ORDONANȚA CURȚII (Camera a opta)
11 decembrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Directiva 2011/7/UE – Combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale – Articolul 2 punctul 1 – Noțiunea de «tranzacții comerciale» – Articolul 3 alineatul (1) litera (a) – Exigibilitatea unor dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților – Contract de asigurare încheiat între întreprinderi”
În cauza C‑303/23,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Rejonowy dla Wrocławia‑Fabrycznej we Wrocławiu (Tribunalul Districtual din Wrocław‑Fabryczna, Wrocław, Polonia), prin decizia din 28 aprilie 2023, primită de Curte la 15 mai 2023, în procedura
Powszechny Zakład Ubezpieczeń S. A.
împotriva
Volvia sp. z o.o.,
CURTEA (Camera a opta),
compusă din domnul N. Piçarra (raportor), președinte de cameră, și domnii N. Jääskinen și M. Gavalec, judecători,
avocat general: domnul A. Rantos,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctul 1 și a articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale (JO 2011, L 48, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Powszechny Zakład Ubezpieczeń S.A. (denumită în continuare „PZU”), pe de o parte, și Volvia sp. z o.o. (denumită în continuare „Volvia”), pe de altă parte, în legătură cu plata unor dobânzi de către aceasta din urmă din cauza achitării cu întârziere a primelor datorate în executarea a două contracte de asigurare privind autovehicule și a despăgubirii forfetare a PZU pentru costurile de recuperare.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (3), (8), (9) și (17) ale Directivei 2011/7 au următorul cuprins:
„(3) În cadrul tranzacțiilor comerciale între operatori economici sau între operatori economici și autorități publice, numeroase plăți sunt efectuate mai târziu decât a fost stabilit în contract sau menționat în condițiile comerciale generale. Deși mărfurile sunt livrate sau serviciile sunt prestate, numeroase facturi corespunzătoare acestora sunt achitate mult după scadență. Astfel de întârzieri în efectuarea plăților afectează lichiditățile întreprinderilor și complică situația financiară a acestora. Acestea afectează, de asemenea, competitivitatea și rentabilitatea întreprinderilor, odată ce creditorul trebuie să obțină finanțări externe din cauza efectuării cu întârziere a plăților. […]
[…]
(8) Domeniul de aplicare a prezentei directive ar trebui să se limiteze la plățile efectuate ca remunerație pentru tranzacții comerciale. Prezenta directivă nu ar trebui să reglementeze tranzacțiile cu consumatorii, dobânda pentru alte plăți, de exemplu plăți efectuate în conformitate cu legislația privind cecurile și cambiile, plăți reprezentând compensații pentru daune, inclusiv plăți efectuate de societățile de asigurare. De asemenea, statele membre ar trebui să fie în măsură să excludă datoriile care fac obiectul unor proceduri de insolvență, inclusiv al unor proceduri de reeșalonare a datoriei.
(9) Prezenta directivă ar trebui să reglementeze toate tranzacțiile comerciale, indiferent dacă sunt realizate între întreprinderi private și publice sau între întreprinderi și autorități publice […]
[…]
(17) Efectuarea plății de către debitor ar trebui să fie considerată întârziată, în scopul stabilirii dreptului de a percepe dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților, în cazul în care creditorul nu are la dispoziție suma datorată la scadență, cu condiția să‑și fi îndeplinit obligațiile contractuale și legale.”
4 Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Prezenta directivă urmărește să combată întârzierea în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, în vederea asigurării funcționării adecvate a pieței interne, promovând astfel competitivitatea întreprinderilor, în special cea a [întreprinderilor mici și mijlocii (IMM‑uri)].
(2) Prezenta directivă se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.”
