la Tribunal prin formularea unei cereri de măsuri de cercetare judecătorească în acest sens. Or, trebuie să se constate că reclamanta nu a formulat o asemenea cerere. Pe de altă parte, Tribunalul nu ar considera necesară convocarea martorilor în cauză decât dacă ar reieși, ca urmare a examinării efectuate în continuare, că elementele conținute în dosar și explicațiile date în cursul procedurii orale nu sunt suficiente în vederea pronunțării asupra litigiului.

142    În al patrulea și ultimul rând, potrivit reclamantei, caracterul insuficient al probelor invocate în privința sa a fost recunoscut de consilierul‑auditor în cursul audierii, întrucât acesta din urmă a propus o evaluare în contradictoriu a noii probe contrare prezentate de reclamantă, și anume a declarațiilor angajaților săi, propunere căreia Comisia nu i‑a dat curs.

143    Trebuie să se observe, în această privință, că raportul consilierului‑auditor constituie un document pur intern al Comisiei, care nu are ca obiect completarea sau corectarea argumentației întreprinderilor și care nu prezintă, așadar, niciun aspect decisiv de care instanța Uniunii trebuie să țină seama pentru a‑și exercita controlul (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia, T‑161/05, Rep., p. II‑3555, punctul 176 și jurisprudența citată).

144    Aceste considerații sunt aplicabile cu atât mai mult în privința comentariilor exprimate de consilierul‑auditor în cursul audierii, precum cele invocate de reclamantă în speță. În orice caz, în raportul final din 20 aprilie 2006, anexat la memoriul în apărare, consilierul‑auditor a afirmat că normele privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare au fost respectate în cadrul procedurii administrative în cauză.

145    În lumina tuturor acestor observații, criticile exprimate de reclamantă cu privire la administrarea probei de către Comisie și la desfășurarea audierii sunt, în parte, nefondate și, în parte, se confundă cu obiecțiile îndreptate împotriva elementelor materiale ale încălcării examinate în continuare.

–       Cu privire la elementele de probă privind participarea reclamantei la încălcare

146    În ceea ce privește principalele caracteristici ale încălcării, Comisia a constatat că, începând din 31 ianuarie 1994, concurenții au schimbat și au discutat informații confidențiale privind volumele de producție și posibila reducere a acestora, urmărind să împiedice intrarea pe piață a unor noi capacități. Aceștia ar fi discutat de asemenea despre împărțirea clienților și a cotelor de piață, precum și a prețurilor de vânzare. Ei ar fi instituit un sistem de supraveghere prin intermediul căruia ar fi făcut în mod regulat schimb de informații confidențiale privind piața, societățile, volumele de vânzare și prețurile de vânzare. În plus, concurenții s‑ar fi angajat la reduceri ale capacităților și ar fi analizat în mod regulat evoluția cotelor de piață în cursul reuniunilor multilaterale [considerentele (100) și (351)-(354) ale deciziei atacate].

147    O mare parte a reuniunilor multilaterale s‑ar fi desfășurat pe marginea adunărilor semestriale ale CEFIC, care este o asociație legală din sectorul economic în cauză.

148    În luna august 1997, la Bruxelles, precum și în cursul a trei reuniuni ulterioare, în februarie, în aprilie și în septembrie 1998, participanții la aceste schimburi s‑ar fi pus de acord cu privire la o creștere coordonată a prețului PH [considerentele (171) și (172) ale deciziei atacate]. Referitor la PBS, s‑ar fi schimbat date sensibile privind piața cu ocazia primelor discuții despre acest subiect în scopul de a încheia un acord anticoncurențial și „ar fi fost pregătit terenul” pentru un acord formal cel puțin începând de la 15 mai 1998 [considerentele (100), (214) și (229) ale deciziei atacate]. Ultima reuniune multilaterală din cadrul acestei coluziuni ar fi avut loc la 18 mai 2000, dar acordul privind menținerea nivelurilor prețurilor PH ar fi fost menținut până la sfârșitul anului 2000 [considerentele (281) și (282) și (355)-(360) ale deciziei atacate].

149    În ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare, Comisia a constatat că aceasta făcea parte din „nucleul” participanților la înțelegere [considerentul (99) al deciziei atacate]. Comisia a remarcat prezența unor indicii referitoare la contactele coluzive care o implică pe reclamantă începând din anul 1991 [considerentul (106) al deciziei atacate]. În special, potrivit informațiilor furnizate de Atofina, notele reuniunilor din iulie, din octombrie și din noiembrie 1995, prezentate de Atofina, ar cuprinde datele reclamantei și s‑ar referi la expunerea poziției reclamantei [considerentele (120), (127), (128), (129), (133) și (136) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, potrivit informațiilor furnizate de Degussa, în cursul unei reuniuni bilaterale, desfășurată în al doilea semestru al anului 1996 sau în primul semestru al anului 1997, reclamanta ar fi „acceptat ideea fundamentală a unei creșteri coordonate a nivelului prețurilor” [considerentul (151) al deciziei atacate].

150    Astfel cum reiese din dosar, aceste informații referitoare la perioada inițială a înțelegerii au fost contestate de reclamantă și, în lipsa unor confirmări, nu au fost reținute în privința sa.

151    În consecință, în decizia atacată, Comisia a redus semnificativ durata participării reclamantei la încălcare în raport cu cea care era indicată în comunicarea privind obiecțiunile. În ceea ce privește începutul participării reclamantei la încălcare, Comisia a considerat că dispunea de probe care atestă participarea reclamantei la reuniunea cartelului din 29 mai 1997 și că această dată trebuia reținută în vederea stabilirii duratei încălcării în privința reclamantei [considerentul (352) al deciziei atacate]. Referitor la sfârșitul participării reclamantei la încălcare, Comisia a arătat că era ferm convinsă de implicarea reclamantei în încălcare până la 13 decembrie 1999, data ultimei reuniuni a cartelului pentru care Comisia dispunea de proba participării angajaților reclamantei [considerentul (365) al deciziei atacate].

152    Contactele ilicite care au fost reținute împotriva reclamantei în decizia atacată sunt următoarele:

–        trei reuniuni multilaterale care au avut loc la 28 sau la 29 mai 1997 la Sevilla, pe marginea unei adunări a CEFIC [considerentele (156)-(167) ale deciziei atacate], reclamanta admițând participarea la două dintre acestea, dar susținând că s‑a opus discuțiilor ilegale;

–        patru reuniuni multilaterale care au avut loc în luna august 1997 la Bruxelles, la 18 septembrie 1997 la Paris, la 17 noiembrie 1997 la Frankfurt am Main și, respectiv, la 21 noiembrie 1997 la Paris, la care reclamanta nu a participat fizic, dar în legătură cu care ar fi fost informată pe cale telefonică de Atochem [considerentele (171)-(197) ale deciziei atacate], ceea ce reclamanta contestă;

–        reuniuni multilaterale care au avut loc la 26 și la 27 noiembrie 1997 la Bruxelles, pe marginea adunării CEFIC [considerentele (198)-(209) ale deciziei atacate], reclamanta admițând participarea la adunarea menționată, dar susținând că nu a avut cunoștință despre discuțiile ilegale;

–        reuniuni bilaterale între Degussa, Kemira și Solvay, desfășurate între sfârșitul anului 1997 și începutul anului 1998, despre al cărei rezultat reclamanta ar fi fost informată pe cale telefonică de Solvay [considerentul (210) al deciziei atacate], ceea ce reclamanta contestă;

–        reuniuni multilaterale desfășurate la 14 mai 1998 la Évian‑les‑Bains, pe marginea adunării CEFIC [considerentele (221)-(232) ale deciziei atacate], reclamanta admițând participarea sa la adunarea CEFIC, dar susținând că nu a avut cunoștință despre discuțiile ilegale;

–        o reuniune între Degussa, Solvay și reclamanta, desfășurată la 13 iulie 1998 la Königswinter, referitoare la închiderea unei uzine de PBS a Atochem [considerentele (233)-(236) ale deciziei atacate], la care reclamanta își contestă participarea;

–        o reuniune la „nivel înalt” între Degussa și Solvay privind PH și PBS, desfășurată la 28 septembrie 1998 la Bruxelles, după care Degussa ar fi avut o întâlnire cu reclamanta pentru a o informa despre rezultat [considerentele (239)-(242) ale deciziei atacate]; reclamanta nu neagă că ar fi avut o întâlnire cu Degussa, dar pretinde că conținutul acestei întâlniri era legal;

–        o reuniune multilaterală privind PH, desfășurată la 12 octombrie 1998 la Düsseldorf, la care reclamanta nu ar fi participat, dar, potrivit Atofina, în legătură cu care aceasta ar fi fost contactată pe cale telefonică [considerentele (247)-(253) ale deciziei atacate], ceea ce reclamanta contestă;

–        reuniuni multilaterale și contacte bilaterale pe marginea adunărilor CEFIC, desfășurate la 25 și la 26 noiembrie 1998 la Bruxelles [considerentele (254)-(258) ale deciziei atacate], la 30 aprilie 1999 la Estoril (Portugalia) [considerentele (264)-(265) ale deciziei atacate] și la 16 noiembrie 1999 la Bruxelles [considerentele (273)-(275) ale deciziei atacate], reclamanta admițând participarea sa la respectivele adunări ale CEFIC, dar susținând că nu a avut cunoștință despre discuții ilegale;

–        patru reuniuni multilaterale privind exclusiv PBS care au avut loc la 16 septembrie 1998 la Lyon [considerentele (237) și (238) ale deciziei atacate], la începutul anului 1999 la Milano [considerentele (259)-(263) ale deciziei atacate], în cursul verii anului 1999 la Basel [considerentele (267)-(270) ale deciziei atacate] și, respectiv, la 13 decembrie 1999 la Freiburg [considerentele (276)-(279) ale deciziei atacate]; reclamanta contestă participarea sa la reuniunile de la Lyon și de la Basel și, admițând că a fost prezentă la alte două reuniuni, arată că obiectul acestora era perfect legal, și anume, alegerea comportamentului care trebuia adoptat în raport cu mișcarea „anti‑bor” și că, deși discuțiile au „deviat” și către subiecte „neadecvate”, le‑a acordat „o atenție redusă”, având în vedere decizia sa de a trece de la PBS la PCS pentru rațiuni legate de protecția mediului.

153    Reiese din aceste constatări că, cu excepția celor două reuniuni privind PBS, desfășurate la începutul anului 1999 la Milano și la 13 decembrie 1999 la Freiburg, în ceea ce privește celelalte elemente reținute în decizia atacată, reclamanta contestă participarea sa la contacte coluzive.

–       Cu privire la reuniunile multilaterale din 28 sau din 29 mai 1997 la Sevilla

154    În ceea ce privește cele trei reuniuni care au avut loc la Sevilla, părțile nu contestă că reclamanta a fost reprezentată la primele două dintre acestea, referitoare la PH (participanții la prima reuniune fiind Atochem, Degussa, Solvay, Kemira și reclamanta) și, respectiv, la PBS (participanții la cea de a doua reuniune fiind Caffaro și participanții de la prima reuniune). În schimb, reclamanta nu a luat parte la cina organizată a doua zi la restaurant [considerentele (156), (162) și (163) ale deciziei atacate].

155    În ceea ce privește cele două reuniuni la care aceasta a fost prezentă, reclamanta nu contestă conținutul discuțiilor care, pe de o parte, au oferit prilejul unui schimb de informații privind evoluția pieței și, pe de altă parte, au vizat propuneri referitoare la creșterea globală a prețurilor și la un acord privind împărțirea pieței PH [considerentele (157)-(161) ale deciziei atacate], precum și anumite tentative paralele privind PBS [considerentul (162) al deciziei atacate].

