Cauza T‑211/08

Putters International NV

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața serviciilor de mutări internaționale în Belgia – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor – Împărțirea pieței – Manipularea cererilor de ofertă – Încălcare unică și continuă – Amenzi – Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor – Gravitate – Durată”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri și practici concertate care constituie o încălcare unică

[art. 81 alin. (1) CE]

2.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Cifră de afaceri

(Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, punctul 13)

3.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Aplicarea cuantumului maxim unei întreprinderi

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei]

1.      Ar fi artificială subdivizarea unui comportament continuu, caracterizat printr‑o singură finalitate, considerând că ar fi format din mai multe încălcări distincte, în condițiile în care, dimpotrivă, este vorba despre o încălcare unică concretizată în mod progresiv atât prin acorduri, cât și prin practici concertate.

În asemenea împrejurări, o întreprindere care a participat la o încălcare prin comportamente care îi sunt proprii, care intră în sfera de aplicare a noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial în înțelesul articolului 81 alineatul (1) CE și care au drept scop să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul său, poate avea de asemenea răspunderea, pentru toată perioada participării sale la încălcarea respectivă, pentru comportamentele altor întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări.

Pentru a stabili existența unei încălcări unice și continue, Comisia trebuie să dovedească că întreprinderea a intenționat să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de totalitatea participanților și că a avut cunoștință despre comportamentul efectiv, preconizat sau manifestat de alte întreprinderi în urmărirea acelorași scopuri sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea.

Astfel, înțelegerile nu pot fi considerate elemente constitutive ale unui acord anticoncurențial unic decât dacă se dovedește că acestea fac parte dintr‑un plan global care urmărește un obiectiv comun. În plus, doar dacă întreprinderea, în cazul în care a participat la aceste înțelegeri, a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că, procedând astfel, se alătura unui acord unic, participarea sa la înțelegerile respective poate constitui expresia aderării sale la acest acord.

Astfel, pentru a stabili participarea la o încălcare unică și continuă, trebuie îndeplinite trei condiții, și anume existența unui plan global care urmărește un obiectiv comun, contribuția cu intenție a întreprinderii la acest plan și faptul că aceasta avea cunoștință (dovedită sau prezumată) despre comportamentele ilicite ale celorlalți participanți.

O încălcare unică și continuă poate urmări foarte bine obiectivul dublu de a influența prețurile și de a împărți piața. În plus, simpla împrejurare că fiecare întreprindere participă la încălcare sub forme proprii nu afectează calificarea încălcării ca fiind o încălcare unică și continuă.

(a se vedea punctele 31-35 și 41)

2.      Punctul 13 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că: „Pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea […]”. Din această dispoziție nu reiese că doar valoarea vânzărilor rezultată din operațiunile afectate în mod real de practicile ilicite poate fi luată în considerare pentru a calcula cuantumul relevant al vânzărilor. Astfel, modul de redactare a punctului 13 din orientările menționate face referire la „vânzări […] care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea”, iar nu la „vânzări afectate de încălcare”. Formularea punctului 13 are în vedere, așadar, vânzările realizate pe piața relevantă.

Această interpretare este consolidată de obiectivul normelor de concurență ale Uniunii. Pentru a determina cuantumul de bază al amenzilor care trebuie aplicate în cauzele având ca obiect înțelegeri, Comisia nu are obligația să stabilească în fiecare caz care sunt vânzările individuale care au fost afectate de înțelegerea respectivă. Astfel, o asemenea obligație nu a fost impusă niciodată de instanțele Uniunii și nu există niciun indiciu că Comisia intenționa să își impună o asemenea obligație în orientările menționate.

În plus, partea din cifra de afaceri care provine din mărfurile care fac obiectul încălcării este de natură să dea o indicație corectă privind amploarea încălcării pe piața relevantă. În special, cifra de afaceri realizată cu privire la produsele care au făcut obiectul unei practici restrictive constituie un element obiectiv care exprimă în mod corect nocivitatea acestei practici pentru concurența normală.

(a se vedea punctele 57-61)

3.      Simplul fapt că amenda aplicată în final se ridică la 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii în cauză, în timp ce acest procent este mai redus în privința altor participanți la înțelegere, nu poate constitui o încălcare a principului egalității de tratament sau a principiului proporționalității. Astfel, această consecință este inerentă interpretării plafonului de 10 % drept prag unic de reducere care se aplică după o eventuală reducere a amenzii în temeiul unor circumstanțe atenuante sau al principiului proporționalității.

Totuși, înmulțirea cuantumului, stabilit în funcție de valoarea vânzărilor, cu numărul anilor de participare la încălcare poate implica faptul că, în cadrul Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, aplicarea plafonului de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (3) menționat urmează să fie de acum înainte mai degrabă regula decât excepția pentru orice întreprindere care își desfășoară activitatea în principal pe o singură piață și care a participat pentru o perioadă mai mare de un an la o înțelegere. În acest caz, orice diferențiere în funcție de gravitate sau de anumite circumstanțe atenuante nu va mai fi în mod normal susceptibilă să se transfere asupra unei amenzi care a fost redusă pentru a ajunge la valoarea de 10 %. Absența diferențierii în ceea ce privește amenda finală care rezultă din aceasta reprezintă o problemă care, având în vedere principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, este inerentă noii metodologii. Această problemă poate necesita ca Tribunalul să își exercite pe deplin competența sa de fond în cazurile concrete în care simpla aplicare a orientărilor menționate nu permite o diferențiere adecvată.

(a se vedea punctele 74 și 75)