5 Potrivit articolului 2 din directiva menționată:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
1. «tranzacții comerciale» înseamnă tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost;
[…]
3. «întreprindere» înseamnă orice organizație, alta decât o autoritate publică, care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, chiar dacă respectiva activitate este desfășurată de o singură persoană;
4. «întârziere în efectuarea plăților» înseamnă neefectuarea plăților în termenul contractual sau legal de plată, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1);
5. «dobândă pentru întârziere în efectuarea plăților» înseamnă dobândă legală pentru întârzierea în efectuarea plăților sau dobândă la o rată stabilită de comun acord între întreprinderi, în conformitate cu articolul 7;
[…]”
6 Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Tranzacții între întreprinderi”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre garantează că, în cadrul unor tranzacții comerciale între întreprinderi, creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) creditorul și‑a îndeplinit obligațiile contractuale și legale și
(b) creditorul nu a primit suma datorată la scadență, cu excepția cazului în care debitorul nu este responsabil de întârziere.”
Dreptul polonez
Legea privind combaterea întârzierilor excesive în tranzacțiile comerciale
7 Articolul 4 din ustawa o przeciwdziałaniu nadmiernym opóźnieniom w transakcach handlowych (Legea privind combaterea întârzierilor excesive în tranzacțiile comerciale) din 8 martie 2013 (Dz. U. 2013, poziția 403) definește, la punctul 1, „tranzacția comercială” ca fiind „un contract al cărui obiect este furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost, în cazul în care părțile menționate la articolul 2 îl încheie în legătură cu activitatea lor”, iar la punctul 1a, „prestația pecuniară” ca fiind „contraprestația pentru furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii în cadrul unei tranzacții comerciale”.
8 Articolul 7 alineatul 1 din această lege prevede:
„În tranzacțiile comerciale – cu excepția tranzacțiilor în care debitorul este o entitate publică – creditorul are dreptul de a obține, fără punere în întârziere, dobânzile legale aferente întârzierii în tranzacțiile comerciale, cu excepția cazului în care părțile au convenit cu privire la aplicarea unor dobânzi mai mari pentru perioada cuprinsă între ziua exigibilității prestației pecuniare și ziua plății, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1) creditorul și‑a executat prestația;
2) creditorul nu a primit plata în termenul specificat în contract.”
Legea privind Codul civil
9 Articolul 487 alineatul 2 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. 1964, nr. 16, punctul 93), „[c]ontractul este sinalagmatic atunci când ambele părți se obligă în așa fel încât prestația uneia corespunde prestației celeilalte”.
10 Articolul 805 alineatele 1 și 2 din Legea privind Codul civil are următorul cuprins:
„(1) Prin contractul de asigurare, asigurătorul se obligă, în cadrul activității sale, să furnizeze o anumită prestație în cazul producerii riscului prevăzut în contract, iar titularul poliței se obligă să plătească o primă de asigurare.
(2) Prestația asigurătorului constă în special în plata:
1) în cazul asigurărilor de bunuri – a unei despăgubiri specifice pentru daunele provocate de riscul prevăzut în contract;
2) în cazul asigurărilor de persoane – a sumei de bani convenite, a unei pensii sau a unei alte prestații în cazul producerii unui accident privind viața asiguratului prevăzut în același contract.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 Volvia, societate de drept polonez de închiriere de autovehicule, a încheiat cu PZU, societate de asigurări, două contracte de asigurare pentru autovehicule. Primul contract se referă la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a deținătorilor de autovehicule și la asigurarea suplimentară privind organizarea și suportarea costurilor asistenței pentru depanare. Al doilea contract acoperă un alt tip de asigurare voluntară, și anume asigurarea denumită „autocasco”, ce acoperă pierderea, distrugerea și deteriorarea vehiculului în cauză.
12 PZU a sesizat Sąd Rejonowy dla Wrocławia‑Fabrycznej we Wrocławiu (Tribunalul Districtual din Wrocław‑Fabryczna, Wrocław, Polonia), care este instanța de trimitere, cu o cerere prin care solicită obligarea Volvia să îi plătească prime de asigurare în cuantum de 7 619,89 zloți polonezi (aproximativ 1 700 de euro), sumă însoțită de dobânzi de întârziere, în temeiul celor două contracte de asigurare menționate la punctul anterior, precum și o despăgubire forfetară pentru costurile de recuperare suportate.