156    Comisia a constatat, fără a fi contrazisă de reclamantă, că, „din cauza lipsei de încredere și a opoziției vădite a anumitor mici producători europeni, nu s‑a ajuns la niciun acord final în acea zi” [considerentul (164) al deciziei atacate]. În special, tentativele de discuții privind PBS s‑ar fi încheiat, potrivit declarației Atofina, „printr‑o enervare extremă a responsabilului Degussa […], care, în fața rezistenței micilor producători care [refuzau] să accepte punctul de vedere al Solvay și al Degussa, [ar fi părăsit] sala trântind ușa” [considerentul (162) al deciziei atacate].

157    Cu privire la aceste elemente, reclamanta afirmă, totuși, că, în calitate de mic producător, s‑ar fi opus, în realitate, comportamentului ilicit, fapt care ar fi demonstrat de absența sa de la cina organizată la restaurant a doua zi.

158    Reclamanta se bazează în special pe declarația directorului său general adjunct de la data faptelor, anexată la cererea introductivă, din care rezultă, în opinia sa, că, referitor la reuniunea privind PH, reprezentantul său a indicat Degussa și Solvay că reclamanta era „în expansiune în Germania” și că nu era „interesată” de vreo limitare a prețurilor. Astfel, aceasta ar fi refuzat să discute prețurile, ceea ce ar fi cauzat plecarea precipitată a responsabilului Degussa.

159    În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care o întreprindere a asistat, chiar și fără a avea un rol activ, la o reuniune în cursul căreia a fost evocată o concertare ilicită, se prezumă că aceasta a participat la concertarea menționată, cu excepția cazului în care dovedește că s‑a distanțat în mod deschis de ea sau că a informat ceilalți participanți că înțelegea să participe la reuniunea în discuție având o optică diferită de a lor (a se vedea Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 3199 și jurisprudența citată).

160    Întrucât reclamanta a admis că a fost prezentă la discuțiile ilegale în cauză, îi revine, așadar, sarcina de a demonstra că participarea sa a fost lipsită de orice spirit anticoncurențial.

161    Or, trebuie considerat că opoziția reclamantei față de propunerile specifice invocate de Degussa, chiar dacă s‑ar presupune că este dovedită, nu este suficientă, în condițiile speței, pentru a demonstra că aceasta a comunicat concurenților săi că participa la reuniunile în cauză având o optică diferită de a lor.

162    Astfel, în ceea ce privește, mai precis, argumentele reclamantei referitoare la reuniunile descrise în considerentele (156)-(162) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că, „deși Solvay și Degussa au părăsit sala de reuniune, acest fapt nu era cauzat de refuzul micilor producători de a ajunge la un acord privind o creștere a prețurilor ca atare, ci, mai curând, de faptul că propunerea se pare că îi nemulțumea pe aceștia din urmă, foarte probabil din cauza cotei de piață care le era atribuită”, că „nimic nu [arăta] că [reclamanta] a respins efectiv ideea însăși a unui acord cu concurenții sau că s‑a distanțat de acordul propus în sine” și că, în plus, s‑a făcut schimb de informații confidențiale în cursul reuniunii în cauză [considerentul (166) al deciziei atacate].

163    Pe de o parte, trebuie să se observe că această teză a Comisiei este coerentă cu desfășurarea înțelegerii, din care rezultă că, începând cu reuniunile de la Sevilla, părțile la înțelegere au „decis să acorde mai puțină importanță cotelor de piață, principalul subiect de discuție până la acel moment, pentru a‑și transfera interesul asupra unei creșteri globale a prețurilor” [considerentul (157) al deciziei atacate], și că o creștere coordonată a prețurilor a fost decisă în cursul unei reuniuni ulterioare desfășurate la Bruxelles în luna august 1997 [considerentele (171) și (172) ale deciziei atacate].

164    Pe de altă parte, argumentația reclamantei întemeiată pe pretinsa opoziție a sa față de caracterul ilicit al discuțiilor nu este confirmată în niciun mod de informațiile provenind de la celelalte întreprinderi, care se limitează să afirme o lipsă de încredere între părțile la înțelegere și o divergență între punctele de vedere ale marilor și ale micilor producători [considerentul (164) al deciziei atacate].

165    În această privință, trebuie arătat că proba privind participarea reclamantei la înțelegere nu se limitează la reuniunile de la Sevilla, care se înscriu într‑o serie de contacte coluzive examinate în continuare.

166    În plus, poziția adoptată de reclamantă în cursul reuniunilor în cauză este echivocă. Deși a susținut că s‑a opus discuțiilor anticoncurențiale în cursul reuniunii privind PH, care a vizat un model detaliat de împărțire a pieței, precum și prețurile, este cert că reprezentantul său nu a părăsit locul de desfășurare a reuniunii și că a luat parte la următoarea reuniune privind PBS. Nici absența sa de la cina organizată la restaurant a doua zi nu constituie un indiciu al opoziției sale la discuțiile coluzive, având în vedere că nici alte părți în cauză, în special Solvay și Ausimont, nu au participat la aceasta.

167    Având în vedere aceste considerații, elementele invocate de reclamantă nu sunt suficiente pentru a stabili că participarea sa la reuniunile în cauză, în cursul cărora a avut loc o concertare ilicită, era lipsită de orice spirit anticoncurențial.

–       Cu privire la apelurile telefonice primite de reclamantă

168    Referitor la reuniunile multilaterale ulterioare celor de la Sevilla, Comisia a constatat că reclamanta nu a participat fizic la acestea, ci a fost contactată sau a fost informată cu privire la rezultatul lor pe cale telefonică. Este vorba, pe de o parte, despre patru reuniuni la „nivel înalt”, pentru care Comisia s‑a întemeiat pe informațiile furnizate de Solvay, și, pe de altă parte, despre o serie de reuniuni relatate de Atofina.

169    În primul rând, în ceea ce privește întâlnirile la „nivel înalt” dintre Degussa, Solvay și Kemira [reuniunile desfășurate în luna august 1997 și în luna februarie 1998 la Bruxelles, reuniunile desfășurate în luna aprilie 1998 la Frankfurt am Main și în luna septembrie 1998 la Bruxelles și considerentele (172), (211), (215) și (239) ale deciziei atacate], Comisia a arătat că, „deși au asistat [la acestea] numai trei întreprinderi, discuțiile beneficiau de sprijinul întregului sector” și că „[reclamanta] și Ausimont au fost întotdeauna informate în mod exhaustiv (în general pe cale telefonică) despre rezultatul discuțiilor” [considerentul (172) al deciziei atacate].

170    Rezultă din decizia atacată că această constatare se bazează, pe de o parte, pe declarația dată de Solvay, potrivit căreia „alți actori de pe piață erau informați cu privire la rezultatul reuniunilor dintre Degussa, Solvay și Kemira”, Comisia precizând că „Solvay, de exemplu, le informa[se] pe [reclamantă] și pe Ausimont […] despre rezultatul concret al discuțiilor”, și, pe de altă parte, pe declarația dată de Atofina, potrivit căreia, „pentru considerații ținând de Company Policy (societate din Statele Unite), FMC nu asista fizic la toate reuniunile, dar se informa prin intermediul Solvay și era în mod cert implicată în toate acordurile și [în toate] negocierile” [considerentul (172) și notele de subsol 175 și 176 din deciziei atacate].

171    Declarația dată de Solvay este de asemenea reținută de Comisie în privința reuniunilor bilaterale dintre Degussa și Kemira, între sfârșitul anului 1997 și începutul anului 1998, la care Solvay „participa uneori”. Potrivit Comisiei, Degussa și Solvay au declarat că reclamanta nu a luat parte la acestea pentru motivul că întreprinderea a pus în aplicare un program de asigurare a conformității, dar că Solvay o informa despre rezultatul acestor reuniuni pe cale telefonică [considerentul (210) al deciziei atacate, care face trimitere la declarația citată anterior de Solvay].

172    Reclamanta contestă că a fost contactată de Solvay. Ea subliniază caracterul imprecis al declarației acesteia din urmă, susținând că afirmațiile Atofina nu priveau reuniunile la „nivel înalt” și nu pot confirma declarația Solvay. Reclamanta pretinde, în plus, că afirmațiile Solvay au fost denaturate de Comisie, în măsura în care aceasta a constatat că anumite întreprinderi au fost informate „în mod exhaustiv” și „în general pe cale telefonică” [considerentul (172) al deciziei atacate].

173    În ceea ce privește forța probantă a declarației date de Solvay, trebuie să se observe că este vorba despre o informație furnizată de o întreprindere acuzată în cadrul unei cereri de clemență. Declarația în cauză este formulată în termeni generali, vizează ansamblul reuniunilor la „nivel înalt” și nu permite identificarea persoanelor fizice implicate în contacte, ceea ce împiedică verificarea sa prin mărturii. Fragmentul avut în vedere din declarația Solvay, astfel cum este citat la nota de subsol 175 din decizia atacată, nu precizează că informația ar fi fost transmisă „pe cale telefonică” și „în mod exhaustiv”. Pe de altă parte, în circumstanțele speței, în ceea ce privește informația dată de cel mai important operator de pe piață, potrivit căreia mai multe întreprinderi din sector au fost informate cu privire la discuțiile ilicite, nu este exclus ca acest operator să încerce să își minimalizeze rolul în desfășurarea înțelegerii.

174    În ceea ce privește confirmarea declarației Solvay, trebuie arătat că această declarație referitoare la informația transmisă reclamantei nu este confirmată de alte elemente de probă privind reuniunile amintite. Astfel, reiese din dosar că declarația dată de Atofina, invocată de Comisie la nota de subsol 176 din decizia atacată, nu se referă, în realitate, la reuniunile la „nivel înalt”, ci numai la cele ale „grupului B”, care au avut loc între sfârșitul anului 1995 și începutul anului 1997, acestea din urmă situându‑se, cel puțin în mare parte, înainte de perioada încălcării reținute împotriva reclamantei. Este de altfel cert că Atofina nu a participat la reuniunile vizate de declarația Solvay.

175    Având în vedere aceste considerații, trebuie să se constate că declarația dată de Solvay are o forță probantă intrinsecă foarte redusă în ceea ce privește demonstrarea faptului că reclamanta a fost informată despre rezultatele reuniunilor la „nivel înalt” și că nu este confirmată direct de alte elemente de probă. Prin urmare, această declarație nu poate, în sine, să dovedească participarea reclamantei la contactele coluzive care au avut loc între septembrie 1997 și septembrie 1998, ci poate, cel mult, să constituie un element accesoriu în seria de indicii reținute în acest scop.

176    În al doilea rând, referitor la cele cinci reuniuni relatate de Atofina (reuniunile desfășurate la 18 septembrie 1997 la Paris, la 17 noiembrie 1997 la Frankfurt am Main, la 21 noiembrie 1997 la Paris și în luna octombrie 1998 la Dusseldorf și considerentele (180), (188), (193) și (247) ale deciziei atacate], reclamanta pune în discuție credibilitatea declarației Atofina, potrivit căreia aceasta a fost informată pe cale telefonică, și susține că nu este confirmată de alte elemente de probă. Reclamanta prezintă declarațiile angajaților săi identificați în declarația Atofina, care neagă că au fost contactați.

177    În ceea ce privește forța probantă a declarației date de Atofina, trebuie să se observe că faptul că această declarație a fost făcută în cadrul unei cereri de clemență nu repune în discuție, în sine, credibilitatea sa. Nimic nu permite să se creadă că Atofina a încercat să minimalizeze participarea sa la înțelegere afirmând că a contactat‑o pe reclamantă în cadrul unei serii de reuniuni. Trebuie să se observe de asemenea că informațiile referitoare la contactele stabilite cu reclamanta nu sunt nicidecum formulate în mod vag, ci, dimpotrivă, sunt deosebit de detaliate și permit identificarea angajaților reclamantei care au fost contactați. Informația provine de la un martor direct, și anume angajatul Atofina care a participat la anumite reuniuni în litigiu. Trebuie amintit că acesta a dat declarația la 26 mai 2003, și anume, cu mai multe săptămâni după prezentarea primelor elemente de probă, la 3 aprilie 2003 [considerentul (513) al deciziei atacate]. Reiese atât din condițiile cooperării sale, cât și din conținutul precis al declarației sale că aceasta a fost făcută în mod deliberat și în urma unei analize atente.