13 Volvia a formulat opoziție la somația de plată emisă de instanța de trimitere. Această somație a devenit caducă, iar cauza a fost înaintată acestei instanțe pentru a fi examinată potrivit procedurii ordinare.
14 În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă un contract de asigurare încheiat între întreprinderi poate fi calificat drept „tranzacție comercială” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7 și dacă, în consecință, un astfel de contract intră în domeniul de aplicare material al acestei directive. Ea subliniază în această privință că problema naturii unui contract de asigurare și, mai precis, problema dacă prima plătită de deținătorul poliței de asigurare constituie sau nu contrapartida unei prestații furnizate de asigurător primesc soluții divergente în jurisprudența și în doctrina poloneze.
15 Potrivit instanței de trimitere, un contract de asigurare nu este un contract sinalagmatic, din moment ce prima plătită de deținătorul poliței de asigurare nu este remunerația pentru prestația asigurătorului care constă în plata despăgubirii prevăzute pentru prejudiciile rezultate dintr‑un risc acoperit prin acest contract. Instanța de trimitere consideră necesar să se asigure că o atare interpretare a dreptului polonez, care este cea reținută de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), nu este contrară Directivei 2011/7, așa cum a fost interpretată de Curte printre altele în Hotărârea din 9 iulie 2020, RL (Directiva privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților) (C‑199/19, EU:C:2020:548).
16 În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla Wrocławia‑Fabrycznej we Wrocławiu (Tribunalul Districtual din Wrocław‑Fabryczna à Wrocław) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 2 alineatul (1) din [Directiva 2011/7] trebuie interpretat în sensul că un contract de asigurare, în cadrul căruia asigurătorul se obligă să furnizeze o anumită prestație unei întreprinderi în cazul producerii unui risc prevăzut în contract, constituie o tranzacție comercială în sensul acestei dispoziții și că, prin urmare, contractul intră în domeniul de aplicare material al directivei menționate?
În cazul unui rezultat pozitiv:
2) Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din [Directiva 2011/7] trebuie interpretat în sensul că asigurătorul, prin simpla furnizare a acoperirii de asigurare, în cadrul unui contract de asigurare, își îndeplinește obligațiile contractuale și legale în sensul acestei dispoziții?”
Cu privire la întrebările preliminare
17 În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
18 În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.
Cu privire la prima întrebare
19 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „tranzacții comerciale” acoperă un contract de asigurare prin care asigurătorul se angajează față de o întreprindere să furnizeze o anumită prestație în cazul producerii unui risc prevăzut de acest contract, iar această întreprindere se angajează față de asigurător să plătească prima de asigurare.
20 De la bun început, trebuie amintit că noțiunea de „tranzacții comerciale” este definită la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7 ca însemnând „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost”. Această dispoziție trebuie citită în lumina considerentelor (8) și (9) ale acestei directive și trebuie coroborată cu articolul 1 alineatul (2) din aceasta, potrivit căruia ea se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.
21 Din aceste dispoziții rezultă că Directiva 2011/7 vizează toate plățile efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale, inclusiv cele între întreprinderi private, cu excluderea printre altele a tranzacțiilor cu consumatorii. Prin urmare, domeniul de aplicare al acestei directive este definit în sens larg (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2019, KROL, C‑722/18, EU:C:2019:1028, punctele 31 și 32).
22 Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7 prevede două condiții pentru ca o tranzacție să intre sub incidența noțiunii de „tranzacții comerciale”, în sensul dispoziției menționate. Aceasta trebuie, în primul rând, să fie efectuată fie între întreprinderi, fie între întreprinderi și autorități publice și, în al doilea rând, să conducă la livrarea de bunuri sau la furnizarea de servicii contra cost.