178    Ansamblul acestor circumstanțe demonstrează, așadar, forța probantă importantă a declarației Atofina în cauză.

179    În ceea ce privește confirmarea declarației Atofina referitoare la reuniunea desfășurată la 18 septembrie 1997 la Paris, în plus față de declarația unui angajat al Atofina potrivit căreia reclamanta a fost „contactat[ă] pe cale telefonică în vederea transmiterii unor informații privind discuțiile”, o notă de reuniune întocmită de același angajat se referă la litera majusculă „E”, care o indică pe reclamantă, și arată că aceasta era „absentă, dar a fost contactată pe cale telefonică” [considerentele (180) și (181) ale deciziei atacate, precum și elementele din dosarul administrativ citate la nota de subsol 188 din aceasta].

180    În ceea ce privește reuniunea care a avut loc la 17 noiembrie 1997 la Frankfurt am Main, potrivit aceleiași declarații, unul sau doi angajați ai reclamantei au fost contactați pe cale telefonică în timp ce reuniunea se afla în desfășurare și un reprezentant al Atofina le întocmea un proces‑verbal [considerentul (188) al deciziei atacate]. Această declarație este de asemenea confirmată de o notă de reuniune prezentată de Atofina, care indică următoarele: „FMC = absent, dar contactat pe cale telefonică de mine (domnul […]) alt reprezentant local (domnul […]) foarte activ” (nota de subsol 200 din decizia atacată]. Reclamanta este de altfel menționată ca prima întreprindere care trebuia să anunțe creșterea prețurilor și informațiile sale figurează într‑un tabel al reuniunii care cuprinde prețurile minime pe client și pe producător [considerentul (192) al deciziei atacate]. În plus, Degussa a precizat în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile că un reprezentant al Atofina a telefonat unui reprezentant al reclamantei în cursul acestei reuniuni [considerentul (192) și nota de subsol 206 din decizia atacată].

181    În ceea ce privește reuniunea desfășurată la 21 noiembrie 1997 la Paris, potrivit aceleiași declarații a Atofina, reclamanta a fost contactată pe cale telefonică pentru a se obține acordul său cu privire la creșterea coordonată a prețurilor [considerentul (193) al deciziei atacate], iar notele luate în cadrul acestei reuniuni indică prețurile reclamantei [considerentul (197) al deciziei atacate, precum și elementele din dosarul administrativ citate la nota de subsol 216].

182    Referitor la reuniunea care a avut loc în luna octombrie 1998 la Düsseldorf, în plus față de declarația că un reprezentant al reclamantei „a urmărit desfășurarea reuniunii pe cale telefonică”, procesele‑verbale ale acestei reuniuni menționează cota de piață, actuală și propusă, a reclamantei [considerentele (247)-(249) ale deciziei atacate, precum și elementele din dosarul administrativ citate la nota de subsol 282 de aceasta).

183    Din aceste elemente reiese nu numai că declarația Atofina are o forță probantă importantă, ci și că aceasta este confirmată, pentru fiecare reuniune avută în vedere, prin mijloace de probă scrise de la data faptelor invocate, furnizate de Atofina, iar pentru una dintre reuniuni, este confirmată de declarația Degussa prezentată în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile.

184    Pe de altă parte, având în vedere forța probantă importantă a declarației Atofina, precum și caracterul detaliat al mijloacelor de probă scrise prezentate, credibilitatea acestora nu poate fi readusă în discuție de faptul că probele scrise provin de la autorul declarației în cauză.

185    Astfel, reclamanta nu contestă nici autenticitatea mijloacelor de probă scrise furnizate de Atofina, nici explicațiile date de aceasta cu privire la conținutul lor. Reclamanta pune în discuție numai credibilitatea acestor documente drept probe privind participarea sa la înțelegere.

186    Or, având în vedere că este vorba despre documente întocmite de un martor direct la data faptelor ținând seama de conținutul lor precis și detaliat, trebuie să li se acorde o forță probantă certă.

187    Credibilitatea acestor documente nu este readusă în discuție de argumentele reclamantei privind conținutul și gradul lor de precizie.

188    Astfel, în primul rând, faptul că anumite informații sunt însoțite de asteriscuri și de semne de întrebare, uneori cu mențiunea „de verificat”, nu pune în discuție credibilitatea ansamblului informațiilor cuprinse în documentele avute în vedere.

189    În al doilea rând, argumentul reclamantei potrivit căruia informațiile privind prețurile sale ar fi putut proveni din altă sursă, de exemplu, de la clienții săi, nu este verosimil, în măsura în care tabelele conțin alte informații care o implică direct pe reclamantă, și anume notele care menționează că a fost contactată, că trebuia să fie prima care să anunțe creșterea prețurilor, precum și cota de piață care trebuia să îi fie atribuită [considerentele (188), (192) și (282) ale deciziei atacate].

190    În al treilea rând, trebuie să se observe că, prin argumentul întemeiat pe o pretinsă dublă utilizare a unor elemente de probă bazate pe declarația Atofina, în ceea ce privește mai multe reuniuni, reclamanta se limitează să menționeze elemente din dosar care nu au fost reținute în decizia atacată în privința sa.

191    Astfel, reiese din argumentația reclamantei că este vorba fie despre reuniuni anterioare perioadei încălcării reținute în privința sa (și anume reuniunile din 23 noiembrie 1995, din 12 februarie 1996, din 22 și din 23 mai 1996, din 27 noiembrie 1996, precum și „alte reuniuni generale” din anul 1996), fie despre reuniuni pentru care aceasta a admis participarea sa, precum și conținutul discuțiilor (reuniunile din 28 și din 29 mai 1997), fie despre reuniuni care, deși figurează în comunicarea privind obiecțiunile, nu au fost reținute în final în decizia atacată (două reuniuni din anul 1999, desfășurate la Roissy și la Frankfurt am Main). În ceea ce privește o notă despre care se pretinde că a fost utilizată cu privire la reuniunea care a avut loc la 26 noiembrie 1997 la Bruxelles și cu privire la o altă reuniune care a avut loc „între iunie și septembrie 1997”, reclamanta nu arată, pe de altă parte, considerentele din decizia atacată avute în vedere.

192    În această privință, reclamanta, întrebată cu privire la acest subiect în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010, nu a putut preciza considerentele deciziei atacate în care s‑ar fi procedat la o dublă utilizare a anumitor elemente de probă.

193    Astfel, chiar dacă s‑ar presupune că anumite note olografe prezentate de Atofina, nedatate, nu au putut fi asociate cu reuniuni precise, un asemenea argument este inoperant în măsura în care nu privește elementele de probă reținute în decizia atacată împotriva reclamantei.

194    Pe de altă parte, trebuie arătat că, chiar dacă s‑ar presupune că este dovedită, pretinsa lipsă de precizie a elementelor de probă furnizate de Atofina s‑ar explica prin intervalul de timp care s‑a scurs între faptele în litigiu și momentul în care s‑a recurs la amintirile declarantului. Aceste imprecizii privesc alte elemente decât cele reținute în privința reclamantei, care nu sunt de natură să readucă în discuție caracterul credibil al elementelor de probă referitoare la contactarea reclamantei și la utilizarea informațiilor sale, aceste ultime aspecte fiind atestate în mod clar și precis.

195    În al patrulea rând, reclamanta afirmă că a readus în discuție în cadrul răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile un element furnizat de angajatul menționat al Atofina, referitor la pretinsa participare a unuia dintre reprezentanții săi la o reuniune desfășurată la Paris la 12 februarie 1996. Pentru a contesta această informație, reclamanta precizează că a prezentat o declarație în sens contrar a angajatului său, precum și o copie a pașaportului acestuia din urmă în care figurează o ștampilă de intrare pe teritoriul Statelor Unite la 10 februarie 1996.

196    Trebuie să se observe că declarația prezentată de reclamantă pune la îndoială o anumită precizare a angajatului Atofina. Astfel, având în vedere elementul de probă furnizat de reclamantă, este puțin probabil ca reprezentantul său, intrat pe teritoriul Statelor Unite la 10 februarie, să se fi putut duce la Paris două zile mai târziu. Trebuie să se observe de altfel că această apreciere a fost luată în considerare de Comisie și, în lipsa unei confirmări a informației furnizate de Atofina, nu a reținut participarea reclamantei la reuniunea în discuție.

197    Totuși, faptul că reclamanta a pus la îndoială un element prezentat de Atofina care nu a fost reținut împotriva reclamantei nu este de natură să afecteze credibilitatea declarației menționate în ansamblu.

198    În sfârșit, în măsura în care reclamanta susține că declarațiile angajaților săi prin care se contestă că aceștia au fost contactați de angajatul Atofina nu au fost luate în considerare de Comisie, trebuie să se observe că, astfel cum reiese în special din considerentele (186), (191), (192) și (253) ale deciziei atacate, Comisia a luat în considerare, în mod întemeiat, această contestare a angajaților reclamantei și a evaluat‑o în lumina altor elemente de probă care erau la dispoziția sa.

199    În lumina aceste constatări, trebuie să se concluzioneze că o serie de indicii care rezultă, pe de o parte, din informațiile Atofina referitoare la contactele telefonice cu reclamanta în cadrul reuniunilor care au avut loc în perioada septembrie 1997-octombrie 1998 și, pe de altă parte, menționarea numelui său și a datelor care o vizează în mijloacele de probă scrise aferente acestor reuniuni demonstrează, corespunzător cerințelor legale, participarea reclamantei la contactele ilicite în perioadă în cauză.

200    Trebuie arătat de asemenea că aceste elemente sunt confirmate, în ceea ce privește o reuniune, de Degussa și, în mod accesoriu, concordant cu declarația dată de Solvay referitoare la informația transmisă reclamantei în cadrul altor reuniuni care au avut loc în aceeași perioadă.

201    Prin urmare, argumentația reclamantei referitoare la elementele de probă avute în vedere nu poate fi primită.

–       Cu privire la contactele stabilite pe marginea adunărilor CEFIC

202    Comisia a reținut participarea reclamantei la contactele coluzive care au avut loc pe marginea a cinci adunări semestriale ale CEFIC, care au urmat celei de la Sevilla (și anume cele desfășurate în luna noiembrie 1997, în mai și în noiembrie 1998, în aprilie și în noiembrie 1999 și considerentele (198)-(207), (221)-(232), (254)-(258), (264), (265), (273)-(275) ale deciziei atacate].

203    Reclamanta recunoaște participarea sa la adunările semestriale ale CEFIC, dar contestă că ar fi fost implicată în contacte ilegale, invocând lipsa unor probe suficient de precise și de concordante în această privință. Reclamanta arată că reuniunile în discuție au avut loc în locuri publice, și anume în restaurante, în baruri sau culoare de hotel. În opinia reclamantei, discuțiile ilegale au constat, așadar, numai în contacte bilaterale sau au avut loc după plecarea reprezentanților săi.

204    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante citate la punctul 159 de mai sus, atunci când Comisia dovedește participarea întreprinderii în cauză la reuniuni ilicite, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial.

205    Trebuie să se examineze, așadar, în primul rând, dacă participarea reclamantei la discuții ilicite a fost stabilită în ceea ce privește contactele coluzive stabilite pe marginea celor cinci adunări ale CEFIC în cauză și, ulterior, dacă este cazul, dacă reclamanta a prezentat indicii de natură să demonstreze că participarea sa era totuși lipsită de orice spirit anticoncurențial.

206    În primul rând, în ceea ce privește contactele stabilite în cursul cinei la restaurant care a avut loc în ziua care a precedat adunarea CEFIC desfășurată la 26 și la 27 noiembrie 1997 la Bruxelles, Comisia a constatat că Degussa, EKA Chemicals, Solvay și Atofina au arătat că reclamanta și Kemira „erau efectiv prezente, că aveau pe deplin cunoștință despre caracterul ilicit al discuțiilor […] și că au luat parte la acestea” [considerentul (199) al deciziei atacate].

207    Reclamanta susține că EKA Chemicals nu a făcut nicio mențiune în privința sa, că Solvay a întocmit doar o listă a participanților în care nu figurează angajații săi, adăugând că „probabil toți ceilalți participanți” la adunare erau de asemenea reprezentați și că informațiile furnizate de Atofina și de Degussa au constat numai indicarea persoanelor prezente la cină, între care reprezentanții săi. Aceasta arată că unul dintre reprezentanții săi a depus o declarație în care neagă participarea la discuții ilicite.

208    Trebuie arătat că, astfel cum reiese din elementele invocate la nota de subsol 218 din decizia atacată, prezentate de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010, constatarea potrivit căreia un angajat al reclamantei a luat parte la cina în cursul căreia participanții au întreținut discuții ilicite rezultă din declarațiile date de Atofina și de Degussa, care sunt precise în această privință.

209    Având în vedere că participarea reclamantei la aceste contacte ilicite rezultă dintr‑o serie de indicii concordante, aceasta nu poate fi readusă în discuție prin declarația angajatului său, care nu neagă în mod explicit că a fost prezent la cină, ci susține numai că nu a participat la contacte coluzive.

210    Trebuie să se observe de asemenea că implicarea reclamantei în discuțiile ilegale în cauză rezultă și din alte elemente prezentate în decizia atacată, potrivit cărora, pe de o parte, la împărțirea competențelor regionale, s‑a decis ca reclamanta să fie responsabilă de Spania și de Portugalia și, pe de altă parte, reclamanta a luat parte la o reuniune privind PBS, care a avut loc pe marginea aceleiași adunări, precum și la una dintre reuniunile locale care au urmat [considerentele (201) și (208) ale deciziei atacate].

211    În al doilea rând, în ceea ce privește contactele stabilite pe marginea adunării ulterioare care a avut loc în mai 1998 la Évian‑les‑Bains, și anume în cadrul a două reuniuni privind PH și PBS, reiese din elementele invocate în considerentele (222) și (226) ale deciziei atacate prezentate de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010 că Degussa și Solvay au confirmat participarea reclamantei. Referitor la reuniunea privind PBS, Atofina a anexat tabelul reuniunii care cuprinde cifrele de vânzare a PBS incluzând datele reclamantei [considerentul (228) al deciziei atacate].

212    În declarația prezentată de reclamantă în anexa la cererea introductivă, angajatul său implicat a admis existența unor discuții ilegale privind PBS pe marginea acestei adunări, în termenii următori:

„Am participat de asemenea la adunarea CEFIC care a avut loc la Évian‑les‑Bains în luna mai 1998. În cursul acestei reuniuni, conversația a deviat încă o dată către subiectul cotelor de piață, astfel cum se arată în [comunicarea privind obiecțiunile]. Micii producători precum [reclamanta] refuzau să accepte înghețarea cotelor de piață deoarece noi doream să menținem concurența.”

213    În al treilea rând, în ceea ce privește contactele stabilite pe marginea adunării care a avut loc la 25 și la 26 noiembrie 1998 la Bruxelles, și anume reuniunea privind PBS desfășurată la 25 noiembrie la restaurant și o reuniune privind PBS desfășurată a doua zi, reiese din elementele invocate în considerentele (255) și (257) ale deciziei atacate, prezentate de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010, că Degussa a declarat că un reprezentant al reclamantei a luat parte la aceste două reuniuni ilicite. În privința reuniunii referitoare la PH, această declarație a fost confirmată de Kemira [considerentul (255) al deciziei atacate].

214    În al patrulea rând, în ceea ce privește contactele stabilite pe marginea adunării CEFIC care a avut loc în aprilie 1999 la Estoril, reiese din considerentul (265) al deciziei atacate că, potrivit Degussa, anumite contacte privind PH au avut loc seara, la barul unui hotel.

215    În al cincilea rând, din considerentul (273) al deciziei atacate reiese că, potrivit Degussa, reclamanta a participat la o reuniune privind PH în ziua care a precedat adunarea CEFIC desfășurată la 16 noiembrie 1999 la Bruxelles. Existența acestei reuniuni ilicite a fost recunoscută de Solvay, de Atofina, de Kemira și de Ausimont.

216    Trebuie arătat că, deși rezultă direct numai din declarația Degussa, se poate totuși considera că participarea reclamantei la contactele ilicite realizate în cadrul acestor din urmă reuniuni a fost stabilită, astfel cum a arătat Comisia în considerentul (275) al deciziei atacate, având în vedere ansamblul indiciilor referitoare la participarea reclamantei la acțiunile coluzive în cadrul unei serii de reuniuni organizate potrivit acelorași modalități. În special, reuniunile în cauză au avut loc în aceeași perioadă ca și cele două reuniuni în legătură cu care reclamanta a admis prezența sa la discuții ilegale (a se vedea punctele 235-242 de mai jos).

217    Constatarea care decurge din aceste elemente concordante nu poate fi readusă în discuție prin declarația angajatului reclamantei, care, fără a nega în mod explicit că a fost prezent la reuniunile care au avut loc pe marginea adunărilor în cauză, contestă numai că a participat la contacte coluzive.

218    Având în vedere ansamblul acestor elemente, trebuie să se constate că au fost prezentate de Comisie o serie de indicii care justifică, în mod convingător, concluzia sa privind participarea reclamantei la anumite reuniuni ilegale care au avut loc pe marginea adunărilor CEFIC în cauză.

219    Această concluzie nu poate fi readusă în discuție de argumentul reclamantei potrivit căruia contactele ilicite în cauză ar fi putut fi stabilite în mod bilateral sau în limbi necunoscute de angajații săi și s‑ar fi sustras, așadar, atenției acestora. Această argumentație nu este verosimilă, având în vedere, pe de o parte, complexitatea discuțiilor, al căror conținut este prezentat în special în considerentele (200)-(205), (223)-(229), (256), (257) și (274) ale deciziei atacate și, pe de altă parte, menționarea numelui reclamantei și a informațiilor sale în documentele întocmite în raport imediat cu contactele coluzive care au avut loc în aceeași perioadă (a se vedea punctele 179-182 de mai sus).

220    Având în vedere ansamblul elementelor care atestă participarea reclamantei la contactele coluzive în cauză, aceasta nu poate deduce un argument valabil dintr‑o observație incidentă a Comisiei în ceea ce privește una dintre reuniunile avute în vedere, potrivit căreia „nu este de neconceput ca […] diverse discuții să fi avut loc mai curând pe o bază bilaterală” [considerentul (167) al deciziei atacate].

221    Prin urmare, întrucât reclamanta nu a invocat niciun alt indiciu de natură să demonstreze că participarea sa la reuniunile în cauză era lipsită de orice spirit anticoncurențial, Comisia a reținut în mod întemeiat implicarea acesteia în contactele coluzive stabilite pe marginea adunărilor CEFIC avute în vedere.

–       Cu privire la reuniunea desfășurată la 13 iulie 1998 la Königswinter

222    În considerentele (233)-(236) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că o întâlnire între Degussa, Solvay și reclamantă a avut loc la 13 iulie 1998 la Königswinter, aceasta fiind organizată de Degussa pentru „a verifica dacă cele trei societăți erau decise să convingă Atochem să își înceteze producția de PBS pentru a‑și diminua capacitățile în acest sector”.

223    Din considerentele (234) și (235) ale deciziei atacate reiese că participarea reclamantei la această reuniune rezultă dintr‑o declarație a Degussa, confirmată de răspunsul Solvay la comunicarea privind obiecțiunile.

224    Reclamanta contestă participarea sa la reuniunea de la Königswinter bazându‑se pe declarația angajatului său vizat, precum și pe o factură de taxi în care figurează numele acestuia din urmă, emisă la Barcelona în ziua reuniunii. În plus, aceasta susține că Solvay nu a confirmat, în realitate, prezența sa la această reuniune. Reclamanta contestă declarația dată de Solvay potrivit căreia ea „a participat la acordul cu Atochem, furnizând în schimb o compensație în Spania” [considerentul (244) al deciziei atacate].

225    Trebuie să se observe că declarațiile date de Degussa și, spre deosebire de ceea ce susține reclamanta, cele date de Solvay sunt redactate în termeni clari și confirmă fără echivoc prezența reclamantei la Königswinter. Astfel, chiar dacă Solvay nu a menționat reuniunea în cauză în cererea de clemență, ci numai în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, aceasta a precizat totuși, încă în cererea de clemență, că Atochem solicita o compensație pentru închiderea sitului său de producție a PBS, arătând că Degussa a contactat reclamanta și pe ea însăși în legătură cu acest subiect (element din dosar parțial citat la nota de subsol 271 din decizia atacată].

226    Având în vedere aceste elemente, precum și faptul că factura de taxi emisă la Barcelona în ziua reuniunii nu dovedește că reprezentantul reclamantei nu a fost la Königswinter în aceeași zi, Comisia a reținut în mod întemeiat participarea sa la reuniunea în cauză [considerentul (236) al deciziei atacate].

227    Trebuie să se observe de asemenea că, deși reclamanta nu a participat la reuniunea ulterioară referitoare la același subiect, care a avut loc la 1 octombrie 1998, elementele privind această reuniune constituie de asemenea indicii ale implicării sale în discuțiile referitoare la închiderea unui sit de producție a PBS aparținând Atochem.

228    Pe de o parte, astfel cum reiese din considerentele (243) și (244) ale deciziei atacate, atât Degussa, cât și Solvay au arătat că reuniunea desfășurată la 1 octombrie 1998 la Paris a avut drept obiect să prezinte Atochem la propunerea adoptată de Degussa, de Solvay și de reclamantă în cursul reuniunii de la Königswinter. Pe de altă parte, din considerentul (277) al deciziei atacate rezultă că, în urma închiderii uzinelor de producție aparținând Atochem și Caffaro, cotele acestor două societăți pe piața PBS trebuiau în principiu să fie afectate Solvay, Degussa și reclamantei.

229    În lumina tuturor acestor elemente, argumentele invocate de reclamantă în vederea contestării participării sale la contactele stabilite la Königswinter, referitoare la închiderea sitului Atochem, nu pot fi primite.

–       Cu privire la întâlnirea cu Degussa desfășurată la 28 septembrie 1998 la Bruxelles

230    În considerentele (239)-(242) ale deciziei atacate, Comisia a menționat o reuniune la „nivel înalt” desfășurată la 28 septembrie 1998 la Bruxelles între Degussa și Solvay. Aceasta a constatat că „ulterior (în cursul după‑amiezii) a avut loc o reuniune bilaterală între un înalt reprezentant al Degussa și un înalt reprezentant al [reclamantei], de asemenea la Bruxelles [… și a avut] drept obiect să permită Degussa să comunice rezultatele reuniunii din cursul aceleiași dimineți”. Această constatare se bazează pe o informație furnizată de Degussa, precum și pe o însemnare în agenda unui angajat al Degussa [considerentul (241) și nota de subsol 267 din decizia atacată].

231    Reclamanta nu contestă existența acestei reuniuni, ci numai obiectul său, arătând că Degussa nu a menționat această reuniune în cererea de clemență și că, în informațiile ulterioare, ea a remarcat numai că „subiectul reuniunii a fost o discuție de ordin general privind dezvoltarea pieței europene a PH, în special în ceea ce privește nivelul ridicat al prețurilor atinse și posibilitățile de menținere a unui asemenea nivel”.