23 În ceea ce privește prima condiție, este cert, în cauza principală, că Volvia și PZU au calitatea de „întreprindere” în sensul articolului 2 punctul 3 din această directivă, care definește această noțiune ca desemnând „orice organizație, alta decât o autoritate publică, care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, chiar dacă respectiva activitate este desfășurată de o singură persoană”.
24 În ceea ce privește a doua condiție prevăzută la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7, Curtea a statuat, la punctul 27 din Hotărârea din 9 iulie 2020, RL (Directiva privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților) (C‑199/19, EU:C:2020:548), că noțiunile de „furnizare de bunuri” și de „prestare de servicii” prevăzute de această dispoziție constituie noțiuni autonome de drept al Uniunii al căror domeniu de aplicare nu poate fi determinat prin referire la noțiunile cunoscute din dreptul statelor membre sau prin clasificări realizate pe plan național. În această privință, Curtea a amintit că Tratatul FUE dă, la articolul 57, o definiție largă noțiunii de „servicii” – care acoperă orice prestație furnizată în mod normal în schimbul unei remunerații ce nu intră sub incidența celorlalte libertăți fundamentale – în scopul de a nu exclude o activitate economică din domeniul de aplicare al libertăților fundamentale [Hotărârea din 9 iulie 2020, RL (Directiva privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților), C‑199/19, EU:C:2020:548, punctele 30-32].
25 Curtea a ținut seama de asemenea de finalitatea Directivei 2011/7, care, potrivit articolului 1 alineatul (1) din aceasta, citit în lumina considerentului (3) al acesteia, constă în combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, în vederea asigurării funcționării adecvate a pieței interne, promovând astfel competitivitatea întreprinderilor, în condițiile în care aceste întârzieri în efectuarea plăților afectează lichiditățile întreprinderilor respective, complică situația financiară a acestora și afectează rentabilitatea lor, întreprinderile menționate trebuind să obțină finanțări externe din cauza efectuării cu întârziere a plăților [Hotărârea din 9 iulie 2020, RL (Directiva privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților), C‑199/19, EU:C:2020:548, punctul 35].
26 Un contract de asigurare precum cel în discuție în litigiul principal, prin care asigurătorul se angajează față de cealaltă parte să furnizeze o anumită prestație în cazul producerii unui risc prevăzut în acest contract, iar cealaltă parte se angajează față de asigurător să plătească primele de asigurare, constituie prin urmare o tranzacție comercială care conduce la o prestare de servicii, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7, cu condiția ca această tranzacție să fie efectuată între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice. Astfel, activitatea de asigurare realizată de un profesionist, precum o societate de asigurări, este o activitate economică, cu alte cuvinte o activitate care constă în oferirea de bunuri sau de servicii pe o anumită piață (Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania, C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 45). Sub rezerva remunerării, activitatea de asigurare implică, așadar, un „serviciu”, în sensul articolului 57 TFUE, și, în consecință, o „prestare de servicii”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7.
27 Îndoielile instanței de trimitere privesc în esență aspectul dacă un contract de asigurare dă naștere unor obligații reciproce pentru părți și mai precis dacă prestația asigurătorului care constă în despăgubirea asiguratului în cazul producerii riscului poate fi considerată ca fiind furnizată în schimbul primei de asigurare, ca remunerație, în raport cu articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7. Instanța menționată arată că, potrivit jurisprudenței și doctrinei poloneze pe care intenționează să le urmeze, un contract de asigurare nu este un contract sinalagmatic în executarea căruia o prestare de servicii ar fi furnizată în schimbul primei plătite de deținătorul poliței de asigurare.