232    Trebuie să se observe, în această privință, că faptul că reuniunea în discuție nu este menționată în cererea de clemență formulată de Degussa nu are relevanță, în măsura în care reclamanta nu contestă existența acesteia. În ceea ce privește obiectul coluziv al reuniunii menționate, trebuie să se observe că, astfel cum a arătat Comisia, acesta este atestat de faptul că întâlnirea cu reclamanta a avut loc după reuniunea cu Solvay, al cărei obiect ilicit nu este contestat, că aceasta este menționată în agenda unui angajat al Degussa ca fiind „reuniunea următoare” (nächstes meeting) și că a fost inclusă în lista contactelor coluzive furnizate de Degussa (nota de subsol 267 din decizia atacată).

233    Având în vedere aceste elemente, argumentele reclamantei nu pot readuce în discuție constatările Comisiei referitoare la reuniunea în discuție.

–       Cu privire la reuniunile referitoare la PBS

234    În decizia atacată, Comisia a reținut următoarea serie de reuniuni, referitoare la PBS, între Degussa, Solvay, Ausimont și reclamantă:

–        reuniunea desfășurată la 16 septembrie 1998 la Lyon [considerentele (237) și (238) ale deciziei atacate];

–        reuniunea desfășurată la începutul anului 1999 la Milano [considerentele (259)-(263) ale deciziei atacate];

–        reuniunea desfășurată în vara anului 1999 la Basel [considerentele (267)-(270) ale deciziei atacate];

–        reuniunea desfășurată la 13 decembrie 1999 la Freiburg [considerentele (276)-(279) ale deciziei atacate].

235    Trebuie arătat că, în ceea ce privește reuniunile de la Milano și de la Freiburg, reclamanta recunoaște participarea sa, precum și faptul că discuțiile au „deviat” către subiecte „neadecvate”, dar susține că reprezentantul său a acordat „o atenție redusă” acestor discuții.

236    Având în vedere că prezența reclamantei și conținutul ilicit al discuțiilor au fost stabilite, reclamanta avea obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor (a se vedea jurisprudența citată la punctul 159 de mai sus).

237    În această privință, reclamanta arată, bazându‑se pe declarația angajatului său care a luat parte la cele două reuniuni, că obiectivul acestora din urmă a fost discutarea mijloacelor de care dispunea sectorul economic în cauză pentru a disipa preocupările generate de mișcarea „anti‑bor” și că, având în vedere preocupările menționate, aceasta începuse deja să aibă în vedere dezvoltarea unui „produs alternativ”, PCS. Astfel, admițând că, în cursul reuniunilor în cauză, alți producători s‑ar fi angajat în discuții ilicite, reclamanta susține că reprezentantul său nu ar fi fost interesat de aceste afirmații, el neluând, așadar, parte la discuțiile ilegale, chiar dacă nu a părăsit locația. În opinia reclamantei, această explicație este confirmată de Degussa, care afirmă că reuniunile în cauză au avut loc în cadrul unor discuții licite.

238    Trebuie arătat că reuniunile în cauză au avut loc în perioada în care înțelegerea era foarte dezvoltată și că au fost precedate de anumite contacte coluzive în care reclamanta era implicată. Reclamanta însăși admite conținutul ilicit al discuțiilor și nu a indicat opoziția sa în mod deschis, nici nu a precizat concurenților săi că participa la aceste reuniuni având o optică diferită de a lor.

239    Este de altfel puțin verosimil ca reclamanta să nu fi avut niciun interes în raport cu discuția ilicită privind prețurile PBS, în măsura în care aceasta a continuat să producă PBS în 1999 și în 2000 și a figurat printre cei mai importanți patru producători de PBS, care au participat toți la aceleași reuniuni, și în măsura în care nu a început să comercializeze PCS decât în 2002 [considerentul (36) al deciziei atacate].

240    În plus, elementele de probă referitoare la reuniunile în discuție includ tabele în care figurează precizări privind cotele de piață ale participanților [considerentul (261) al deciziei atacate] și prezintă discuții despre atribuirea cotelor de piață eliberate ca urmare a închiderii uzinelor de producție aparținând Atochem și Caffaro, care „trebuiau în principiu să fie afectate Solvay, Degussa și [reclamantei] în funcție de cota lor reală de piață” [considerentul (277) al deciziei atacate].

241    Pe de altă parte, spre deosebire de cele pretinse de reclamantă, afirmația Degussa potrivit căreia reuniunile în cauză au avut loc „cu ocazia” unor întâlniri licite nu înseamnă că discuțiile ilicite au avut loc „întâmplător” sau că au avut caracter fortuit.

242    Având în vedere aceste elemente, argumentele reclamantei nu sunt suficiente pentru a demonstra că participarea sa la discuțiile în cauză era lipsită de orice spirit anticoncurențial.

243    În ceea ce privește reuniunile de la Lyon și de la Basel, trebuie să se observe că, deși participarea reclamantei la aceste întâlniri rezultă din informații provenind de la Degussa și, respectiv, de la Solvay, neconfirmate de alte elemente de probă, având în vedere identitatea participanților și obiectul lor, precum și proximitatea în timp, Comisia a reținut în mod întemeiat participarea reclamantei la întreaga serie de reuniuni menționată.

244    Prin urmare, argumentele reclamantei referitoare la reuniunile privind PBS desfășurate în perioada septembrie 1998-decembrie 1999 nu pot fi primite.

–       Concluzie

245    Trebuie amintit că elementele de probă invocate de Comisie în decizia atacată în vederea dovedirii existenței unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea jurisprudența citată la punctul 108 de mai sus).

246    În urma analizei prezentate la punctele 113-244 de mai sus, trebuie să se constate că ansamblul elementelor examinate constituie o serie de indicii care demonstrează, corespunzător cerințelor legale, participarea reclamantei la încălcare.

247    Astfel, pentru fiecare dintre faptele care reprezintă elemente constitutive ale acestei încălcări, Comisia a prezentat o probă credibilă și, în numeroase cazuri, confirmată direct de alte probe. Participarea reclamantei la înțelegere decurge, pe de o parte, din participarea la mai multe reuniuni și contacte coluzive și, pe de altă parte, din menționarea numelui acesteia și a informațiilor sale în diferitele documente stabilite în raport imediat cu aceste contacte. Argumentele reclamantei întemeiate pe o pretinsă denaturare sau pe o „înfrumusețare” a elementelor de probă sunt, în lumina analizei de mai sus, nefondate.

248    În măsura în care, pentru anumite fapte ilicite, Comisia a invocat probe izolate, care nu au putut fi confirmate direct de alte indicii, trebuie amintit că, în cazul în care există o serie de indicii concordante care demonstrează participarea la înțelegere, este necesară o explicație cu adevărat solidă pentru a convinge că, într‑o anumită etapă a unei serii de întruniri, s‑au produs fapte total diferite de cele care s‑au petrecut în cursul întrunirilor anterioare și ulterioare (a se vedea punctul 127 de mai sus).

249    Or, în lumina analizei efectuate mai sus, trebuie să se constate că reclamanta nu a invocat argumente solide pentru a readuce în discuție probele reținute de Comisie în privința sa, referitoare în special la anumite reuniuni care au avut loc pe marginea adunărilor CEFIC, în legătură cu care Comisia s‑a bazat pe indicii provenind de la o singură sursă de informare (a se vedea punctele 216 și 243 de mai sus).

250    Având în vedere aceste considerații, se impune respingerea criticii reclamantei prin care se invocă prezumția de nevinovăție, în temeiul principiului in dubio pro reo. Ca urmare a unei aprecieri globale, această critică, precum și obiecțiile specifice ale reclamantei nu sunt de natură să readucă în discuție seria de indicii precise și concordante reținută în decizia atacată.

251    În sfârșit, legalitatea constatării participării reclamantei la încălcarea în cauză nu poate fi infirmată de argumentele acesteia din urmă prin care se urmărește demonstrarea comportamentului său „agresiv” pe piață, pe baza unei descrieri istorice a dezvoltării pe piață și în special a creșterii semnificative a cotei sale de piață în SEE în perioada 1993-2001.

252    Astfel, pe de o parte, nu este necesar să se analizeze efectele unui acord sau ale unei practici concertate în cazul în care obiectul anticoncurențial al acestora este stabilit (Hotărârea Curții din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 140, și Hotărârea Curții din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctele 28-30).

253    Pe de altă parte, răspunderea unei anumite întreprinderi în raport cu încălcarea este stabilită în mod valabil în cazul în care întreprinderea menționată a participat la reuniuni cunoscând obiectul anticoncurențial al acestora, chiar dacă nu a pus în aplicare, în continuare, una sau alta dintre măsurile convenite în cadrul reuniunilor respective (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctele 508 și 509).

254    Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că primul motiv nu este fondat și, în consecință, acesta trebuie respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare în cadrul accesului la dosar

 Argumentele părților

255    Potrivit reclamantei, Comisia s‑a bazat pe anumite elemente incriminatoare întemeiate pe răspunsurile date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile, fără a‑i da posibilitatea de a formula observații cu privire la aceste elemente.

256    În primul rând, în ceea ce privește informațiile furnizate de Solvay în legătură cu apelurile telefonice, aceasta nu ar fi indicat datele la care ar fi contactat‑o pe reclamantă. Comisia ar fi concluzionat că era vorba despre reuniunile descrise în considerentele (171)-(174), (211), (215)-(217) și (239)-(242) ale deciziei atacate [considerentul (172) al deciziei atacate]. Or, ar reieși că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Solvay a negat că ar fi participat la reuniunea menționată în considerentele (215)-(217) ale deciziei atacate. Acest element ar fi deosebit de important, întrucât Comisia s‑a întemeiat pe pretinse apeluri ale Solvay pentru a confirma în continuare pretinsele apeluri ale Atofina. Or, reclamanta nu ar fi avut acces la răspunsul dat de Solvay la comunicarea privind obiecțiunile pentru a lua cunoștință de cele indicate de aceasta cu privire la reuniunea menționată.

257    În al doilea rând, Comisia s‑ar fi bazat pe răspunsurile date de Degussa și de Solvay la comunicarea privind obiecțiunile în ceea ce privește reuniunea desfășurată în luna septembrie 1998 la Bruxelles [considerentele (239)-(242) ale deciziei atacate]. Or, reclamanta nu ar fi putut consulta eventualele afirmații ale Solvay din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile referitoare la un apel telefonic pe care l‑ar fi primit în legătură cu această reuniune.

258    În al treilea rând, Comisia s‑ar fi întemeiat pe răspunsul dat de Solvay la comunicarea privind obiecțiunile pentru a confirma afirmația Degussa potrivit căreia reclamanta ar fi luat parte la reuniunea desfășurată în luna noiembrie 1999 la Bruxelles [considerentele (273)-(275) ale deciziei atacate]. Întrucât nu a cunoscut susținerile Solvay, reclamanta nu ar fi putut răspunde la această obiecțiune.

259    Pe de altă parte, reclamanta nu ar fi avut posibilitatea de a‑și pregăti apărarea, deoarece nu ar fi avut acces la răspunsurile în discuție, care puteau să conțină și elemente dezincriminatoare.

260    Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

261    Potrivit articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, dreptul la apărare al părților în cauză este pe deplin garantat în cadrul procedurilor. Acestea au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor de a‑și proteja secretele de afaceri.

262    Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de acces la dosar, corolar al principiului respectării dreptului la apărare, presupune ca întreprinderii în cauză să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare și care pot fi pertinente pentru apărarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec., p. I‑11177, punctele 125-128, și Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia, T‑30/91, Rec., p. II‑1775, punctul 81).

263    Din această categorie fac parte atât probele incriminatoare, cât și cele dezincriminatoare, cu excepția secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 68).

264    În ceea ce privește probele incriminatoare, lipsa comunicării unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea vizată demonstrează, pe de o parte, că, în speță, Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării și, pe de altă parte, că această obiecțiune putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv. Astfel, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia sa ar fi fost diferit dacă acest document care nu a fost comunicat ar fi trebuit să fie îndepărtat ca mijloc de probă (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctele 71-73).

265    În schimb, în ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentele dezincriminatoare respective în apărarea sa (Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 253 de mai sus, punctul 318, și Hotărârea Hercules Chemicals/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctul 81), dovedind în special că ar fi putut invoca elemente care nu concordau cu aprecierile efectuate de Comisie în etapa comunicării privind obiecțiunile și ar fi putut influența, așadar, într‑un fel sau altul, aprecierile din decizie (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 75).

266    În ceea ce privește accesul la răspunsurile date de celelalte întreprinderi în cauză la comunicarea privind obiecțiunile, trebuie amintit că asemenea răspunsuri nu fac parte din dosarul de investigare propriu‑zis (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 380).

267    În consecință, în ceea ce privește documentele care nu fac parte din dosarul constituit la momentul notificării comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu are obligația de a divulga răspunsurile respective altor întreprinderi vizate decât dacă rezultă că acestea conțin noi elemente incriminatoare sau dezincriminatoare.

268    În speță, pe de o parte, reclamanta susține, în cererea formulată, că dreptul la apărare a fost încălcat de Comisie prin utilizarea în decizia atacată a anumitor elemente incriminatoare întemeiate pe răspunsurile date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile, cu privire la care aceasta nu a avut posibilitatea de a formula observații. Pe de altă parte, aceasta susține că nu i s‑a oferit posibilitatea de a‑și pregăti apărarea, deoarece nu ar fi avut acces la răspunsurile în discuție, care puteau să conțină și elemente dezincriminatoare.

269    Pe de altă parte, în ședință, aceasta a dezvoltat o nouă argumentație întemeiată pe lipsa accesului la un document al Solvay, prezentat de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii dispuse de Tribunal la 6 ianuarie 2010 (a se vedea punctul 300 de mai jos).

–       Cu privire la pretinsele elemente incriminatoare întemeiate pe răspunsurile date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile

270    Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un element extras dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile pentru a stabili existența unei încălcări, celorlalte întreprinderi implicate în această procedură trebuie să li se ofere posibilitatea de a se pronunța cu privire la un astfel de element de probă nou. În asemenea circumstanțe, elementul în discuție constituie astfel un element incriminator împotriva diferitelor întreprinderi care ar fi participat la încălcare (Hotărârea Tribunalului Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 386, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 50).

271    Un document nu poate fi considerat incriminator decât atunci când este utilizat de Comisie în susținerea constatării unei încălcări săvârșite de o întreprindere. În scopul stabilirii unei încălcări a dreptului său la apărare, nu este suficient ca întreprinderea în cauză să demonstreze că nu s‑a putut pronunța în cursul procedurii administrative cu privire la un document utilizat în cadrul unui anumit fragment din decizia atacată. Trebuie ca aceasta să demonstreze că, în decizia atacată, acest document a fost utilizat de Comisie drept element de probă suplimentar pentru a reține o încălcare la care întreprinderea ar fi participat (Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 35).

272    În speță, este cert că, la 24 februarie 2006, Comisia a divulgat reclamantei extrasele din răspunsurile date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile, care cuprindeau noi elemente pe care intenționa să le utilizeze împotriva acesteia. Este vorba despre punctele 249-254 din răspunsul Solvay, referitoare la reuniunea privind închiderea unui sit de producție de PBS al Atochem, desfășurată la 13 iulie 1998 la Königswinter, și despre punctele 26-28 din răspunsul Degussa, referitoare la contactarea telefonică a reclamantei în cursul reuniunilor din noiembrie 1997. Reclamanta a prezentat comentarii la 15 martie 2006.

273    Reclamanta arată, totuși, că și alte elemente întemeiate pe aceleași răspunsuri, care nu i‑au fost divulgate, au fost reținute de Comisie împotriva sa.

274    În primul rând, reclamanta susține că din decizia atacată reiese că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Solvay a negat că ar fi participat la reuniunea desfășurată în luna aprilie 1998 la Frankfurt am Main, menționată în considerentele (215)-(217) ale deciziei atacate. În opinia reclamantei, acest element este important, deoarece Comisia s‑a întemeiat pe faptul că Solvay a informat‑o pe reclamantă pe cale telefonică în special cu privire la rezultatul reuniunii respective [considerentul (172) al deciziei atacate].

275    Trebuie să se observe că, prin această argumentație, reclamanta invocă, în realitate, absența divulgării unui pretins element dezincriminator.

276    În această privință, reiese din considerentul (217) al deciziei atacate că Solvay nu a contestat participarea sa la reuniunea în cauză, ci numai utilizarea unui element de probă, și anume agenda unuia dintre directorii săi generali din sectorul chimic, în ceea ce privește această reuniune din anul 1998, întrucât agenda în cauză aparține, potrivit Solvay, unui director numit în anul 2000.

277    Or, această unică precizare nu poate contrazice declarația dată de Solvay privind informația transmisă reclamantei în cursul seriei de reuniuni menționate și, în consecință, nu poate constitui un element dezincriminator.

278    În al doilea rând, reclamanta susține că, pentru a stabili faptele aferente reuniunii desfășurate la 28 septembrie 1998 la Bruxelles, Comisia s‑a întemeiat pe răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile date de Degussa și de Solvay [considerentele (239)-(242) ale deciziei atacate].

279    Trebuie amintit că, în considerentele (239)-(241) ale deciziei atacate, Comisia a descris, pe baza informațiilor întemeiate pe cererea de clemență a Degussa, o reuniune la „nivel înalt” între Degussa și Solvay care a avizat PH și PBS, arătând de asemenea că, în aceeași zi, Degussa a întâlnit‑o pe reclamantă pentru a o informa despre rezultatele acestei reuniuni.

280    În plus, din considerentul (242) al deciziei atacate, precum și din elementele prezentate de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010 reiese că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Solvay, confirmând existența acestei reuniuni, a apreciat că problema PBS nu a putut fi abordată, dar că Degussa, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, a confirmat în mod expres că PBS a fost de asemenea discutat, discuția vizând planul comun de închidere a uzinei de PBS aparținând Atochem. În consecință, Comisia și‑a menținut concluzia că reuniunea a vizat ambele produse.

281    Trebuie să se observe că informațiile care rezultă din aceste răspunsuri la comunicarea privind obiecțiunile abordează în special conținutul reuniunii dintre Degussa și Solvay, iar nu al celei dintre Degussa și reclamantă. Acestea privesc numai problema dacă această reuniune a vizat ambele produse sau numai PH. Comisia s‑a limitat să arate că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Degussa a confirmat în mod explicit informația furnizată anterior.

282    În aceste condiții, nu se poate considera că precizările respective făcute de Solvay și de Degussa în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile cuprind un element incriminator nou împotriva reclamantei.

283    Referitor la aceeași reuniune, reclamanta susține că nu a putut consulta eventualele informații furnizate de Solvay privind un apel telefonic pe care l‑ar fi primit de la aceasta din urmă.

284    Trebuie să se observe că, deși declarația dată de Solvay cu privire la informația transmisă reclamantei [considerentul (172) al deciziei atacate] se referă și la reuniunea în cauză, elementele invocate în considerentele (239)-(242) ale deciziei atacate, prezentate de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010, nu menționează contactul telefonic dintre Solvay și reclamantă. Prin urmare, argumentul reclamantei întemeiat pe pretinsa utilizare a unui element incriminator nou care provine din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile dat de Solvay cu privire la reuniunea în cauză nu este fondat.

285    În al treilea rând, reclamanta pretinde că, pentru a confirma informația furnizată de Degussa potrivit căreia reclamanta a luat parte la reuniunea desfășurată în luna noiembrie 1999 la Bruxelles, Comisia s‑a întemeiat pe răspunsul dat de Solvay la comunicarea privind obiecțiunile [considerentele (273)-(275) ale deciziei atacate].

286    Din considerentul (275) al deciziei atacate, precum și din elementele prezentate de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010 reiese că în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile Solvay s‑a limitat să indice că nu dispunea de informații privind reuniunea menționată, dar confirma că a participat la aceasta. Ea a arătat, în plus, fără a contesta conținutul ilicit al discuțiilor, că realitatea de pe piață era, la acea dată, că producătorii începeau să aplice prețuri independente pentru a‑și crește cotele de piață.

287    În această privință, trebuie arătat că, în același considerent, „având în vedere că Solvay a confirmat declarația dată de Degussa și că Atofina, Kemira și Solexis nu au contestat conținutul acestei reuniuni, astfel cum s‑a prezentat în comunicarea privind obiecțiunile”, Comisia nu a revenit asupra concluziei sale privind reuniunea în cauză, apreciind drept credibile faptul că această reuniune s‑a desfășurat „în același context și potrivit acelorași modalități precum cele care caracteriz[au] desfășurarea celorlalte reuniuni ale cartelului din aceeași perioadă”, precum și implicarea reclamantei.

288    Din aceste considerații reiese că informația furnizată de Solvay în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile constituia, cel mult, un element accesoriu în cadrul unei serii de indicii reținute de Comisie cu privire la reuniunea în cauză. Având în vedere în special conținutul acesteia, afirmația Solvay în sensul că aceasta confirma participarea sa la reuniunea în cauză nu putea constitui un element de probă suplimentar în ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare.

289    Având în vedere cele prezentate mai sus, trebuie să se considere că reclamanta nu a demonstrat că Comisia s‑a bazat pe elemente incriminatoare noi întemeiate pe fragmente nedivulgate din răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile și, în consecință, nu se poate prevala de lipsa divulgării acestor elemente.

–       Cu privire la pretinsele elemente dezincriminatoare întemeiate pe răspunsurile date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile

290    Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia nu este obligată să asigure, din proprie inițiativă, accesul la documente care nu figurează în dosarul de investigare și pe care nu are intenția să le utilizeze pentru incriminarea părților în cauză în decizia definitivă (Hotărârea Tribunalului Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 383, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 340).

291    În speță, reiese din dosar că reclamanta nu a solicitat, în cursul procedurii administrative, accesul la răspunsurile date de Degussa și de Solvay la comunicarea privind obiecțiunile, ci a introdus o cerere în acest sens la 18 mai 2006, după ce decizia atacată i‑a fost notificată. Această cerere a fost respinsă de Comisie la 2 iunie 2006.

292    Trebuie arătat că, în ceea ce privește documentele pe care, de regulă, Comisia nu este obligată să le divulge din proprie inițiativă, în principiu, reclamanta nu poate invoca în mod valabil lipsa comunicării unor pretinse elemente dezincriminatoare conținute în răspunsurile în cauză, în cazul în care nu a solicitat accesul la aceste răspunsuri în cursul procedurii administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 383).

293    Această considerație nu este infirmată de faptul că anumite extrase din răspunsurile în cauză au fost comunicate reclamantei de Comisie (a se vedea punctul 272 de mai sus).

294    Astfel, în cazul în care Comisia intenționează să se bazeze pe un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile, respectivul fragment constituie un element incriminator în privința diferitelor întreprinderi care ar fi participat la încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârile Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 122 de mai sus, punctul 386, și Avebe/Comisia, punctul 270 de mai sus, punctul 50).

295    Astfel, deși este ținută să divulge întreprinderilor în cauză fragmentele din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile care cuprind orice informație pertinentă în raport cu respectivul element incriminator, Comisia nu este obligată să extindă această divulgare la celelalte fragmente din răspunsul în cauză, care nu au legătură cu elementul invocat.