28 Cu toate acestea, având în vedere noțiunea de „tranzacții comerciale”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7, așa cum a fost interpretată de Curte, obligația care decurge pentru deținătorul poliței de asigurare de a plăti prima nu se justifică din punct de vedere economic decât prin garanția de despăgubire pe care o obține în contrapartidă de la asigurător, în cazul producerii unui risc. În aceste condiții, chiar dacă despăgubirea nu ar fi nici imediată, nici certă, ținând seama de hazardul care însoțește producerea acestui risc, prima plătită de asigurat constituie „contravaloarea economică” a prestației furnizate de asigurător și care constă în garantarea despăgubirii asiguratului, pe durata contractului de asigurare, în cazul producerii riscului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania, C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 47).
29 O asemenea interpretare nu poate fi infirmată de considerentul (8) al Directivei 2011/7, care exclude din domeniul de aplicare al acesteia plățile reprezentând compensații pentru daune, inclusiv plățile efectuate de societățile de asigurare, fără să vizeze însă contractele de asigurare [a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 iulie 2020, RL (Directiva privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților), C‑199/19, EU:C:2020:548, punctele 36 și 40]. În consecință, aceste contracte intră în domeniul de aplicare al directivei menționate.
30 În sfârșit, în Hotărârea din 13 septembrie 2018, Česká pojišťovna (C‑287/17, EU:C:2018:707), Curtea, sesizată cu titlu preliminar în cadrul unui litigiu privind o cerere de despăgubire pentru costurile de recuperare rezultate din plata cu întârziere a primelor de asigurare datorate în executarea unui contract de asigurare încheiat între două întreprinderi, a confirmat implicit, din moment ce a răspuns la întrebările adresate, că contractele de asigurare încheiate între două întreprinderi implică o „tranzacție comercială”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7, și că, în consecință, aceste contracte intră în domeniul de aplicare material al acesteia.
31 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „tranzacții comerciale” acoperă un contract de asigurare prin care asigurătorul se angajează față de o întreprindere să furnizeze o anumită prestație în cazul producerii unui risc prevăzut de acest contract, iar această întreprindere se angajează față de asigurător să plătească prima de asigurare.
Cu privire la a doua întrebare
32 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unui contract de asigurare, asigurătorul își îndeplinește obligațiile contractuale și legale, cu singura condiție de a furniza o acoperire de asigurare celeilalte părți, iar aceasta independent de plata către aceasta din urmă a unei despăgubiri în cazul producerii riscului acoperit prin acest contract.
33 În temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/7, citit în lumina considerentului (17) al acesteia, în cadrul unor tranzacții comerciale între întreprinderi, creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, în cazul în care el „și‑a îndeplinit obligațiile contractuale și legale”.
34 Rezultă atât din modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/7, cât și din răspunsul dat la prima întrebare că simpla existență a unei acoperiri de asigurare este suficientă pentru a se considera că obligațiile contractuale și legale ale asigurătorului sunt îndeplinite, în sensul acestei dispoziții.
35 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unui contract de asigurare, asigurătorul își îndeplinește obligațiile contractuale și legale, în sensul acestei dispoziții, cu singura condiție de a furniza o acoperire de asigurare celeilalte părți, iar aceasta independent de plata către aceasta din urmă a unei despăgubiri în cazul producerii riscului acoperit prin acest contract.
Cu privire la cheltuielile de judecată
36 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:
1) Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale
trebuie interpretat în sensul că
noțiunea de „tranzacții comerciale” acoperă un contract de asigurare prin care asigurătorul se angajează față de o întreprindere să furnizeze o anumită prestație în cazul producerii unui risc prevăzut de acest contract, iar această întreprindere se angajează față de asigurător să plătească prima de asigurare.
2) Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/7
trebuie interpretat în sensul că,
în cadrul unui contract de asigurare, asigurătorul își îndeplinește obligațiile contractuale și legale, în sensul acestei dispoziții, cu singura condiție de a furniza o acoperire de asigurare celeilalte părți, iar aceasta independent de plata către aceasta din urmă a unei despăgubiri în cazul producerii riscului acoperit prin acest contract.
Semnături