296    Pe de altă parte, presupunând că argumentația reclamantei ar trebui înțeleasă în sensul că vizează să demonstreze că Comisia ar fi trebuit să constate prezența elementelor dezincriminatoare în răspunsurile în cauză și, în consecință, să le comunice reclamantei din proprie inițiativă, trebuie arătat că, în cadrul unei asemenea argumentații, revine reclamantei sarcina să furnizeze un prim indiciu privind utilitatea, pentru apărarea sa, a răspunsurilor avute în vedere.

297    Aceasta trebuie să indice în special eventualele elemente dezincriminatoare în discuție sau să furnizeze un indiciu care să ateste existența acestora și, în consecință, utilitatea lor pentru necesitățile procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 351-359).

298    Or, în speță, cu excepția argumentelor examinate și respinse la punctele 276 și 277 de mai sus, reclamanta nu invocă, în cererea formulată, nicio argumentație specifică în ceea ce privește prezența unor eventuale elemente dezincriminatoare în fragmentele nedivulgate ale răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile.

299    Prin urmare, critica reclamantei întemeiată pe pretinse elemente dezincriminatoare conținute în părțile nedivulgate ale răspunsurilor date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile nu poate fi primită.

–       Cu privire la documentul Solvay

300    În ședință, reclamanta a prezentat o nouă argumentație privind un document al Solvay furnizat de Comisie în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 6 ianuarie 2010. În opinia reclamantei, nu numai că acest document, care nu a fost divulgat în cadrul procedurii administrative, a fost invocat cu titlu de element incriminator, dar cuprinde de asemenea elemente dezincriminatoare în ceea ce privește conținutul reuniunii în cauză.

301    Întrucât este vorba despre un document prezentat de Comisie după închiderea procedurii scrise, trebuie să se considere că argumentația în cauză este admisibilă în raport cu cerințele prevăzute la articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

302    Cu privire la fond, în ceea ce privește afirmațiile reclamantei întemeiate pe un pretins element incriminator, trebuie să se observe că documentul în cauză, deși a fost prezentat de Comisie în cadrul elementelor din dosar invocate în susținerea constatărilor referitoare la reuniunea desfășurată la Bruxelles la 26 noiembrie 1997 [considerentele (198) și (199) ale deciziei atacate], nu figurează, în realitate, printre elementele din dosar invocate în considerentele menționate ale deciziei atacate.

303    Astfel, după cum a afirmat Comisia în ședință, fără a fi contrazisă de reclamantă, documentul respectiv reprezintă o transcriere a declarației date de Solvay, care a fost o declarație orală, confirmată ulterior în scris. Numai versiunea scrisă, care era mai succintă, a fost inclusă în dosar și a fost invocată în decizia atacată [considerentul (198) și nota de subsol 217 din decizia atacată].

304    Comisia precizează că, în cadrul accesului la dosar acordat reclamantei, documentul în cauză era citat în mod explicit în calitate de document intern al Comisiei și nu a fost utilizat la întocmirea deciziei atacate.

305    Astfel, în lipsa unui indiciu în sensul că a fost, în realitate, reținut de Comisie, documentul în cauză nu poate fi considerat un element incriminator nou nedivulgat.

306    În ceea ce privește pretinsele elemente dezincriminatoare, trebuie arătat că, în vederea respectării dreptului la apărare, dosarul stabilit de Comisie trebuie să includă toate înscrisurile pertinente obținute în cursul investigației. În special, deși este, desigur, permis să se excludă din procedura administrativă elementele care nu au nicio legătură cu susținerile în fapt și în drept care figurează în comunicarea privind obiecțiunile și care nu au, prin urmare, nicio relevanță pentru investigație, nu poate reveni numai Comisiei obligația de a stabili înscrisurile utile pentru apărarea întreprinderii în cauză (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 126).

307    În această privință, în speță, Comisia nu a respectat aceste cerințe prin faptul că a exclus din dosar documentul în cauză, care cuprinde transcrierea declarației orale a Solvay referitoare la una dintre reuniunile invocate în decizia atacată, deși declarația scrisă dată de aceeași întreprindere cu privire la această reuniune a fost reținută ca element pertinent în cadrul investigației.

308    Trebuie amintit, totuși, că o asemenea neregularitate nu poate afecta legalitatea deciziei atacate decât dacă a putut influența desfășurarea procedurii și conținutul deciziei atacate în defavoarea reclamantei, care trebuie să demonstreze că ar fi putut utiliza documentul nedivulgat dezincriminator în apărare și în special că ar fi putut invoca elemente care nu concordau cu aprecierile efectuate de Comisie în etapa comunicării privind obiecțiunile și ar fi putut influența, prin urmare, în vreun mod aprecierile din decizia atacată (a se vedea punctul 265 de mai sus).

309    În această privință, reclamanta indică faptul că versiunea nedivulgată a declarației date de Solvay cuprinde informații referitoare la lipsa de încredere dintre producători, de natură a afecta constatarea conținutului ilicit al reuniunii din 26 noiembrie 1997.

310    Trebuie să se observe că versiunea nedivulgată a declarației conține anumite afirmații ale reprezentantului Solvay, invocate de reclamantă, care descriu „atmosfera de război” dintre participanții la discuții, considerați nu drept „concurenți, ci [drept] inamici”, deși „era necesar un loc agreabil pentru ca oamenii să înceapă din nou să discute […] pentru a face oamenii să creadă că prețurile vor crește și că nu vor profita alții pentru a atrage clienții”.

311    Trebuie să se observe că, deși anumite fragmente din declarația orală a Solvay, în special cele citate anterior, nu sunt reluate în versiunea scrisă a aceleiași declarații, care este mai scurtă și este singura care a fost inclusă în dosar, totuși conținutul acestor două versiuni nu diferă într‑o măsură pertinentă.

312    Astfel, fragmentele invocate de reclamantă, care menționează un climat de neîncredere între producători în perioada respectivă, climat care de altfel a fost constatat de Comisie în privința unei alte reuniuni care a avut loc în aceeași perioadă [considerentul (164) al deciziei atacate], nu pot influența aprecierea caracterului coluziv al reuniunii în cauză, care rezultă dintr‑o serie de indicii invocate în considerentele (198)-(205) ale deciziei atacate. În special, în aceeași declarație, Solvay a afirmat în mod explicit caracterul ilicit al discuțiilor, precizând că, „în cursul cinei [în cauză,] s‑a convenit să se încerce creșterea prețurilor pentru a ajunge la […] începând de la 1 ianuarie 1998” [considerentul (203) al deciziei atacate].

313    În lumina acestor considerații, trebuie să se constate că, deși a constituit o neregulă, omiterea din dosar a transcrierii declarației orale în cauză nu a fost de natură să influențeze aprecierile realizate în decizia atacată cu privire la reuniunea în cauză.

314    În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la al treilea motiv, referitor la stabilirea cuantumului amenzii

 Argumentele părților

315    Reclamanta arată, mai întâi, că amenda care i‑a fost aplicată depășește 10 % din cifra sa de afaceri realizată în cursul anului 2005, cu încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

316    În plus, acest cuantum ar fi disproporționat, având în vedere participarea minimă a reclamantei la activitățile cartelului. Comisia ar fi putut, cel mult, să constate că reclamanta a săvârșit o „încălcare tehnică” a articolului 81 CE, în măsura în care angajații săi au asistat la discuții care au „deviat” de la subiecte licite către subiecte „neadecvate”, în cursul reuniunilor desfășurate la începutul anului 1999 la Milano și în luna decembrie 1999 la Freiburg.

317    Astfel, pe de o parte, durata participării reclamantei la încălcare ar trebui să fie redusă la un an, cu o reducere corespunzătoare a cuantumului amenzii. Pe de altă parte, cuantumul amenzii ar trebui să fie redus pentru a ține seama de rolul pasiv sau imitativ al reclamantei în cadrul încălcării, care decurge din simpla prezență la două dintre reuniunile în discuție, fără o participare activă la discuții.

318    Pe de altă parte, toate celelalte întreprinderi, cu excepția Caffaro, a căror amendă ar fi fost redusă în considerarea rolului lor pasiv, ar fi procedat cu adevărat la organizarea reuniunilor cartelului. Or, reclamanta nici nu ar fi organizat, nici nu ar fi găzduit reuniuni ale cartelului. Aceasta ar fi făcut parte dintre „elevii nedisciplinați” prin faptul că ar fi sustras cotele de piață ale Kemira, ale Degussa și ale Solvay și ar fi indicat EKA Chemicals că va continua să realizeze vânzări în Scandinavia „potrivit instrucțiunilor primite din partea direcției”. Reclamanta ar fi fost la originea eșecului reuniunilor cartelului desfășurate la Sevilla prin faptul că a refuzat să „joace jocul” și nu ar fi fost invitată la reuniunea de a doua zi.

319    În sfârșit, în cadrul tratamentului diferențiat, reclamanta ar fi fost plasată în aceeași categorie ca și alte întreprinderi care dețineau cote de piață cuprinse între 9 % și 11 % în anul 1999. În anul 1994, atunci când se pretinde că a fost inițiat cartelul, reclamanta ar fi avut o cotă de piață de 5 % și ar fi reușit să își dubleze cotă de piață printr‑un comportament concurențial în perioada cartelului. Ar fi ilogic să i se impună o amendă în cuantum echivalent cu cel aplicat membrilor activi ai cartelului.

320    În replică, reclamanta reafirmă că a avut un rol pasiv în încălcare, fapt care ar fi confirmat de reclamațiile frecvente ale celorlalți participanți la înțelegere împotriva activităților sale concurențiale, care au condus la dublarea cotei sale de piață, precum și de natura „tehnică” a pretinsei participări la încălcare, având în vedere că reclamanta a rămas, desigur, la două reuniuni în cursul cărora au avut loc discuții „neadecvate”, dar nu a participat activ la aceste discuții. Pe de altă parte, Comisia ar urmări să asimileze în mod greșit participarea licită la anumite adunări ale CEFIC, o organizație comercială, cu participarea la activități care reprezintă elemente constitutive ale unei înțelegeri.

321    Comisia contestă argumentele reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

322    În cadrul prezentului motiv, expus în susținerea concluziilor prin care se urmărește reducerea cuantumului amenzii, reclamanta invocă trei aspecte.

323    În primul rând, invocând o încălcare a articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, reclamanta susține că Comisia era obligată să aplice dispoziția menționată ținând seama de cifra sa de afaceri, privită separat, iar nu ținând seama de cifra de afaceri cumulată a societății sale mamă și a ei înseși.

324    Trebuie amintit că plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a tuturor societăților care constituie entitatea economică responsabilă de încălcarea sancționată (Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 97 de mai sus, punctul 528). În schimb, dacă această unitate economică a dispărut între timp, fiecare destinatar al deciziei are dreptul de a i se aplica în mod individual plafonul în cauză (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 390).

325    Având în vedere aceste considerații, prezentul aspect al motivului nu poate fi primit. Astfel, reclamanta nu contestă aprecierea Comisiei potrivit căreia FMC și reclamanta constituiau entitatea economică unică responsabilă de încălcare și, din acest motiv, au fost ținute responsabile în solidar pentru încălcarea în cauză. Aceasta nu susține nici că entitatea respectivă ar fi dispărut înainte de adoptarea deciziei atacate.

326    În al doilea rând, reclamanta pretinde că durata participării sale la încălcare ar trebui să fie redusă la un an, cu o reducere corespunzătoare a cuantumului amenzii. Astfel, în opinia reclamantei, Comisia ar fi putut, cel mult, să constate că a săvârșit o „încălcare tehnică” a articolului 81 CE, în măsura în care angajații săi au asistat la discuții care au „deviat” de la subiecte licite către subiecte „neadecvate” în cursul reuniunilor desfășurate în anul 1999 la Milano și la Freiburg.

327    Trebuie considerat că acest aspect al motivului se confundă cu primul motiv privind contestarea încălcării și, astfel, trebuie respins pentru motivele prezentate la punctele 245-254 de mai sus.

328    În al treilea rând, reclamanta susține că Comisia ar fi trebuit să îi acorde beneficiul unei circumstanțe atenuante întemeiate pe rolul său pasiv în cadrul încălcării.

329    Trebuie să se observe, mai întâi, că, deși Comisia arată că reclamanta nu a invocat în mod explicit rolul său pasiv în cursul procedurii administrative, această considerație nu are incidență asupra admisibilității prezentului aspect al motivului (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 194).

330    Astfel, pe de o parte, întreprinderile destinatare ale unei comunicări privind obiecțiunile nu sunt ținute să solicite în mod specific să beneficieze de circumstanțe atenuante. Pe de altă parte, în cazul în care o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, Comisia trebuie să examineze gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea pentru a determina dacă, în ceea ce le privește, există circumstanțe atenuante sau agravante, în special atunci când este vorba, precum în speță, despre o circumstanță atenuantă menționată explicit în lista neexhaustivă care figurează la punctul 3 din liniile directoare.

331    În continuare, cu privire la fond, trebuie amintit că „rolul exclusiv pasiv sau imitativ” al unei întreprinderi în săvârșirea încălcării poate constitui, dacă este dovedit, o circumstanță atenuantă, conform punctului 3 prima liniuță din liniile directoare, având în vedere că acest rol pasiv implică adoptarea de către întreprinderea în cauză a unei „atitudini rezervate”, cu alte cuvinte lipsa participării active la elaborarea acordului sau a acordurilor anticoncurențiale (Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 167).

332    Dintre elementele de natură să evidențieze rolul pasiv al unei întreprinderi în cadrul unei înțelegeri, pot fi luate în considerare caracterul mult mai sporadic al participărilor acesteia la reuniuni în raport cu membrii obișnuiți ai înțelegerii, precum și intrarea tardivă a întreprinderii pe piața care a făcut obiectul încălcării, independent de durata participării la aceasta, sau, de asemenea, existența unor declarații exprese în acest sens din partea reprezentanților întreprinderilor terțe care au participat la încălcare (a se vedea Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 329 de mai sus, punctul 164 și jurisprudența citată). În orice caz, trebuie să se țină seama de ansamblul circumstanțelor pertinente din speță.

333    Potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește aplicarea circumstanțelor atenuante (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctul 307, și Hotărârea Tribunalului Bolloré și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 602).

334    În speță, în primul rând, reclamanta pretinde că rolul său în încălcare decurge din simpla prezență la două reuniuni privind PBS, o reuniune desfășurată la începutul anului 1999 la Milano și o reuniune desfășurată în luna decembrie 1999 la Freiburg, fără nicio participare activă la discuții. În opinia reclamantei, ea a fost la originea eșecului reuniunilor de la Sevilla prin faptul că a refuzat să „joace jocul”. Pe de altă parte, Comisia ar fi încercat în mod greșit să asimileze participarea sa licită la anumite adunări ale CEFIC cu participarea la activități ilicite.

335    Trebuie să se observe că această argumentație nu poate fi primită, în măsura în care se bazează în întregime pe argumentele respinse în cadrul examinării primului motiv, în special la punctele 154-167, 202-221 și 245-254 de mai sus.

336    În al doilea rând, reclamanta arată că rolul său era diferit de cel al tuturor celorlalte părți la înțelegere, cu excepția Caffaro, al cărei rol pasiv a fost recunoscut de Comisie. În opinia reclamantei, ea făcea parte dintre „elevii nedisciplinați”, întrucât a preluat cotele de piață ale Kemira, ale Degussa și ale Solvay și a indicat EKA Chemicals că ea va continua să realizeze vânzări în Scandinavia. Reclamanta pretinde că rolul său pasiv în încălcare ar fi confirmat de reclamațiile celorlalți participanți la înțelegere împotriva activităților sale concurențiale, precum și de creșterea importantă a cotei sale de piață în perioada încălcării.

337    Or, astfel cum reiese din examinarea de mai sus a primului motiv, Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale că reclamanta a fost reprezentată sau informată, în ceea ce privește majoritatea reuniunilor coluzive vizate în decizia atacată, în perioada 29 mai 1997-13 decembrie 1999. Reclamanta nu poate pretinde în mod valabil, în această privință, că participarea sa era mult mai sporadică decât cea a celorlalte părți la înțelegere. Modalitățile acestei participări, și anume faptul că reclamanta nu a participat fizic la anumite reuniuni, dar a fost informată cu privire la acestea pe cale telefonică, sunt în acord cu natura clandestină a desfășurării lor și nu dovedesc în niciun mod un rol exclusiv pasiv sau imitativ al reclamantei.

338    Împrejurarea că reclamanta aparținea unui grup denumit de Degussa și de Solvay „răii” sau „elevii nedisciplinați” nu poate demonstra că atitudinea sa s‑a diferențiat semnificativ de cea a celorlalți participanți la înțelegere. Astfel, era vorba despre un grup care reunea patru dintre cei opt participanți la înțelegere, și anume micii producători de PH care doreau să mărească capacitatea globală de producție în detrimentul prețurilor [considerentul (130) al deciziei atacate]. Având în vedere constatările Comisiei care nu au fost readuse în discuție de reclamantă (a se vedea punctele 162 și 163 de mai sus), faptul că interesele acestui grup de producători nu coincideau cu strategia propusă de marii actori de pe piață, Degussa și Solvay [considerentele (139) și (166) ale deciziei atacate], nu înseamnă că au adoptat un comportament pur pasiv sau imitativ.

339    Pe de altă parte, deși reclamanta susține că ceilalți producători s‑au plâns de activitățile sale concurențiale de pe piață, aceasta nu invocă nicio declarație expresă în acest sens de natură să demonstreze comportamentul său pasiv în cadrul înțelegerii.

340    Astfel, pe de o parte, reclamanta se bazează pe declarațiile propriilor angajați referitoare la strategia concurențială agresivă adoptată de întreprindere. Pe de altă parte, aceasta se referă la anumite informații privind exclusiv perioada anterioară datei de început a participării sale la încălcare, 29 mai 1997, și anume o notă referitoare la reuniunea desfășurată la 31 ianuarie 1994 între EKA Chemicals și Kemira, care arată că aceasta din urmă „pierduse […] în Franța în favoarea FMC și a AL”, declarația Atofina privind o „recapitulare a Degussa privind evoluția cotelor de piață între [1988-1989] și [1995] cu o scădere foarte importantă [a cotelor] Solvay și [ale] Degussa în favoarea [a numeroase alte întreprinderi, între care reclamanta]”, precum și o afirmație a EKA Chemicals potrivit căreia, „în cursul anului 1996, FMC și Ausimont și‑au crescut cota de piață printr‑o acțiune agresivă privind prețurile” și, la „sfârșitul [anului 1996,] concurenții lor […] au inițiat o ripostă virulentă pentru a încerca să își recupereze pozițiile”.

341    Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se constate că reclamanta nu a invocat niciun argument de natură să demonstreze că rolul său în înțelegere era exclusiv pasiv sau imitativ.

342    În sfârșit, fără a dezvolta o argumentație precisă, reclamanta reproșează Comisiei că nu a luat în considerare faptul că a reușit să își crească substanțial cota de piață aferentă PH între 1994 și 1999, și anume în perioada înțelegerii.

343    Trebuie să se observe că, prin această argumentație, reclamanta nu pune în discuție considerațiile referitoare la tratamentul diferențiat, în măsura în care aceasta admite că a fost plasată în aceeași categorie ca și întreprinderile care dețineau, în anul 1999, cote de piață apropiate. Reclamanta susține, în schimb, că această circumstanță demonstrează rolul concurențial agresiv pe care pretinde că l‑a jucat pe piață, în pofida participării sale la înțelegere, rol care ar putea fi luat în considerare în cadrul circumstanțelor atenuante.

344    În această privință, trebuie să se observe că, deși reclamanta se referă la creșterea cotei sale de piață aferente PH în perioada 1994-1999, pretinsa creștere, potrivit elementelor invocate de reclamanta însăși, este semnificativ mai limitat în perioada încălcării reținute în privința sa, și anume între 1997 și 1999.

345    Potrivit punctului 3 a doua liniuță din liniile directoare, „neaplicarea în practică a acordurilor sau a practicilor infracționale” poate de asemenea constitui o circumstanță atenuantă, în măsura în care întreprinderea în cauză demonstrează că, în perioada în care a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață sau, cel puțin, că a încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât a perturbat însăși funcționarea acesteia (a se vedea Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 329 de mai sus, punctul 196 și jurisprudența citată).

346    Pe de altă parte, simplul fapt că o întreprindere a cărei participare la o concertare cu concurenții săi este dovedită nu s‑a comportat pe piață într‑un mod conform cu cel convenit cu concurenții săi, ci a urmărit o politică mai mult sau mai puțin independentă pe piață, nu constituie în mod necesar un element care trebuie luat în considerare ca circumstanță atenuantă. Nu este exclus ca această întreprindere să fi încercat pur și simplu să utilizeze înțelegerea în avantajul său (a se vedea Hotărârea Lafarge/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctele 772 și 773 și jurisprudența citată).

347    În speță, simplul fapt că reclamanta a reușit să își ridice cota pe piața PH nu este suficient pentru a stabili că s‑a sustras efectiv de la aplicarea acordurilor ilicite, care au implicat creșteri de prețuri și împărțirea piețelor, prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață. Această circumstanță nu justifică, așadar, acordarea unor circumstanțe atenuante, în măsura în care nu este exclus ca reclamanta să fi reușit pur și simplu să utilizeze înțelegerea în avantajul său (a se vedea în acest sens Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctul 629 și jurisprudența citată).

348    În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, se impune respingerea aspectelor invocate în cadrul prezentului motiv.

349    Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă în întregime.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

350    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamata a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă FMC Foret SA la plata cheltuielilor de judecată.

Vadapalas Dittrich Truchot

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 2011.

Cuprins

Situația de fapt

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o pretinsă eroare de apreciere a probelor privind participarea reclamantei la încălcare

Argumentele părților

– Cu privire la apelurile telefonice primite de reclamantă

– Cu privire la contactele stabilite pe marginea adunărilor CEFIC

– Cu privire la reuniunea desfășurată la 13 iulie 1998 la Königswinter

– Cu privire la reuniunea cu Degussa desfășurată la 28 septembrie 1998 la Bruxelles

– Cu privire la reuniunile referitoare la PBS

– Argumentele dezvoltate în replică

Aprecierea Tribunalului

– Observații introductive

– Cu privire la elementele de probă privind participarea reclamantei la încălcare

– Cu privire la reuniunile multilaterale din 28 sau din 29 mai 1997 la Sevilla

– Cu privire la apelurile telefonice primite de reclamantă

– Cu privire la contactele stabilite pe marginea adunărilor CEFIC

– Cu privire la reuniunea desfășurată la 13 iulie 1998 la Königswinter

– Cu privire la întâlnirea cu Degussa desfășurată la 28 septembrie 1998 la Bruxelles

– Cu privire la reuniunile referitoare la PBS

– Concluzie

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare în cadrul accesului la dosar

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– Cu privire la pretinsele elemente incriminatoare întemeiate pe răspunsurile date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile

– Cu privire la pretinsele elemente dezincriminatoare întemeiate pe răspunsurile date de Solvay și de Degussa la comunicarea privind obiecțiunile

– Cu privire la documentul Solvay

Cu privire la al treilea motiv, referitor la stabilirea cuantumului amenzii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.